Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (25)

Mulţime de debuturi în proză, în ultimii zece-douăzeci de ani. Cam toate, pe acelaşi tipic şi cu acelaşi subiect: cum mi-am luat-o pentru prima oară la labă. Şi ce emoţii îmi trezeşte amintirea asta.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

Acum douăzeci de ani, eram producător executiv la studioul de filme de scurt metraj al Ministerului Culturii. Printre altele, noi trebuia să realizăm, pe atunci, un fel de jurnal de actualităţi din activitatea ministerului.

Prin urmare, într-o după amiază am fost trimişi la Palatul Elisabeta, ca să filmăm deschiderea oficială a unei reuniuni a miniştrilor culturii din ţările dunărene. Şi erau de faţă vreo opt, dacă-mi aduc bine aminte.

Iar noi, echipa de filmare (singura prezentă, de altfel), eram următorii : operatorul, electricianul, sunetistul, şoferul – şi cu mine, bineînţeles.

Discursurile şi celelalte solemnităţuri au avut loc în sala mare de la intrare. În sala următoare, era pregătit bufetul, care urma să fie devorat după cele cam zece alocuţiuni (şi dacă vă închipuiţi că vreun Ministru al Culturii dintr-o ţară dunăreană e concis şi lapidar când se trezeşte cu microfonu-n braţe…)

Mă aflam, deci, lângă operator, iar discursurile de-abia ajunseseră pe la numărul trei sau patru, când m-am trezit că şoferul nostru îmi şoptea la ureche :

- Şefu’, sunt douăşpatru de tartine cu icre negre…

Nu ştiu dacă, dat fiind contextul, mă va crede cineva, dar sunt gata să-mi dau cuvântul că eu nu m-am atins de vreo tartină de protocol.

Ştiu doar că la miniştri n-a mai ajuns nici una.

Tags: , , ,

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.