Posts Tagged ‘HELION’

Dan Predescu. O GÂNDIRE DE FIER

Monday, September 11th, 2023

.

lui Cornel Secu, care, în 1983, mi-a publicat povestirea

de mai jos (aici, uşor modificată) în revista timişoreană Helion

.

Pentru mine, totul a început cu o tăietură, în timp ce mă rădeam. Ducând mâna la rana destul de serioasă, am simţit că ceva nu e-n regulă. Mi-am pus ochelarii, am examinat ceea ce aveam în mână şi apoi lama – nouă – din aparatul de ras: se rupsese în pielea mea. În obrazul meu! Îmi scosesem din rană un ciob din tăişul lamei!

Am auzit o bufnitură în camera de alături şi m-am dus să văd ce s-a-ntâmplat: biblioteca ce acoperea un perete era pe jos. Rafturile metalice zăceau printre cărţi, rupte. Am fluierat a pagubă şi i-am pomenit pe cei ce-mi vânduseră porcăria asta de plastic metalizat susţinând că e din oţel inoxidabil. Ce puteam face? Am lăsat totul aşa cum se afla, mă grăbeam să ajung la spital. M-am îmbrăcat în goană, am distrus fermoarul unui pantalon, am luat altul, ghinioanele se ţineau lanţ. Bineînţeles, trântind uşa, am rămas cu clanţa în mână.

Trebuia să iau rezultatul unor analize. La spital, doctorul mi-a spus că sunt anemic, că, în ciuda aerului meu rubicond, am abia vreo trei milioane şi jumătate de hematii, în vreme ce numărul normal e, după carte, de cinci milioane, dar că asta nu trebuie să mă deranjeze, fiindcă aşa ceva nu mi se întâmplă doar mie, majoritatea oamenilor sunt în această situaţie, din cauza alimentaţiei proaste, a sedentarismului, a băuturii şi a fumatului.

La întoarcere, autobuzul în care mă aflam s-a rupt în două. Am reuşit să ies nevătămat, tocmai la timp ca să văd cum, vis à vis, hotelul Banat se clatină şi se prăbuşeşte încet, parcă filmat cu încetinitorul. Înainte ca norul de praf să acopere totul, am apucat să văd mulţimea adunată în faţa hotelului: oameni aproape dezbrăcaţi, feţe desfigurate de groază, guri căscate  într-un urlet acoperit doar de sutele de clacsoane şi sirene. Când praful s-a mai risipit, am văzut un individ în vârstă, cu un sacou pus peste un halat de baie, cocoţat pe capota unei maşini, îndoită sub greutatea lui. Explica lumii că, din ce ştia el, nu sunt victime: semnele de cutremur au apărut cu o jumătate de oră mai înainte şi toţi cei dinăuntru au avut timp să părăsească hotelul.

M-am întors răvăşit acasă. Pe jos. Ciudat cutremur: am numărat vreo douăzeci de clădiri dărâmate. Construcţii solide, din beton cât se poate de armat. Trei dintre ele, un mare magazin şi două blocuri de locuinţe, sunt chiar foarte recente, n-au mai mult de cinci ani.

Am trecut pe lângă muzeul orăşenesc, o hardughie veche de două sute de ani. L-am întrebat pe portar, care se afla, înfricoşat, afară, pe peluza de la intrare, cum se face că şandramalei ăsteia făcute din cărămidă şi bârne cutremurul nu i-a clintit nici măcar o ţiglă.

- Care cutremur? eu eram aici, pe peron şi n-am simţit nimic. M-am dus să deschid  la intrare, că veniseră cu o maşină să ia candelabrul ăl mare din hol. A căzut ieri după masă. E şi vechi, ce vreţi… Eu de mult le-am spus s-o schimbe dracului de rugină, dar cică era monument istoric, c-a fost al prinţului nu ştiu care.

Mi-am continuat drumul. Străzile erau pline de lume. Mulţi îşi scoseseră lucrurile din case. Trotuarele erau ticsite de mobilă. Mi-am zis că oamenii aceştia sunt nebuni. Am intrat în vorbă cu unul care ducea în braţe un pat de copil. I-am explicat că n-are sens să-şi care lucrurile de colo-colo, cutremurul a trecut.

- Care cutremur? N-a fost nici un cutremur! Şandramalele astea cad singure! Cad de la sine, pricepi?

În clipa aceea, blocul din faţa noastră s-a prăbuşit cu un zgomot îngrozitor. Ne-a acoperit norul de praf. Abia atunci m-a cuprins cu adevărat panica. Am rupt-o la fugă. Şi nici nu ştiu cum m-am trezit la mine, printre cărţi.

Cred că reacţiile mele din momentele acelea erau cam ilogice. Mi-am spus că, deocamdată, blocul meu rezistă. Eram hotărât să nu mă mai gândesc la nimic; trebuia să pun ordine în bibliotecă. Aşezasem câteva volume când am auzit, din stradă, zgomotul unei explozii, iar fereastra a căzut pe podea, cu rama ei metalică cu tot. M-am repezit la geam şi am văzut un camion în flăcări.

Nu mai suportam să rămân în casă.

Pe stradă, am văzut trecând în fugă o coloană de soldaţi. Arătau cel puţin bizar: fără arme, fără centuri, ţineau în mâini simple ciomege sau stinghii parcă rupte din nişte garduri.

- Nu mai au arme, comentă unul de lângă mine. N-aveţi cumva o ţigare?

I-am întins una şi am încercat să-i ofer şi un foc; apăsând, am sfărâmat rotiţa brichetei.

- Nu faceţi nimic cu ea. Vă trebuie chibrituri. Sau o brichetă electrică, din alea făcute numai din plastic. Fierul s-a dus.

Am luat-o la fugă în direcţia spre care se îndreptau soldaţii. În piaţă, cocoţat pe soclul statuii unui politician din secolul nouăşpe (statuia zace sfărâmată în iarbă, cioburile de fontă arată de parcă ar fi fost ţinute luni întregi în acid sulfuric), unul ce pare o persoană oficială, înarmat cu un megafon din plastic, vorbeşte mulţimii:

- Nu ştim ce este. Centrul de Seismologie anunţă că n-a fost nici un cutremur în ultimele săptămâni. Din rapoartele noastre, rezultă cu n-au avut de suferit decât obiectele făcute din fier şi din oţel. Credem că e vorba de o boală a fierului. Înştiinţăm pe toţi cei care locuiesc în clădiri din beton armat să le părăsească de urgenţă. Pentru nopţile următoare se vor distribui corturi. Mijloacele de transport auto nu mai pot fi utilizate, ele reprezintă acum pericol de explozie. Goliţi imediat rezervoarele de carburant şi depozitaţi separat acumulatorii. Aprovizionarea se va face deocamdată cu bărci pneumatice, pe râu. Cine are bărci e orice tip trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor. Păstraţi-vă calmul. Cei ce vor fi prinşi jefuind în actualele împrejurări vor fi judecaţi conform procedurii de urgenţă şi executaţi prin spânzurare pe loc. Vom fi aprovizionaţi. Raţionalizaţi-vă consumul de alimente. Beţi apă numai de la sursele indicate de autorităţi. Veţi primi pastile dezinfectante pentru ea. Păstraţi cu grijă obiectele din lemn, pânză şi plastic! Păstraţi cu grijă obiectele din metale neferoase! Toate obiectele din materiale feroase au devenit inutilizabile. Nu ştim despre ce e vorba. Păstraţi-vă calmul! E Stare Excepţională!

- Din cauza poluării, precis – am auzit vocea joasă a unui bărbat de lângă mine.

- Fabrica de dicloretan, a murmurat o femeie.

- La atâta vă pricepeţi, la spânzurat, fir-ar mama voastră… am mai auzit.

Am plecat de acolo luând-o spre casa unui vechi prieten al meu, un inginer electronist, pe care şi aşa nu-l mai văzusem de mult. Voiam să văd dacă mai trăieşte. Şi apoi, presupunând că da, voiam să-l iau cu mine ca să-mi repună în funcţiune aparatul de radio, defect de vreo lună. Simţeam nevoia să aud ceva mai serios decât cele spuse de omul de pe soclu; pe el pur şi simplu nu-mi venea să-l cred.

L-am găsit pe prietenul meu aşezat turceşte la gura unui cort aşezat chiar la intrarea în casă. Am grăbit pasul.

- Ai grijă, a ţipat, îmi calci trandafirii!

- De asta-ţi arde? am urlat îmbrăţişându-l.

- Uite ce-am făcut, mi-a arătat un soi de mic aparat de radio. De azi dimineaţă mă muncesc cu el. E cât se poate de primitiv, cu cristal.

- Şi funcţionează?

- Da. Dar nu prind nimic. Evident, postul nostru nu mai emite, dar nu le prind nici pe cele din străinătate.

- Tu eşti sigur că funcţionează?

- Ce Dumnezeu… a dat el din umeri. Doar sunt de meserie… Rabla funcţionează, dar nu are ce recepţiona. Nimeni nu mai emite. Cel puţin, nu aici, în jurul nostru.

Am pălit. Nu mă gândisem la asta. Însemna că părinţii mei…

- Plec. Trebuie să văd ce-i cu ai mei.

- Da’ cum dracu’ ai de gând să ajungi?

- Pe jos. În zece ore pot fi acolo, dacă nu mă opresc pe drum.

- Stai puţin. Ia barim ăsta – şi s-a întors cu un rucsac. Să-ţi pun şi ceva de mâncare. În frigiderul tău precis că nu-i decât băutură.

A trebuit totuşi să trec pe acasă. Nu puteam să plec aşa, fără nici un ban la mine. Dar oare mai foloseau banii le ceva?

…La mine, printre cărţi, l-am găsit pe tata. Se muncea să le stivuiască. Ne-am îmbrăţişat îndelung. Tatei îi tremura vocea.

- Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. Dar am văzut pe plită ibricul cu apă călduţă. Mi-am închipuit că n-ai ieşit de mult. Un hoţ care ar fi intrat în lipsa ta nu s-ar fi apucat de făcut cafea… şi cred că nici vreo iubită de-a ta.

L-am strâns încă o dată în braţe:

- Eşti nemaipomenit! nu te-ai schimbat de loc! Spune-mi cum ai ajuns?

- Jumătate din drum l-am făcut cu o căruţă, altfel n-ajungeam nici acum. Avea roţile întărite cu nişte scânduri.

- Ce face mama?

- Bine. E foarte îngrijorată din cauza ta, voia să vină cu mine.

- La voi nu s-a dărâmat nimic?

- Au căzut tablourile de pe pereţi. Ce să se dărâme? s-a enervat el. Casa aia e făcută sub supravegherea mea, rezistă la orice cutremur!

- Ei lasă, nu te mai lăuda. N-ar rezista ea la cine ştie ce zgâlţâială, dar de data asta aţi avut noroc că e din cărămidă. Betonul armat s-a dus.

- Ştiu. De asta am şi venit, ca să te iau de aici. O să stăm împreună. De mult n-ai mai stat cu noi.

- Nu prea cred că o să pot. Probabil, o să fim mobilizaţi să reconstruim întreprinderea. Şi mai e şi Ela.

- Care din ele?

- Uite, asta din poză.

- Mda. Frumuşică. Vino cu ea.

- Nu cred că o să pot.

- Mda. Ne-am gândit noi şi la asta. Uite ce ţi-am adus.

M-a tras după el în bucătărie. Pe podea se afla o colivie improvizată din nişte stinghii legate cu sfoară, în care se zbăteau doi porumbei.

- Hai să le dăm drumul în baie. Ţi-aduci aminte de Bejan, vecinul nostru? El e cu porumbeii, mi-a vândut ăştia doi voiajori. O să ţinem legătura prin ei. Uite şi două kilograme de grăunţe . Le dai câte o lingură pe zi.

- Eşti formidabil! la toate te-ai gândit!

- Da ce, credeai că nu? Fii atent, cel târziu poimâine trebuie să ne scrii. Maică-ta, ştii… dar ar fi mai bine să vii la noi.

Sistemul acesta, al porumbeilor, s-a generalizat în zilele următoare. S-au mai putut vedea şi alte lucruri ciudate: erau la modă nişte cărucioare cu roţi luate de la fostele automobile, în care tot ce fusese din oţel era întărit cu bucăţi de lemn, adesea luate de la mobile distruse. Se mai puteau vedea biciclete cu lanţul înlocuit printr-un fel de surogat făcut din nişte zale primitive de cupru – şi alte asemenea minuni. Începuseră să fie fabricate schelete de roţi din aluminiu şi plastic. Pentru toate astea, se foloseau materiile prime existente, producerea altora, noi, fiind de-acuma o utopie. Transportul era problema numărul unu. Eram cu desăvârşire rupţi de restul lumii. Se anunţase că se lucrează la reconstrucţia tuturor instalaţiilor de telecomunicaţii, în care tot ce era fier urma să fie înlocuit prin cupru, zinc, plasic şi altele.

În ce mă priveşte, scăpasem destul de ieftin. Nici unul din cei apropiaţi mie nu murise. Ela şi ai mei erau în regulă. Mă puteam considera un privilegiat. (Ştiu că pare monstruos egoismul acesta. Dar vreau să consemnez aici cu sinceritate simţămintele mele de atunci. Ele nu m-au oprit, altminteri, să particip – uneori, până aproape de prăbuşirea fizică – la salvarea a ce mai rămăsese de salvat. Cred că majoritatea oamenilor au simţit şi acţionat la fel.)

Treceam tot mai des pe la prietenul meu, inginerul. El era singura mea sursă de informaţii. Şi nu numai a mea: în faţa casei sale, din fericire pentru el, una veche, modestă, se aflau întotdeauna cel puţin treizeci-patruzeci de persoane care comentau ultimele ştiri auzite la galena aparatului de radio fabricat de prietenul meu. Graţie acestuia, aflasem încă de a doua zi că nenorocirea era generală, planetară. Primul post de radio pe care izbutise să-l recepţioneze fusese atunci, în tăcerea de-a dreptul sinistră din eter, unul aparţinând NASA, care emitea pe medii.

Cei de acolo „mirosiseră” primii caracterul planetar al istoriei acesteia demenţiale, căreia nimeni nu reuşea să-i găsească o explicaţie. Peste câteva săptămâni, când au început să reapară ziarele – în tiraje confidenţiale, din cauza hârtiei ce trebuia economisită – s-au publicat o grămadă de explicaţii ştiinţifice, care, după cum se ştie, s-au dovedit mai apoi de o nostimă incoerenţă. Nimeni nu s-a mai hazardat, după aceste câteva săptămâni, să explice originea „bolii” fierului. Ipoteza „senilităţii elementului feros” de la suprafaţă nu părea să ajute înţelegerea faptului incredibil că ceea ce fuseseră până mai ieri marile zăcăminte de minereuri feroase ale planetei era acum un spaţiu plin, probabil, cu rugină, peste care s-au prăbuşit, mai apoi, porţiunile de teren de deasupra, zone întregi, zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi înghiţiţi de adâncul pământului, bazine ale unor viitoare lacuri şi mări.

Paradoxal (sau nu tocmai), ceea ce părea tot mai mult să se transforme în catastrofa finală, primită cu o satisfacţie caracteristică de popi, babe bisericoase şi sectanţi de toate nuanţele (aţi văzut? v-am spus noi că aşa o să se întâmple!), nu era una de natură nucleară-chimică-bacteriologică. Ba chiar ne putem gândi şi la urmările ei, paradoxal! pozitive: orice arsenal, clasic sau nuclear, fusese desfiinţat de la sine. Cine voia să tragă, chiar şi cu un simplu revolver, putea fi sigur că arma îi va exploda în mână.

De rachete nu mai era cazul să ne temem. În schimb, nu se putea spune că înarmările ar fi încetat. Se fabricau noi tipuri de arme. „Ultimul răcnet” îl reprezenta un fel de catapultă făcută în întregime din plastic, care arunca butoaie de plastic sau nişte damigene de sticlă pline cu trotil la aproape un kilometru depărtare – într-un mod cam imprecis, dar cu o eficacitate simţitor sporită, ziceau producătorii, faţă de modelele lor romane. La nişte manevre militare, a făcut senzaţie desantarea din dirijabile a câtorva companii de paraşutişti înarmaţi cu grenade din plastic şi cu săbii din acelaşi material („mai tăioase ca spadele de Toledo!”). Se vorbea tot mai adesea despre realizarea iminentă a unui plastic extradur, din care s-ar fi putut fabrica până şi motoare de avion.

„A început cu adevărat Era Plasticului!” scriau puţinele ziare rămase. Ele evitau însă să spună că zilele şi nopţile deveniseră mai scurte; se micşorase şi distanţa până la Soare. La un an după catastrofă, în realitate, la zece luni după aceea dacă ne luăm după alternarea zilelor şi nopţilor, ziua terestră mai avea doar douăzeci de ore din cele vechi. Iar forţa de gravitaţie ajunsese la patru cincimi din cea iniţială.

Îndrăznesc să afirm că toate acestea sunt, însă, fleacuri faţă de ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare dintre noi în parte. Dispariţia fierului din corpul omului şi al celorlalte făpturi cu sânge cald a dus la o mortalitate nemaiîntâlnită, datorată unei mulţimi de boli la care nimeni nu se gândise, sau nu şi le imaginase până atunci. Se anunţase că toate marile laboratoare medicale ale lumii lucrează intens la crearea unui remediu, fără ca din acest efort să fi ieşit, până una alta, ceva. Exista – şi există! – pericolul ca speţa însăşi să dispară în câţiva ani, sau, în orice caz, să degenereze ireversibil.

Ce se întâmplase cu tot fierul de pe planeta noastră? În ce se transformase el? Expediţiile ştiinţifice care au cercetat în profunzime faliile imense apărute pe locul fostelor zăcăminte de fier au constatat că în locul acestora nu se afla rugină, sau vreun alt compus al fierului – ci pur şi simplu, nimic. Fierul dispăruse cu desăvârşire. De altfel, asta o putem vedea la tot pasul şi cu ochiul liber, examinând orice obiect care avusese în alcătuirea lui vreo piesă de fier, oţel, fontă. Locul unde s-a aflat aceasta e gol. În dărâmăturile de beton armat, sfărâmate spre convingere cu ciocanul de bronz, locul fostelor bare şi plase din oţel era frumos încrustat, precum cochiliile de melci fosili în straturile de rocă. Nu rămăsese nici măcar o umbră de rugină, locurile erau curate, acolo nu mai era decât amprenta, amintirea fierului.

La puţin timp după catastrofă, doi sateliţi plasaţi pe orbite geostaţionare şi un telescop spaţial învârtindu-se la doar două mii de kilometri de Pământ, care, după toate aparenţele, nu fuseseră afectaţi de „boala fierului”, au transmis nişte imagini uluitoare.

Analizându-le, astronomii observatorului de pe muntele Palomar, care avuseseră de îndată ideea oportună de a înlocui tot ce era oţel în aparatura lor optică, au sesizat, primii, că planeta se afla în centrul unui nor, un fel de Centură Van Allen, alcătuită, însă, din particule de fier (asta explica, desigur, şi faptul că primele zile după catastrofă au fost extrem de întunecoase, chiar şi acolo unde nu erau nori pe cer).

Ceea ce ne-a arătat telescopul spaţial în zilele următoare era incredibil şi, zic eu, înspăimântător: Pământul părea o cometă cu miezul acoperit de o emanaţie de fier şi cu un fel de trenă care, în loc să se disperseze urmând miezul, se subţia focalizându-se într-un fascicul de plasmă care părăsea planeta cu o viteză abia puţin mai mică decât a luminii. Părea că însuşi Pământul emite acest fascicul în direcţia uneia din planetele sistemului Proxima Centauri.

La puţin timp după ce ţinta razei de fier a fost stabilită cu precizie – cu atâta precizie câtă mai permitea aparatura rămasă întreagă la ora aceea – am ascultat la radio lunga conferinţă (sau mai bine zis, spovedanie) a profesorului Albert Hughes.

Profesorul afirma – iar eu n-am nici un motiv să nu-l iau în serios câtă vreme de altă ipoteză, necum explicaţie, n-a pomenit nimeni – că planeta aceea, pe care el o studia de treizeci de ani, dă semne ale unei prezenţe raţionale.

- Avem pentru întâia oară confirmarea bănuielii, confirmarea speranţei noastre că nu suntem singuri în Univers. Dar în ce împrejurări! suspină profesorul. Nu ştiu ce fel de fiinţe sunt acelea, nu ştiu nici dacă planeta nu este cumva, ea însăşi, o fiinţă – s-au mai formulat, până acum, doar în tâmpeniile ştiinţifico-fantastice, pe care eu nici nu le citesc, asemenea fantasmagorii – dar iată, chiar eu, un om cu gândire extrem de pozitivă, sunt nevoit să presupun că această planetă trebuie să fie dotată cu raţiune şi personalitate proprie, cu GÂNDIRE! Dar cât de diferită de a noastră! Eu presupun că pe această planetă, în acest creier alcătuit din fier, fluxul gândirii îl constituie fierul în stare plasmatică. Şi tocmai fierul l-a extras ea de pe Pământ, crezând, probabil, că el este gândirea noastră pe care noi nu putem, nu ştim să o transmitem şi altora în spaţiu, în Univers! Volatilizându-ne uneltele, maşinile, armele, ea a crezut că intră în contact cu însăşi fiinţa noastră, cu gândirea noastră. Ea voia să se informeze, să comunice cu noi – şi nu va avea decât imaginea unei lumi de obiecte. De şuruburi, de rachete şi de cuţite! Aşa apărem noi în faţa Universului la prima întâlnire cu altcineva! Când te gândeşti că această planetă nu va auzi niciodată de Shakespeare, Chaucer şi Dante! Şi nici de mine!

Aici, profesorul a izbucnit în plâns.

- Am fost întotdeauna ateu, dar acum zic: să ne apere Dumnezeu de ziua când ea va dori să ne vorbească, să ne transmită ceva!

Se pare că teama profesorului Hughes era întemeiată: adineaori s-a anunţat la radio că un fascicul plasmatic se îndreaptă spre noi. Din direcţia Proxima Centauri.

.



page counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (83)

Thursday, December 26th, 2019

Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.

(18.12.2019)

*

La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.

Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.

Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.

https://www.mediafax.ro/social/gelu-voican-voiculescu-batut-pana-la-sange-de-un-revolutionar-in-piata-universitatii-criminalule-cum-ai-tupeul-sa-vii-aici-agresorul-a-fost-prins-foto-18675172

*

În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10449

*

Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.

*

Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.

*

ISTORIA DE SUB PREȘ

Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.

Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a  întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.

Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.

*

1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…

2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.

3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.

4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.

*

Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23556852-livevideo-sedinta-miza-uriasa-parlament-liberalii-reusit-scoata-vot-reducerea-tva-dar-nu-dublarea-alocatiilor-astazi-discuta-eliminarea-pensiilor-speciale.htm?fbclid=IwAR2X1mXmK5zPwRq2yRky5Ao2CFEo3oorUwFTDHPtR9ZQvxfYxH861FgSb7w

*

Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.

*

St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE

Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.

*

Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre

*

Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.


LA MULŢI ANI DOUĂZECI DOUĂZECI!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

INSOLIT la Timişoara

Saturday, September 12th, 2015

Peste câteva zile, va avea loc lansarea colecţiei de carte INSOLIT, realizată în parteneriat de către Asociaţia Helion şi Editura Eurostampa din Timişoara.
La librăria Cartea de Nisip (str. Victor Vlad Delamarina nr. 1) din Timişoara, marţi 15 septembrie 2015, h 18,30, vor fi prezentate şi lansate primele trei volume din colecţia INSOLIT:
1. SFÂRŞITUL INOCENŢEI, volum de povestiri semnat de Cristian Vicol
2. ANTOLOGIA HELION, primul volum din seria de patru programate
3. ZILE SENINE, ZILE STRĂINE, roman de Lucian-Vasile Szabo.
Vor vorbi despre cele trei cărţi Cornel Ungureanu, Radu Pavel Gheo, Lucian-Vasile Szabo şi Alexandru Maniu.
Vor face oficiile Cornel Secu, preşedintele asociaţiei Helion şi Eugen Georgescu, director al editurii Eurostampa.

În finalul manifestării, autorii vor acorda autografe.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com