Puşi Dinulescu. LUNA LA TIGAIE
Lacu-i plin de frunze moarte
Şi de pescăruşi nasoi…
Şi prin paraginile toamnei
Eu şi Magda, amândoi
Lăsasem vremea sa ne poarte…
Prin toamna asta cam târzie
O frunza galbenă deodată, lucarnă
De iad, mi s-a prins de pulovăr…
Magda mi-o ia, se joacă
Puţin cu ea şi-o aruncă…
Iar luna, luna asta,
Ca o clătită-ntr-o tigaie
Stropeşte
Cu stele, pe cer, cum stă clădită
Şi tace ca un peşte…
Lacu-i plin de frunze moarte…
Şi frunzele ce soarte
Pot să aibă…
Magda la buze are-o zgaibă,
Dar eu o muşc până la sânge…
Şi iarba-i galbenă, uscată…
O frunză cade iar, tărăgănată
Şi mergem eu şi ea…
În timpul ăsta ea tot pălăvrăgea,
Iar eu tăceam…
O apuc deodată, cu palmele o ţin,
Miroase-a tuia si-a venin,
Anii se duc mereu şi vin
Şi frunze prin băltoace
Se zguduie pe moace-
Le lui Magda şi lui Puşi, reflectate,
Sub felinarul de lângă statuia
Lui Vlaicu sau lui Vuia,
Nu ştiu cui şi ne-ndreptăm din spate
Şi ne izbim din coate
Şi trecem mai departe…
Tăcem şi-o strâng de coaste
Şi totu-i de alean şi de năpaste,
De vânt rătăcitor şi frunze moarte
Şi jurăminte dulci şi vorbe caste…
Şi-o strâng mai tare lângă coaste
Şi pescăruşii peste lac se lasă,
Decişi şi mândri, ca o oaste
Şi lacu-i plin de frunze moarte
Şi noi ne ducem mai departe
Prin toamna asta, definitivă ca o moarte…