Daniel Suceava. verse reverse adverse traverse perverse
Fantast, fantasmagoric, înfiorător de cult, candid, diabolic la ocazii, uşchit, zăbăuc, bisericos, gotic şi argotic, abulic-funambulic, bănănăind între muzică şi poezie, acest străvechi prieten al meu (am fost colegi de admitere la Filologie acum fix juma de secol) face parte din speţa foarte rară a poeţilor români care chiar au citit mai mult decât au scris. Şi care, citindu-i, din timp în timp te lasă mască.
Ar merita o prezentare făcută de un G. Călinescu, sau, în cel mai rău caz, de un N. Manolescu.
Păcat că pe blogul ăsta nu publică ei. Ci doar eu, StanPapouash (adică, Stan-Păpuşă-bon-pour-l’Occident).
Ce dracu’ să-i faci, asta-i veaţa. Legată cu atza.
.
.
Alcohol
Şi numele stelei se cheamă Absintos
Apocalipsa, 8, 11
Nu te iubesc, deşi mi-ai fost aproape.
Arareori m-am despărţit de tine;
O lună, poate-un an, însă în vine
M-ai aşteptat şi te-am ghicit supt pleoape.
Eu ştiu că hematia te reţine
Cu jetul ei pierdut între hârtoape:
Iluzii îngropate-n cer, în groape,
În catacomba viilor divine.
De câte ori, având paharul gol,
M-am îmbătat cu boarea ta sangvină
Şi, fără ţuică, m-am trezit matol.
Dar iată, lângă steaua cea pelină,
A răsărit un nor de etanol:
Strămoaşa vodcă mi-i acum virgină!
*
Mort şi îngheţat
Şi mort şi îngheţat şi rece, ia-mă,
Zdrobeşte-mi oasele în mii de zoburi
Şi ochii-mi orbi să-i spargi în mii de cioburi,
Că n-o fi asta cea din urmă dramă.
În gheaţa infinită şi-n scrâncioburi
Să mă învârţi, să nu rămâie scamă,
Că nu voi frate, soră, tată, mamă,
Ci lacrimi sângerânde, mii de globuri.
Dar Tu, Părinte-al Nemuririi, suie
Chipul de lut în faptul dimineţii,
Înfige şi în mine patru cuie,
Încuie-mă în scorburi cu asceţii,
Despică-mă, zdrobeşte-mă, descuie
Spitalul lumii şi-nceputul vieţii!
*
Lacryma Christi
În cartea cărţilor de telefon
La P deschide şi ai să găseşti
Vreo două mii de pagini cu Popeşti
De-ai noştri, fără de şi fără von.
Asemenea, duium de Ioneşti,
Un şir antroponimic monoton
Înghesuit într-un imens pluton.
În rest, doar nume strâmbe, nefireşti:
Plăcintă, Şoaric, Purice, Purcel,
Bulan, Băşică, Televizorel.
Numai pe frati-miu, Popescu Arta,
N-ai să-l găseşti, oricât cutreieri harta.
E-n altă carte, scrisă cu peniţa
Care a odrăslit în Ceruri Viţa.
*
Moşii de-altădată
Dictes moy ou, n’en quel pays
— « Câţi mameluci n-au fost decapitaţi,
Roşind pământul cu-al lor sânge roşu?
Unde e tata, unde este moşu?
Unde mezinul, unde-ai miei fârtaţi? »
Se întreba luleaua, dând pe coşul
Celui mai pârjolit pulmon un zaţ
De fumarină . Iar păduchii laţi
Se întrebau: « Unde ne e cucoşul,
Unde puicuţa, unde curca bleagă?
Unde copilul ce căzu-n lighean?
Şi unde gheaţa care-ncet se-ncheagă?
Dar unde o mai fi negrul pian
Pe care m-am futut cu tine, dragă? »
— « Unde vor fi zăpezile d’antan! »
*
Lună cu dinţi
lui Neil al lui Ştefan a Petrei Armstrong
Soare cu dinţi, opaiţe, fitile
Şi lumânări în vechea bojdeucă:
« Ce ai mâncat tu azi? » « Un miez de nucă! »
« Şi luna are dinţi; ştiai, copile?
Şi ce de colţi… parcă şi azi m-apucă
Un dor de praf lunar şi de idile
Supt clar de lună… dar ia zi, Emile,
Nu ţi-a ieşit în cale vreo nălucă
Asar’ când ai venit tu, pe la toacă? »
« Pe mine m-au trimis ai mei părinţi
Cu vinu ista scos din promoroacă.
Mai multe nu ştiu ». « Dar că Luna dinţi
Ar cam avea, ştiai? O să ne coacă
Mai rău ca Soarele ieşit din minţi! »
*
Pianò
Duc pianoul greu, duc pianina
Şi orga de homúncul, biet harmoniu,
Care m-a zdruncinat în neuroniu.
Şi orga mare, bat-o, Doamne, vina.
Şi câţi copii ucişi, şi cât plutoniu,
Şi câtă moarte în Nepal, în China,
Şi câtă cruce-n ţară. O, Divina
Ce şi-a păscut ucisul patrimoniu.
Şi câte şi mai câte, nu, bărbate?
Câtă ucisă libertate-n noi,
Câte culturi am spulberat la sate,
Câtă pruncime dusă la gunoi,
Câte lehuze-n sânge şi-n halate…
Ce zice neamţul: « Iaca, nişte boi! »
*
Te Deumul german
(BWV 725)
Pui neamţ, nemţoaică puică, io v-aş pune
Şi v-aş puì în micile-mi coteţe.
Nu drugi de fer, nu gărzi, ci drepte beţe,
Înfrigurate între mere, prune.
Îngândurat privesc a’ voastre feţe,
Copii bălai în cămăşuţe brune,
Ochi de azur pierduţi într-o genune,
Zarzări înfriguraţi… dar ce fineţe!
Deci, puilor, iubindu-vă eu foarte,
V-am pus supt calde adăposturi. Voiu
Sălta la cer a voastră tristă soarte:
Şi iată îngerii şi iată roiul
Puterilor cereşti fără de moarte:
E pace-acum, dar am pierdut războiul.
*
Góngora y Argote
Îmi zice lumea că prea mult mă plâng.
Unui poet îi şade mult mai bine
A râde cu suratele canine,
Nu a boci ca un copil nătâng!
Dar Góngora scria sonete-n vine,
Crăcind piciorul drept pe ăla stâng
Şi dând cu lyra de podele: zdrâng!
Vai eu, la orgă, plâng în nopţi senine.
Neamţul cinstit mi-a pus în mână banul:
Îi fut urechea şi îi rod ciolanul.
Apoi întreb: e vin? şi câte chile-s?
Şi-ntorc o pagină din Cabanilles.
Pe ungur ţi-l pleznesc cu zongora,
Iar vouă, un sonet de Góngora!
*
Alas, poor Yorick!
„He hath borne me on his back a thousand times”
(Hamlet, V, sc.1)
De câte ori mă-ncearcă la genuche
Vreun junghi sticlos, ori veştedul haluce
Mi se înţepeneşte, văd năluce:
Îl văd pe Yorick, ba nu-i Yorick, Puck e!
El sârguie în capu-mi euforic
Să mă înveţe carte, o azbuche
Cât negrul de supt unghe, de păduche.
Ce să-i răspund? Am să-i răspund retoric:
« Mă Puck, pe tine lumea nu te ştie,
Precum pe Falstaff, mort în bătălie.
Şi nici pe Yorick nu l-ar fi ştiut,
De nu era amic c-un rege mut.
Câte Ofelii plâns-au după-un mire,
Mai ştie cineva? Restu-i iubire ».
*
Copil, de!
« Trandafir de la Moldova »
dar şi:
« Fără mamă, fără tată, al nostru eşti, Bulache »
Dan Predescu
Cum ai venit, copile, -n lumea asta
Rece? E rece, nu? E rece, rece,
Iar inimioara ta din veci în beci e.
Scumpete, asta cred că ţi-i năpasta:
Te luăm din clasa-ntâi a te petrece,
Te trecem clasa, bre, te trecem casta,
Ţi-am dat serviciu, uite-ţi şi nevasta.
Mai vrei ceva, bă zero? Na un zece.
Da’ tu, acuma, pentru noi ce faci?
Gudron, poşircă, muc şi muci pe scară?
Te du în bezna negrilor gândaci.
Intră-năuntru, suie-te pe bară.
Dezbracă-te, îmbracă-te. Nu-mi placi.
Bine-ai venit, copile, marş afară!
*
Iubito
Lo giorno se n’andava, e la’aere bruno
toglieva gli animai che sono in terra
da le fatiche loro
Inferno, canto II
Regurgitând în noapte verbul suplu,
Târziul Soare-a despicat azurul;
Lunatic strecurat, muşcând conturul
Îndoliatei unghii, roz centuplu.
Ascultă albăstrimile, murmúrul
Şi pulberile deşteptate-n cuplu
De aştri strangulaţi în cer cvadruplu.
Şi iată, după deal s-arată furul.
Cine mai vine? Uite-l, se zăreşte:
E clonţul sprinten spintecând din veci
Carnea, ficatul, buzele ei reci,
E gâtul strâns de gât, e-un negru cleşte.
Un gâde mic având o umbră mare,
Un cui de-argint bătut în calendare.
*
Sapa
Dacă te doare carnea, ori te-ncântă,
S-o biciuieşti cu lacrimi împletite,
Cum Soarele însângerat ne-nghite,
Cum Luna-nsângerată ne frământă.
Câte-ai mâncat în viaţă? Două pite.
Băuşi izvorul rece, apa-i sfântă.
Doi lupi şi negrul urs te luară-n trântă.
Mielul ţi-a fost păstor, mielul, iubite!
Dacă te frige ochiul a sminteală,
Scoate-l, ba lasă-l, scoate-l, pune pleoapa
Şi gene lăcrimate cu beteală.
Ce e mai nobil, sângele ori apa?
Ce e mai dulce, carnea ce te-nşeală?
S-o biciuieşti. Cu ce? Na, prinde sapa.
*
$
Un calp ţechin îi zice rublei şterse:
« N-ai tu un ban să-mi dai, din sărăcie? »
Da’ rubla, iute: « Nicivo, bădie! »
Şontâc-şontâc, la altă masă merse:
« Nu vreai să-mi dai un leu, neică Ilie? »
« Nu are tata, ’s beat! » L-au dus să verse.
Ţechinul a-ncercat şi mai perverse
Valute. A ajuns într-o chilie:
« N-ai bani, părinte? sărăntocu-ţi cere! »
« Ai bogăţie, caut-o, în cer e! »
Uscat de-atâta uf şi de zăduf,
Ţechinul fals se-ntoarse în burduf.
Ştiam că-i fraier. Eu, unui avar,
Nu-i cer nimic. Da’ el: « Na un dolar! »
*
Varză de Bruxelles
În urbea înverzitelor copite
Copite bat un caldarâm de aur.
Sunt șapte aurari, dar unu-i faur;
Restul: un șir de încălțate vite.
Toreadorul a ucis un taur.
Nu-i de mâncare, mai avem cinci pite;
Păstrați-le, că vin vremuri cumplite:
La orizont se vede un balaur.
Dar ce ne pasă… stăm cuminți în casă.
Iedului mare, sub chersin, nu-i pasă.
Și toți sunt morți, și nimeni nu e viu.
Chiar Moartea a murit: uite-o-n sicriu.
Copil purtat din brad în brad de barză,
Viezure mic, ce cauți tu în varză?
*
Copiii nenăscuți
Nimic mai pur decât cristalul Morții:
Un lujer parfumat, cu ochii verzi
Or lacrima copiilor scoverzi.
Un vierme dumicat în mii de porții.
Noi am pierdut, Tu însă n-ai să pierzi.
Să ne jucăm: Tu viii și noi morții.
Așteaptă-ne la încuierea porții:
Vino, iubito, hai să ne dezmierzi.
Un băiețel în mlaștină suspină:
„Cu mierea Ta mă-nec, mi-i gura plină”.
Fetița spânzurată-n podul șurii:
„Am ațipit în zmeuriș cu murii”.
Cumplit va fi ceasul din urmă, turmă,
Când vei scurma ca porcul: „Scurmă, scurmă!”
*
Fuckin’ scissors
Nu mai tăiați cu foarfeca aripe.
Floare a înflorit, floare se trece,
Izvoarele de lacrimi n-or să sece:
Vor adăpa răsaduri de tulipe.
Până a-mpunge cornul de berbece,
Un negru taur cată să-nfiripe
Gemenii blânzi fumând blajine pipe.
Tăiate unul câte unul: zece
Și încă zece degețele roze.
Mămico, ce faci? Nu mai face poze!
Luna tăiată de un iatagan,
Un cap însângerat în blondul lan.
Sau crudul Soare, Soare-n Colectiv,
Roșu, albastru, argintiu, oliv.
*
Bec
S-a stins un bec. O șoaptă auzii:
„Emil, Emil”. Sânge uscat. Firida.
„Ești curios, Emil? Viva la vida!”
Deschid sertarul morților copii:
O hârcă mă întâmpină: E Frida:
„Noi am murit, dar uite, suntem vii!”
Vai, ochii ei pustii, pustii chilii,
Iar părul ei e verde ca omida.
Ce vis tâmpit. Mai bine mă apuc
De alt sonet, în stilul lui Coșbuc:
„Sunt eu de vină, mamă?” sau „E cald”.
Biet vierme, în cadavere mă scald.
Și pân’ la urmă nu sunt eu Emil.
Sunt becul ars, un filament debil.
Tags: Daniel Suceava, orga, plutoniu, Yorick