Posts Tagged ‘Chisinau’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (55)

Thursday, July 28th, 2016

1993

Una dintre cele mai palpitante experienţe ale vieţii mele se dovedeşte a fi un voiaj de vreo zece zile la Chişinău. Înştiinţat cu doar o zi înainte, grăbit să plec (este o “deplasare în interes de serviciu”), comit prima dintre greşelile de neiertat care alcătuiesc această aventură: îmi cumpăr, de la agenţia de voiaj, un bilet simplu, adică nu dus-întors. O să vedem mai încolo de ce va fi fost asta o greşeală.

Deocamdată, nu-mi fac nici un fel de griji, biletul, la vagonul de dormit al trenului Prietenia, costă cam o mie de lei, adică doar vreo trei dolari. Îmi văd de treburi pe acolo (filmez, cu un operator de la telejurnalul televiziunii locale, un festival al teatrelor de limbă română din Republica Moldova – care, de altfel, nu arată rău de loc, în ansamblu) şi, pe la jumătatea intervalului, încep să mă agit ca să-mi fac rost de bilet pentru întoarcere.

Desigur, întâi mă duc la gară, unde aflu că, pentru acest tren, unicul pe ruta Chişinău-Bucureşti, trebuie să prezinţi actele de identitate. Dacă eşti cetăţean moldovean, biletul până la Bucureşti costă cam tot atâta cât m-a costat pe mine cel cumpărat la plecare. Dacă, însă, eşti cetăţean occidental (ca mine, de exemplu, care prezint paşaportul românesc), acelaşi bilet te costă treizeci de dolari SUA. Indignat de acest regim special şi temător de soarta debilei mele diurne, chiar dacă fericit că se găseşte cineva pe lumea asta să-mi zică şi mie “accidental”, mă decid să fac şi pe dracu’n patru ca să mă confund cu un moldovean sadea.

Mă rog de una dintre mărimile cu care am de-a face (şi care-şi petrece măcar o săptămână din fiecare lună, dacă nu două, la Bucureşti, unde este întotdeauna primit, după cum ştiu foarte bine, boiereşte), mă rog de el, aşadar, să mă ajute să-mi iau bilet de băştinaş.

- Nici o grijă, face el. Se aranjează. O pun pe secretară să ţi-l procure.

Şi plec liniştit la treaba mea, uitând, vreo două zile, de povestea asta. Apoi, o sun pe secretară.

- Care bilet? zice ea. Nimeni nu mi-a spus nimic despre vreun bilet al dumneavoastră.

Pe şeful ei nu-l mai găsesc. A plecat ieri în străinătate. Încep să mă enervez: în urmă cu câteva luni, când am făcut-o pe organizatorul la festivalul de teatru “Caragiale”, delegaţia basarabeană, care – pe hârtie – consta din vreo zece persoane, a numărat, până la urmă, cam şaptezeci. Au venit, vezi Doamne, o mulţime de oameni de teatru din Moldova-soră; printre ei, şi secretara, şi şoferul omului meu, nu ştiu dacă nu cumva şi copiii au cumnaţii ăstora, care, nu-i aşa, trebuie să se ţină la curent cu situaţia actuală a teatrului românesc. Sunt şi ei oameni, ce naiba! De cultură şi de artă, ce mai încoa’ şi’ncolo, în rând cu cei cincizeci-şaizeci de critici şi de directori de mari festivaluri din Occident care au venit la festivalul nostru.

Una peste alta, ministerul al cărui slujbaş eram, pe atunci, a avut probleme serioase cu cazarea şi diurna lor – că doar nu era să-i trimită, cu primul tren, înapoi, să râdă Uniunea Sovietică de noi… Iar eu, slujbaşul în cauză, numai eu ştiu cum m-am zdrobit, în ziua când desantul moldovean s-a paraşutat prin surprindere în Gara de Nord, ca să găsesc (împreună cu colegii mei, co-organizatori, de la primărie) camere libere, la preţul pe care şi-l putea permite ministerul, prin hotelurile jegoase şi scumpe ale Bucureştiului. Reamintindu-mi toate astea, tare nu-mi vine să le dau din dolarii mei munciţi – şi înfiorător de puţini.

Aşa că îl rog pe directorul unuia dintre teatrele de acolo, la rândul lui, musafir constant al Bucureştiului, să mă ajute. Omul mă încredinţează că nu e nici o problemă, îmi va cumpăra un bilet pe numele unuia dintre subalternii lui, treaba mea cum mă descurc cu şeful de tren. În ce-i priveşte pe “naşi”, nici o problemă… Posed, din studenţie şi nu numai, o experienţă vastă în materie – şi n-am vreun motiv să mă tem că basarabenii ar diferi prin ceva de ai noştri.

…Trece şi ziua asta… În dimineaţa următoare, îl întreb pe directorul teatrului dacă mi-a aranjat treaba cu biletul.

- Doamne, cum am putut să uit, îşi trage el o palmă peste frunte. Da’ nu-i nimic, îţi iau chiar acum un bilet pe numele meu. Şi duce mâna la buzunar. Ei, fi-r-ar să fie, nu-l am la mine. N-am buletinul la mine. Nu-i nimic, punem pe altcineva să se ducă. Stai să vorbesc cu Sandu.

Ce Sandu, care Sandu?! La telefon, o voce de femeie, casiera, care-i spune că, în afară de ea şi de noi, nu mai e nimeni în teatru, e ora prânzului, toţi au plecat pe la casele lor.

- Te duci imediat cu domnu’ Predescu la gară şi-i iei un bilet pe buletinul tău, hotărăşte scurt directorul. Iar mie: Te descurci în tren, n-ai greţuri cu naşu’, îi dai şi lui zece ruble şi-ai terminat.

- Să dea Dumnezeu să n-am tulburările de sarcină de care zici matale, îi răspund eu, neconvins. Că n-am nici o pastilă de Emetiral.

- Îţi dau eu, zice el – şi scoate o sticlă de coniac producţie locală. Excepţional, de altfel.

- Gustă, să-ţi ţină pe drum, mă sfătuieşte el. Pe drum, până la gară. În rest, te descurci, că eşti băiat mare.

Buuun, vasăzică dinspre partea biletului pot dormi liniştit. După amiază, am drum la Bălţi, ca să filmez un spectacol. Înainte de asta, îmi pierd o jumătate de oră prin magazinul universal din centru. Sunt multe jucării electrotehnice pe care mi le-aş cumpăra, tot soiul de gadget-uri care la noi nu s-au găsit, nu prea sofisticate, făcute la modul rusesc, cam din topor, însă trainice şi mai ales, oferite la vechiul preţ, modic-sovietic – care, acum, basarabenilor le pare imens, din cauza puterii lor de cumpărare, tot mai palidă de la o lună la alta. Jucăria care mă atrage cel mai tare este un dozimetru, un contor Geiger-Müller, de radiaţie. Se vinde la raionul cu fiare de călcat şi costă echivalentul unei sute de dolari. Mi-l închipui pârâind agale în geanta ţinută pe umăr, în timp ce mă plimb pe Magheru. Sau ţârâind tot mai grăbit pe măsură ce mă apropii de fabrica de bombe atomice de la Piteşti.

…Păcat că nu ţine. Ar însemna să-mi dau toţi banii pe chestia asta. Deşi, Doamne apără şi păzeşte, nu ştii când ai nevoie de-aşa ceva, cu ocazia vreunui Cernobîl oarecare…

În sfârşit, vine şi momentul despărţirii de această capitală molcomă, unde mi-a fost dat să beau, fără îndoială, cele mai bune vinuri din viaţa mea. (Şi unde oamenii se uită al naibii de ciudat la tine, în troleibuz, când te aud vorbind româneşte. Dar asta e altă poveste…)

Ce fericită ar fi ţara aceasta săracă dacă ar şti să-şi vândă vinul… În loc de asta, locuitorii ei fac o bişniţă măruntă şi lipsită de speranţă, bănănăind, cocoşaţi sub paporniţele lor cu mărunţişuri, între Chişinău şi Istanbul.

Ca, de exemplu, cei doi rusnaci tineri, un el şi o ea, dotaţi cu câteva sacoşe în care-ar încăpea câte o jumătate de bou tăiat, aşteptând în spatele meu, la scara trenului, să-i prezinte biletele naşului. Deocamdată, acesta îl studiază pe al meu, cu un nume de femeie pe el, fără a da vreun semn că l-ar deranja ceva. Mai ales că eu mă apuc să-mi număr, chipurile, banii.

În clipa aceea, se produce dezastrul. Rusul cel înalt (are, cu siguranţă, peste un metru şi nouăzeci – şi e zdravăn ca un rugbyst) se uită peste umărul naşului şi citeşte numele de pe biletul meu. Şi începe să urle. Atâta rusă pricep şi eu, ca să-mi dau seama că despre mine vorbeşte – ceva în sensul că “puneţi mâna pe bandit, românu’ are bilet fals! Miliţia, să vină Miliţia! Să vină Armata a Paişpea! Sau măcar locţiitorul ei politic!”

Băieţii ăştia, sovietici, au stofă de poliţai, îmi spun. Săracu’ Gorbaciov, el credea că i-a eliberat, că le-a desfiinţat lagărul. Aiurea, fiecare poartă câte-un Gulag în cap – şi n-o să le iasă prea curând de acolo.

Nu ştiu ce i-a spus naşul, dar l-a potolit. Rusul urcă, împreună cu nevestica lui, ea are doar cu vreo şapte-opt centimetri mai puţin ca el, iar eu îi dau darul naşului. Cu recunoştinţă adevărată. Şi urc.

Ghinion, mare ghinion. Locul de pe biletul meu e în acelaşi compartiment cu al vigilentei perechi. Din cele trei rafturi ale cuşetei, pe cea de jos, tânăra pereche şi-a instalat bagajele, care, într-adevăr, abia de încap pe ea. Pe cea de la mijloc se pregăteşte să se lungească Mişa, iar Nataşa se află deja pe cea de sus şi-şi scoate tricoul, fiindcă înăuntru e teribil de cald. Au marfă perisabilă, bag sama, fiindcă, altfel, ar fi cocoţat-o sus.

Mă fac că nu văd bagajele care-mi ocupă locul şi dau să intru. Rusul sare, într-un mod foarte acrobatic, de pe raftul lui şi, fără multe ifose, mă ia de umăr şi mă dă afară.

Ce-i de făcut? vorba gânditorului sovietic. Deocamdată, stau pe culoar, cu bagaje cu tot. Iar naşul, care a trecut pe-acolo, mi-a spus că pân-aici a fost treaba lui, altceva nu mai poate face pentru mine.

Şi iacătă graniţa… Cei doi vameşi moldoveni, nevorbitori de română, care ne cer paşapoartele nu se arată prea interesaţi de conţinutul bagajelor noastre. Şi nici de averile din buzunarele noastre. Totuşi, Mişa, care e, categoric, mai tâmpit decât mi-a părut mie la prima vedere, le arată banii lui, un teanc grosuţ de mărci nemţeşti, ca la vreo trei mii, apreciez eu la o repede ochire. Ce înseamnă să ai încredere în ai tăi, îmi spun admirativ, în sinea mea. Şi mă apuc să cuget că Mişa nu va repeta figura cu arătatul banilor şi la graniţa de vizavi. Şi desigur, nici la graniţa bulgară.

Iar trenul se pune domol în mişcare. Urmează vama românească. În clipa aceea, mi se aprinde un beculeţ: poate că Mişa ştie limba noastră, dar se jenează să mărturisească. Aşa că bag capul pe uşa compartimentului şi-l întreb, pe româneşte:

- Mişa, ce-ar fi să le spun vameşilor noştri că tu ai în buzunar câteva mii de mărci?

Şi-mi reiau locul, afară, aprinzându-mi o ţigare. Până aici, n-am putut s-o fac, fiindcă, de fiecare dată când am încercat, se ivea câte o faţă vigilentă care zbiera “nie kuriti”. Într-adevăr, nu se fumează decât în două cuşete din celălalt capăt al vagonului, ale căror uşi stau deschise, fără ca asta să supere pe cineva. Iar de băut, se bea în disperare, în toate cuşetele. Bineînţeles, numai votcă.

Mişa deschide uşa şi scoate un pachet de Marlboro.

- N-ai un foc? mă întreabă, pe româneşte, cu abia un pic de accent. Dar hai înăuntru, frate, să bem ceva!

Pe scurt, vameşii români şi-au făcut treaba, eu, Mişa şi Nataşa am băut o sticlă de votcă şi ne-am spus bancuri până am golit sticla aceea.

Şi apoi, am dormit pe raftul de jos până la Bucureşti.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com