Posts Tagged ‘Gaspar Noe’

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2021

Thursday, October 28th, 2021

VORTEX

La şase ani după ce a făcut valuri la Cannes cu pornograficul său Love, argentinianul Gaspar Noé schimbă registrul, prezentând lumii un film despre bătrâneţe şi “deliciile” ei. Între noi fie vorba, parcă numai asta ne lipsea acum, în plină molimă planetară, ucigaşă mai ales de bătrâni…

Vortex este povestea tipică, banală şi atât de tristă, a unei perechi de pensionari. Ea, de profesie medic psihiatru (Françoise Lebrun) şi el, ziarist, autor de cărţi despre cinema (Dario Argento), doi foşti intelectuali respectabili, nu mai sunt astăzi decât “un bătrân şi o bătrână, două jucării stricate”, împărţind o locuinţă în care nu mai intră decât unicul lor fiu (Alex Lutz), şi acela, foarte rar – în general, atunci când le cere bani.
Din nefericire, ea este atinsă de o demenţă senilă tot mai vizibilă şi mai periculoasă, impunând tot mai decis supravegherea permanentă, sau internarea într-un azil de bătrâni.
Dar, până ce apropiaţii ei vor lua o hotărâre în sensul acesta, intervine neprevăzutul: soţul ei se stinge în urma unui infarct. Rămasă singură în locuinţa pustie, într-un moment de luciditate, bătrâna se sinucide.
Unde am mai văzut toate astea? Da, în Amour, multpremiatul film din 2012 al lui Michael Haneke, care tot despre Alzheimer vorbea. Ceea ce-mi aminteşte un pasaj dintr-un roman de Camil Petrescu, în care un personaj ţinea o dizertaţie despre modă: cravata scumpă de la un magazin din centru, spunea el, o poţi regăsi la câtva timp după aceea la o dugheană de cartier, dar făcută dintr-un material ieftin.
Ce are, însă, propriu, distinctiv şi inedit, filmul lui Noé? Modul de prezentare, despre care-mi vine a crede că este unul derivat din aplicaţia Power Point, că este, pur şi simplu, o prezentare, un fişier .ppt.
Vortex este un film de 2 ore şi 25 de minute prezentat integral pe ecran divizat: adică, avem permanent în faţa ochilor 2 pătrate, unul în stânga şi altul în dreapta ecranului, pe care se derulează una şi aceeaşi acţiune, filmată câmp-contracâmp din două locuri, de două camere, simultan. Regizorul afirma într-un interviu că spectatorii cu care a stat de vorbă l-au încredinţat că totul devine cursiv şi firesc (subînţelegând, probabil, “ingurgitabil”) la a doua vizionare a filmului. Asta, desigur, dacă are cineva chef să repete experienţa.
Trucul acesta ar fi avut, poate, vreo căutare în filmele mute ale lui Kuleşov şi Dziga Vertov, de acum un secol, sau în domeniul clipurilor publicitare TV, dar, aplicat într-un (atât de) lung metraj, este receptat drept un manierism agasant, nemotivat şi incapabil de a comunica ceva anume.
Adică, drept un motiv suplimentar de tristeţe.


PS. De ce-i zice Vortex? Păi pe mine mă-ntrebaţi?

https://www.indiewire.com/2021/07/vortex-clip-gaspar-noe-split-screen-cannes-1234651540/

*

TROMPERIE

Philip (Denis Podalydès), scriitor american celebru şi plin de bani, de  vârstă mijlocie, stabilit la Londra împreună cu soţia sa (Anouk Grinberg), şi-a închiriat încă un apartament, care-i serveşte drept birou. Şi, mai ales, drept, cum se spune, “hogeac”, unde primeşte vizitele foarte frecvente ale tinerei sale amante englezoaice (Léa Seydoux), cu care, printre picături, are interminabile conversaţii, pălăvrăgeli elevate despre sumedenie de lucruri: trecutul lor, experienţele lor sentimentale, evreitatea lui şi reacţiile provocate de ea la Londra, aventurile lui în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde, la un moment dat, i s-a publicat o carte, iar prietenii şi colaboratorii săi localnici au fost anchetaţi, cu această ocazie, de către Organe etc.

Şi printre toate acestea, insinuându-se precum biblicul Numărat-Cântărit-Împărţit de la ospăţul lui Balthazar, teama de bătrâneţe, boală şi de moarte – împletită în firele narative şi prin povestea unei mai din tinereţe amante (Emanuelle Devos), aflată acum în investigaţii oncologice.

Denis Podalydès şi Léa Seydoux fac un cuplu extrem de convingător. Nu ştiu dacă trebuie neapărat crezută afirmaţia lui că scenele lor se bazează în mare măsură pe improvizaţie, dar cert e că au un aer, într-adevăr, spontan. Iar Seydoux, care e prezentă în patru filme ale actualei ediţii, este deja un star. Ea rămâne pe retina spectatorului – şi nu seamănă deloc cu frumuseţile interşanjabile de la Hollywood.

În rest, o surpriză plăcută este, pentru noi, Mădălina Constantin, aici în rolul de mică întindere, însă inconfundabil, al unei tinere cehoaice.

Ecranizare a romanului Deception, publicat în 1993 de celebrul Philip Roth, filmul “de interior” al lui Arnaud Desplechin prezentat în premieră în actualul festival confiscă atenţia spectatorului cam în maniera celor O mie şi una de nopţi, unde fiecare episod e pretextul naşterii următorului.

Este unul din tot mai puţinele filme ale căror personaje chiar au o viaţă interioară.

https://www.dailymotion.com/video/x82o4xl

*

HIT THE ROAD

Hit the road (Jadde khaki, în original), primul lungmetraj al iranianului Panah Panahi, fiu al regizorului Jafar Panahi, deja binecunoscut la Cannes, a fost prezentat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs a festivalului din acest an.
El este un road movie fără cusur, fără fisuri: totul se întâmplă într-o maşină care goneşte printr-un pustiu nesfârşit, sau cel mult, la câţiva paşi în jurul ei. O familie compusă din mamă (Pantea Panahiha), tată (Hassan Madjooni), fiul cel mare (Amin Simiar) şi un băieţel de şase ani (Rayan Sarlak) fuge, aparent, de ceva, încercând cu disperare să ajungă la o graniţă, nu se spune care, unde fiul cel mare va fi luat în primire de nişte localnici care-l vor trece undeva, dincolo.
Povestirea asta de câteva cuvinte epuizează cam tot sensul care poate ajunge la un spectator străin. Străin de cultura persană, străin de mediul musulman, străin de situaţia social-politică din Iranul ultimelor patru decenii.
Dacă nu mă înşel, dar s-ar putea foarte bine să mă, dată fiind puţinătatea cunoştinţelor mele despre acest subiect, cam toate detaliile acţiunii constituie aluzii – la ceva interzis, ori cel puţin, nerecomandabil. Astfel, aflăm (din spusele cronicarilor avizaţi de aiurea) că melodiile ce irup de vreo două ori, tamnesam, pe coloana sonoră, sunt şlagăre ale unor interpreţi interzişi, fugiţi din Iranul actual. Iar faptul că cei patru sunt însoţiţi de un căţel bolnav ar putea constitui şi el o mică frondă; mi se pare că, pentru musulmani, câinele este un animal “impur”.
După cum, şi faptul că imaginaţia lui Prâslea este populată numai de întâmplări şi personaje din filme americane spune ceva în acest sens. Şi fiindcă tot veni vorba, acest Prâslea e adorabil, un puştiulică de o vioiciune şi de o fotogenie ieşite din comun.
Cam asta e tot ce-am înţeles din filmul aluziv şi, cum zic englezii, “elusive” al lui Panahi. Poate că unui spectator iranian el îi spune mult mai mult. Dar asta n-avem cum s-o ştim noi, neiniţiaţii. Şi nici dacă el rulează în Iran.
Mie, cel puţin, îmi pare un protest cu gura închisă (cum s-au văzut şi la noi, pe vremea lui Ceauşescu). Dar, încă o dată, s-ar putea să mă înşel.

https://deadline.com/2021/07/cannes-ilm-review-hit-the-road-panah-panahi-1234797229/

.
Counter instalat la 13 iulie 2022