VA CURGE SÂNGE cronică acută

April 14th, 2021

Destinul lui Radu Tudoran (1910-1992) a fost şi încă este unul paradoxal. Autorul român cel mai tipărit, tirajele lui din vremea comunismului totalizând cam un milion și jumătate de exemplare (!), era şi rămâne cel mai anonim romancier român. Voluminoasa Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (1526 pag. format A4) abia îi notează numele de două ori în nişte pomelnice, fără comentarii. Abia dai de el în câteva articole de gazetă (uite că de data asta e bună şi Wikipedia la ceva).

În proza noastră postbelică, în general necomestibilă, Toate pânzele sus! făcea figură şocant de aparte. Nu fiindcă era literatură populară, ci fiindcă era literatură pur şi simplu, “roman-roman”, cum i-a zis Crohmălniceanu. Nu era despre pătimirile şi măreţia grangurilor din PCR (Grigore Zanc etc.), sau a supușilor și soldăţeilor de rând ai aceluiaşi Partid (Ivasiuc, Buzura, Breban etc. etc.), nu era şovin  (Lăncrănjan) și coprofag precum cele mai multe dintre romanele românești din epocă – era doar bine scris, cu poftă, cu participare, cu suflet de adevărat povestitor. Cu talentul care nu le-a fost dat prea multora dintre colegii săi de breaslă de pe aici. Nu-i de mirare că l-au marginalizat. La urma urmei, generalul Pleșiță nu se pricepea la literatură, dar era sfătuit, telefonic, de un mare scriitor.

(Am deschis măreața istorie literară a lui Manolescu și am parcurs în viteză lista celor 20 de  romancieri din secțiunea Contemporanii 1948-2000/Proza/Romanul. Îi citisem pe toți, dacă nu integralmente, cel puțin cărțile lor cele mai importante. Și așa, à vol d’oiseau, am avut deodată senzația izbitoare că aproape toți, cu excepția a numai câţiva, Ion D. Sîrbu, Paul Georgescu, Mircea Horia Simionescu și Radu Cosașu, se disting printr-o unică trăsătură comună: lipsa categorică, totală, absolută a umorului. Și atunci am înțeles de ce mi se pare necomestibilă literatura aceasta, la fel de încruntată și atunci când trăgea limbi partidului comunist și atunci când vorbea, foarte pe ocolite, despre nenorocirile provocate de el.)

Printre altele, Radu Tudoran e autorul unui roman numit Flăcările, a cărui acțiune este plasată pe Valea Prahovei, unde s-a înregistrat cel mai mare incendiu de sondă din istoria României, soldat cu numeroase pierderi de vieți din rândul petroliștilor și pompierilor. Incendiul de sondă de la Moreni, care constituie ”axul” narativ al cărții lui Tudoran, a durat 28 de luni, în perioada 1929-1931.

Flăcările a apărut în 1945 și a avut parte, de-a lungul timpului, de 6 ediții românești.

Mi-am adus aminte de el văzând, zilele trecute, There Will Be Blood, filmul american cu exact același subiect, cu care celebrul Daniel Day-Lewis a luat Oscar-ul pentru rol principal în 2007. Cum de niciunul dintre cineaștii noștri n-a observat că romanul lui Radu Tudoran era atât de cinematografic? am stat și m-am întrebat încă de la prima secvență a filmului ce-l vedeam. Căci Flăcările seamănă teribil cu Oil!, romanul lui Upton Sinclair publicat în 1926 și ecranizat în prezenta creație a regizorului Paul Thomas Anderson.

Să fi fost romanul lui Tudoran o pastișă a cărții lui Sinclair? Nici vorbă. Asta, deși ambele împărtășesc o aceeași directețe narativă, o aceeași manieră brutală, realist-reportericească de prezentare a lucrurilor – și vorbesc despre, în fond, același lucru: nașterea modernității, a contemporaneității, undeva, pe coclauri neumblate. Adică, prin niște pustietăți ale Americii de la începutul secolului XX – și respectiv, pe Valea Prahovei, într-un cătun neștiut de nimeni, odată cu începerea exploatării petrolului. Și amândouă au drept personaj principal câte un ins – păstrând proporțiile – îmbogățit din petrol. Cu mici diferențe, desigur: americanul, un selfmade man tenace, dur și cinic, chiar ucigaș la un moment dat, ajunge stăpânul unui concern petrolier imens, în vreme ce românul este doar redevențiar.

Acesta fiind un anume Chivu, un țăran din zonă care și-a concesionat pământul (nu prea mult, de altfel) unei companii petroliere americane stabilite pe Valea Prahovei. Și care, acum, trăiește din banii – foarte mulți, din punctul lui de vedere – încasați ca redevență pentru exploatarea acestuia. Trăsătura comună a celor două personaje principale este rapacitatea, colorată cu mitocănie, în cazul ambelor, care le face la fel de memorabile, atât pentru cititor, cât și pentru spectator.

Trăsătura comună a celor doi scriitori? Amândoi, autori de mare succes editorial, au opinat, cum se spune, ”contra vântului”.

Upton Siclair fiind socialist (chiar comunist i-au zis unii) în America lui John Edgar Hoover, iar Radu Tudoran, fiind pus la index fiindcă ar fi publicat, prin 1945, un articol antisovietic. Și ”indexat” a rămas chiar și după ce țara nu mai era de mult prosovietică.

Cu simpatiile confraților nu-i de joacă.

https://www.printrecarti.ro/18460-radu-tudoran-flacarile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/There_Will_Be_Blood

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (91)

February 28th, 2021

Opinia publică: cel mai mic multiplu comun al unei mulţimi.

Ce au în comun toţi oamenii? Nu gândirea, ci instinctul. Mai exact, instinctul de turmă, gregaritatea. Asta, apropo de ce-am descoperit adineaori pe FB: că ce-ar fi să cerem părerea publicului despre “sclupturile” de la primărie. Păi instinctul ar face turma să-i omoare cu pietre pe cei care scluptează în halul ăsta în loc să picteze ţigănci cu pepeni şi cu ţâţele goale. Părerea mea.

*

Cum mai stăm cu LIBERTATEA DE EXPRESIE


Toată lumea are dreptul să se exprime: şi artiştii care se prevalează de vezi-Doamne-Estetica-Urâtului, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că ei sunt în stare şi de ceva expresiv, coerent, frumos (lucru de care mă cam îndoiesc) – şi puliticienii nespălaţi care se oriBilează văzându-le oaperele în holul primăriei. Iar de Măslina În Scobitoare şi de Împăratul Cu Puţa-n Ghips eu nu mai zic nimic.

P(R)OSTULAT

Toţi oamenii mănâncă, toţi oamenii defechează. NU toţi oamenii gândesc.

*

EPOCILE SE ÎNTÂLNESC. BA SE ŞI INTERSECTEAZĂ.
Aşa scriam acum aproape treizeci de ani, comentând o ştire dintr-un ziar. Undeva, în Germania, un excavator al unei firme de construcţii a dezgropat din întâmplare nişte morminte datând de vreo două milenii, din vremea ocupaţiei romane. Iar între oasele unuia dintre morţii antici se afla înfiptă o mică bombă neexplodată, probabil incendiară, din al doilea război mondial.
Alta, tot cam de atunci, dar de data asta personală, trăită chiar de mine. În 1992, aflat într-o delegaţie în Republica Moldova, am intrat într-un magazin universal, unde, printre altele, puteai cumpăra un dozimetru, un contor de radiaţie Geiger-M
üller (asta fiind la şase ani după Cernobîl), la preţul, echivalent, de vreo sută de dolari americani. La casă, duduia casieriţă îşi făcea treaba cu ajutorul tehnicii de calcul: un abac cu bile, cum am avut şi eu prin clasa întâi primară, în anii cincizeci.
Dacă nici asta nu-i Maşina Timpului… mi-am spus, reprimându-mi cu greu un hohot de râs.

*

Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi. Căci una e cultura şi alta e civilizaţia unui popor, a unei ţări. Cultura rusească înseamnă Tolstoi şi Cehov, plus evreii în ştiinţă şi tehnologie şi armenii în arte. Civilizaţia, însă, se exprimă prin cifre: venituri pe cap de locuitor, durata medie de viaţă, starea de sănătate a populaţiei, nivelul general de instruire, calitatea hranei şi locuirii etc.

Ceasurile multiple de pe mâna eroului sovietic beat pul bere n-au legătură nici cu Tolstoi, nici cu Soljeniţîn.

*

Prietenii, sau mai degrabă colegii de echipă ai abia răposatului propagandist ghinionist anti-mască, o-ntorseră ca la Ploieşti: că regretatul, dacă n-ar fi murit, acum ar fi în viaţă şi că de omorât, l-ar fi omorât nosocomialele şi spitalele. Nu Covidul, Doamne fereşte. Mai rămâne să ceară daune morale doctorilor care l-au tratat.

Ar fi, însă, nostim să le ceară lor despăgubiri cei infectaţi cu Coronavirus fiindcă s-au lăsat convinşi de discursurile televizate ale lui Bogdan Stanoevici despre inexistenţa acestuia. Şi ar fi mai aproape de realitate.

*

Din păcate, în ultimii 10-15 ani am cam avut de-a face cu doctorii şi cu mediul medico-sanitar. În care, categoric, nu medicii erau hienele, ci asistentele, infirmierele, brancardierii, femeile de serviciu, subalternele lor. N-am văzut niciodată vreun medic care să-ţi ceară ceva în schimbul serviciilor sale, deşi primea cam întotdeauna şi nu te dădea afară cu şuturi în cur când îi puneai plicul pe birou. Fiindcă deh, aşa e datina. În schimb, cu subalternii şi subalternele de care zisei, situaţia era cu totul alta, aceştia, aproape fără excepţie, nu mişcau un deget până nu le băgai bănuţul în buzunarul halatului. Asta, pentru serviciile şi operaţiunile care făceau parte strictamente din obligaţiile lor. Deci, diferenţa e următoarea, că medicului îi dădeai după şi aparent, necondiţionat de ceva – dar asistentei sau muierii de serviciu, obligatoriu, înainte.

M-am aflat de câteva ori în cabinetul câte unui medic respectabil, unde asistenta părea să fie şefa.

Cum de-şi permiteau toţi aceştia asemenea lucruri – adesea, sub ochii şefilor lor? Păi, simplu, fiindcă-i aveau la mână. Puteau oricând să spună de la cine a primit un plic don doctor şi la ce oră.

Aşa încât, ştiind toate acestea, comportarea lor în cazul pacientului ars expediat în străinătate fără ca vreun felcer de pe la noi să-i spălat măcar rănile, devine explicabilă: omul era inconştient şi nu s-a găsit nici un aparţinător prin preajmă, ca să bage “atenţia” în buzunarele halatelor albe.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/pacientul-cu-arsuri-grave-transferat-cu-intarziere-in-belgia-a-murit-1452007

*

SĂ MAI ŞI CITIM

Literatura modernă din Franţa n-are nimic de oferit celor dornici de hrană consistentă, elementară. Îi lipseşte simplitatea, forţa şi convingerea. Efortul ei – să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce este pur şi simplu adevărat. E bizară, afectată şi anemică, plină de trucuri mărunte, de arii deja auzite când este vorba de pasiuni. Prea dificilă atunci când este frumoasă (Claudel nu poate deveni popular). Întristător de burgheză şi falsă, când este facilă. Iar operele de “avangardă” dau în totalitate un sentiment de crispare, de minuţie maniacă, de răutate de neputincioşi care se chinuie cât pot ca să provoace un geamăt nou al sensibilităţii. Înţeleg de ce un număr de scriitori francezi au adoptat comunismul: trebuiau s-o facă pentru a îndrăzni din nou să vorbească o limbă generoasă, utilă şi umană… Înainte, credeau, ca şi alţii, că e mai degrabă ridicolă. Se pare însă că va fi tot mai la modă. Asta e biata şansă a scriitorilor francezi: a fost nevoie de un nou conformism ca să-i elibereze de cel vechi; şi de pretextul unei acţiuni politice din care nu pricep o iotă.

(Jurnalul unei epoci 1926-1935 de Denis de Rougemont, vol. 1, pag. 194, Ed. Humanitas, 2018)

*

Se tot înmulţesc ofertele creatorilor de talente, atelierele, cică, de scris creativ. Foamea mare, pungaşi mulţi… să mănâncă şi gura lor o pâine…

*

CUJETARE DE WEEK END

Din fericire, speţa omenească este alcătuită în proporţie majoritară din idioţi. Sfârşitul lumii va veni numai atunci când raportul proşti/deştepţi se va inversa.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. CONFESIUNI ESENŢIALE

January 11th, 2021

Există democrație?

Pe 9 ianuarie am împlinit 77 de ani și mi-am zis că e timpul să fac confesiuni esențiale.

N-am să încep de la paș’opt, ci am să vin mult încoace, la experiența mea americană, fiindcă e un subiect fierbinte.

Am avut șansa să prind administrațiile Clinton, Bush și Obama, care au dus America spre o democrație măreață, cum nici utopiștii biblici, implicit cei comuniști, nu au visat. Și dacă ar fi fost să urmeze Hillary Clinton, America, pe linia lui Obama, atingea un statut de culme a democrației.

Dar s-a întâmpat să fie altfel. Am fost martor direct la ce s-a întâmplat. Cu ajutorul serviciilor secrete rusești, fapt care nu a fost dovedit, a ajuns președinte Donald Trump. Îl știam de la o emisiune TV foarte guralivă. Zilnic îl vedeam făcând scandal. Era scandalagiul Americii. Și papaciocul lui a prins, a foat ales al 45-lea președinte al Statelor Unite. Cu un statut nemaicunoscut, primul președinte miliardar!

Evident, a început Marele Scandal odată cu sloganul lui „Make America Great Again”! Eram uluit, ce să mai faci America mare, nu e mare? Măcar să o mențină la nivelul la care a dus-o Obama, așa mi-am zis. Dar din chiar prima zi de mandat, Trump semnează desființarea sistemului de asigurări medicale Obamacare, cea mai importantă lege de protecție a populației, care le dădea acces gratuit la sănătate tuturor. America ajunsese number one la acest capitol în lume. Iar Trump vine și taie acest drept și decretează că „fiecare cetățean al Americii trebuie să fie capabil să-și plătească medicul”. Ceea ce era o aberație. O aberație, fiindcă un consult complet la un spital american costă peste 5 mii de dolari. Cine să aibă acești bani?

Din tot ce a urmat, după ce echipe de medici au demonstrat că Obamacare e perfectă, că nu poate fi desființată și înlocuită cu Trumpcare, s-a văzut clar că era vorba despre o vendetă. Trump, încă de când a fost ales Obama, l-a contestat, nu l-a suferit. A vrut să distrugă tot ce a construit Obama!!!

Și cred că de aici, din prima zi de mandat, i s-a tras căderea lui Trump, de la Obamacare s-a declanșat seria de proteste care a ținut cât tot mandatul său. A fost un președinte permanent contestat. Fiindcă tot ce câștigase anterior democrația, el a vrut să distrugă. De la mine începe America! Și a început Potopul! El a instituit în America un sistem imperialist original, l-a adus la zi cu toți extemiștii lui, inclusiv Ku Klux Klan-ul. Tot ce câștigaseră pozitiv celelalte administrații americane, se prăbușea. De pildă, îi apăra pe polițiștii care omorau negri!!

Nu trecea zi să nu citesc „The New York Times”, cotidianul principal al Americii, reperul opiniilor americane. Și de sute de ori am citit acolo că America înseamnă Țara Imigranților, un sumum al tuturor națiunilor pământului. O idee similară cu Pământul Făgăduinței. Un Falanster mondial. Și Trump instituie legi segregaționiste, vrea să-i trimită pe negri în Africa, interzice viza, intrarea în America, la șapte țări musumane, îi expulzează pe arabi din țară, mai mult, instituie cea mai aberantă măsură anti-democrată, construcția unui zid la granița cu Mexicul, să nu mai calce picior de drog în America! Numai despre această măsură am citit zeci de cărți umoristice, au apărut zeci de caricaturi și emisiuni satirice, cum au fost perlele lui Alec Baldwin, care-l imita copios pe Trump. Dacă se petece așa ceva, e bine, asta înseamnă libertate, mi-am zis.

Dar avea să nu-l mai imite nimeni, fiindcă Trump devenise periculos, nu mai era omul emisiunii de scandal de la TV, își amenința adversarii, îi insulta, îi dădea în judecată, îi urmărea. De la democrație trecea la democratură, de la omul galant, simpatic, cu smile-ul libertăților, la un ego mic, anormal.

N-am să uit niciodată reacția actorilor, a marilor staruri americane, cei mai buni cunoscători ai vieții, care erau oripilate de măsurile lui Trump. La o gală a premiilor Oscar, când regizorul mexican Iñárritu a luat un mare premiu, Meryl Streep, care a prezentat acest premiu, a demonstrat că în sală se află colegi de-ai ei de pe tot pământul, că America este o țară a tuturor popoarelor, și că a da premiul unui regizor mexican este ceva firesc.

Așa cum n-am să uit nici vocea lui Robert de Niro, care, la înscăunarea lui Trump, a spus: Acest președinte este o rușine pentru America”! Incredibil! Ce intuiție! Acum, după violențele generate de refuzul lui Trump de a ceda puterea, după pierderea alegerilor din 3 noiembrie 2020, milioane de comentatori spun ceea ce De Niro spusese acum 4 ani!

*

Bun, Trump. O realitate. Asta e. E președinte. Dar ce înseamnă „Make America Great Again”? Înseamnă naționalism. „America trebuie să fie a americanilor”. Cu acest slogan a defilat Trump. Dar ceea ce este firesc într-o țară ca Franța sau România să spui, „Franța trebuie să fie a francezilor”, respectiv „România trebuie să fie a românilor”, în America este absurd, fiindcă nu există o Americă a americanilor puri, ci o Americă a Imigranților americanizați. Uitați-vă numai la biografia vedetelor, toate au rădăcini din alte ținuturi decât Statele Unite. Un preot din Cleveland, cu mare rol în istoria comunirății românești din America, Vasile Hațegan, mi-a spus că american nu poți fi decât la a treia generație, ceea ce înseamnă un număr foarte mic de oameni, fiindcă noile generații se combină cu imigranții. Există chiar și o vorba la New Yrok, am auzit-o de zeci de ori: „New York-ul nu este America, New York-ul este planeta”.

Or tocmai de această realitate nu a vrut să țină seama Trump. A vrut să facă un imperialism naționalist. O aberație. A ajuns la o dictatură a eului, aș numi-o, fiindcă în afară de el, în această barcă nu a mai rămas nimeni. O voce din America îmi scrie: Trump nu a impus respect, i-a jignit pe toți și a rămas singur”. Până și cel mai fidel aliat, Mike Pence, s-a dezis de el și a anunțat că va participa la ceremonia instaurării la Casa Albă a lui Joe Biden. La fel, fiica și ginerele lui, care s-au dezis de la startul alegerilor. A rămas singur, doar cu extemiștii care au invadat Capitoliul, stârniți de aberațiile lui.

Cum să crezi o asemenea prostie, că alegerile au fost fraudate?! Au fost fraudate, după el, dinainte de a avea loc. E ca și cum ai condamna America, puterea ei, e ca și cum ai spune că e incapabilă să organizeze alegeri libere!! Adică Republica Moldova e capabilă și America, nu! Trump știa că societatea americană s-a săturat de experimentele lui, voia liniște, voia normalitate, de aceea oamenii l-au votat masiv pe Joe Biden (306 electori la 232), politician cu o veche experiență în politica americană, fost vicepreședinte în administreația Obama, cel care a adus cea mai liniștită epocă în relația SUA cu lumea (a obținuit Premiul Nobel pentru pace). Către o viață normală se îndreaptă acum America sub Biden, care a spus că vrea să fie președintele tuturor americanilor, să vindece rănile, să unească o Americă aflată în derivă, divizată cumplit de administrația Trump.

Va reuși oare Biden să readucă America la stadiul unei democrații care a devenit model mondial? Eu cred că da, fiindcă acum America e rănită, dar nu umilită, nici dereglată. Am locuit ani de zile în Manhattan, într-o zonă a marii burghezii americane. Numai un cataclism poate să distrugă ce s-a creat. America e un cosmos, ca un cristal gigantic cu mii de fețe, e foarte greu să mai oprești tăvălugul istoriei odată îndreptat în direcția democratică. În SUA se face democrație de peste 220 de ani. Nu uit ce a spus senatorul republican John McCain: Chiar dacă Trump va abuza de excese, i le vom potoli, căci sistemul american funcționeză, nu suntem România!

*

Indiscutabil, experimentul Trump a pus la grea încercare ideea de democrație. Dar există oare vreo democrație reală? O societate a demos-ului, adică a poporului stăpân, nu a existat niciodată.

Am colindat pe tot pământul, am văzut câteva țări. Nu există nicăieri o democrație deplină, ca la carte. Există mai peste tot democratură. Adică o pseudo-democrație, o politică amestecată, care combină avantajele democrației cu elemente totalitariste. Așa cum în comunism dictatura proletariatului umbla mascată în democrație populară. O democrație în care poporul să fie la putere, nu a existat nici în antichitate, fiindcă demos-ul se făcea cu sclavi.

Am studiat atent democrația din țări ca Anglia, Franța și Suedia. Sunt democrații naționale, ca să le spun așa, adică libertățile democratice trebuie să respecte legile țării respective. Și în America chiar, la fel, există democrația imigranților, însă toți respectă constituția Statelor Unite și vorbesc limba engleză! Limba dă identitatea unei națiuni. Eu nu-mi imaginez o democrație în Franța în detrimentul națiunii franceze. Democrație, da, dar cu respectarea tuturor legilor naționale!

Democrația se bazează pe libertate, iar libertatea pe educație. Altfel, libertatea fără educație, fără a respecta legile țării, constituția ei, limba ei, duce la anarhie, la haos. Cum e la noi. Cu alte cuvinte, deocamdată, libertatea este un lux. Ca și democrația.

Experimentul Trump a pus la grea încercare ideea de democrație, repet. Din el vor trage învățăminte toate țările, inclusiv Uniunea Europeană. E timpul să ia aminte și România, să termine cu lingușirea și servilismul față de un model ca America, față de orice model străin.

E timpul ca România să fie ea însăși, democrată pe baza principiilor vechi, naționale. E timpul ca guvernanții să își canalizeze toate eforturile spre Identitatea României, adică spre cultura ei, să reînvie legile strămoșești, ceea ce a conferit personalitate țării. Democrația, cu legile ei internaționale, să se facă respectând Identitatea României. Să existe și la noi, ca în Anglia, Franța sau Suedia, o democrație națională.

Am vrut să iau metroul la Stockholm, din centru până la aeroport, și aveam euro. Nu mi s-a acceptat să cumpăr bilet. A trebuit să schimb euro în coroane suedeze. În Suedia există o democrație extraordinară, dar pe baza legilor specifice acestei țări. România trebuie să termine cu servilismul, trebuie să facă o politică națională, nu naționalistă sau extemistă în stilul lui Trump. Fiindcă altfel, mai devreme sau mai trâziu, va cădea în prăpastia denaturării identitare.

Azi, România e departe de a fi democrată. Nu e nimic. E ca oaia rătăcită de turmă, de marea democrație. Nu poate fi democrată o țară cu președinți și prim-miniștri demascați ca turnători și plagiatori sau în care președintele ei este pe față numai de partea unui partid, adică își folosește toate mijloacele puterii să susțină o mică parte din populație! Sau când parlamentarii votează pentru ruperea unui ținut din trupul țării! Ori când guvernul instituie programe de apărare a escrocilor, de amnistiere a corupților, de justificare a banditismului. Nici o pedeapsă nu s-a terminat cu recuperarea jafului, sunt pedepse cosmetice, fiindcă statul de drept este o caricatură, drepturile omului nu sunt respectate, birocrația excesivă conduce țara. Legile sunt date ca să fie încălcate.

Arbitrarietatea nu înseamnă democrație. Nici cultul personalității cu accente de paranoia.

Sigur, Fiara apocaliptică nu se va lăsa, se va mai zbate, va mai face multă mușiță, dar deja Biden e la putere, deja societatea americană nu e defectă, mecanismul ei istoric funcționează. A suferit un mare șoc, un experiment poate necesar, din care va ieși întărită.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (90)

January 9th, 2021

PANOPTICUMUL CULTURII ŞI I(N)DENTITĂŢII NAŢIONALE

Miniştrii Culturii, în ultimele trei decenii, au intrat în istorie prin următoarele:

- Unul, beat mort, descheiat la pantaloni şi cu organul cultural fluturând în vânt, pozat ca atare de un fotoreporter.

- Altul, sau alţii, aprobând contra unor taxe babane înfiinţarea celor câteva mii de edituri şi tipografii particulare, la începutul anilor 90 – şi făcând pierdute toate documentele legate de operaţiunea în chestiune (şi urma sumelor cu pricina, se poate uşor bănui).

- Altul, celebru lingău al lui Nea Nicu şi activiştilor PCR, pe care i-a zugrăvit, în “romanele” sale, ca pe nişte Sfinţi Gheorghe înţepând şopârla.

- Altul, anunţând lumea că va construi chiar lângă sediul guvernului sala de concerte după care de câteva decenii tânjeşte Festivalul George Enescu – pentru ca, după vreun an de la semeaţa-i proclamaţie, să se constate că în locul acela a răsărit ceva ca un mall, fără vreo legătură cu muzica, ba nici chiar cu Ministerul.

- Altul, făcând chetă pentru celebra Cuminţenie a Pământului şi anulând-o în scurt timp fără a mai aduce vorba de soarta ei ulterioară, dacă au mâncat-o Litofagii, dacă au supt-o Bampirii şi dacă subscriptorii şi-au mai primit vreodată banii înapoi.

- Altul, de meserie actor, mărturisind presei intenţia sa de a institui un „Senat al Culturii”, sau al Ministerului Culturii, naiba mai ştie – chestie inspirată direct din iniţiativa de acum vreo cincizeci de ani a unui activist UTC, de înfiinţare a unei brigăzi artistice de amatori la IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale Bucureşti).

- Alta, ajunsă ministresă în calitate de nepoată de ambasador ceauşist, mai acu’ câţiva ani – sau ca regizoare a unui spectacol văzut numai de ea, pentru care a încasat vreo 500.000 de lei bani gheaţă de la Misterul Inculturii, în 1992.

- Altul, oferind presei, citez, nişte “pule-n cur”, acum câteva luni.

- Încă unul, evocându-l pe Eminescu drept ”cel mai mare poet CARE l-a avut ţara noastră”.

- Şi în sfârşit, unul care se prezintă drept actor fără să-l fi văzut cineva cumva cândva undeva interpretând alt rol decât cel de ministru şi făcându-i nişte complimente de neuitat, televizate, dnei Rodica Mandache, la Gala Uniter. Şi intrat în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca genitor al termenului “bizaritate”.

*

Zeariştii de la ADEVĂRUL, sucursala Târgu Jiu, vorbiră despre căpitanul austriac Schwantz von Nuştiucum. Băbăeţi, ştiţi voi ce înseamnă Schwantz pe nemţeşte? Înseamnă, să mă scuze doamnele, “pulă”. Bă, voi ori aţi vrut să râdeţi de cumpărătorii Adeverului, dac-or mai fi, ori a râs Adeverul de voi publicându-vă. Tertium non datur, vorba austriacului.

În orice caz, fiţi atenţi să nu v-alegeţi cu ceva Schwanz unde-a zis domnu Romaşcanu, ex-Sinistru Al Culturii la Bucureşti.

https://www.comisarul.ro/articol/video-o-sa-primeasca-o-pula-in-cur-toti!/iesire-ne_1129601.html

*

Pe toate canalele tv, turbă comentatorii că pe listele AUR figurează ba doi, ba trei, ba câte cinci membri ai aceleiași familii. Că ce-i asta? nepotism? familiarism? O fi, tataie, că legea nu interzice așa ceva, iar pe Tovarășu Electorat îl doare’n paratrăznet de chestia asta, că el ori nu citește ce scrie pe buletinul de vot, ori, mai cinstit, nu știe carte. Dar partea frumoasă e că adunătura asta de oameni respectabili din mahalaua ortodoxist-putinistă și de la revista România literară produce membri ai Parlamentului României. Nu intră Ponta, nu intră Cristian Diaconescu în parlament – și intră Paulică Frânaru și Saulea Spătaru de la Crâmpoaia! cu toată familia lor! se sparie gândul, stimați telespectatori!

*

Uniunea Scriitorilor din România e surprinsă. Ba chiar stupefiată. Ea n-a mâncat usturoi și de altfel, se spală pe dinți de 2 ori pe zi.

*

CATEGORIA “CELE MAI ŢAPENE FERPARE”

Când a murit mă-sa, Corneliu Vadim Tudor a publicat unul, în România liberă, în care spunea că i-au omorât-o doctorii. Ea fiind, altminteri, imortelă.

*

CUJETARE MIZANTROAPĂ

şi mahmură

Decât să tot pui pe FB poze cu ce-ai crăpat şi băut de Crăciun, mai bine pune poze cu gagicile tale din tinereţe. Să avem şi noi, voyeurii, o bucurie.

26.12.2020

*

Mereu actual

*

Cică generalul De Gaulle trecea cu mașina prin Paris, într-o zi, în ajun de alegeri. Pe un zid plin de graffiti scria mare ”Moarte tâmpiților!”
”Vast program!” a suspinat generalul, trist și descurajat.
Așa zic și eu când văd scris ”O Românie fără hoție!”

*

Ăsta e Certina, primul meu aparat fotografic, fabricat în DDR (Republica Democrată Germană, pentru tineretul inocent). Are o poveste nostimă, care spune multe despre economia lagărului zis socialist. Deși era, propriu zis, un știft ieftin, era totuși un știft făcut de nemți. În condiții de iluminare naturală, la exterior, dădea poze de o calitate surprinzător de bună, cam la nivelul aparatelor rusești care costau de 3 ori mai mult (Zorki, FED, chiar Zenit). Dar ceea ce era incredibil de fițos era tocul. Al meu, cel puțin, avea un toc de piele neagră lăcuită. În condiții normale, într-o țară normală, tocul acesta ar fi fost mai scump decât aparatul. Dar în lagărul nostru și mai ales în Germania de Est, unde, după WWII, industrie chimică nu prea mai exista, deci de mase plastice nici nu putea fi vorba, tinicheaua din care era făcut Certina, sticla șlefuită manual și pielăria tradițională erau singura opțiune.

Așa că aparățelul meu avea un toc foarte pretențios, care făcea lumea să-l creadă Praktica, adică unul dintr-o categorie superioară. Confuzie care a făcut din proprietarul său, în scurtă vreme, fotoreporterul revistei Centrului Universitar București. Dar aceea e altă poveste…

*

Am văzut aseară Land of Mine, un film din 2015. E al doilea film danez, văzut de mine, despre cele păţite de germani la sfârşitul celui de al doilea război mondial (primul fiind Europa, de Lars von Trier). Văd că cineaştii danezi îi compătimesc – dar nu sunt sigur că ăsta e şi sentimentul compatrioţilor lor. În orice caz, acum vreo douăzeci de ani şi ceva de ani, când am făcut o scurtă vizită acolo, lumea nu părea să se omoare după ei. De exemplu, atunci când colegul meu s-a adresat pe nemţeşte şoferului, în autobuz, acela s-a înfuriat şi a vrut să ne dea jos.
Şi, apropo de mărunţişuri filologice, o altă chestie care m-a dat cu roţile-n sus a fost subtitrarea: atunci când, în film, era vorba de un zidar, traducătorul nostru scria “mason”.

*

Trăim într-o țară unde orice radicalism pare îndreptățit – și unde toate radicalismele degenerează.

*

BREAKING NEWS

Noul ministru al Cerșetării va prezenta mâine în Parlament proiectul de lege care prevede că prima navă spațială românească lansată spre Marte va fi pilotată de un absolvent al Facultății de Teologie. Şi cu master în Numerologie.

*

CROMOFOBIE

De azi înainte, românii verzi vor fi obligați să-i numească pe negri albaștri.

*

Din fericire, speţa omenească este alcătuită în proporţie covârşitoare din idioţi. Sfârşitul lumii va veni numai atunci când raportul proşti/deştepţi se va inversa.

*

BREAKING NEWS

Gică Simion (hAUR) îi va acorda azil politic lui Donald Trump.
.

Semne bune anul are !

LA MULŢI ANI !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ANTIVACGIN

December 24th, 2020

Acu’… chestia cu efectele secundare ale unui vaccin, anti Covid sau anti ce-o fi, e că eu le-am simțit pe pielea mea, când aveam vreo doojdoi de ani.
O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă pe Mica, o fată superbă, cu trei ani mai tânără ca mine, o brunetă înăltuță cu ochi albaștri și cu doi pepenași de o tărie care mi-a tăiat răsuflarea când i-am văzut prima oară mai de aproape. Mă rog, ”văzut” e un fel de a spune, dar hai să trecem peste asta. Era și ea angajată în câmpul muncii, la fel ca mine. Asta, pentru că amândoi dădusem admiterea la facultate, cu același rezultat dezastruos – ea, la Politehnică, eu (pentru a doua oară), la Teatru.
Și pentru că nici unul dintre noi n-avea telefon (eu și ai mei doar de trei ani ne numeam bucureșteni, astfel că cererea noastră la Telefoane trebuia să se mai fezandeze măcar vreo cinci sau șapte înainte de a fi aprobată), nu puteam comunica altfel decât folosind telefoanele de la serviciu. Așa că în dimineața aceea, am sunat-o și printre altele, am întrebat-o – pentru cam a suta oară – dacă nu s-a săturat de parcul Herăstrău și dacă n-ar vrea să treacă diseară pe la mine. Și spre fericita mea uimire, mi-a zis că da, ar vrea.
Cam la cinci minute după această convorbire, și-a făcut apariția o echipă de veterinari de la Sanepid sau cum s-o mai fi numit chestia aia pe atunci, veniți să ne vaccineze antigripal. Asta fiind cam pe la nouă dimineața. Iar pe la ora unu, după prânz, aveam febră și dârdâiam un pic, făcusem gripa lor zis antigripală.
Mi-am blestemat norocul, norocul meu cel rupt în cur și am sunat-o pe Mica. Dar, ca un făcut, nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat, în decurs de vreo oră, de câteva ori, dar telefonul ei a rămas la fel de mut.
Așa că m-am dus acasă, am înghițit niște piramidoane, am transpirat din greu și m-am rugat ca Mica să se fi răzgândit și să fi rămas naibii la ea acasă. Adică în capătul celălalt al orașului, în Balta Albă. Dar n-a fost să fie, pe înserate m-am trezit cu ea la ușă.
I-am explicat că am febră cu sudori când calde, când reci și că-mi pare atât de rău de halul în care eram și că n-aș vrea să-i dau gripa. Și așa mai departe…
- Am venit pân-aici, eu la ora asta nu mai plec. Rămân aici, a zis ea după un scurt moment de reflecție. Stai întins, mi-a mai spus ea, o să am eu grijă de tine.
Și a avut. La scurt timp după asta, eram amândoi goi pușcă, iar ea a șoptit ”ce fierbinte ești, n-am văzut de când sunt așa bărbat fierbinte”, de fapt, înainte de mine nu mai văzuse ”așa” decât un singur bărbat, după cum spunea.
Și așa mai departe, după cum spuneam.

…Dracu’ știe de ce, eram mereu al doilea. Toate fetele cu care-am avut de-a face atunci, în adolescența mea de până la treișcinci de ani, mi-au spus același lucru, că eram al doilea. Niciodată, al treilea.
Curioasă chestie. Mă gândesc că ne-ar prinde bine și nouă o anchetă Kinsey pe tema asta.

D.P.

https://ziarulactualitatea.ro/antivacgin/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ceva mai mult de O MIE ȘI UNU DE MORȚI (89)

December 17th, 2020

O MIE ŞI UNA DE MORŢI

observaţii, divagaţii, ipoteze,

amintiri din vremurile bune

.

Motto:

Timpul nu e decât pârâul în care pescuiesc.

Henry David Thoreau


22 decembre… Iată că se fac treizecișiunu de ani…

Revoluția Română tocmai se isprăvise. Revoluția Română a fost cea de la Timișoara. La București tocmai începea ediția ei a doua, revăzută și oribil adăugită.

La ceva mai mult de patruzeci de ani, câți aveam eu atunci, ești un animal politic cu simțul mirosului cât de cât educat, antrenat. Și deci, oarecum familiarizat cu adierea stătută a demagogiilor zis democrate și cu parfumul de closetul gării al comunismo-legionarismului securist. Și deci prudent, să nu zic bănuitor.

Prima chestie care m-a cam nedumerit, atunci, a fost coloana de muncitori de la Turbomecanica, din cartierul Militari, îndreptându-se spre revoluția de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului. Frumos, ordonat, încolonat, cu steaguri. Și cu veșnicii tovarăși care conduceau masele, care dădeau indicații. V-am spus, aveam nasul antrenat, avusesem de-a face cu ei, îi miroseam de la o poștă, la fel ca pe securiști.

Unde se  ducea personalul uzinei Turbomecanica, care, după cum știa tot cartierul, producea motoare cu reacție licență Rolls Royce pentru avioane de transport și de vânătoare – sau măcar de atac la sol? și care, prin urmare, era supermilitarizată? Acela era un loc unde până și musca bătea pas de defilare când trecea prin fața portretului lu’ Tovarășu’. Cum de mergeau oamenii ăia să-l dea jos pe Ceaușescu? cântând Deșteaptă-te române, deși nu știau versurile? Nu se poate, e ceva aici care nu se leagă, mi-am zis. Dar apoi mi-am răspuns tot eu că sunt stricat la cap, paranoic.

A doua întâmplare ce m-a pus pe gânduri datează din seara următoare, când începuse bătălia. Locuiam în cartierul Regie, chiar lângă stadionul Sportul studențesc. Din curticica mea (stăteam la parter) până la Radio era mai puțin de un kilometru, în linie dreaptă – așa că vedeam bine ce se întâmpla pe cerul de deasupra Radiodifuziunii Române. Și am tot văzut, până a doua zi dimineață, dârele de trasoare pe cer – ca să înțeleagă tot revoluționarul că acolo nu era vorba de simulatoarele de tragere de până atunci, alea erau gloanțe adevărate de pistol automat AKM și de mitralieră.

Una din rafalele acelea, însă, m-a pus pe gânduri. A fost o serie lungă, cu certitudine mai lungă decât cele maximum trei-patru secunde ale încărcătorului de AKM cu treizeci de cartușe, deci era una provenind dintr-o bandă de mitralieră. Iar seria, rafala aceea foarte lungă, a fost trasă direct în sus, perfect vertical. Nici antiaeriana nu trage așa.

Să fi fost vorba de un muribund care a înțepenit cu degetul pe trăgaci? Cam greu, mi-am zis, așa ceva n-am văzut nici în filmele rusești de război.

…Dar văzusem, în schimb, în armată. Mi-am adus aminte fulgerător, chiar în clipele acelea. Treaba cu pricina s-a întâmplat la ultima tragere, de după cea cu proiectile reale, explozive de calibru 100 mm, cu vreo două săptămâni înainte de liberare. Care conta, cred, ca un fel de examen de absolvire și pentru noi, răcanii, dar și pentru instructorii noștri.

Era tragerea de noapte, cu luneta în infraroșu de tip Luna, mi se pare că așa îi zicea. Cu 6 proiectile de 20 mm, de antiaeriană nemțească (țeava de FLAK era montată în interiorul țevii tunului, iar proiectilele aveau zvastica pe ele) trebuia să nimerești din mișcare ținta-tanc, făcută din tablă ca să fie reflectorizantă, de la nu știu câte sute de metri. O gaură pentru Satisfăcător, două pentru Bine, trei pentru Foarte Bine.

În realitate, cu IR-ul sovietic singurul lucru pe care-l vedeai era becul roșu din fundul poligonului. Tancul era vizibil de la cel mult 40-50 de metri, iar omul, de la vreo 2-3. Așa că s-a tras la futu-i tămâia, cum ziceam noi pe atunci, cam cu zero găuri în ținte.

Ultimele care au tras au fost cele trei tancuri ale plutonului de cercetare al regimentului. Acela era o unitate de comando, independentă, care primea ordine de mai de sus decât de la colonelul nostru, iar tancurile lor erau puțin mai altfel dotate – în primul rând, cu alte stații de radio, ceva mai capabile ca ale noastre. Iar echipajele acestor trei tancuri nu erau compuse din militari în termen, ci numai din ofițeri și subofițeri.

Felul cum au tras ei atunci a fost cel mai frumos spectacol de care am avut parte în armată. Au pornit perfect aliniați pe cele trei piste ale poligonului și au deschis focul în același moment, dar nu cu tunul, ci cu mitraliera. Și, dacă mi-aduc bine aminte, toate gloanțele lor erau trasoare – adică nu unul din trei, cum se obișnuiește – așa că rafalele lor erau niște linii lungi, continue, de lumină pe cerul nopții de ianuarie. Cel din dreapta trăgea în stânga sus, cel din stânga, în dreapta sus, iar cel din mijloc, drept înainte, cât de sus le permitea construcția mașinilor. Liniile acestea desenau trei bolte perfecte care se intersectau exact în centru, undeva în fundul poligonului, înfundându-se apoi în movila din spate.

A fost un foc de artificii cum n-am mai văzut de atunci, iar soldățimea era entuziasmată, aplauda și râdea cu toată burta, în vreme ce comandantul tragerii înjura și-i amenința pe făptași cu tribunalul militar.

…Iar atunci mi-am spus că rafala cea lungă de la Radio era tot un foc de artificii. Chit că spectacolul de acolo s-a lăsat cu ceva morți, pentru verosimilitate. A avut grijă Iliescu de asta.

.

A se vedea și

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=21568

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (88)

November 3rd, 2020

TIMPURI NOI

Altădată, se chemau “geambaşi”. Acum le zice “Human Resources managers”. Pe vremuri, se numeau “samsari” sau “misiți”. Azi se numesc “Real Estate agents”.

*

EFECT BIZAR AL PANDEMIEI

Până mai ieri, când se-ntâlneau, șefii de state se pupau și-ncurajau. Acum, își dau coate.

*

ÎN ACEEAȘI ORDINE DE IDEI

Dumnezeu nu bate cu parul - chestia asta am început s-o observăm eu și alți cunoscuți de-ai mei, care în tinerețe n-aveam destulă băutură pe cât cereau gâtlejurile noastre saharian-pustiite, iar acum, avem casele pline de lichide cu etichete prestigioase, iar noi stăm și ne uităm, oftând, la ele.

Că nu ne mai dau voie conștiința, nevestele și ficații să ne atingem de ele, dar și pentru că nu mai avem cu cine, că e pandemie și stăm toți cu botnița pusă, fiecare-n cușca lui, numărând morții de Covid tot mai prezent și tot mai contestat.

*

Demonstrații de protest, uneori chiar violente, împotriva măsurilor anti-Covid luate de autorități, în Germania, Polonia, Italia… ”Lăsați-ne să muncim, să ne relaxăm în voie, să ne vedem de viața și de afacerile noastre”, urlă masele. E de parcă deportații de la Auschwitz stând la rând la intrarea în camera de gazare s-ar lua la bătaie încercând să și-o ia înainte unii altora.

*

Catastrofă & dezastru

Situaţia e cam albastru

*

EPOCALiptic!

Pentru prima oară după 75 de ani, sectorul 1 are un primar care știe o limbă străină!

https://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-24318170-ultima-ora-clotilde-armand-castiga-primaria-sectorului-1-mai-putin-1-000-voturi-fata-actualului-primar-psd-dan-tudorache.htm

*

CUJETARE DE REȚEA SOCIALĂ

Orice om are dreptul constituţional la tâmpenie. La propria sa prostie – cu singura condiţie de a fi personală, adică originală.
De aceea, eu îndemn pe toată lumea de pe Facebook: nu mai citaţi! nu postaţi cujetări străine!

*

Marele și uitatul poet Tudor George-Ahoe a fost invitat și el, odată, la una din multele comemorări ale lui Bacovia, cu haleală și băutură, organizată de neobosita-i văduvă Agatha pe banii, desigur, ai Uniunii Scriitorilor (un fel de Găbiță Firea avant la lettre, această Agată). Toți scriitorii invitați au rostit câte o vorbă simțită la adresa sărbătoritului, iar când i-a venit rândul, Ahoe a luat paharu-n mână și a zis:

- Doamnă, voi fi scurt. Să vă trăiască mortu’!

Cam asta simt și eu nevoia să le transmit deveselenilor.

https://www.g4media.ro/victoria-primarului-decedat-din-deveselu-sarbatorita-la-cimitir-de-sustinatorii-sai.html?fbclid=IwAR07hKpviiPwf2jIbCSq-str1o4zesur7XJn6prtEfN5QlC274uL1zHCOow

*

Văd că stăpânirea dă o grămadă de amenzi țapene pentru ”zădărnicirea combaterii bolilor”, nu știu dacă o să le și încaseze, chiar aș fi curios. În acest sens, aș vrea să știu dacă celebra doamnă Olivia Știr (a nu se confunda cu Olive Oil, care nu făcea rău la nimeni) este sau nu eligibilă pentru atare distincție.

*

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

Şerban Nicolae, senator pesedist la vremea lui, se declară, la un moment dat,  colecționar de poze cu sex anal. Alt pesedist, tot așa de important (L. Romașcanu, ex-ministru al Culturii, mânca-ț-aș!), oferi ziariștilor, citez, “niște pule în cur”. Găbiță Firea, primăriță de nostimă amintire & pomenire a Capitalei (& poetă & parașutistă…), mărturisi odată existența unei sârme de 4 cm în distinsu-i dindărăpt. După cum vedem, curul este o constantă în existența Partidului Social Democrat român.

https://www.youtube.com/watch?v=Q7yfsNFoUvk

*
SHOBY

Magawa, șobolănelul decorat, a făcut pentru omenire mai mult decât un batalion de geniști, salvând sute sau, poate, mii de vieți omenești. Ceea ce îmi dă ocazia să mă umflu-n pene, că, uite, sunt și eu din zodia chinezească a Șobolanului – de Pământ, de Foc, de Fier-beton, de ceva acolo.

Eroicul nostru Șobi repară astfel reputația neamului său de rozătoare care, în cooperare cu puricii și popoarele sud-est asiatice, au fericit restul lumii, mai de mult, cu ciuma bubonică. Și aceea, la fel ca actualul Covid Nouășpe, provocată numai și numai de familiaritatea oamenilor de acolo cu diverse alte regnuri.

Apropo, o știți pe aia cu intimitatea?

Cică o tipă care duce la remaiat un dres găurit între picioare. După o săptămână, se prezintă din nou cu un dres găurit în acelaşi loc. După încă o săptămână, idem.

În cele din urmă, remaieuza, moartă de curiozitate, o abordează frontal:

- Doamnă, cum faceţi dumneavoastră de rupeţi mereu dresul în felul ăsta? că femeile mai rup dresul ba la vârf, ba la talon… dar dumneavoastră, tot timpul la mijloc… n-am mai pomenit…

- Păi, ştiţi, zice clienta, eu am un prieten… un iubit… ne vedem o dată pe săptămână…

- Şi?!

- Şi facem amor…

- Da’ nu scoateţi dresu’?!

- Ah, nu… nu suntem chiar atât de intimi…

https://stirileprotv.ro/stiri/international/cum-a-ajuns-un-sobolan-sa-fie-decorat-pentru-curaj-si-devotament-magawa-a-salvat-vietile-a-mii-de-oameni.html

*

VECHIA:

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Nicolae Silade

October 18th, 2020

Despre schimbarea la față a literaturii române

Pentru că ne aflăm în luna schimbării la față a Domnului … mi-a venit și mie ideea să mă gândesc la schimbarea la față a literaturii române, pe care încerc să o văd, pe cât posibil, din exterior, iar nu din lăuntru, unde nu se vede, deocamdată, niciun fel de dorință de a ne schimba fața pe care ne-o cunosc cei din afară.

E lejer să ne considerăm frumoși din naștere și deștepți din profil, e ok să ne considerăm buricul lumii, dar dacă nu ne întrebăm cum ne văd ceilalți, atunci trăim într-o gravă eroare, iar existența noastră, atât cât e, în infinititatea lu- mii, e doar o amăgire, ca să nu-i zic minciună. Că existența tuturor e doar deșertăciune e adevărat, dar dacă în această deșertăciune a deșertăciunilor nu avem ceva de spus care să nu fie supus deșertăciunii, atunci înseamnă că am trăit în zadar, că nu am existat, nici ca popor, nici ca persoană care reprezintă poporul. Cât despre Cioran, Eliade, Ionescu, care au schimbat cât de cât fața României și a literaturii române, prin renegarea României, nu vreau să spun decât că nu e nevoie să îți trădezi țara, limba, poporul pentru a emite cugetări în privința ființei din care faci parte și de care nu te poți desprinde în oricâte țări ai emigra. Cunoaștem destul de multe cazuri și nu cred că e cazul să le amintesc aici. Dar ceea ce mi se pare mai important, în privința schimbării la față a literaturii române, nu cred că este complexul nostru de inferioritate, pentru că nu suntem inferiori cu nimic nimănui, ci ceea ce facem noi pentru ca literatura română să fie văzută altfel decât până acum. Și, pentru asta, nu trebuie să așteptăm sprijinul guvernanților.

Dacă astăzi beneficiem de atâtea rețele sociale pentru a ne face cunoscută adevărata față, de ce le folosim doar pentru a face cunoscută fața altora în fața noastră? E vremea să dăm un semnal că în literatura română se întâmplă un miracol, o schimbare la față pe care unii nu o văd, iar alții nu vor să o vadă. Din câte cunosc eu, literatura română, cea mai tânără dintre literaturile lumii, este și cea mai vie și mai frumoasă dintre toate. E vremea, deci, să facem să se vadă schimbarea ei la față.

https://actualitatealiterara.ro/al104.pdf

E o adevărată bucurie, o bucurie sinceră, din categoria celor atât de rar încercate, să descoperi un gând străin ce-ți pare a fi al tău. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie când am dat peste acest editorial-manifest al lui Nicolae Silade, vechea mea cunoștință de la Lugoj, editor al Actualității literare, una dintre cele mai serioase și substanțiale publicații culturale românești.

Chiar dacă subiectul este altul și chiar dacă abordarea pare diferită, am simțit la fel și am spus ceva întrutotul asemănător în pseudo-cronica cinematografică de mai jos. Pseudo-, fiindcă, de fapt, ținta ei nu e filmul american, ci proza actuală românească.

De aceea și fac această trimitere: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=23940

Dan Predescu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Irina Kavali. TANTI SONICIKA ŞI DIVA

October 11th, 2020
.

Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope.  Purta hainele rămase mici copiilor cărora le fusese guvernantă.  Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele.  Revenea în septembrie, când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de toamnă şi de iarnă, apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a soacrei sale, pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două. Camerele erau mari, cu tavane înalte şi boltite, căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.

O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonicika era o partioha, adică o croitoreasă mediocră. Una care mai mult strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă Sonicika nu venea să coasă rochii noi, ci să le reînnoiască pe cele vechi. Strâmta, lărgea în talie, scurta sau lungea, dar mai ales transforma din vechi în nou.  Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoaluri sau nasturi deosebiţi. Unui taior din  tweed croit înainte de război, îi înlocuise  reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi în stofă cu nasturi de metal auriu, adăugând alţi doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voal negru pe care le brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un  guler de tunică. Manşetele subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie de mat şi de  lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.

Asta era tanti Sonicika: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă, tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele primite  de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe  cele de care nu mai aveam trebuinţă,  mama o invita pe tanti Sonicika  să aleagă ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi, dar prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.

Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era mieros. Îl utiliza ca pe un lubrifiant care o ajuta să se strecoare prin viaţă ocolind adversităţile, să lunece printre  greutăţi spre zone adăpostite.

Bunica povestea că Sonicika venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău, unde o surprinsese Războiul al Doilea şi invazia ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti, unde Sonicika fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care opera la Spitalul de boli nervoase, dar primea pacienţi şi la cabinetul său particular de pe strada Armenească. Era moldovean, dar  se îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea  de doi ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară, dar în realitate munca o făcea Natalia, soţia sa, în timp ce Sonicika era guvernanta copiilor.  Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii interziseseră cabinetele particulare, Sonicika urma să se căpătuiască la un moment dat cu o pensie infimă. Tot mai bine decât nimic, spunea ea oftând.  Graţie doctorului care tratase mulţi oameni utili, Sonicika reuşise să obţină de la primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda  unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, vizavi de Biserica Armenească. Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de podea, dar Sonicika era fericită să aibă o locuinţă doar a ei. Înainte de a se muta, angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonicika dormea liniştită.

- Cine să vrea să o fure ? bombănea Bunica mea. Sonicika, biata de ea, nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume, dar cum-necum, Domnul are grijă de ea. E sănătoasă, mai coase pe ici pe colo, mai vinde păpuşi în Obor, în Cişmigiu şi cunoscuţilor. Face păpuşi tare frumoase. Şi tu mai ai vreo două de la ea. Aşa mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fitecine şi uite ce bine se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.

- De ce nu s-a măritat, bunico ?

- Sonicika? Măritată ? Bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii, nu bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei, crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, nu-i plac bărbaţii, n-ai ce-i face.

Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul celor spuse de  bunica, dar nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonicika şi îmi promisese că într-o zi o să mă invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din RDG, căreia puteam să îi spăl părul cu săpun, fără să îl stric.

Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonicika. Am urcat pe o scară de marmură în spirală, somptuoasă,  apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi. Una dintre ele era casa lui tanti Sonicika. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă  urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea Sonicika. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată în două  şi în jurul ei trei scaune desperecheate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa. Sub masă am văzut un cufăr minunat, ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de nopţi. În el îşi ţinea Sonicika rezerva de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei  romane de la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele înfoiate, îşi ascundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite câteva fotografii colorate cu interpreta rolului, tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o ladă ghintuită acoperită cu un şal.

- La fund e paltonul meu,  iar deasupra  aşternutul, plapuma, pledul şi perna. Nu e foarte mult loc la mine, dar nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie aici. Avem toalete şi chiar un duş, la capătul culoarului, unde cândva era spălătoria pentru cele patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente, au maşini de spălat. Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenia. Acolo unde era uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici, repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă pentru ceai.

Sonicika era româncă din Basarabia, creştină foarte credincioasă, dar pentru un motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze Biserica Rusă în dimineţile de duminică. Desigur, mai toţi românii din Basarabia fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi.  Şi cei mai mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţini însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti frecventau Biserica Rusă.

Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie binecuvântată. În timpul slujbei o zări  într-o strană  pe Varvara Dali, celebra noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonicikăi. De câte ori venea la noi ne vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal breaz şi în timpul uverturii, când foaierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie. Sonicika se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de  sub tavanul amplu decorat, de la nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonicika foarte bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la radio.

Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând precizările, dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Walkirie. Blondă, destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană. Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei  răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun. Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi, un fost tenor, ajuns director la opera din Iaşi, a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen din opera lui Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei, încât o invită la teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor. Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată de o forţă naturală de excepţie. Dar ce îi uimea teribil, era că fără nici un fel de pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect. Dicţia sa era în concordaţă cu muzica, la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni, îşi imposta vocea corect evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de operă, fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.

Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul verii, iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.

Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole, ziarele ieşene au scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii sale clarvăzătoare.  Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile scene europene. O excelentă cântăreaţă de operă  are şanse să cânte  peste tot, dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită, dar situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii.  La  peste patruzeci de ani Varvara a fost  obligată de autorităţi să accepte o invitaţie la Festivalului de la Bayreuth şi să cânte în  Parsifal, opera lui Wagner. Efortul cerut de rol i-a fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi  Parsifal era o operă extrem de solicitantă. Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament eficace. Nu trebuia să vorbească, tăcere absolută, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la ea acasă. La insistenţele medicilor, se retrase timp de o stagiune de pe scenă. Tratamentul o vindecă, dar când reveni pe scenă, alese concerte de lieduri şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator. Varvara se apropia de cincizeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită, acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.

Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi, cu gânduri meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale, voiau să prelungescă cariera şi succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe stadioane, la mitinguri,  la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles prea puţin cunoscută publicului. Sonicka, pentru care Varvara era o icoană, o stea de pe cer, interpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice apariţie a Varvarei. Nu  ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se amuza :

.      -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion, dar partioha voastră se înghesuie acolo.

- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii desculţă, spunea Bunica.

- Pasiune mare, dom’le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonicika în ciuda ironiilor sale.

Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonicika se invita duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte idolul.

Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La varietăţi nu ne uitam decât noi trei - Bunica, Sonicika şi cu mine. Varvara trebuia să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonicika aştepta tăcută şi tristă să-i apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a croitoresei, o luă la întrebări.

- Sonia, ce-i cu tine ?

- Nimic, nimic, ce să fie ? Sunt puţin obosită.

- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?

- N-am fost.

- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.

- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.

- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?

- Am fost, da.

- Şi cum a fost Varvara ?

- Ihm… Spectacolul a fost bun… Sala plină. A fost … aproape ca de obicei. I-am dus nişte flori.

- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.

- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.

Tanti Sonicika vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de lacrimi în gât.

- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?

- Am avut. Erau ultimii cincişpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.

- Şi ?

- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă.

Sonia izbucni în plâns.

- Şi de ce ar fi  trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o divă, o vedetă, are altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.

Sonicika  însă continua să hohotească.

- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care  îl avea. Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.

- Măcar le-ai mâncat ?

- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti  tanti Sonicika. Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.

- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?

- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă. Respira  greu, parcă gâfâia. A  salutat o persoană sau două de pe trotuar dar a intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.

Sonicika   reîncepu să plângă tare de tot.

- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului. E-e-e  locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt… cum să vă-văd ceva şi cum să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre mine…Eu…flo-flo-florile…Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonicikape ruseşte, tânguitoare.

- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată. Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.

Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă, dar pe atunci nu cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât de legată de o persoană foarte diferită, care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu avea cât de mult ţinea tanti Sonicika la ea.

- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei.  Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă, gânditoare.

- De cine ? se enervă Sonia care sări cu arţag la Bunica. Cine să-i  vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tî panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.

Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.

- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara Dali. Din păcate am primit  un telefon de la medicul ei personal care ne-a comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire grabnică şi o aşteptăm emisiuni viitoare pe scena noastră.

Tanti Sonicika rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană.  Apoi o cuprinse îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe doctorul Roman, un specialist ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.

- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonicika bravă şi îmbărbătată ca omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.

- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?

- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine  şi că nu o să mai pot asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.

- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?

- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba.  Valentina dragă, era o ocazie să vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarocika. Doctorul Roman, drăguţul,  nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.

Bunica ridică ochii la cer.

Când părinţii mei se întoarseră de la cinema, Bunica îl rugă pe tata să o conducă pe Sonicika până acasă. Nu locuia departe, dar în halul de surescitare în care era, risca să se prăbuşească pe stradă.

- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a băut decât ceai, dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?

- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.

- Şi dacă am şti, la ce ne-ar folosi ? adăugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece, iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.

- Nebuna de Sonicika ştie.

- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.

- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.

Joi de dimineaţă doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri  în holul cel mare.

- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua împreună.

Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.

- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta era agitată deşi  suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă. Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă. Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit. La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.

- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.

- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia matinală. L-a trezit pe director cu un telefon  şi angrenajul a intrat în funcţiune. Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate, la celălalt capăt al firului, la cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca, dar au găsit o soră mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti, se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe  targă, sub cearceaf. Marţi după-amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o, pentru că singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lăsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că a murit, aş fi zis că trăieşte încă.»  Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt cinci grade, iar ea era acolo de peste 48 de ore.  S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu era ea prinţul călare, nu ? Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un mediu rece, fără microbi, dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat. Solomon tremura de încordare şi, încercând să pară sigur pe el, trăgea targa pe roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut  uşile deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a  făcut nişte semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit  arătătorul în jurul urechii, a arătat cu degetul mare în sus  şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat  directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru, rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Dali în aşternuri, au învelit-o bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit. Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă sub observaţie, dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara  va ieşi prima din spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă, e şocată rău de tot. O vor transfera la psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.

- Dumnezeule din Ceruri ! Bunica se închină.

Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.

- Cum a fost posibilă aşa o greşeală? Cine a constatat decesul? A fost o neglijenţă, a fost o eroare de aparatură? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut urma dacă…

- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o parte coincidenţa  cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat îngrozitor înţelegând unde se află.  Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic. Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare împotriva căreia se luptă dintotdeauna.  Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.

- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.

- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile întregi. De unde şi legenda cu tibetanii matusalemici care revin la viaţă după sute de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o imposibilitate. Dar în natură procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp de iarnă şi intră în hibernare, punându-şi metabolismul în paranteză pentru două, trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stresul care au dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv, tensiunea sistolică foarte ridicată in timp ce diastolica era prea joasă. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină internă,  organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin temperaturi scăzute. Pe de altă parte, intră în joc constituţia robustă a doamnei Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizică mai rară pe aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii nordice. Vikingii sau varegii, după cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.

- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.

- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai în Islanda. Genele fac salturi de multe generaţii şi reapar la sute de ani distanţă.  Dar câţi dintre noi ne cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.

- Câţiva aristocraţi  păstrează documente despre familiile lor, spuse mama. Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.

- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşi moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţii în urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia încă din anul 700. Iar de acolo  ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot călcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subînţeles.

- Dacă ar fi toţi numai cântăreţi de operă, nu s-ar supăra nimeni, bombăni Bunica.

Două duminici mai târziu, tanti Sonicika veni la noi la masă după slujba de la biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va cânta din nou în matineul de duminică la Operă.

Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonicika, atotştiutoarea, nu aflase nimic  despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.

Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2 Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de iarnă, Sonicika avea un aer şăgalnic. Mustăci toată ziua, dar la cină ne declamă, triumfătoare ca o vedetă, tirada piesei.

- Nu vă vine să credeţi ce au scos unii  din gripa ei. Circulă un zvon incredibil despre Varvarocika, chicoti Sonia. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis ochii  acolo şi a pornit-o prin sală înfăşurată în cearceaf şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce ziceţi de gogomânia asta ?

- Ce zice Varvara ta ? a întrebat  Bunica.

- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram căţărată, zise tanti Sonicika veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat dreptate.

În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o vorbă de frică că mă voi da de gol.

- Panem et circensem, concluzionă tata. Lumea are nevoie de distracţii tari, sângeroase, de poveşti cu strigoi.

- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.

- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa. Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar  vikingii.

Tanti Sonicika întredeschise gura nedumerită, trase aer în piept  şi îi aruncă  o privire întrebătoare tatei.

- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva care spunea : O cam ia razna, biata de ea.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FARAONICE

September 24th, 2020

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.


ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!


SIMPLU ȘI EFICIENT!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com