ACTUALITATEA LITERARĂ nr. 19-20

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

- fragment -

Într-adevăr, nici unul dintre oamenii de la Cazanul Roşu nu putea fi suspectat de prea multă minte. Zarcaleu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, pe când era locotenent de Secu, asanase Cociocul, a ieşit la pensie pe la jumătatea anilor şaptezeci. Asta fusese curând după ce au fost puse şi fetele să facă armata. Lui Zarcaleu i s-a găsit atunci, ca un supliment la pensie, o slujbă de instructor la nişte fete dintr-astea. Mai exact, era vorba de studentele de la I.A.T.C., de viitoarele actriţe şi regizoare.

Cică un om prevenit face cât doi. Aiurea. Pe Zarcaleu l-au avertizat şefii lui că urma să aibă de-a face nu cu studente obişnuite, ci cu nişte superstudente pline de pile, piloase rău, cu care trebuia să fie atent…

I-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă… Sau o fi tradus chestia asta pe limba lui, adică a înţeles că nu trebuia să le pocnească… dar asta nu însemna că n-ar fi avut voie să le spună, părinteşte şi tovărăşeşte, părerea lui, la orele de instrucţie tactică :

- Aviaţie inamică! urla el, iar când fetele se întindeau pe spate îndreptând acaemurile înspre Dumnezeu, mai striga: depărtat …luat! deşi o asemenea poziţie n-avea nici o legătură cu alarmele aeriene.

Iar apoi, câte uneia care nu se crăcăna prea bine:

- Ce-i, don’şoară, nu ştii să desfaci picioarele? Să treci diseară pe la mine, că te-nvăţ eu!

Încredinţarea lui Zarcaleu că nimeni nu mişcă în faţa lui s-a dovedit greşită, iar el a aflat lucrul acesta într-un mod dureros, la nici o lună după ce fetele de la I.A.T.C. ajunseseră pe mâna lui. Într-o bună zi, la plecarea din cazarmă, s-a trezit că un băiat voia să-i spună ceva:

- Tovarăşu’ Zarcaleu? a rostit acesta, întinzându-i mâna.

- Tovarăşu’ maior Zarcaleu, a vrut el să-l corecteze, dar, până să zică „Zarcaleu”, s-a pomenit cu o lovitură năucitoare în moalele capului, care l-a adormit pe loc.

S-a trezit apoi la Spitalul Militar Central, cu capul înfăşurat în bandaje şi cu mâna dreaptă în ghips. A zăcut o lună acolo – şi timp de încă vreo patru, după aceea, a pişat sânge. Cei doi băieţi de la poarta cazărmii îl tocaseră temeinic – şi asta, fără ca nimeni dinăuntru să observe ceva, deşi intrarea în corpul de gardă era la nici trei metri.

N-avea rost să reclame, i-au spus la Miliţie, nu existau martori. Pe foaia de internare e scris că mirosea a alcool, probabil că îl lovise vreo maşină care se făcuse nevăzută imediat după aceea. Şi nici nu se aşteptau ca el să ţină minte amănuntele, din moment ce era beat în momentul acela.

Chestia a rămas încurcată, un accident de circulaţie neelucidat. Iar unul dintre colegii lui l-a lămurit, compătimitor, la o masă a restaurantului de pe Ştirbei Vodă, la mult timp după aceea:

- Păi bine, mă, tu nu ştiai cine-s fetele alea? ale cui sunt, cu cine-s măritate? Mare pămpălău mai eşti, Zarcaleule tată… să zici mersi c-ai scăpat cu atât…

*

- Doamne, ce seară… suspină Marcel, zapând în disperare, numai reclame peste tot, în acelaşi timp, ăştia sunt sadici, domle… şi talkshow-uri… dacă au atâtea de discutat, de ce nu se duc, domle, la o cârciumă, la o terasă, ceva… şi vin să mă asasineze pe mine cu televizoru’…

- Personalităţi cu trecut incert şi viitor improbabil… rânjeşte Harry, de unde dracu’ au apărut atâtea victime, ca ciupercile după ploaie, uite-l şi pe ăsta, ce faţă…

- Taci, ţipă deodată Marcel, taci, că-l ştiu!

E Zarcaleu, e chiar domnul Zarcaleu… şeful unei asociaţii a victimelor comunismului, invitat la talkshow-ul despre o viitoare lege a despăgubirilor pentru acestea…

- Ia taci puţin, face Adrian, care a preluat telecomanda de la Marcel. Ce naiba e chestia asta?

Chestia aia, pe Mezzo, e Simfonia a Noua, adică în special Oda Bucuriei, într-o viziune cu totul nouă, revoluţionară, zice prezentatoarea.

- Revoluţionară era şi la Radio Berlin, înaintea anunţurilor despre victoriile decisive ale nemţilor în Rusia sau în Africa de nord, revoluţionară e şi acum, la Uie… mare curvă, Oda asta, a Bucuriei, murmură Harry.

- Eşti pur şi simplu negativist, măi dragă, un nenorocit de negativist, îi răspunde Adrian. Nimic de făcut cu tine, şoha n-oi vidè raiù’, vorba cântecului…

- Ce dracu’ face corul ăsta, zice Marcel, mai tăceţi, măi, din gură…

Cu corul de la televizor se întâmplă, într-adevăr, ceva ciudat: după doar câteva măsuri, acutele ca nişte tăişuri de spadă ale sopranei se transformă în ceva ce seamănă mai degrabă a chelălăială, în vreme ce replicile basului devin, fără echivoc, mugete.

Ultimele minute sunt urletul unei haite de lupi, urlet modulat, dizarmonie superioară, după cum suna prezentarea.

Marcel îşi face cruce, iar Placido, care s-a refugiat în braţele lui Harry, îl zgârie până la sânge.

Cei trei se despart îngânduraţi.

- sfârşit -

Actualitatea literara - Lugoj, nr. 19-20 (aprilie-mai 2012), pag. 12

Tags: ,

Comments are closed.