OCHII ORBULUI PRINS - dezveliri de ultimă oră

Vas’zică, de planurile noastre cu aducerea Cuminţeniei Pământului într-un muzeu românesc, fie el şi Muzeul Ţăranului Român – cea mai şturlubatică şi zgubilitică idee ce putea trece printr-un cap de culturnic – s-a cam ales praful.

N-avem ce bani să punem peste milionul de euro donat de, vorba lui Brucan, „the stupid people”. Iar fiindcă pipălu ăsta e şi „stupid”, o să-şi vadă banii înapoi când o face el cerere. Ca şi cum, când i-a dat, a făcut vreuna.

Cum nu voiam să rămân în urma dătătorilor de idei oficiali, mi-am stors şi eu creierii ca să găsesc o soluţie insolubilei cestiuni.

Şi ce mi-a dat mie prin cap? Uite, asta:

Ca să înţelegeţi despre ce-i vorba, am să încep spunându-vă că, timp de câţiva ani, am fost inspector de specialitate la Direcţia Control a ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), fiind pus, adică, să elucidez situaţii de genul celei descrise în documentul de mai sus.

Cu acea ocazie, în 2001, m-am dus, împreună cu un coleg, la Ministerul Culturii, ca să dăm de urma editurii cu pricina, actele privind înfiinţarea acesteia trebuind să se afle în arhivele ministerului.

Şi acolo, am avut surpriza pe care o vedeţi în imagine: la 14.03.2001, directorul Direcţiei Dezvoltare, Informatică, Investiţii, Administrativ din zisa instituţie a scris pe adresa oficială cu care ne dusesem la el „în evidenţele Ministerului Culturii şi Cultelor nu s-au găsit documentele solicitate”. Şi a semnat cu mânuţa lui.

Iar deasupra, secretarul de stat Ioan Antonescu a scris „de acord”. Şi a semnat idem.

Mai oficial de-atâta, după cum vedeţi, nu se poate.

Vasăzică, Ministerul ne informa că, aşa cum putusem constata personal  scotocind o zi întreagă prin arhiva sa, nu se mai afla în posesia vreunui document privind înfiinţarea editurilor particulare, din anii 1990-1995.

Aici e cazul să adaug că, în anii aceia, am lucrat chiar acolo, la minister, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor. Birourile noastre se aflau vis à vis de Direcţia Carte (sau Cultură Scrisă – nu-i reţin denumirea exactă din acea perioadă), unde se desfăşura marea operaţiune de înfiinţare a acestor edituri.

Şi era într-adevăr una mare. Numărul lor a fost impresionant: după unii, au apărut atunci 3.000 de edituri, iar după alţii, mai mult de 4.000. Desigur, ca urmare a selecţiei (mai mult sau mai puţin) naturale, numărul lor a descrescut semnificativ în deceniile următoare.

În 1991-1992, însă, timp de mai mult de un an, cozile de solicitanţi care aşteptau la uşa Direcţiei Carte au fost, în fiecare zi lucrătoare, de peste 50 de metri. Cam atâta era distanţa dintre uşa biroului acela şi holul, sala mare din capătul coridorului cu pricina. Iar cozile ocupau, în majoritatea cazurilor, şi o suprafaţă măricică din hol.

Taxele de înfiinţare, pe care le percepea în numerar Ministerul Culturii, erau şi ele mari. Nu ştiu cât s-a încasat cu acea ocazie, dar o estimare nu-i greu de făcut, ştiind că, în medie, au fost de cca 100-500 de dolari americani / echivalent, pe cap de editură (era să scriu „furajată”).

Şi iată că de înfiinţarea editurilor particulare autorităţile nu mai ştiau nimic, la mai puţin de un deceniu după. Şi cu atât mai puţin, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie. Ceea ce pe mine chiar m-a mirat. Căci, dacă cineva vrea să dea de urma arhivei de mai sus, o poate face cu uşurinţă.

Iar sumele ce urmează a fi recuperate de la orbul căruia îi vom scoate ochii vor acoperi o bună parte din preţul lucrării brâncuşiene, cu care atâta se omoară nişte miniştri ai Culturii mai nevinovaţi decât ne-am fi închipuit vreodată.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Tags: ,

Comments are closed.