O MIE ŞI UNA DE MORŢI (61)

Am auzit, de curând, ceva despre recuperarea arhivei studioului de filme documentare Alexandru Sahia. Întrebarea mea este: care arhivă? având în vedere că, acum aproape 20 de ani, situaţia ei era exact cea pe care am descris-o în acest articolaş din revista Privirea (nr. 121, 13.05.1998). Ce-a mai rămas din această arhivă?

NB. Dacă aş fi spus atunci, în 1998, vreun neadevăr, puteţi fi siguri că reacţiile ar fi fost violente. Dar n-a existat nici o reacţie.

*

Altă manifestaţie

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU

Faza cu ginitorul din Piaţa Victoriei care a mâncat bătaie de la colegii lui jandarmi, la 2 februarie a.c., e un moment dintr-o celebră piesă de teatru: POLIŢIA de Slawomir Mrożek. Exact lucrul ăsta se întâmpla şi în textul autorului polonez! şi ăla cică era Teatrul Absurdului! Mai are cineva vreo îndoială că Absurdul s-a născut la noi, în România?

*

04.02.2017:

Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

*

Nimeni nu-i mai uşor de dus cu muia ca masele de protestatari.

*

E prima oară când văd aşa ceva: mulţimea fraternizând cu procurorii, pupându-se-n bot cu Organili. S-a întors lumea cu curu-n sus, măi tată.

*

Parlamentarii noştri intenţionează să ia în discuţie legea lui Hammurabi, după cum ei înşişi declară la televizor. Vai de dindărătu nostru de babilonieni bucureşteni.

*

Tom Hanks: faţă de om cumsecade, de băiat mişto. De aceea şi are succesul pe care-l are, fiindcă mulţi oameni se duc la cinema doar ca să mai vadă o mutră dintr-asta. Că în altă parte n-au ocazia.

*

NUMAI LA HOTNEWS

14.02.2017: Sfârşitul se poate apropia de final“.

*

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

*

“În cel mai intim grad”, scrie flăcăul la gazetă (Crăciun îl cheamă). Nu ştiu alţii ce-or înţelege din asta, dar pe mine mă duce cu gândul la termometrul băgat în cur.

*

Secretara directorului arată aşa de bine că nici n-o poţi numi “curvă”. Cel mult “cocotă”.

*

Radio România Actualităţi promovează de mama focului muzica naţională: azi, o guristă răgea ceva de genul “îţi dau o floare crescută din inima mea”. “Păi bine, fă” i-am replicat eu, mitocăneşte, în sine-mi (să mă scuze doamnele) “o să crească floarea aia când o să te relaxezi tu la doi metri sub pământ.”

“Fiţi patrioţi, preferaţi săpunul românesc caşcavalului străin!” aşa zicea, odată, veneticul Caragiale. Pe vremea lui Ceauşescu, exista o reglementare conform căreia Radio-ul naţional (adică, singurul) era obligat să difuzeze muzică de divertisment (“muzică uşoară” era numită pe atunci) românească în proporţie de minimum 30%. Deci, cel mult 70% din muzica de divertisment difuzată la noi putea fi de import. Şi cu toată tirania comunistă, această reglementare n-a fost, în general, respectată. Din ce motive, nu mă pronunţ (deşi ele n-ar fi greu de bănuit), dar cert e că, în general, mai mult de două treimi din muzica uşoară de la radio era străineză.

Iar astăzi, aproape toate melodiile difuzate de Radio România sunt autohtone! Paradox ! Să fie asta din cauza drepturilor de autor, care au devenit o treabă serioasă, iar atunci nu erau? Sau – numai din cauza asta?
PS. Zică cine ce-o vrea, dar nu cred să existe formulă de adresare mai potrivită decât cea de mai sus, când e vorba de doamne de-astea.

Spre deosebire de voi, eu l-am văzut aici, la Bucureşti, când era tânăr şi în plină vogă planetară - la Sala Palatului, în 1968. Melodiile au sunat exact aşa cum i le ştiam de la radio, nici un acord, nici o notă mai altfel, sufletu’ improvizaţie. Şi , desigur, nici urmă de playback, nu se auzise de aşa ceva în era aia pre-tehnologică. Concertul a durat fix o oră şi douăzeci de minute, nici vorbă de vreun bis (nu ca la ai noştri, care dădeau două-trei şi fără să le ceară cineva). Iar eu am plătit optzeci de lei pe un bilet, cred, la cucurigu, în ultimul rând de la balcon - ceea ce era exorbitant pentru mine, pe vremea aceea.

Şi la urmă, scena a fost invadată de cele trei mii de nebune din sală, înarmate cu tot atâtea buchete de flori, care făceau un tămbălău mai mare decât cele de astă seară, din Piaţa Victoriei.

*

Dragnea: Sultanul din Imperiul Formelor fără fond, Pumnului în gură şi Rahatului sub preş.

*

Biroul Expectoral Central


*

Caragiale, un Courteline balcanic, cum zicea Călinescu? Aiurea! Păi, să-l văd eu pe Courteline spunând despre vreunul că mănâncă sudoarea poporului!

*

La noi, reputaţia e ceva precum crestătura dintre picioarele jumătăţii adorabile şi graţioase a speţei umane: după orice întâmplare, fericită sau ne-, e suficient s-o speli, s-o laşi un pic, nu prea mult, la uscat – şi e ca nouă! Proaspătă! Virgină!

Adevărul adevărat

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Tags: , ,

Comments are closed.