ION LUCA CARAGIALE 1852-1912 (2)

Nou: http://www.adevarul.ro/financiar/media/Un_proiect_dedicat_jurnalistilor

_Radio_Europa_Libera-la_TVR_Info_0_635336816.html

Personajele fireşti ale lui Caragiale

Caragiale este Petrică, cel cu lupul. Cel care de atâtea ori a minţit lumea că vine lupul, încât, atunci când acela vine cu adevărat, nu-l mai crede nimeni.

Lumea descrisă de el este una de făcături, de imitaţii şi de impostori, în care „una vorbim şi alta fumăm”, exact ca în România de azi. Personajele sale sunt, de regulă, nişte lichele simpatice - asta, fiindcă stârnesc râsul în maniera burghezului gentilom şi fiindcă le-a dat viaţă în “la belle époque”, când nimic nu părea prea grav, iar massmedia şi telecomunicaţiile erau de-abia în scutece. (Că lucrurile n-aveau să rămână aşa şi că viiitorul nu se anunţa prea vesel a presimţit-o Caragiale însuşi, care spunea, spre sfârşitul vieţii, că “noi am râs destul”, iar celor ce vor urma nu prea le va mai arde.)

Sau sunt aceste personaje, în cel mai bun caz, nişte hahalere cărora eşti tentat să le treci multe cu vederea fiindcă sunt fii şi “fiice din popor”, fără educaţie.

Amoralismul lor absolut este oarecum scuzabil, fiindcă nu s-a aflat nimeni să le vorbească, “în cadru organizat”, despre existenţa moralei – asta, fiindcă trăiau într-o ţară a cărei clasă conducătoare i-a tratat întotdeauna, fără excepţie, pe cei de dedesubt cam la fel cum i-au tratat colonialiştii europeni pe băştinaşii sudamericani; aşa cum, de altfel, se întâmplă şi în zilele noastre, la noi. Ca atare, adesea poţi exclama “iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac !”, acordând aparentului lor cinism un minimum de circumstanţe atenuante.

Cea mai completă şi succintă caracterizare a lumii lor îi aparţine lui Eugen Ionescu:

Eroii lui Caragiale sunt nebuni după politică. Sunt nişte cretini politicieni. În aşa măsură, încât şi-au deformat limbajul cel mai cotidian.

Ziarele sunt hrana întregii populaţii: scrise de idioţi, ele sunt citite de alţi idioţi. Deformarea limbajului, obsesia politică sunt atât de mari încât toate actele vieţii se scaldă într-o bizară elocvenţă, alcătuită din expresii tot atât de sonore cât de minunat de improprii, în care cele mai rele nonsensuri se acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi servesc la justificarea, nobilă, a unor acţiuni incalificabile: prietenii sunt trădaţi “în interesul partidului”; înşelată de amantul ei, o femeie îi aruncă în faţă cu vitriol pentru că “are o fire republicană”; se “iscăleşte cu curaj” un denunţ anonim; esti falsificator pentru binele patriei; vrei să fii deputat din dragoste pentru “ţărişoara mea”; faci parte din toate regimurile pentru că eşti “imparţial”; nu dai posturi decât “fiilor naţiunii” (…) Distanţa dintre un limbaj pe cât de obscur, pe atât de elevat şi şiretenia meschină a personajelor, dintre politeţea lor ceremonioasă şi necinstea lor funciară, adulterele groteşti ce se amestecă cu toate acestea fac ca în cele din urmă acest teatru, mergând dincolo de naturalism, să devină absurd-fantastic. Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee (”de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar sluji inteligenţa”, se întreabă ironic Caragiale), aceste pesonaje cu conştiinţă uimitor de liniştită sunt cele mai josnice din literatura universală.

(Note şi contranote, editura Humanitas, Bucureşti, 1992)

Poate că nu, sau poate că există oarece scuze pentru josnicia măcar a unora dintre ei: a semi-ruralilor debusolaţi şi intimidaţi de mediul urban în care s-au trezit pe nepusă masă. De unde, în cazul de faţă, şi snobismul lor de foarte joasă altitudine (Ziţa, cu ale sale Drame ale Parisului, de exemplu) - cu atât mai lesne exploatabil sub aspect satiric. Dar în teatrul lui Caragiale, ca să vorbim numai despre el (deşi discuţia se poate extinde cu folos şi asupra prozei), nu toate personajele pot fi astfel exploatate. Dacă demagogii, mitocanii, ţaţele şi năucii comediilor sale pot fi descifraţi cu uşurinţă în cheia inautenticităţii, a “hainelor străine” pe care le poartă, a “picioarelor nespălate şi frizurii pariziene” de ultimă modă, cei câţiva care-şi poartă, aşa zicând, propriile straie îi pun în încurcătură pe regizori şi interpreţi, care nu prea ştiu cum să le “rezolve”.

Cazul cel mai limpede este cel al Vetei din “O noapte furtunoasă”. Relaţia ei cu Chiriac este singurul element de autenticitate al piesei. Şi singurul lucru, de aici, de care autorul nu-şi bate joc. Ceea ce se întâmplă între cei doi este o chestiune de sex şi nimic altceva, iar cuvintele acestei femei încă tinere, soţia unui bătrân caraghios, adresate amantului ei, contrastează vizibil cu ghiveciul de neologisme al celorlalţi. În scena ei cu Chiriac, Veta e patetică, însă impresia noastră e că vorbeşte firesc. Şi anume, despre lucruri care, spre deosebire de nălucirile celorlalţi, au o existenţă reală – dureros de reală şi de concretă. Pe care, cu alte cuvinte, poţi să le pipăi şi să urli “este !”.

Comedia aceasta clasicizantă, cu unitate de loc, timp şi acţiune, venită, din motive de nesincronizare istorică a culturii române, ne-la timpul ei, într-un moment când clasicismul era de mult o simplă noţiune de manual şcolar (în aşa măsură, încât George Călinescu nu găsea, pentru a o defini, alt element de gen proxim decât numele lui Courteline), nu are, însă, unitate de ton. Femeia căutându-şi, cu nevinovaţia creaturilor pădurii, împlinirea erotică, de care instituţia căsătoriei a lipsit-o (cu cât firesc constată ea, în prezenţa propriului soţ, ca eşarfa de sub perna ei îi aparţine amantului!), nu este, totuşi, nici curvă, pardon, josnică, nici personaj comic. Comică, pentru noi, este situaţia. Veta nu este comică şi nici măcar cinică, ci doar vitală, ceea ce toţi ceilalţi nu sunt. Ea aparţine, pur si simplu, altei specii şi asta, încă o dată, doar fiindcă nu aparţine oraşului. Şi fiindcă, pe de altă parte, n-are cu adevărat acces la gazete nici dacă i le citeşte Ipingescu. Astfel, pe ea n-o poţi judeca, poţi doar constata existenţa ei, care este, întradevăr, nedumeritoare aici.

Prin contrast, mai tânăra şi romanţios-isterica ei soră Ziţa, cu pretenţiile ei contrazise de propria-i apariţie, pare de-a dreptul frigidă (deşi, în realitate, s-ar putea să nu fie). Căci Veta este o femeie de la ţară, neştiutoare de carte, iar sora sa a învăţat oleacă, dar numai atâta câtă-i trebuie pentru a citi romane ieftine.

Mi-aş imagina-o, dacă-mi permiteţi o inofensivă veleitate regizorală, punând în ramă, deasupra patului conjugal (care, oricum, e un altar în piesă, unul profanat sau nu, depinde cum pui problema), “Vocea Patriotului Naţionale” şi aprinzând o candelă sub ea - fără pic de răutate din partea ei, a Vetei. Iar dacă aş vrea să fiu cu adevărat răutăcios, atunci când, la începutul acţiunii, Dumitrache şi Ipingescu citesc gazeta, aş face în aşa fel încât să i se vadă denumirea, iar aceasta să fie “România Mare”. Iar atunci când Spiridon (alt personaj natural de aici) îşi va răsuci o ţigare, el o va face folosind o bucăţică ruptă din zisa gazetă şi va fi excitat-înspăimântat de profanarea comisă.

Veta nu cunoaşte vorbele din gazete şi este firească. Ceilalţi le cunosc, adică reuşesc oarecum să le pronunţe – şi nu sunt. Jupân Dumitrache, Ipingescu şi Rică Venturiano repetă ca nişte papagali câteva cuvinte pe care nu le înţeleg şi le stâlcesc. Respectul lor la adresa acestora este nemărginit, nemoderat de vreo umbră de spirit critic. Despre lucrurile desemnate de acele cuvinte (sufragiu universal, Constituţie etc.) ei nu ştiu mare lucru, dar le acordă un credit absolut fiindcă le sunt prezentate în formă tipărită, adică emană de la o autoritate. Şi printre foarte puţinele obiecte tipărite pe care le-au văzut ei vreodată se află Scriptura şi banii, două expresii ale autorităţii mai presus de îndoială.

Gândirea lor funcţionează pe baza principiului medieval al autorităţii. Faptul că acestei gândiri i se impune hodoronc-tronc, de către cei câţiva bonjurişti care au generat România modernă, exerciţiul democraţiei parlamentare constituie un fascinant fenomen de aculturaţie - aflat încă, de altfel, în plină desfăşurare.

Aculturaţia constituie, de când lumea, un excelent motiv comic, de la Petronius, trecând prin Molière şi Caragiale şi ajungând, în cazul nostru, al literaturii române, la Teodor Mazilu.

Regizorul care i-ar înfăţişa pe Dumitrache şi Ipingescu stând la o măsuţă scundă cu trei picioare, în timp ce Veta le-ar pune în faţă o mămăligă tăiată cu aţa, n-ar greşi prea mult. Şi n-ar greşi nici cel care, în scena când cei trei preoţi ai “onoarei de familist” descoperă în dormitorul-templu profanat bastonaşul lui Rică, ar ticlui lucrurile astfel încât ei să-l înşface şi să încremenească, un scurt moment, în poza “Jurământul Horaţilor”. Sau, imediat după aceea, când intervine Veta şi le smulge obiectul incriminat, cei de faţă să alcătuiască, fugitiv, tabloul “Libertatea conducând poporul” de Delacroix -steagul, respectiv bastonaşul cu bucluc, urmând să fie ridicat spre ceruri, desigur, de către aceeaşi Veta, cu mândru-i piept (”icoană-ntr-un altar”) dezgolit, la vedere. Iar Spiridon să-i stea alături în chip de Gavroche cu şapcă, numai că ţinând în mână o tigaie, nu un pistol.

Tablourile vivante de mai sus ar constitui, fără îndoială, o imixtiune, o comică năvălire a Clasicismului şi Romantismului, a spiritului european, în existenţa unor fiinţe cu totul străine de acel spirit. Du mécanique plaqué sur du vivant, ce mai încoace şi încolo. Dar parcă monumentele clasicizante ale eroilor căzuţi în războaiele României moderne, de regăsit în fiecare sat lipsit de telefon, canalizare şi apă curentă, constituie altceva?

Puţine sunt personajele de felul Vetei în opera lui Caragiale. În piesele lui, ele, de regulă, îi pun în încurcătură pe regizori şi pe interpreţi. Am văzut de câteva ori “Noaptea furtunoasă”, în montări dintre cele mai diverse sub toate aspectele.

În toate, Veta era “veriga slabă” a spectacolului. Acolo unde nu era ştearsă, era falsă. Am văzut-o în fel şi chip: personaj ca-şi-mut, mahalagioaică stridentă, la fel de ridicolă ca şi soţul ei cu cununie, ba chiar, într-un spectacol din Ardeal, acum vreo zece -doisprezece ani, am admirat-o vorbind, adică răcnind, cu pronunţat accent ţigănesc. Semn că, de la caz la caz, regizorul ori era nedumerit de o asemenea prezenţă în context, ori voia cu orice preţ să o transforme în ceva comic (mă rog, după gustul lui), ori, complet lipsit de darul empatiei, o considera o simplă fantoşă (şi că, de altfel, era plin de prejudecăţi cu privire la “regăţeni”). .

Şi toate astea, numai fiindcă regizorul ştia că I. L. Caragiale e un mare satiric ! Asta i-a fost pedeapsa - dramaturgului, nu regizorului - să-l ştie lumea de autor comic şi să exclame “ma che bella voce !”, chiar şi atunci când el nu avea intenţia să …cânte.

Leit povestea cu lupul, cum vă spuneam.

Dan Predescu

Imaginea României, Bucureşti, nr. 12-13 / 2003

Tags: ,

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.