Posts Tagged ‘Arthur Miller’

Reprezentaţia numărul…

Sunday, March 17th, 2019

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer
milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.



Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html

Counter instalat la 04.03.2023


Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (36)

Sunday, September 14th, 2014

Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!

Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.

Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.

La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt - ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).

În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.

Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acuîi iese ţâţa afară!”

Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.

Cât despre dramatismul dramei lui Arthur Miller…

Counter instalat la 8 octombrie 2022