Archive for August, 2022

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (2)

Tuesday, August 23rd, 2022

https://ziarulactualitatea.ro/a-aparut-actualitatea-literara-nr-119/
unde veți da de această poveste - la pagina 18

2

Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.

Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.

Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.

- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.

Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.

- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?

Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.

- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.

Iar apoi, după un lung moment de tăcere:

- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.

Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.

Africa a dat din cap, a încuviinţare.

- Cum ai zis că te cheamă?

- Africa, a şoptit ea.

- Cum Africa? ce nume-i ăsta?

Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?

A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care,  de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.

- Ica. Aşa o să te strig.

În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.

- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.

Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.

Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor.

Asta, desigur, pentru doar o lună-două pe an, intervalul de pregătire a taberelor acelea, de Întâi Iunie, de Douăzecişitrei August şi de Anul Nou, când copiii îi sorcoveau, pe Tovarăşuşi Tovarăşa, cu Sorcovele de Gradul Zero meşterite de profesorii de la cercul de Arte Plastice de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei sect. 1.

Din păcate, sau mai degrabă din fericire, la scurt timp după ce o adusese pe Ica, Bogdan a fost mutat, din postul lui de şofer al unui director, la o redacţie nu prea făţoasă, nici politică, nici artistică, cu doar două ore de emisie săptămânal – şi acelea, duminică dimineaţa, când nu-i arde nimănui de stat la televizor. Redacţia Agricolă părea o fundătură fără viitor, fără perspective, pentru toţi cei de acolo. În primul moment, a luat-o drept o retrogradare. Nu-i surâdeau de loc voiajele săptămânale, sau chiar mai dese, pe tot felul de coclauri, pe arşiţe prăfoase sau prin noroaie diluviene – dar, după prima astfel de ieşire în peisaj, optica, viziunea asupra existenţei i s-a schimbat radical.

După ce i-a dus la casele lor pe cei patru pasageri din Dacie, cu bagajele lor cu tot, ultimul fiind, cum se şi cuvenea, şeful echipei, acesta şi-a luat din portbagaj sacul de rafie greu de cel puţin zece kilograme, în care ceapiştii din judeţul Călăraşi băgaseră stima lor comestibilă la adresa Televiziunii Române, preşedintele C.A.P.-ului urmând să-şi vadă mutra „pe sticlă” într-una din următoarele câteva săptămâni. Mai rămăsese un sac asemănător, însă mai mic.

- Ăsta-i al tău, i-a spus lui Bogdan.

Înăuntru se găseau aproape cinci kilograme de carne de oaie şi vreo două de brânză. Aşa că Bogdan n-a mai avut obiecţiuni la adresa locului său de muncă şi nici maică-sa nu l-a mai bătut la cap să-şi termine liceul.

Fără emisiunea Viaţa Satelor, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Icăi, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.

Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.

*

Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis.  Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.

- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.

- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.

Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.

Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat de  pe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.

După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.

Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.

Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.

*

Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.

Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.

Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.

O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.

Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.

*

În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.

Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.

Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.

3

Tavi, cel de la ea de la țară, primul ei bărbat. De ce l-a lăsat atunci, în prima lor zi, în prima lor seară? De curiozitate? voise să știe cum e? cum e să fii femeie? Că de simțit ceva pentru el, nici vorbă. Era mic, îndesat și avea o sculă monstruoasă, altceva nu mai știa despre el. Și dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Ca și pe cei câțiva care i-au urmat. Nu mulți, la urma urmei, de altfel nici n-ar fi știut să spună cam câți trecători prin sufletul ei ar fi trebuit să se adune ca să-i poată numi ”mulți”. Cu unii fusese bine, cu Guriță de pildă. Nu petrecuse cu ea niciodată mai mult de o oră, o oră jumate, în câteva dimineţi, când Bogdan era la servici.

L-a cunoscut la nici o lună după ce-şi luase în primire atribuţiunile de angajată a Teii.

Asta s-a întâmplat jos, în holul de la intrare, când se întorcea de la Alimentara, cu o cutie de detergent în mână. Din lift a coborât un domn cu cravată şi cu o geantă mare din piele de porc, de culoare maro. (Treaba asta, cu „domnul”, o moştenise pesemne de la maică-sa, ea îi zicea „domn” oricărui purtător de cravată.) Acela s-a proţăpit  în faţa ei, a măsurat-o din priviri de sus până jos şi a întrebat-o matale pe cine cauţi aici?

Stau la doamna Teia, a răspuns ea. Hm, a zis el, multă lume nouă pe-aici. Şi asta a fost tot.

După câteva zile, s-au întâlnit iar, tot la lift. De data asta, ea, cu un sac de gunoi de la madam Bunescu, pe care-l ducea jos, la tomberoane.

- Fac curăţenie la lume, pe-aici – a zis, când Guriţă s-a arătat surprins că o vede în postura aceea.

- Hm, a făcut Guriţă, s-ar putea să ne trebuiască şi nouă.

Iar la nici o săptămână după aceea, Teia a anunţat-o că are un client nou, pe domnul director de la etajul unu. Care, în dimineaţa următoare, i-a încredinţat aspiratorul şi apoi s-a retras, cu un teanc de hârţoage în mână, într-un mic intrând de lângă „sala de consiliu”, cu pluş roşu pe masa mare din mijlocul ei.

Pe la amiază, după ce isprăvise de aspirat în trei camere, Guriţă a chemat-o în bucătărie, unde îi pregătise câte ceva.

- O să gustăm ceva împreună, a poftit-o el. Pentru că era singur de aproape o lună şi nici n-avea habar cât avea să mai dureze situaţia aceasta, mânca la cantina uzinei, sau, mai rar, la un restaurant, i-a spus. Doamna, nevastă-sa, se afla undeva, pe lângă Medgidia, la părinţii ei,  care erau amândoi foarte bolnavi şi nici n-aveau pe altcineva să le poarte de grijă, aşa că pe el cădea acum toată grija casei, i-a mai spus.

N-a făcut mofturi, îi era într-adevăr foame, iar masa era plină de bunătăţi, nici la ea acasă nu avusese parte decât foarte rar de mezeluri fine, iar cu Roquefort acum făcea cunoştinţă. Guriţă a scos din frigider şi două sticle de bere Radeberger, dar ea a zis că nu bea, nu i-a plăcut niciodată berea.

- A, păi atunci, avem ceva mai bun pentru o domnişoară, a sărit el. Şi a scos din frigider o sticlă de vin alb, sec, merge bine cu aşa o gustare rece.

Iar după primul pahar: Şi acum, zi de unde vii şi cum ai ajuns aici.

I-a povestit nu chiar totul, dar aproape. Iar el, s-a arătat, pe rând, speriat, înduioşat, indignat – pentru ca, în cele din urmă, să se trezească deasupra ei, aproape sufocând-o. Încât ea a fost nevoită să se tragă de sub el, ca să-şi poată scoate ce-avea şi ea de scos.

Asta a ţinut până când Cati, sora Teii, a observat, rânjind, că la tovarăşu’ director se cam face curăţenie generală de trei ori pe lună, mult praf se mai adună-n casa aia, dreptu-i că e şi mare, oare toate-or fi mari pe-acolo? În ce o privea, Teia n-avea nici o pornire să observe chestii de-astea, de la Guriţă încasa pentru munca Africii aproape cât de la celelalte trei babe din bloc.

Iar într-o seară, când Ica l-a refuzat încă o dată, Bogdan a pocnit-o.

I-a povestit, plângând, lui Guriţă răutăţile lui Cati şi despre palmele încasate de la Bogdan. Acesta n-a avut nimic de comentat, dar, după o lungă tăcere, i-a cerut buletinul.

- În două-trei zile, ţi-l dau înapoi, asta e tot ce i-a spus.

Nu-şi imagina la ce i-ar fi trebuit lui Guriţă vreun act al ei. Voia s-o treacă în cartea de imobil? La ce bun, când ea nici n-avea buletin de Bucureşti?

Surpriza a fost mare: Guriţă i-a înapoiat buletinul, cu viză de flotant pe el, cu adresa apartamentului Filofteii. El ştie cum o fi făcut-o, că pentru asta i-a trebuit contractul de închiriere al Teii. Mai mult ca sigur, l-a căpătat de la administratorul blocului, care-l avea în copie.

Îi venea să sară într-un picior de fericire: era pe jumătate bucureşteancă! aproape cetăţeancă a Capitalei ReSeRe! Sentimentul acesta n-a durat, însă, decât până în ziua când Teia a aflat că are de plată, la întreţinere, pentru încă o persoană. Aceea fiind, evident, Ica, Africa.

Teia şi fiu-său au urlat amândoi la ea o seară întreagă, ameninţând-o că au s-o dea afară, să moară pe maidan, ca un câine. Despre banii ce-i încasau de pe urma ei n-au suflat o vorbă.

Mai rabdă un pic, a sfătuit-o Guriţă, te scot eu de aici, acum e mai simplu, că ai viza aia.

Într-adevăr, după nici două săptămâni, i-a cerut diploma de bacalaureat şi buletinul. A doua zi, era angajată la uzina Cazanul Roşu, ca ajutor de bibliotecar.

Bibliotecara, şefa ei directă, mai avea puţin până la pensie şi carte mai puţină decât Ica. Dar avea vechime. Şi era nevastă de miliţian.

De altfel, Guriţă era aproape singurul vizitator al bibliotecii, unde cerceta, periodic, colecţia de Buletinul Oficial. Celălalt fiind şeful Oficiului Juridic – pe care Guriţă îl numea Orificiul Juridic.

Leafa era foarte mică, şapte sute şi ceva de lei, ar fi murit de foame cu ea, dacă ar fi fost să se descurce pe cont propriu. Însă a avut Guriţă grijă şi de asta: chiar în ziua angajării, după ce un moşulică de la Administrativ a plimbat-o prin toate birourile unde avea de semnat câte o hârtie, acesta a dus-o la căminul de nefamilişti al uzinei, unde, pentru o chirie ridicol de mică, avea să ocupe o cameră. În exclusivitate! fiindcă o bibliotecară adjunctă, o intelectuală vasăzică, avea nevoie de condiţii pentru studiu, nu ca vecinii ei din acelaşi cămin, care se-nghesuiau câte patru în cameră.

A ei avea chiuvetă, baia aflându-se la celălalt capăt al coridorului. Oricum, e de-o sută de ori mai bine decât la ăia, şi-a zis Ica, fără pic de recunoştinţă pentru Bogdan şi familia lui. Caloriferele nu  merg, a informat-o moşulică de la Administrativ, şi uite că mai e puţin şi vine iarna, aşa că o s-o ajute el să-şi procure un reşou improvizat, că tot nu va avea de plătit curentul.

Counter instalat la 23 august 2022


SHE TOO

Tuesday, August 23rd, 2022

1933:


Într-un interviu acordat cotidianului Völkischer Beobachter, Eva Braun mărturisește că a fost agresată sexual de Albert Einstein.

.

Counter instalat la 23 august 2022


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (101)

Sunday, August 14th, 2022

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html