Posts Tagged ‘Candid Stoica’

Colocviile de marţi

Wednesday, April 29th, 2015
marţi 28 aprilie 2015, h 17:00, Bucureşti, str. Calderon nr. 39 (pe linia lui 16)

Tema:

PE COARDA SOL

program muzical:

J. S. BACH - Arie pe coarda Sol

W. A. MOZART - Tempo di Menuetto din Sonata in mi minor, K. 304

MIOARA MOROIANU - vioară

VINICIU MOROIANU - pian

A. SKRIABIN - Mazurca op. 25 nr. 7

VINICIU MOROIANU - pian

Bianca Michi-Nema filosofează cu Charles Baudelaire la 184 de ani de la naştere (a lui).

Viniciu Moroianu evocă pe Alexandru Mitru, Viorel Speteanu schimbă calendarul, George Lupaşcu îşi aniversează Vocaţia osândei, George Anca ne salută din Kolkata,

Teatrul de poezie are în distribuţie pe Puşi Dinulescu, Doina Ghiţescu, Gabriela Tănase  interpretând din scrierile lui Dumitru Drăghicescu, George Anca, Coca Popescu.

Coordonator: dr. George Anca

Comunicări:

Viniciu Moroianu:  Alexandru Mitru

Viorel Speteanu: Schimbarea Calendarului

Bianca Michi-Nema: De dragul minciunii - Baudelaire si Nietzsche

George Anca: Tolstoi în India

Teatru de poezie:

Puşi Dinulescu interpretează  Măiastra în Dodii

Candid Stoica recită

Doina Ghiţescu interpretează  Scenometrie Drăghicescu

Gabriela Tănase recită poeme de Coca Popescu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CAPCANA IUBIRII de Puşi Dinulescu

Saturday, May 31st, 2014

Motto-ul acestei piese autorul l-a luat din Denis Diderot: Unde se află şcoala în care se-nvaţă să simţi?

Tot  un  D.D. era şi Dumitru Dinulescu atunci când era mai tânăr, dar maturizându-se şi ajungând un autor mai complex, şi-a schimbat numele în Puşi Dinulescu.

Plictisit probabil de atâtea premiere pe scenele naţionale, internaţionale şi chiar particulare, a hotărât să se-apropie mai mult de spectatori şi să le ofere o simplă lectură, dar tête-a-tête aproape.

Dar iată despre ce-i vorba în piesă.

Într-o seară de vară, la mare, poate la Mangalia, un bărbat (Milu), inginer, în jur de 40 de ani, o reîntâlneşte pe Doina, doctoriţă, fosta lui iubită din prima tinereţe, care e venită şi ea pe litoral, împreună cu două prietene, tot doctoriţe, Anda şi Marieta.

Dar Doina nu e liberă, trăieşte de 8 ani cu un profesor universitar doctor, cu 20 de ani maI în vârstă. În faţa mărturisirii situaţiei ei, Milu nu se lasă totuşi convins şi insistă, propunându-i să-şi refacă viaţa împreună. Ba mai mult, pentru a o stârni mai tare, începe să-i facă o curte îndrăcită Andei, una din prietenele ei, care e singură şi chiar se şi simte foarte singură. Profitând de confuziile care se nasc în sufletul Doinei, pe de o parte datorită şi atitudinii prea orgolioase şi prea tranşante a profesorului, Milu o recucereşte pe Doina, dar numai pentru scurt timp, ea revenind în cele din urmă la bărbatul, pe care chiar dacă nu-l iubeşte chiar cu un efluviu tineresc, îl respectă. El îi oferă totodată echilibru şi siguranţă. Dar ce se va-ntâmpla cu Milu şi Anda,  prietena Doinei, cu idila lor începută ca un simplu truc sentimental al lui Milu, dar percepută de Anda ca o reală posibilitate de salvare din ghearele singurătăţii?

În ziua de 27 mai 2014, ora 17.30, la Clubul Calderon, din str. Jean-Louis Calderon nr. 39, actorii Erika Băieşu, Avram Birău, Ioana Calotă, Silvia Codreanu, Gabriela Hamzescu, Viorel Păunescu şi Radu Zetu au jucat această comedie amară, la graniţa dintre râs şi plâns. Printre spectatori s-au aflat politicieni (Gelu Voican Voiculescu), regizori (Petru Ionescu, Mircea Marin, Florin Mihăilă, Cristina Nichituş, Dan Victor), scriitori (George Anca, Ion Andreiţă, Florin Costinescu, Aureliu Goci, Dinu Grigorescu, Mariana Petrescu, Dan Predescu, Titus Vâjeu), actori (Cici Dumitrache-Caraman, Cristian Moţiu, Candid Stoica, Romeo Tudor), teleaşti (Mihaela Macovei, Noni Cristea), teatrologi (Ioana Cristea Micescu).

Iar pozele de aici sunt făcute de acelaşi Dan Predescu.

Încălziţi de soare, dar şi de atâta cultură, o parte din cei prezenţi s-au retras în tihna restaurantului Nicoreşti, de la confluenţa străzilor Maria Rosetti cu Toamnei.

AUTORUL

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Candid Stoica. O GLORIE POSTUMĂ: BULGAKOV

Monday, February 25th, 2013

Roman Teatral

la teatrul Nottara

Când am citit, în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut,  dar uşor de decriptat de către oamenii de artă, două mari personalităţi al teatrului sovietic. Două personalităţi despre care învăţasem temeinic la istoria teatrului. Mai mult. Unul din cei doi este autorul unui sistem teatral, al unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişate cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului românesc şi implicit de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere de la el era aspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant.

Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov!

Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului Maestrul şi Margareta (1973) şi a volumului de teatru (1986), fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare, descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul autorului în 1966) un mare autor de talie universală, iar toate întâmplările din Roman Teatral au căpătat consistenţă, adeverind că ele au făcut parte din chiar biogafia autorului.

Pe scurt: Maxudov, un tânăr autor, scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care  ajunge la un teatru condus de doi directori “celebri”. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i  s-a întâmplat.

Ca şi Maxudov, eroul cărţii,  Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat, şi mai ales exigenţele cenzurii  care au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piesele lui. Zilele Turbinilor, Casa Zoikăi, Cabala bigoţilor, Fuga, Ivan Vasilievici, Insula purpurie, Don Quijote, Puşkin - toate piesele, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în proiect. Paralelismul e izbitor!

Am avut norocul de a vedea la Moscova, în anul 1978,  celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov  cu dramatizarea acestuia după Maestrul şi Margareta, şi plăcerea de a sta în sală pe un scaun alături marele actor Smoktunovski, aflat ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori  s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady,  Vladimir Vîsoţki. Deasemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa!

Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic cu Maestrul şi Margareta care a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache şi de  excepţionalele spectacole de la teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu, cu Tartuffe şi Cabala Bigoţilor din 1982.

Ulterior, mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii  fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi, au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles, şi din ţara noastră.

Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca un fel de răzbunare faţă de viaţa chinuită şi destinul nemilos pe care a fost nevoit să-l parcurgă.

Cunoscând toate astea, recunosc că m-am dus la spectacolul teatrului Nottara regizat de Vlad Massaci cu teamă (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş). Mărturisesc că nu-mi place să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul program (nr. 3), din  care aflăm amănunte inedite, ceea ce nu pot face în ce priveşte afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului [*] ! Dar mai toate temerile mi-au fost risipite de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale.

Orice dramatizare este sortită din plecare  criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decît trebuia, dar în general regizorul a înţeles esenţialul, lucrând uneori cu  migală anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator.

Şi cu toate acestea, sunt de făcut unele observaţii, pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune), pătrunderea prin zid, obsedantă, a personajelor, lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orgolioşi stăpâniţi de delirul grandorii, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi, în concluzie de nebuni, ceea ce este, evident, un lucru fals (deşi există şi asemenea specimene) - ajung la un lucru de fond. Chiar de esenţă. Cine sunt cele  două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut de loc, cine sunt de fapt, Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare, numiţi directori, politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov, sau Kaganovici? Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program, extrem de judicios întocmit, că cei doi sunt două personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko  oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii  bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev). Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold (ucis în închisorile staliniste), se poate trage concluzia că  cei doi excelenţi oameni de teatru suflau şi-n iaurt de frică, căutând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov, reuşind până la urmă, cu ajutorul cenzurii, să-l reducă la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat: “mi-a semnat condamnarea la moarte!”

Spectacolul are din acest punct de vedere un minus care se cheamă în limbaj lăutăresc “a pune batista pe ţambal!” Apoi apariţia intempestivă într-un tablou, a unui panou negru m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă  lămuririle necesare în caietul program nr. 3, anume că panoul negru nu este un simplu element de décor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altă dată, ci Pătratul negru suprematist, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei ruse!!! Ca să vezi şi să nu crezi!

L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan, căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski şi care a reuşit  performanţa de se păstra în limitele decenţei, neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.

Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent:  Dacă în Ilia Rudolfi are mister, în Gavril Stepanovici de dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului find aproape o pagină de antologie.

Contribuie la suculenţa unor scene, cu vervă şi temperament, Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc interpretând mai multe personaje încearcă cu succes, fiecare după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora, uneori, le reuşeşte de minune. (Cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie  a servitorului Kliukvin). Mai sunt  mici  roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate  cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.

O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar  greul spectacolului este dus  de Ion Grosu care a avut momente foarte bune, mai puţin bune şi unele  anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului îi aparţine momentul de început al spectacolului de o excelentă teatralitate: în decorul simplu, pereţii unei camere albe, gri, într-o tăcere adâncă Maxudov (Ion Grosu), se aşează pe un scaun şi timp de un minut, tace! Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!

În final, câteva gânduri care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial.

Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din teatrul românesc, minat de aceiaşi birocraţie, cine oare va scrie?

Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, oare  va scrie cineva?

Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru nici să-i pici cu ceară, se va găsi cineva să scrie?

Despre o directoare de teatru care a recunoscut cu lacrimi în ochi că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv?

Despre o secretară literară a Teatrului Naţional, care, după ce a citit o piesă de teatru, a refuzat să-i trimită autorului referatul de respingere, pe motiv că teatrul  e în reparaţii?!

Despre faptul că piesele lui Caragiale sunt sfârtecate, amputate, în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a  directorilor manageri, se va găsi un Bulgakov să scrie?

Despre directorii care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici, sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul tacit al organelor de resort, cine oare va scrie?

Despre faptul că unii directori manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie?

Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni neprimindu-i în audienţe, fiind ocupaţi până peste cap cu emisiuni la Radio, la Tv şi cu repetiţii la alte teatre, ca directorul de la Teatrul Metropolis, se va scrie oare?

Dar despre cele câteva piese care, totuşi, se joacă şi în care nu pătrunde nimic din viaţa contemporană, mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură, ca de exemplu Noiembrie de Ana Maria Bamberger şi Scara pisicii de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional, cine oare va scrie?

Dar despre o altă distinsă directoare de teatru, care s-a pronunţat cu suficienţă  că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor, se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu?

Se vor scrie, de acum încolo, iar piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai sunt vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni?

Să se fi revenit la situaţia când un cronicar dramatic a catalogat teatrul românesc interbelic drept un “teatru cu punţile tăiate”?

[*] Apanova – n.n.