Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (4)
Friday, February 24th, 20234
Ica n-a avut parte de căldură gratis la Cazanul Roșu, fiindcă n-a profitat de noua ei locuință decât trei săptămâni. Asta, din cauză că binefăcătorul ei și-a revenit curând din amețeala romantică (de fapt, nu se culcase cu ea decât de patru ori) și a căzut pe gânduri.
Mă, ce dracu’ fac eu aici? trebuie că și-a spus el. La noua ei locuință nu putea s-o caute, că a doua zi ar fi sărit în aer tot Cazanul Cu Căcat, cum îi zicea adesea în sinea lui, acasă n-o mai putea primi, fiindcă între timp se întorsese nevastă-sa de la Medgidia… și de altfel, mare lucru dacă nu i-or fi spus despre Ica hoaștele din bloc… Trebuia să fie atent la toate astea, nu-i ajungea câte avea pe cap la uzină… până acum avea, săptămânal, ocazia să-și dea foc la valiză, la birou, dar de acum încolo ar putea să i se-ntâmple de trei ori pe zi… acasă…
Riscant… scumpă distracție… facerea de bine… s-a trezit vorbind singur. Trebuie s-o aranjez altfel…
De aranjat a aranjat-o, foarte curând, întâmplarea. Sau nu ea? Coincidența, citise chestia asta undeva, este felul în care Dumnezeu se amestecă discret în afacerile oamenilor. Să-și fi băgat El nasul în treburile lui Guriță? care era ateu convins? Greu de crezut, și-a zis Guriță, dar poate că nu chiar imposibil. În fond, făcuse și el o faptă bună scoțând-o pe Ica din condiția ei de servitoare a unei muncitoare necalificate lipsite de inimă, cine știe, poate că Domnul s-o fi gândit la asta.
Coincidența a făcut ca, la câteva zile după instalarea Icăi în căminul de nefamiliști de la Cazanul Roșu, Guriță să primească un telefon de la un șef al altei mari întreprinderi. Mare, de fapt singura producătoare de anvelope de automobil din țară. Omul avea o nepoată din provincie care trebuia angajată. Fată sărmană, fără noroc, dăduse admiterea la Institutul de Educație Fizică și Sport și ratase într-un mod mizerabil, prima după linie, cu nota patru-nouășcinci… nu dăduse șpagă și nu se culcase cu porcii ăia… Îi trebuia neapărat o slujbă. Și locuință, a mai zis el. Și fii sigur că n-am să te uit!
În clipa aceea, Guriță a scăpat telefonul din mână. Și i-a venit să chiuie. Și-a tras numai o palmă peste frunte și i-a spus, cu glas sugrumat, celuilalt:
- Bine, cred că pot aranja într-o săptămână. Da, inclusiv cu locuința. O să avem liber ceva la căminul nostru.
Iar apoi, fără ezitare, i-a spus interlocutorului că întâmplarea face ca și el, adică o fată, o rudă de-a lui, să se afle în aceeași situație. Nu cumva are fabrica de cauciucuri un post vacant? unul corespunzător, desigur, fiind vorba de o tânără care a dat admiterea la Medicină. Și un loc – corespunzător – în căminul de nefamiliști. Dat fiind că și fabrica de cauciucuri poseda așa ceva.
Celălalt a tăcut câteva clipe, apoi a oftat: se face, se rezolvă. Trimite-o luni la mine.
*
Totul era pe gratis, totul era pe șmechereală. Totul era, până la urmă, de furat. Nimic ”cu acte”. Și toți știau. Și toți ”închideau ochii”. Și nimeni nu zicea nimic.
Asta, desigur, până la un moment dat. Până când te punea dracu’ să scoți vreo vorbă. Să zici ceva. Să ”calci pe bec”.
Adică de ce să vorbești, măi Vasile Căcat? De ce să nu-ți ții gura? Și boul are limbă lungă, da’ tot nu-i ajută la nimic. Iar păduchele, când se satură de bine, iese-n frunte. Stai, dracului, în banca ta, fură și lasă și pe altul să fure, că toți furăm de la Stat, că de-aia e Statul Oamenilor Muncii.
Aici, Înțelepciunea Poporului, Scoarța Corticală Colectivă a celor care nu posedă una personală, greșea. Fiindcă nu știa, sau nu voia să știe că impresionanta, categorica, desăvârșita bulibășeală din Statul Oamenilor Muncii avea mai ales rolul de a nu-l lăsa pe Vasile C. să observe că zisul Stat i-a luat totul. Și că, vezi Doamne, îl lasă să ciugulească firimiturile de pe jos fiind el mărinimos. Și nu ca să-l aibă la îndemână atunci când se va hotărî să-i ia și gâtul. Asta, numai la nevoie, desigur.
*
Ica nu s-a mirat prea tare când s-a trezit cu hârtiile de transfer în mână. Învățase că ceea ce făcea Guriță era cel mai bun lucru ce putea fi făcut, că nimeni n-ar fi putut face ceva mai bun într-o situație dată. Camera ce i s-a repartizat la noul ei loc de muncă era chiar mai mare decât cea de la căminul Cazanului, mâncarea de la cantină, aproape acceptabilă și deloc scumpă, iar slujba era la fel ca și precedenta, practic inexistentă, într-un birou cu încă o ”pilă”, o fată un pic mai mare ca ea. Venea la șapte dimineața și pleca pe la zece, spunându-i șefului, un individ între două vârste care toată ziua citea Sportul Popular, că are oră la dentist, sau că se duce la facultate să-și retragă dosarul, sau, de la un timp, nemaispunându-i nimic.
În următoarele câteva luni, până la Anul Nou, Guriță a mai vizitat-o de trei ori. A făcut dragoste cu el într-un mod mai degrabă apatic, dându-i tot mai clar de înțeles că n-o entuziasmează câtuși de puțin, iar după aceea spunându-i în față să n-o mai sune.
Pe la începutul lunii decembrie, s-a trezit cu un vizitator. Era tipul de la UTC.
- Domnișoară, i-a zis acela, privindu-i cu încăpățânare doar mâinile (nici vorbă de ”tovarășă”, asta poate datorită unghiilor ei date cu ojă). Domnișoară, trebuie să ne ajutați. Scrieți frumos?
- Da, a zis ea, în liceu am fost la cercul de literatură poetică.
- A, nu, nu de asta-i vorba. Trebuie să scrieți citeț. Și repede.
Astfel, Ica a ajuns un fel de stenografă a comitetului UTC. Mai târziu, a învățat și dactilografia, pe o mașină de scris LC Smith & Corona, veche de vreo șaptezeci de ani și grea de zece kilograme.
Acum, că avea unde sta, avea și adresă. Așa că le-a scris alor ei să-i caute prin sertare carnetul de UTC și să i-l trimită. O întrebase Nicu Năstase, tipul de la UTC, de el.
*
La câteva luni după aceea, într-o după amiază, pe trotuarul din fața hotelului Intercontinental, adică de fapt, pe treptele de ciment care coboară de la intrarea acestuia până în stradă, ședea, lingând o înghețată cu vanilie și fructe de pădure, Africa. Prin fața ei, pe trotuar, treceau, stricându-se de râs, trei tineri, trei băieți grozav de gălăgioși, probabil băuți. Cam de aceeași statură și purtând toți aceeași marcă de blugi de cârpă, numai că unul avea și geacă, iar altul, mustață. Și teniși.
”Ăștia trebuie să fie de la Cazan, din căminul de nefamiliști” i-a trecut prin minte Icăi. În clipa aceea, pe lângă cei trei a trecut un tip bine, care precis că se ducea la o tipă, judecând după buchetul de trandafiri mari, roșii, în țiplă, din mâna lui. L-a măsurat într-o clipă: cămașa Lee cambrată și pantofii italienești din piele fină i-au luat ochii, ”ăsta nu-i de-al nostru, la cine s-o fi ducând?”
Poate că aceeași întrebare și-or fi pus-o și cei trei nefamiliști de la țară, care și-au exprimat sentimentele amestecate – admirație, invidie, ură – printr-un râgâit colectiv, în momentul când străinul plin de parale se afla cu un pas înaintea lor. Iar acesta, întorcându-se pe jumătate spre ei, le-a zâmbit, a ridicat un picior și a tras un pârț la fel de sonor, în semn de salut.
Cei trei s-au oprit locului. Părea că se sfătuiesc cum să riposteze, ce să facă, ce să zică, dar până s-au lămurit, n-a mai fost cazul, străinul dispăruse. Poate luase vreun taxi. Iar presupușii cazangii au tăcut și s-au grăbit să dispară după colț, pe strada Batiștei.
- Sărumâna, a auzit Ica de undeva de lângă umărul ei. A întors capul, tresărind. Era Năstase, de la uzină.
- Nu-ți vine să crezi ce-am văzut, i-a spus ea, încă râzând.
- Știu, am văzut și eu, a zâmbit el. Ce faci pe aici, ai ieșit la aer?
- Sunt în excursie în Capitală. N-am mai fost din clasa a zecea.
I-a povestit cum i-au dus la EREN, Expoziția Realizărilor Economiei Naționale, unde s-au ales toți cu teancuri întregi de pliante, prospecte și broșuri lucioase și colorate, multe dintre ele tipărite pe englezește și nemțește, de-i făceau pe profesorii lor să dea din umeri.
- Și după aia, ne-au dus să vizităm Cimitirul Bellu, la mormintele scriitorilor. Da’ tot a fost bine, că am fost și la Gospodina, pe Magheru, am mâncat acolo niște chifteluțe extraordinare! n-am plecat nemâncați de la București!
- Te fac un film? a întrerupt-o el, brusc, uitându-se la ceas. Hai, că mai e juma de oră. E la Scala, aici, la doi pași.
Acela era un western cu Bronson și Lee Marvin, iar ea a simțit că o ia cu frig când l-a văzut pe însoțitorul ei că dă treizeci de lei pe două bilete, la suprapreț. ”Nu trebuia”, a șoptit ea, strângându-l de braț. Năstase a zâmbit, ”cultura costă! are preț, ce pisici!”
Și în sală era frig, i s-a părut Icăi. ”Ție nu ți-e frig?” i-a șoptit ea la ureche, așa că el i-a pus pe umeri geaca lui. Și s-au trezit sărutându-se.
Năstase locuia undeva pe lângă strada Matei Voievod. După film, fără să se fi vorbit înainte, au pornit repejor spre Universitate și tot așa, fără o vorbă, au luat troleibuzul 90.
Au tăcut tot drumul, de altfel, nici n-a fost prea lung, iar el, ca dus pe gânduri, a tresărit la un moment dat: ”coborâm”. Ica a privit fără să vrea tăblița cu numele stației, Mecet. Habar n-avea pe unde vine strada asta.
Locuința lui i s-a părut incredibil de mare. Numai două camere, dând dintr-una în cealaltă și apoi, printr-un culoar, în baie și bucătărie, care, însă, erau foarte mici. Dar cele două camere erau mari. Toate astea, la parter, în casa cu un etaj, care, văzută din stradă, părea o dărăpănătură, o ruină. Interiorul, însă, micul apartament al lui Nicușor Năstase nu era rău, era chiar drăguț, a apreciat ea, zăbovind cu privirea pe un afiș mare al Rolling Stones-ilor și pe pagina dublă din revista Playboy cu poza unei cântărețe din Italia, goală.
- Nu-i rău la tine, a zâmbit ea. Mai ai și alte poze de uteciste din astea, americane? Apoi, după o clipă de tăcere, i-a mângâiat ușor dosul palmei: totuși… se simte lipsa unei mâini de femeie.
- Femei au mai trecut pe-aici, a râs el, dar mâini, nu prea.
Mai mare cu șase ani ca ea, Nicolae Năstase era convins că are o îndelungată experiență de viață. În orașul lor, un târgușor neînsemnat de pe traseul căii ferate București-Craiova, tatăl său era viceprimar. Asta însemna că Nicușor și Aneta, sora lui, s-a întâmplat să crească în cele mai bune condiții imaginabile prin părțile acelea, în anii aceia. Pe la paisprezece ani, de pildă, a petrecut câteva săptămâni de neuitat în tabăra internațională pentru copii de la Artek, din Crimeea. Asta, alături de alți numai doi români, un băiat și o fată descinzând, amândoi, din Comitetul Central. Asta, probabil, fiindcă taică-su, viceprimarul, mai cunoștea pe câte cineva de acolo, din CeCe. Însă de genul acesta de privilegii n-a avut parte prea mult. După trei ani de la vacanța din Crimeea, părinții lui au divorțat, iar tatăl lui a schimbat serviciul de la primărie pe unul mai nebătător la ochi, de la Combinatul Cocsochimic. Partajul a fost o judecată cu adevărat ca a regelui Solomon din Vechiul Testament, noroc că aici era vorba de doi copii, nu de unul, așa că pe Aneta a luat-o maică-sa, iar pe Nicușor, taică-su. Iar acesta a cumpărat micul apartament de pe strada Mecet, unde l-a mutat pe băiat, acum flăcău în toată firea, în ultimul an de liceu. Asta, deși o asemenea tranzacție imobiliară nu era posibilă, nu era legală pe vremea aia. Dar dacă nici un aproape-primar de pe linia București-Craiova n-o fi capabil de o chestiuță dintr-asta…
Iar acum, i-a povestit Nicușor Icăi, începând chiar din acea dimineață, din urmă, deci, cu o jumătate de zi, era student la Facultatea de Filozofie. Reușise, din a doua încercare, să intre. La Fefe, Fără Frecvență.
Ea a tras un țipăt și i-a sărit în brațe.
- Păcat că n-am șampanie, a mormăit el încurcat. Chiar n-am nimic de băut.
- Nu ne trebuie, a murmurat ea.
Au dormit îmbrățișați, iar în dimineața următoare au plecat împreună la fabrică.
*
Titus Drocan era fiert. De dimineață, se trezise cu Teia la ușă. Venise să-i spună, în șoaptă, că l-a căutat unul care, negăsindu-l acasă, a sunat la ușa ei ca s-o întrebe dacă acolo locuiește tovarășul Constantin Drocan.
În ce-l privea, Constantin-Titi-Titus știa bine de unde venea acela și ce căuta acolo. În ziua precedentă, îl sunase Rodolfo. Rodolfo Ghițeanu era omul lui de la teatru, din mâna căruia primea, după fiecare reprezentație cu Siciliana, mia de lei cuvenită, plata ”neoficială”, secretă, fără acte, pentru munca lui. Pe șest, fiindcă legea tâmpită nu permitea o plată mai mare de două sute de lei pentru așa ceva.
Rodolfo era șeful sectorului Organizare de la teatru. Adică șeful ”organizatorilor de spectacole”, așa se numea funcția asta a lor.
Pe vremea aceea, auzeai adesea și în locuri ori împrejurări foarte diferite bancul cu legea care ar fi o barieră peste care sar leii, pe sub care se strecoară javrele și în care boii se proptesc cu capul, neputând să treacă de ea. Titus Drocan și-a spus de multe ori, gândindu-se la un alt actor bucureștean celebru, admirat nu numai de ”marele public”, ci și de publicul cu carte, căruia el îi zicea snob, că acela e un bou. Asta, fiindcă renunțase să mai joace într-un spectacol bucureștean de talie internațională din cauza onorariului. O lege stupidă, cum sunt în general legile, nu numai cele de atunci, hotăra că atunci când un artist are o ”colaborare externă”, adică, de exemplu, joacă pe scena altui teatru decât cel unde e angajat cu contract de muncă, el poate fi retribuit conform tabelului anexat. Iar tabelul acela avea ca limită maximă suma de două sute de lei pe reprezentație. Maestrul – în cazul lui, apelativul ăsta chiar nu era exagerat – s-a simțit jignit de suma meschină și s-a retras din spectacolul regizorului genial. A fost înlocuit urgent cu un alt interpret, cât se poate de onorabil și el – dar spectacolul n-a mai fost același. Rămăsese un spectacol bun, frumos, dar nu unul de rupt gura Occidentului cu el – cum o făcuse cel al unui regizor evreu, între timp plecat de bună voie din țară, cu vreo zece-doișpe ani mai devreme. Și cum ar fi avut toate șansele să devină cel abandonat de Maestru.
Titus se considera, mai presus de orice, un om capabil. Capabil și talentat, apt adică se descurce în orice situație, nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei. Iar Rodolfo era chiar omul potrivit pentru a-i sta alături. Colaborarea aceasta nu Rodolfo a hotărât-o, desigur, dar marele comic la el a trebuit să ajungă după ce ea a fost bătută-n cuie și contractul, semnat cu directorul teatrului. La rubrica ”onorariu” scria ”conf. prev. legale”. Atât. Iar directorul îi spusese, strângându-i mâna, la despărțire, că detaliile urma să le discute cu Ghițeanu, un om capabil.
Aceluia, Titus i-a spus din primele minute ale convorbirii că vrea o mie de lei pe seară. Ceea ce ar fi făcut cel mult cinci sau șase mii de lei pe lună.
Nici o problemă, i-a răspuns Rodolfo, banii o să-i primiți în mână după fiecare spectacol, dar o vă facem chitanțe de două sute pe reprezentație, că așa zice legea.
Ce mă privește legea pe mine, nu sunt avocat, a râs Titus și au râs amândoi – și așa a rămas, timp de aproape cinci ani.
Nu-l interesase niciodată ce bani erau ăia, de unde proveneau, important era că veneau fără greș. Ba chiar mai mult decât atât, i-a primit și în săptămâna când n-a jucat, trântit la pat de o gripă. Rodolfo era băiat culant, nu vreun contabil încuiat.
Ce erau organizatorii de spectacole, cei doi subalterni ai lui Rodolfo? Niște impresari, pe scurt.
Ce făcea un impresar pe vremea lui Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.
Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.
În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului cu banii pe bilete era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…
Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dădea Rodolfo îndrăgitului comic. Iar cei cinci-șase mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că operațiunile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.
Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556