Posts Tagged ‘Adrian Paunescu’

Grid Modorcea. Păunescu şi haznaua

Monday, November 8th, 2010

Păunescu şi haznaua

Euforia din jurul morţii lui Adrian Păunescu, când toţi parcă au căpiat, au făcut necrologuri vesele şi triste, l-au confiscat ori s-au dat mari prieteni ai celui dispărut, de la Iliescu la Dinescu, de la Bârca la Craiova, unde, cică, la nu ştiu ce meci de fotbal, s-ar fi aprins 25 de mii de lumânări, nici pentru Papa nu s-au aprins atâtea, m-a oripilat! Lui Păunescu i-a fost dat ca nici moartea să-i fie moarte, ci foame de circ! O hahaleră ca Năstase a propus doliu naţional! Dacă nu-mi cereau cititorii, n-aş fi scris aceste gânduri. Evident, Păunescu a fost un fenomen. Nu-l poţi ignora. Dar păstrându-ne capul pe umeri, el a fost în raport cu Ceauşescu precum umbra şi fiinţa din poezia lui Eminescu Gemenii. A murit fiinţa, abia acum s-a dus şi umbra. Cu Păunescu a murit o epocă.

Cum moare un om puternic? Ca un om de nimic. Ceva în el se petrece, dacă doctorul ajunge să spună: „Nu s-a mai putut face nimic, inima lui era pulbere!” Cum se poate ca o inimă să fie pulbere? Când s-a întâmplat asta? Cum s-a ajuns aici? Medicul nu ştia? Acum un an cum era această inimă, dar acum doi ani? Dar acum zece ani? Însă ce auzeam eu prin comunism, pe vremea când Păunescu era al doilea Ceauşescu? De chiolhanurile fără măsură ale poetului şi echipei lui. De maşinile care îi cărau acasă butoaie şi porci, nu ştiu, n-am văzut, or fi legende sau realitate, fiindcă prea des se repetau aceste bârfe! Pe atunci nu-l durea inima? Nu-l durea nimic când alţii stăteau nopţi întregi la coadă pentru un „takimuri”, cum erau numite tacâmurile de pui? Omul ăsta a avut atâta putere că odată, în apropiere de fosta Piaţă a Scânteii, când un miliţian a îndrăznit să-l oprească fiindcă l-a prins conducând în exces de viteză, ştiţi ce-a făcut? L-a dezarmat! După ce l-a mustrat „cum, mă, îndrăzneşti să mă opreşti pe mine, tu ştii cine sunt eu, mă, eu sunt Ceauşescu!” Şi i-a luat pistolul şi s-a dus cu el şi l-a pus pe birou, la revista „Flacăra”, unde lucra. Şi miliţianul a venit acolo şi s-a căciulit să-i dea înapoi arma, că-şi pierde slujba, are familie, copii etc. La revista lui, „Flacăra”, stăteau oamenii cu sutele, veniţi din toată ţara, să prindă o audienţă la Păunescu şi să-i ceară să-i ajute să mute gardul mai încolo, să numere purceii la scroafă, să sară pârleazul, el era Mântuitorul, Justiţiarul, Vraciul, Legea, Salvatorul, ce mai, o Gogoaşă cum ţara asta n-a mai avut! Salva vraci, inventatori, răcari, ce mai, mană cerească pentru toţi. Salva medici, care nu l-au mai putut salva!

Pe vremea când se umfla gogoaşa, lucram şi eu la Casa Scînteii, la Casele de filme, dar publicam la „România literară”, aflată tot în corpul din dreapta al clădirii. Şi mereu treceam pe acolo, plus că la „Flacăra” aveam prieteni, pe Dohotaru, pe Mărăşanu, pe Tudor Octavian, de la care aflam toate abuzurile pe care le făcea şeful lor. Fiindcă făcea abuzuri. Profita că e poet de curte. Profita că mitocănimea era cu el. Sigur, era atins de o boală numită megalomanie. Megalomania puterii. Numai un monstru poate să-şi pună geniul în slujba unui sistem ticălos, pentru a ne convinge că e acceptabil! În acest fel, Păunescu a făcut generaţiei mele, României, mult mai mult rău decât Ceauşescu, pentru că el o făcea pe Mesia şi lucra la partea sensibilă, la spirit! Fapt pervers, care i-a adus o bogăţie de latifundiar, care sfidează imaginea de poet damnat, cu care defila, imaginea de Poet în general, făcând afaceri cu sentimentele, dovadă bogăţia de neînchipuit pe care a acumulat-o, zeci de case, terenuri, maşini, bijuterii, opere de artă, conturi bancare, milioane de euro!

Păunescu trebuie judecat ca om politic, nu ca poet. Fiindcă el a fost primul care şi-a bătut joc de poezia sa, de talentul său. El a publicat şi ce-a vomat. Un poet adevărat, un mare poet, este şi un excelent cenzor al propriei creaţii, cum a fost Eminescu. De la el am învăţat ce înseamnă exigenţa, ce înseamnă să fii selectiv. Ce înseamnă să nu dai publicităţii ceva decât după ce a trecut de cele trei lacăte, al minţii, al inimii şi al gurii. Un mare creator trebuie să aibă un formidabil discernământ. Nu publică tot. Cerne. Are puterea să arunce la coş. Odaia lui Eminescu era plină de hârtii mototolite, aruncate. N-am auzit aşa ceva despre Păunescu. Tot ce-i ieşea pe gură, publica. De aceea poezia sa este eminamente orală. În volumele lui există atâta maculatură încât nu ştiu cine se va ocupa să separe bobul de neghină! Ar trebui să se nască un alt Păunescu s-o facă, dacă primul Păunescu n-a făcut-o. Şi chiar s-a străduit să-i pună în umbră pe adevăraţii poeţi – şi au fost destui, de la un Ivănescu la Mircea Micu. Ce a rezultat? O poezie haiducească, orală şi cantabilă, făcută să fie cântată. A produs şi o modă. Toţi compuneau ca să fie cântaţi de Sterian sau Alifantis! Modă ce s-a continuat cu Tudor Gheorghe, care avea să-l îngroape pe Mircea Micu, după ce i-a cântat versurile despre mamă! Şi unde îşi cânta Păunescu poezia? La cenaclu! Ideea de cenaclu! Păunescu a făcut templu din cenaclu. Cenaclul ca templu al propagandei. Ceea ce făceau un Nichita Stănescu sau un Cezar Ivănescu, filtrând poezia, ducând-o la abstract, la metafora pură, Păunescu o politiza, o transforma într-o „cântare a României”, în odă la aniversarea conducătorilor iubiţi.

Păunescu a fost, categoric, un poet comunist. Care a trâmbiţat toate nuanţele sistemului, făcând franjuri lirici din morala şi propaganda comunistă. În acelaşi timp a fost şi un poet hăituit, fiindcă a vrut să fie şi cu poezia adevărată, fără culoare politică, şi cu poezia de conjunctură, poezia comunistă. Să împace şi capra şi varza. Nu a existat poet mai hăituit. Chiar din zilele revoluţiei, el a fost alergat, fluierat şi scuipat. Şi mii de ore de emisiuni s-a tot chinuit să se justifice de ce l-a cântat pe Ceauşescu şi epoca lui. Câtă energie risipită! Pe care au confiscat-o canalele TV, care acum fac circ, ne toot arată cum Păunescu se justifică oral şi în scris de ce a fost un poet comunist. Necomunist n-a fost niciodată, dar a căutat să fie al poporului său, de fapt, să identifice poezia comunistă cu poezia populară, istorică, patriotică, să fie un baladist modern.

Iar dacă azi este atât de iubit şi regretat, aşezat lângă Eminescu, până şi în pământ!, e fiindcă societatea a dat înapoi, n-a găsit poeţi pe măsură, să vină la schimb, să pună ceva puternic în loc. Aşa se explică această nesperată reabilitare a unui hăituit!

E posibil ca epoca lui Ceauşescu să fi fost mare, cum eu nu mi-o închipui. Eu mi-nchipui mare epoca Regelui-Soare sau epoca lui Margaret Thatcher. Şi o epocă mare produce poeţi mari. Păunescu e un poet, o gogoaşă, pe măsura epocii lui. O epocă mică, precum regimul lui Iliescu sau Băsescu, produce, normal, poeţi băşinei, pigmei. Cine-o să-i mai ştie mâine? Poeţi scatologici într-o ţară scatologică. Cum e haznaua, aşa e şi poezia ei. Categoric, abia cu moartea lui Păunescu se termină epoca Ceauşescu. O epocă desfigurată, fără îndoială.

De aici încolo, trebuie ca generaţia tânără nu să-i reînvie pe Ceauşescu şi pe Păunescu, ci să se lepede de astfel de piersicisme şi să meargă mai departe, să clădească o epocă a ei, mare, care să dea un poet mare, cât mai mare, cât tot universul.

http://ziarero.antena3.ro/1301546713-Cu_Jane_Seymour_la_Artexpo

* * *


Textul de mai jos a circulat, dactilografiat, xeroxat, (”pe sub mână”), în 1985, imediat după incidentul de pe stadionul din Ploieşti, când mai mulţi spectatori ai cenaclului lui Păunescu au murit călcaţi în picioare într-o busculadă, fiindcă A.P. n-a dat voie să se deschidă porţile stadionului, ca să nu-i plece publicul. Lumea vorbea că e scris de Eugen Barbu - şi după stil, se pare că aşa este.

FOLKUL ŞI PORCUL

A fost nevoie să moară în oraşul Ploieşti cîţiva copii nevinovaţi, minţiţi de un săltat pe care nu l-ar fi oprit nici un regiment de puşcaşi din paranoia lui inconştientă. Pentru că bivolul simţea nevoia să mugească. Pe toate undele, pe toate canalele de televiziune. De neoprit în furia lui, aşa-zis patriotică, în care nişte zdrăngari îl acompaniau, el făcea pe Bob Dylan, recitînd: Eu sînt bolnav de dumneavoastră, Ţara…, dar el era bolnav de şperţ, de luare de mită. Aceeaşi nenorocire ce a îndoliat atîtea familii avea să desfunde haznaua fără fund pe care nici cel mai imaginativ reporter nu ar fi bănuit-o. Noi credeam că pe el îl durea soarta României, şi el făcuse din isteria sectantă pe care o conducea cele şapte vaci grase biblice: cu Avram Iancu la gît şi cu labele în bugetele judeţene, teroriza autorităţile, cerîndu-le să fie întîmpinat la hotar cu pîine şi sare, de parcă mă-sa îl fătase călare. Sosea cu o caravană de ţuţări, făcîndu-i-se pîrtie cu girofar şi sirene, căzut adînc într-un Mercedes în care-şi dicta versurile sale de sorcovă unei secretare ce se uita la el ca la Petrache Lupu şi săraca nici nu era departe de adevăr… Nu făcuse el din Bîrca, o comună pîrlită, Maglavitul anilor noştri? Nu veneau cei roşi de buba mînzului, de trînji, de falcarniţă, la ceara lui, ca să-i mîntuiască?! Nu avea el o şatră de şarlatani care vindecau muribunzi, contra cost, cu spînz, rouruşcă şi alte buruieni? Nu ne cerea el să ne hrănim cu terci, cu borhot de urzici, în timp ce înghiţea turme întregi de vaci şi boi? Să trăieşti din comerţul cu speranţa de viaţă a nefericiţilor, să-i laşi pe nişte escroci să vîndă prafuri, amestecate cu citostatice, ca la băcănie, contra 400 lei porţia, şi să iei din vînzarea cu toptanul remiză, ca un chelner, la împărţirea prăzii! Asta se mai numeşte că eşti poet? Pezevenghiul alesese muza cu biştari, cum zicea odată autorul Cuvintelor potrivite. Mă gîndeam la soarta poeţilor mari ai acestei naţii: Eminescu a murit sărac şi bolnav, Goga a zăcut prin temniţele maghiare pentru un crez naţional. Blaga cerea ca student la Viena o masă săracă, şi Flaimucea ăsta are patru case (dintre care cea de la Bîrca pozată pe cărţile poştale, ca monument istoric) şi cinci maşini la scară: una a ONT-ului (contra a 275.000 lei pe an numai benzina şi celelalte), un Trabant pentru tăticu, cu care se cărau alimentele, atenţiile şi chiar unele fetiţe la domiciliu (că bătrînului i se scula şi lui), o Dacia pentru luarea ochilor, un Mercedes pentru reprezentare şi un ARO cu care se urca pe la stîni, după oiţele proprii, după brînză şi caşcaval. Şi, de!, caşcaval era cam groscior! La Tîrgu Mureş, o artistă cu soţ pe post de peşte; pe la nu ştiu ce han, fetiţele de nici 16 ani; alta, acasă, mai mică decît propria odraslă feminină, o solistă de la Hotel Flora, ca să-l înveţe cum sare nebunul peste cal; violuri prin porumbi, omul venea din mediul rural şi îi trebuiau senzaţii tari, adică mustul pămîntului; concursuri de virtuozitate erotică; pasa şi la generaţia urmaşului său cîte unele bucăţele mai fragede. Cioflingarul nu era lipsit de generozitate. Aciuise la curtea sa şi o fată bolnavă de Doamne fereşte, pe care ar fi trebuit s-o vindece un doctor, după ce-i lăsase în palmă patronului o jumătate de milion pentru reclamă. Acest vraci care vindeca în serie cancerul cu peliculă fotografică a mai apucat să omoare 50 de inşi tocmai în Argentina, unde se refugiase, şi a sfîrşit eroic, ucis chiar de boala pe care zicea că o învinsese. Vampirul avea imaginaţie. Se spune că într-un loc spintecase un porc şi vîrîse în el o fată cum o făcuse maica-să, adică piele în piele. Cu un asemenea individ literar poţi să ieşi în lume fără multe riscuri. Nu a învăţat el la Iowa, unde şi-a făcut studiile universitare, ca să spunem aşa? La Bucureşti era repetent, îl treceau numai de spaimă, fiind mare, urlînd, dînd cu pumnul în masă, terorizîndu-şi profesorii, iar cînd nu mai mergea astfel, lua cîte un cur de ministru la cunilincţie. Şi totul era OK. Să fi întîrziat prin America, ai fi auzit de un alt Dillinger sau Capone, şi ei nişte începători faţă de acest şuţ cu înalta şcoală a ciordelii. La Breaza, Nosferatu a construit un bunker în care s-ar fi simţit bine şi Hitler, în ultimele sale zile. Pe aici puteau fi văzute turme de oi, vaci, boi, porci (numai hrana acestora a cîntărit într-o lună două tone şi jumătate de porumb, luat prin teroare de la un CAP), sute de curcani care erau vînduţi la alimentara, cu condiţia expresă ca ghiarele păsărilor să-i fie restituite, pentru că inventivul angrosist avea şi o mică industrie de curele de ceas ce aduceau cu pielea de şarpe. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Clanul bine organizat din jurul maestrului cotiza contra unor procente bine stabilite. Copiii cîştigau şi ei 12.000 lei buni pe cap de om, nu 15.000 cum a dezminţit în faţa unui amic. Tăticu număra la chenzină şi el 15.000, iar la sfîrşit de lună alţi 15.000. Amanta, adusă acasă la proclet de propriul părinte, pe post de cîntăreaţă, în vîrstă de 16 ani, încasa 30.000. Şoferul, 500 pe seară, numai pentru ca aranja reflectoarele care să-l lumineze mai bine pe noul Mesia. Dar inventivitatea acestui farseur depăşise orice imaginaţie: cumpăra maşini cu aprobare specială şi le revindea la preţ dublu. Unui actor i-a oferit un astfel de vehicul, paradit deja, deşi preţul era înmulţit cu doi. Asta nu l-a împiedicat pe boss să-l concedieze din cenaclu. Cine i se putea opune? Cînd îl apuca pioşenia, mergea la mănăstiri, de unde lua cu japca icoane înscrise în patrimoniul naţional, şi ele pe baza unui salut sau a unui preţ de nimic. Pe copii îi ţinea în Noaptea de Înviere la cenaclu, dar acasă se vede treaba că se închina mai des. Una din locuinţele sale fusese cumpărată de o mătuşă, cu o pensie de 700 lei pe lună, şi care reuşea să adune din micile ei economii două milioane. Era un bordei de casă, pe care un mucalit scrisese într-o noapte cu smoală «casa porcului». Ştia el ce ştia. Imobilul, bineînţeles, a fost oferit, după moartea beneficiarei, cui credeţi?, maestrului, printr-un testament aflat în casa de bani a domniei sale. Aceasta, deşi pe bulevardul Dacia statul îi oferise un apartament, pe care samsarul îl subînchiriase, ca şi vila de la Breaza. Cine l-a vizitat mărturisea că avea şi bibliotecă: un perete de cărţi pe care le cumpărase, spre stupefacţia unui anticar, la metru, care anticar, întrebîndu-l ce titluri ar fi vrut să cumpere, a primit de la Marele Draibăr aceasta replică demnă de Bernard Shaw: Nu mă interesează titlurile, este suficient că rafturile au fost umplute cu volume cît mai arătoase! Anchetatorii au confruntat cifrele spectacolelor anunţate în cronicile din revista personală cu numărul biletelor vîndute şi au găsit o diferenţă colosală. Se vindeau bilete false sau geambaşul umfla cifrele numai din fudulie?! Poate vom afla adevărul. Se vorbeşte de cifre uriaşe. Vila de la Breaza nu l-ar fi costat mai nimic pentru că totul a fost făcut cu muncă voluntară, cu materiale de la Barajul Paltinului. Cît despre cherestea, se spune că o pădure de cîteva hectare ar fi fost pusă la pămînt pentru mobila lui, pardosirea odăilor şi alte daraveri. Pînă una, alta, groparul a nenorocit mulţi artişti cinstiţi, trăgîndu-i sub malul lui puturos şi umplîndu-i de zoaie… Umbla gol prin hoteluri, de faţă cu întreaga-i curte de *editat*ri, argaţi şi ţucălari, ca Napoleon şi Churchill, ca Dumnezeu însuşi care poate fi văzut în acest costum. Mastodontul scria despre datoria faţă de patrie, dar cînd a fost să-şi exercite serviciul militar s-a dat lovit de boala lui Calache. Încă nu-i prea tîrziu să-l încorporeze cineva; feriţi popota că marţafoiul lasă trupa fără mîncare şi fuge şi cu marmitele companiei.

Hystoric