Posts Tagged ‘Dinu Cernescu’

Radu Beligan

Wednesday, July 20th, 2016

O singură dată am stat de vorbă cu el: în 1998, după ce publicasem un interviu cu Gheorghe Dinică în săptămânalul lucios la care lucram. I-am dus, atunci, un număr din revistă lui Dinică, în ziua apariţiei.

Mi se pare că asta era puţin înaintea premierei cu Azilul de noapte, montarea lui Cojar, unul dintre ultimele spectacole româneşti cu o distribuţie fabuloasă: Dinică, Beligan, Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, Florina Cercel, Marin Moraru, Mircea Rusu… Şi care a fost el însuşi, spectacolul, o perfecţiune, o culme la care va trece mult timp până ce teatrul nostru va mai ajunge.

L-am aşteptat, deci, vreo zece minute pe intervievatul meu undeva, într-o încăpere de lângă cabine, repetiţia încă nu se terminase.

Iar el a apărut însoţit de Beligan şi de Marin Moraru. Mi-a făcut o reală plăcere să-i prezint rezultatul, nu numai pentru conţinutul la a cărui redare pusesem, orişicât, şi eu umărul – ci şi pentru prezentarea grafică. Şi pentru poza pe care i-o făcuse Iulia Horac, fotografa noastră. Defuncta revistă Privirea, că de ea e vorba, chiar n-arăta rău.

I-a plăcut şi lui Dinică, ne-am firitisit reciproc. Iar Beligan s-a apucat să o răsfoiască, citind un pic din interviul lui Dinică.

- Domnu’ Beligan, domnu’ Moraru, când îmi daţi şi dumneavoastră nişte interviuri pentru influenta noastră publicaţie? am speculat eu circumstanţele.

Am hăhăit cu toţii câteva momente, iar maeştrii chiar păreau interesaţi de perspectivă.

Dar n-a fost să fie – şi sunt primul care o regretă. Programul lor era cel care era, nici al meu nu era mult mai lejer… şi în plus, n-am zăbovit în redacţia aceea decât încă vreo jumătate de an… De altfel, nici revista n-a supravieţuit prea mult, după aceea.

…Dar eu pe Radu Beligan îl întâlnisem în afara scenei, ca să zic aşa, cu mult înainte de asta.

Era la un sfârşit de an universitar, prin 1975 sau 1976, ne aflam cu toţii, toată suflarea din IATC, profesori şi studenţi laolaltă, în sala Studioului Casandra. Iar pe scenă, la nelipsita masă acoperită cu cârpă roşie, rectorul (cred că profesorul Petrică Vasilescu era acela) – şi Radu Beligan, care ne ţinea un speech despre învăţământul de artă şi despre viaţa de student.

- Nu prea ştiu care e rostul unei facultăţi de teatru, a început el. Că talent nu poate să-ţi dea, cu ăla vii de-acasă. Uite, eu, de exemplu, n-am făcut nici o facultate, nici un Conservator de teatru, şi tot sunt cine sunt. Bine, s-a corectat el imediat, nu trebuie să vă bazaţi pe asta. Quod licet Jovi non licet bovi.

În linii mari, acestea au fost spusele sale.

Iar eu am rămas ca la dentist: era prima oară când cineva mă făcea „bou”, pe mine şi pe încă vreo două sute de colegi ai mei, aşa, la grămadă…

Nici comandanţii mei de la şcoala regimentală (Batalionul 155 ETA, Lipova) nu fuseseră atât de expliciţi…

20 iulie 2016

Dezbatere aprinsă, la TVR1, chiar în acest moment. Pe aceeaşi temă, care a reuşit să devină agasantă în mai puţin de o zi şi jumătate: a fost el un mare artist sau un membru al CC-ului? putem pune în balanţă marele lui talent cu compromisurile pe care le-a făcut înainte şi după ’89? scuză scopul mijloacele?

Nu pot să nu-mi aduc aminte, în atmosfera asta încinsă, de o vorbă celebră de pe vremea lui Vodă Carol Întâiul, că talentul nu scuză orice malversaţiune, aşa cum nici frumuseţea nu scuză orice prostituţie. Dacă ne-am gândi cu toţii la asta, orice discuţie ar înceta de la sine.

Avem obiceiul ciudat (sau mai degrabă, lamentabil) de a judeca moralitatea omului după moarte. Eu zic că ar trebui să o facem înainte. Iar cel care n-a greşit să dea primul cu piatra.

În ce mă priveşte, ca fost critic de teatru care, în vremurile bune, adică în anii 80, a făcut orice în afară de compromisuri (fiind, de exemplu, muncitor necalificat la uzina Vulcan şi apoi, şomer), sper să fiu scutit de bănuiala mahalagească a muştei pe căciulă. N-am nimic în comun cu ipostaza de membru al CC PCR. Nici cu cea de director de teatru de pe vremea aia. Şi nici cu cea de persoană publică angoasată de vreun dosar de la CNSAS.

Aşa că-mi voi permite să mi-l amintesc pe Radu Beligan cel de pe scenă. Pe cel din Amadeus, celebra piesă a lui Peter Shaffer, pusă în scenă la Bucureşti, în 1982, de Dinu Cernescu.

E inexplicabil faptul că am putut vedea la Bucureşti un spectacol cu piesa asta la numai trei ani după premiera ei absolută, într-un moment când ea era “pe val”, în culmea celebrităţii sale mondiale. Cine şi cum l-o fi convins pe Shaffer să accepte montarea ei într-o ţară care plătea drepturi de autor insignifiante, sau nu le plătea de loc – rămâne un mister pentru mine.

Fapt este că punerea în scenă de la Giuleşti s-a dovedit una senzaţională. În clipele lui norocoase (şi n-au fost puţine), Beligan te făcea să crezi că e cu desăvârşire exclus ca rolul cu pricina să fie jucat şi altfel de cum îl interpreta el. Cu impresia asta am rămas până-n ziua de azi în ce-l priveşte pe Salieri al său din textul lui Shaffer (à propos, a murit şi acesta acum vreo lună, fie-i ţărâna uşoară). Şi asta, chiar dacă am văzut ulterior filmul celebru al lui Forman, de opt ori oscarizat, cu F. Murray Abraham în acelaşi rol. Am DVD-ul cu pricina şi mi l-am pus de mai multe ori în ultimii ani, dar… degeaba: în Salieri tot pe Beligan îl văd!

21 iulie 2016
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p1.jpg
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p2.jpg