Dana Fodor Mateescu. CADOUL
.
Am fost recent prin mall-ul din Băneasa, ca să-i cumpăr fiului meu ceva de înțolit: blugi, un tricou sau niște bașcheți. Cadou.
Pe drum, și prin magazine, ne-am certat de cel puțin paișpe ori, de fiecare dată din alt motiv. În fine, chestie de chimie, diferențe educaționale, emoționale, și orgolii. Uneori, mă întreb dacă eu l-am născut. Jur!
Am făcut, doar în mall, 15.000 de pași căutând, calculând, probând (nu prea aveam bani, ca să știți!), comentând, vociferând, dând din mâini ca o babă în gumari, nemulțumită și cu chef de scandal.
Oameni buni! La magazinele de „ciumbote” – sport am rămas cu gura căscată. Nu de admirație, firește, ci pentru că n-am pomenit în viața mea asemenea porcării. Prețurile? Mvai de mineeee! Cu reducere, (blackfuckingfriday!) între 600 și 900 de lei.
Bănene, mă lași?! Niște alea, de ziceai că-s croșetate cu iglița de tanti Tia de la Zurbaua, plus tălpi de cauciuc tare ca cimentul de cavou ieftin. În picioare arată grotesc, parcă ești încălțat cu doi gogoșari din cârpă.
„Mamă, e firma! Firma costă! Sunt la modă, nu poți să înțelegi?! Toți bombardierii poartă… ”
Când aud de bombardieri, mi se urcă sângele-n cap. N-ar fi cerut, și el, niște bocanci din piele, blugi Levis, un tricou cu Metallica, Nirvana, Cannibal Corpse sau o cămașă în carouri, cum purta Bobby Briggs în Twin Peaks. Nu!
Mnealui vrea pantaloni Vagabond, cu turul ușor la vale, de zici că s-a căcat pe el, bașcheți tricotați și tricou Jordan. O cârpișoară acolo, made in China, dar care costă peste 100 de lei.
Intrăm în alt magazin de fițe și bășini în vene. Mtulaaai! O oroare de tricou din plastic (nici măcar un amestec de bumbac!) costă cât dau pe curent o lună!
Nu priceeeep! Unde a dispărut simțul estetic? Au revenit nihiliștii la putere?
Știu, o să ziceți că e prăpastia dintre generații. Că sunt 36 de ani între mine și el. Ok! Voi ziceți, voi auziți! Dar…
Bun! La 14 ani visam și eu blugi imperialiști și ghete adidas de la fabrica de „ciumbote” Pionierul, dar cine să-mi cumpere? Cum să nu simt dorința asta, de… a avea? Dar cum arătau ghetele albe-albe ca niște porumbei, de la Pionierul? Aud? Unde mai pui că erau și din piele ADEVĂRATĂ, nu mușamale chinezești, ca azi. Doamne, cum miroseau când erau noi!
Mergeam acum cu Andrei prin magazine și îmi aminteam, zâmbind trist, cum am plâns în 1986, toamna, pentru că ai mei nu voiau să-mi dea 368 de lei pentru un tricou de la Fondul Plastic. Pe vremea aia, cine avea țoale de la Fondul Plastic de pe Magheru (și orice obiect de acolo!) era privit cu admirație, respect și o sinceră invidie. „Dani, nu putem, nu ai cizme, vine iarna..” zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească!
Eu? Nimic! Ca neamțu cu tararaua! VREAU TRICOUL ĂLAAAAAA!
Până la urmă mi-au dat banii. Păi nu eram eu fetița lor? Eraaaam! Aveam 16 ani.
Mi l-am cumpărat. Era grosuț, cu puf pe interior, din bumbac, pe fond alb, UNICAT. Un artist plastic (am și AZI eticheta cu prețul!) și-a imprimat palmele pe fața tricoului. Îmi era larg, evident, dar făceam furori cu el. Îi simt și acum mirosul, a vopsea și a nou. Cât de fericită am fost!
Dar tricoul meu „cu labe”, cum îl numeam, avea suflet, era viu! Îl împrumutam tuturor prietenelor mele care voiau să epateze „masculii”, (în realitate niște flăcăi cărora abia le dăduseră tuleiele, anorexici și malahiști la greu).
Așa că, îl înțeleg perfect pe Andrei. Totuși, unele țoale din timpurile astea sunt urâte cu spume. Nu au personalitate. Sunt promovate în exces (ca și mâncarea!), iar masele înghit nemestecat reclama. Din păcate!
M-am uitat la „tendințele” din mall. Gizăs!
Gratis, dacă mi le-ar da cineva (țoale de zeci de mii de lei!) și nu m-aș îmbrăca cu ele! Rochii de mort, boccii, lălâi, dar „dă firmă”, sacouri șifoanate, poșete absurde, – zbiară în ațele lor imaginația îngustă a realizatorului- , culori de căcat, (maro cu verde și portocaliu?) modele schizofrenice, ca la pârnaia din anii 50, la șerpărie sau la balamuc, la Săpoca. Lupii, băăăă!
I-am cumpărat o pereche de blugi, de la Zara, (mama, să se vadă eticheta!) și un tricou de la Jordan. Alb.
S-au dus banii. Am fost fericită, pentru că l-am văzut mulțumit. Dar, în adâncurile mele, sunt atât de mâhnită. Nu știu, nu mă pricep cum să-l educ, cum să-i explic… Oricum, parcă aș vorbi cu scaunul din bucătărie. Nu înțelege. Nu vrea!
Asta e. Mâine e o altă zi, vorba superbei ăleia de și-a făcut o rochie dintr-o perdea verde.
https://revistatreispe.wordpress.com/
Counter instalat la 08.04.2023
Tags: Zara