Dan Suceava. adVERSE
Ce bine când umanii îşi iubesc
Cerul cu scoici, pădurea cu meduze,
Oceanul cu-a stejarilor ecluze,
Văzduhul copt şi raiul strămoşesc.
Ce bine că au sărutat pe buze
Ferigile înaltului ceresc
Cu un sărut naiv şi băieţesc,
Jar şi cenuşă, flacără şi spuze!
Dar şi mai bine ar fi fost, în crâng,
Să-mbrăţişeze viermele nătâng.
Şi mult mai bine, să încheie pace
Cu filiforma tenie rapace.
Noaptea, să-mpartă patul cu Angela,
Şoptindu-i dulce: « bella Salmonella »!
Tare-aş fi vrut şi eu, ca orişicare,
Să plâng, să dau cu capul de pereţi,
Să-ndur arşíţa cu ai ei nămeţi,
Să mă-ndulcesc cu poamele amare.
Dar neuronii mei sunt prea înceţi:
N-am fost la munte, nu am fost la mare,
Am degustat fără piper or sare
Un peşte crud. Tu vii ca să-mi dezgheţi
Trupul cuprins de-o veche promoroacă,
Ochii înfipţi în florile de gheaţă?
Totul e mort, nici un atom nu-mi joacă.
Cine eşti, bâtă răsărită-n ceaţă?
Din care sac, din care tărăboacă
Mă ciomăgeşti cu muguri de verdeaţă?
In medio Paradisi
(Gen. 2.9)
Şi iată cum s-a strecurat din focuri
O apă tristă, pură, rece, dulce,
Ţărâna blândă care-o să ne culce
Şi aerul copilărind prin blocuri.
Ce foame-am tras, ce dor imens de bulce,
De mămăligi furate-n iarmarocuri…
Dar setea ţoiurilor pe alocuri,
Dar postul negru cel mai din dedulce…
Apă, văzduh, pământ şi foc pe munte,
Răbdări prăjite şi păduri cărunte.
La mine în grădină am de toate:
Gustă din mur, din zmeură, nepoate!
Acestea deci: aluna şi gutuia,
Para de foc şi mărul: aleluia!
