Archive for October, 2021

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2021

Thursday, October 28th, 2021

VORTEX

La şase ani după ce a făcut valuri la Cannes cu pornograficul său Love, argentinianul Gaspar Noé schimbă registrul, prezentând lumii un film despre bătrâneţe şi “deliciile” ei. Între noi fie vorba, parcă numai asta ne lipsea acum, în plină molimă planetară, ucigaşă mai ales de bătrâni…

Vortex este povestea tipică, banală şi atât de tristă, a unei perechi de pensionari. Ea, de profesie medic psihiatru (Françoise Lebrun) şi el, ziarist, autor de cărţi despre cinema (Dario Argento), doi foşti intelectuali respectabili, nu mai sunt astăzi decât “un bătrân şi o bătrână, două jucării stricate”, împărţind o locuinţă în care nu mai intră decât unicul lor fiu (Alex Lutz), şi acela, foarte rar – în general, atunci când le cere bani.
Din nefericire, ea este atinsă de o demenţă senilă tot mai vizibilă şi mai periculoasă, impunând tot mai decis supravegherea permanentă, sau internarea într-un azil de bătrâni.
Dar, până ce apropiaţii ei vor lua o hotărâre în sensul acesta, intervine neprevăzutul: soţul ei se stinge în urma unui infarct. Rămasă singură în locuinţa pustie, într-un moment de luciditate, bătrâna se sinucide.
Unde am mai văzut toate astea? Da, în Amour, multpremiatul film din 2012 al lui Michael Haneke, care tot despre Alzheimer vorbea. Ceea ce-mi aminteşte un pasaj dintr-un roman de Camil Petrescu, în care un personaj ţinea o dizertaţie despre modă: cravata scumpă de la un magazin din centru, spunea el, o poţi regăsi la câtva timp după aceea la o dugheană de cartier, dar făcută dintr-un material ieftin.
Ce are, însă, propriu, distinctiv şi inedit, filmul lui Noé? Modul de prezentare, despre care-mi vine a crede că este unul derivat din aplicaţia Power Point, că este, pur şi simplu, o prezentare, un fişier .ppt.
Vortex este un film de 2 ore şi 25 de minute prezentat integral pe ecran divizat: adică, avem permanent în faţa ochilor 2 pătrate, unul în stânga şi altul în dreapta ecranului, pe care se derulează una şi aceeaşi acţiune, filmată câmp-contracâmp din două locuri, de două camere, simultan. Regizorul afirma într-un interviu că spectatorii cu care a stat de vorbă l-au încredinţat că totul devine cursiv şi firesc (subînţelegând, probabil, “ingurgitabil”) la a doua vizionare a filmului. Asta, desigur, dacă are cineva chef să repete experienţa.
Trucul acesta ar fi avut, poate, vreo căutare în filmele mute ale lui Kuleşov şi Dziga Vertov, de acum un secol, sau în domeniul clipurilor publicitare TV, dar, aplicat într-un (atât de) lung metraj, este receptat drept un manierism agasant, nemotivat şi incapabil de a comunica ceva anume.
Adică, drept un motiv suplimentar de tristeţe.


PS. De ce-i zice Vortex? Păi pe mine mă-ntrebaţi?

https://www.indiewire.com/2021/07/vortex-clip-gaspar-noe-split-screen-cannes-1234651540/

*

TROMPERIE

Philip (Denis Podalydès), scriitor american celebru şi plin de bani, de  vârstă mijlocie, stabilit la Londra împreună cu soţia sa (Anouk Grinberg), şi-a închiriat încă un apartament, care-i serveşte drept birou. Şi, mai ales, drept, cum se spune, “hogeac”, unde primeşte vizitele foarte frecvente ale tinerei sale amante englezoaice (Léa Seydoux), cu care, printre picături, are interminabile conversaţii, pălăvrăgeli elevate despre sumedenie de lucruri: trecutul lor, experienţele lor sentimentale, evreitatea lui şi reacţiile provocate de ea la Londra, aventurile lui în Republica Socialistă Cehoslovacă, unde, la un moment dat, i s-a publicat o carte, iar prietenii şi colaboratorii săi localnici au fost anchetaţi, cu această ocazie, de către Organe etc.

Şi printre toate acestea, insinuându-se precum biblicul Numărat-Cântărit-Împărţit de la ospăţul lui Balthazar, teama de bătrâneţe, boală şi de moarte – împletită în firele narative şi prin povestea unei mai din tinereţe amante (Emanuelle Devos), aflată acum în investigaţii oncologice.

Denis Podalydès şi Léa Seydoux fac un cuplu extrem de convingător. Nu ştiu dacă trebuie neapărat crezută afirmaţia lui că scenele lor se bazează în mare măsură pe improvizaţie, dar cert e că au un aer, într-adevăr, spontan. Iar Seydoux, care e prezentă în patru filme ale actualei ediţii, este deja un star. Ea rămâne pe retina spectatorului – şi nu seamănă deloc cu frumuseţile interşanjabile de la Hollywood.

În rest, o surpriză plăcută este, pentru noi, Mădălina Constantin, aici în rolul de mică întindere, însă inconfundabil, al unei tinere cehoaice.

Ecranizare a romanului Deception, publicat în 1993 de celebrul Philip Roth, filmul “de interior” al lui Arnaud Desplechin prezentat în premieră în actualul festival confiscă atenţia spectatorului cam în maniera celor O mie şi una de nopţi, unde fiecare episod e pretextul naşterii următorului.

Este unul din tot mai puţinele filme ale căror personaje chiar au o viaţă interioară.

https://www.dailymotion.com/video/x82o4xl

*

HIT THE ROAD

Hit the road (Jadde khaki, în original), primul lungmetraj al iranianului Panah Panahi, fiu al regizorului Jafar Panahi, deja binecunoscut la Cannes, a fost prezentat în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs a festivalului din acest an.
El este un road movie fără cusur, fără fisuri: totul se întâmplă într-o maşină care goneşte printr-un pustiu nesfârşit, sau cel mult, la câţiva paşi în jurul ei. O familie compusă din mamă (Pantea Panahiha), tată (Hassan Madjooni), fiul cel mare (Amin Simiar) şi un băieţel de şase ani (Rayan Sarlak) fuge, aparent, de ceva, încercând cu disperare să ajungă la o graniţă, nu se spune care, unde fiul cel mare va fi luat în primire de nişte localnici care-l vor trece undeva, dincolo.
Povestirea asta de câteva cuvinte epuizează cam tot sensul care poate ajunge la un spectator străin. Străin de cultura persană, străin de mediul musulman, străin de situaţia social-politică din Iranul ultimelor patru decenii.
Dacă nu mă înşel, dar s-ar putea foarte bine să mă, dată fiind puţinătatea cunoştinţelor mele despre acest subiect, cam toate detaliile acţiunii constituie aluzii – la ceva interzis, ori cel puţin, nerecomandabil. Astfel, aflăm (din spusele cronicarilor avizaţi de aiurea) că melodiile ce irup de vreo două ori, tamnesam, pe coloana sonoră, sunt şlagăre ale unor interpreţi interzişi, fugiţi din Iranul actual. Iar faptul că cei patru sunt însoţiţi de un căţel bolnav ar putea constitui şi el o mică frondă; mi se pare că, pentru musulmani, câinele este un animal “impur”.
După cum, şi faptul că imaginaţia lui Prâslea este populată numai de întâmplări şi personaje din filme americane spune ceva în acest sens. Şi fiindcă tot veni vorba, acest Prâslea e adorabil, un puştiulică de o vioiciune şi de o fotogenie ieşite din comun.
Cam asta e tot ce-am înţeles din filmul aluziv şi, cum zic englezii, “elusive” al lui Panahi. Poate că unui spectator iranian el îi spune mult mai mult. Dar asta n-avem cum s-o ştim noi, neiniţiaţii. Şi nici dacă el rulează în Iran.
Mie, cel puţin, îmi pare un protest cu gura închisă (cum s-au văzut şi la noi, pe vremea lui Ceauşescu). Dar, încă o dată, s-ar putea să mă înşel.

https://deadline.com/2021/07/cannes-ilm-review-hit-the-road-panah-panahi-1234797229/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Eliza Roha. NONU

Tuesday, October 12th, 2021

ACASĂ, VREAU ACASĂ

În sfârșit, Nonu, pe numele său adevărat Inoan Bădescu, își simțea trupul un întreg, refăcut din destrămările durerilor de tot felul. Nu știa nici el câte zile se zbătuse între realitatea crâncenă a chinurilor fizice și plutirea suspectă a morții. Își dorea și nu să moară, să se termine odată, auzea ca prin vis încurajările doctorului și ale asistentelor. Tataie, te faci bine… Imposibila senzație de sufocare aproape dispăruse, putea respira, ce minune lăsată de Dumnezeu, să poți respira în voie! Să te poți ridica singur în picioare, să mergi, să vorbești, să mănânci, să ai gust și miros, micile și adevăratele bucurii ale vieții, esențiale, vitale, de abia acum le observa, le prețuia… drept cea mai mare avere a omului!

Prenume rar, acest Inoan, poate chiar singurul, pentru că Inoan trecea drept nume de familie și în niciun caz prenume. Dar asta fusese voința nașei, încă înainte de naștere îi spusese finei sale, dacă este băiat îi spunem Inoan, dacă este fată îi spunem Inoana. Fina s-a mirat, dar i s-a părut interesant ca nume de botez și apoi nu putea pierde protecția unei asemenea rude, cu dare de mână și cu suflet bun, iar bărbații nu s-au amestecat. Dacă nașa a spus Inoan, apoi Inoan rămâne. Prenumele i-a purtat noroc, după cum prezisese nașa, Dumnezeu s-o odihnească pe unde o fi. Doar că acum a încurcat-o. Deși a folosit mască și dezinfectanți, s-a căptușit cu acest covid. La început, l-a dus mintea la o banală răceală, de la pupitrul primăriei generale se anunțase, strident și răspicat, noua politică, de austeritate, s-au întors vremurile staliniste, așa le spuneau românii, ei, cominterniste, că ei tăiau și spânzurau în țară și nu ”tătucul Stalin”. Acușica ne cartelează și mâncarea, concluzionă Nonu și trase o înjurătură neaoșă, caloriferele reci, pe țeava de apă caldă curgea una rece-gheață. Că o fi, că o păți, pasau vina de la unul la altul, se încurcau în explicații tehnice, în concluzie, prea au dus-o bine până acum și trebuie să înțeleagă, s-a dat jos din pod austeritatea. Știriștii îi enervau cu zvonuri că iar se taie pensiile și salariile ca pe vremea lui Boc și a stăpânului său Băse. Îl apuca amețeala, îi creștea tensiunea de nervi, cine se cred ăștia de-și bat joc de oameni?! Asta nu-i politică, e impertinență, obrăznicie, Hai, lasă, Nonule, că n-o ține cât lumea, încerca să-l calmeze Saveta, consoarta, Femeie, nu vezi c-au luat-o pe drumul Împușcatului, iar o haină în plus?!, au înnebunit și ăștia, nu mai e de trăit în țara asta!, striga enervat. Și? Cum a sfârșit-o?!, încercă iar să-l domolească Saveta. Nu l-a ajutat Dumnezeu și l-au ajuns gândurile oamenilor că de vorbit, cine îndrăznea. Iar începi cu naivități?, d-aia l-au împușcat? Mai avem ceva al nostru? Ne-au distrus totul, ne-au luat pământurile, bogățiile țării, au venit peste noi ca barbarii, ne-au tăiat pădurile, femeie, ești întreagă la cap, du-te tu și taie o creangă la austrieci, pușcăria te vede, da’ n-apuci!, o admonestă bărbatul. Saveta îl privi mirată. Și de-asta te enervezi tu? Îi amețește puterea, au impresia că toată viața vor tăia și spânzura. Or să-și ia plata, când s-or aștepta mai puțin. Ascultă-mă pe mine, nimeni nu moștenește pământul și nimeni nu pleacă dincolo fără să-și ia răsplata pentru relele făcute… Așa o fi, dar până una-alta ne iau ei nouă și zilele! Unde-s locurile alea de muncă pe care ni le-au promis toți? Toți!, se mânie omul. Tu vorbești, Nonule, de ce n-ai vrut să plecăm în Canada când te-au chemat băieții tăi? Tu erai cel mai bun electronist, uite că s-a refăcut acolo secția. Au case, au vile, ehe, știu pe ce muncesc. Și, ce, noi, aici, am stat cu mâinile încrucișate? N-am ajutat fetele, se rățoi Nonu, nu cu banii noștri și-au acontat apartamentele? Și ratele? Fără noi ar plăti ratele?! Ia fă socoteala și-ai să vezi câte vile ne făceam. Saveta nu-i mai răspunse, își găsi de treabă la bucătărie. Îl lăsă să se certe cu televizorul.

Focul de paie se stingea la fel de repede pre cum se aprindea. Frigul din apartamente, rățoielile celor de la putere, atmosfera încordată, numai certuri și dușmănie, aduceau oamenii în pragul disperării. Gâlceavă din orice. Și-apoi, ce-i păsa nevestei?, reflectă Nonu. Avea învârtelile ei, își ajuta fetele, pe una la cofetărie, cald în laboratorul încins de cuptoare, pe cealaltă la croitorie, cald și acolo că, de, la casa de mode nu venea oricine și nu se dezbrăcau în frig… Femeile se descurcă altfel. Se duseseră vremurile lui de glorie ca electronist, n-a plecat din țară că tot sperase, crezuse în minciunile cățăraților, poate, poate ne revenim. Odată pensionat, alesese taxmetria, la altceva nu se pricepea. Însă, de când cu năpasta pandemiei, a pus de mămăligă și cu asta.

Mare plictiseală… Covid-ul încremenise totul. Dacă deschideai televizorul, numai nenorociri, depresia îți răsucea mințile, îți apăsa pe piept, îți lua răsuflarea. Așa a crezut la început, apoi i-a crescut temperatura, abia mai respira, să știi că am răcit la plămâni, Să punem caloriferul în priză, propuse femeia, Nu, de-al dracului nu pun caloriferul în priză, să plătesc și curent?, n-auzi că s-a scumpit?! Cine-s neobrăzații să-și bată joc de bătrânețile mele?! Cu ce drept! Am muncit ca prostu… șapte zile din șapte pe săptămână, să facem planul la export și… pentru ăștia… nu mai este valabil nimic… din tot ce-am robit o viață! Simțea că se sufocă, de nervi, de…, Saveto, nu mai pot, cheamă salvarea, smurdul…, cheamă ceva că mor!… N-a mai știut nimic de el, rău, tot mai rău, întins pe un pat de spital, între fire, trăgea aer dintr-o mască și clănțănea de frig, mai puneți-i o pătură, i-am pus două, încă două!, țipă doctorul, de unde, bodogăni asistenta, ajunsese un ghem de dureri, secundele, minutele, orele se dilatau înfiorător, nu știa exact unde se află, desigur într-un spital, dar care? Încerca să-și adune gândurile, să călătorească printre amintiri plăcute, să-și facă bilanțul, nu reușea să îngâne până la capăt nici Tatăl nostru. Relua rugăciunea, se împiedica, se ruga cu cuvintele lui, împielițatul îi luase mințile, memoria… De ce să mor, că vor ăștia? Și ce dacă-s bătrân, cine se cred? Dumnezeu decide cine vine pe pământ și cât stă fiecare, ei se lăfăie în lux și în căldură, iar nouă ne chinuiesc zilele… Un pachet de nervi, nu-i treceau deloc, uitase până și înjurăturile, cum să se facă bine?!

Auzi vocea doctorului. Tataie, te-ai ținut tare! Bravo! Acu trebuie să capeți forțe, așa că, mai lasă fetele…, îl urcați la etaj. Mintea a început să i se limpezească. I-a revenit pofta de mâncare, puțin, nu-i vorbă. Trupul îi tremura, de slăbiciune, de frig, dar trăia… Trăia! Prima rugăciune a fost pentru medici, pentru asistente, pentru îngrijitoare. De abia acum pricepea… Cât efort, cât devotament, să-l salveze pe el, un… oarecare din mulțime. Îi venea să le pupe mâinile, călcâielile, urmele pașilor… Eroi, da, da, eroi, de la primul la ultimul om. Ce însemna el pentru ei? Un pacient, un moșneag, el însuși abandonase lupta la un moment dat. Toate averile din lume nu contau în fața vieții. A trăi sau a muri… ori, ori. În sfârșit, se liniștea, înțelegea altfel lucrurile, o stare de bine, soră bună cu omenia celor din jur, îi alina suferințele, îi dăruia puteri, aripi de încredere. Ei, dar cât să mai stea, alții așteaptă la rând să fie salvați. Când mă externează? Întrebă cu glas tare, vezi-ți de treabă, răspunse un vecin de salon, nu-i pisa la cap cu plecatul, e bătaie pe un pat în spitalul ăsta, ai avut noroc… Nu asta am vrut să spun, dar, poate, alții au nevoie de patul meu. Graba strică treaba, știu ei mai bine când e cazul să plecăm…, îl liniști confratele în ale suferinței.

Nonu închise ochii, se prefăcu adormit, dar gândurile lui alergau care încotro, își revedea viața, încerca să găsească motive să trăiască, să merite să trăiască, se agăța cu puținele forțe interioare de amintirile frumoase. Și de ce nu? Nu el o salvase pe Saveta din disperarea femeii părăsite, cu doi copii mici? Nu-i crescuse fetițele ca și când ar fi fost ale lui? Și, de fapt, sunt ale lui, fetele lui, lumina ochilor lui, nu pentru ele și pentru nepoți a muncit și muncește ca apucatu, și acum, la peste șaptezeci de ani? Mai astâmpără-te, tăticule, ia-o pe mama și mergeți într-o stațiune, odihniți-vă, Pe lumea cealaltă o să mă tot odihnesc. Lui îi plăcea viața, îi plăcea să muncească, să aducă bucurie în jur, chiar dacă se mai răsfățase în secret și cu alte … bucurii. Dar familia a fost familie. Saveta nu vedea, nu auzea, odată chiar îi spusese, mi-ai crescut fetele, omule, și sunt prea ocupată cu grijile și treburile, altfel… Saveta era sufletul casei, forța continuă ce-i apuca de moț și-i ridica din apele tristeții, ale disperării atunci când credeau că se îneacă. Și pe el, și pe fete. Găsea un răspuns și o soluție salvatoare pentru orice.

Prima dată o văzuse pe aleea ce ducea la uzină. Dimineață de iarnă, ea ieșea din tură, el intra. Cercuri cafenii, de oboseală, încadrau doi ochi albăstrui cu străluciri ciudate ce hipnotizau fără să vrea, contrastând teribil cu paliditatea obrazului alb, ca de porțelan. O scană din prima. Frumoasă femeie, trupeșă, de parcă l-ar fi întrebat pe el, Tudorițo, nene. Pleca mai devreme de acasă să nu piardă ocazia de a o zări, o aștepta de după gard, doar pentru cele câteva secunde furate din graba mersului. Întotdeauna grăbită. În primăvară l-a chemat directorul general, mare onoare. Îi dădea pe mână o secție, componente pentru export. Dar nu aveau destule utilaje, destule unelte, destule scule. Te descurci, tovarășe. A hotărât, se va lucra în două ture. Asta presupunea să fie prezent de dimineața până seara în secție. Altă treabă oricum nu avea. L-a chemat secretarul de partid. Este o tovărășică, fată de treabă, cuminte, a lăsat-o bărba-su, un ăla de trei parale, nici pensie alimentară nu primește, beleaua nu are slujbă, îl ține mă-sa, pricepi dumneata ce bărbați sunt pe lumea asta? Lucrează la vopsitorie, schimb de noapte, ia-o la dumneata, e vrednică, e isteață, te asigur că o să prindă repede meseria, o repartizezi la o operațiune mai ușoară. Când s-a prezentat la el tovărășica, a înlemnit. Era ea. Femeia de care se îndrăgostise. De emoție i-a pierit glasul. Asta, da, dragoste la prima vedere. Părul blond, inele, inele, prins la spate cu o băsmăluță albastră, îmbrăcată într-o salopetă albastră, bărbătească, pătată de vopsele, în picioare cu cizme de cauciuc. Albastre. Nonu i-a făcut semn să ia loc, apoi a sorbit din paharul cu apă pus pe tăviță, câteva secunde bune a lăsat privirile să-i alunece pe blatul mesei. Cu glas răgușit de emoție, a început conversația. Minimă, la obiect. Femeia avea două fetițe, le ducea dimineața la grădiniță, deci ar fi întârziat o oră pe care o recupera decalând programul. Îl rugă să fie de acord.

După un an a cerut-o în căsătorie. Nonu, burlacul convins, își găsise rostul în viață. A înfiat fetițele. Le-a crescut cu drag. Amândouă șatene, priveau lumea cu ochii Savetei, scânteietori ca pietrele prețioase, o minune cu care se mândrea. Au crescut frumos, minione, la trup nu semănau cu mama lor, ascultătoare, cu înclinații către activități practice. Una a devenit croitoreasă de lux, cealaltă specialistă în torturi și prăjituri. Și-au întemeiat familii, i-au dăruit nepoți, avea pentru cine munci, avea motive să se însănătoșească, avea motive să trăiască… Își aminti prima vizită. Saveta îl invitase la masa de prânz, în ziua de Crăciun. Nonu se pregătise din timp. Încărcase cu daruri un coș mare, din nuiele împletite, învelit în folie de staniol imprimată cu brăduți și funde roșii. Două păpuși, cele mai frumoase pe care le-a găsit, clipeau din ochi și spuneau mama, jucării, parcă o morișcă întoarsă cu cheia, un rățoi din lemn pictat, așezat pe un cadru cu roți, cărticele de colorat, cu povești pentru copii, creioane colorate, cutii cu puzzle, ciocolăți, bucăți de zahăr candel și nuga cumpărate de la Capșa, un parfum scump și un batic din mătase pentru Saveta, șampanie, un cozonac, primit de la o vecină pe care o împrumuta adesea cu bani, și, împrăștiate în coș, multe bomboane, înfășurate în foițe de staniol în toate culorile, verzi, mov, galbene, roșii, albastre, încântau și înveseleau ochii. Îl costase aproape un salariu. În dimineața respectivă a trebuit să dea un tur de forță în secție, timpul a trecut pe nesimțite și a întârziat la Saveta vreo trei ore. Se înserase. Când a intrat pe ușă, obosit, înfrigurat, dar cu zâmbetul pe buze și coșul în brațe, fetițele au țipat de bucurie, l-au asaltat și de atunci a devenit tăticul lor. Mult așteptat. Lăcrimă. O nostalgie plăcută îi liniști sufletul și o stare de bine îi inundă fibrele trupului. Ațipi cu zâmbetul pe buze, eliberat de tortura incertitudinii, de chinurile bolii.

Se trezi în altă lume. Coșmarul căpătă stridențe insuportabile, cineva îl împinsese, mai să cadă din pat, un fum înnecăcios se strecura prin ușa întredeschisă, luându-i respirația. Ei, drăcie, visez. Nu!! O frică imposibilă, animalică îl extrase brusc din beția somnului vindecător, niște forțe nebănuite îl ridicară în picioare direct în papuci și, cu pătura în spinare o porni pe hol. În dreapta, în stânga, vălătuci de fum se roteau amenințător, scântei din toate părțile. Se împiedică de pătura ce-i atârna pe umeri, o porni bezmetic, ajunse la trepte, coborî, limbi de foc amenințătoare se ridicau în capul scării, iuți scăpărări i se prindeau de părul ciufulit, se apără cu o mână, cu cealaltă când se ținea de bară, când își trăgea pătura să nu cadă, cât pe ce să alunece, pierdu un papuc, se trezi cu fundul zdrobit de cimentul treptelor, nu mai reuși să se ridice, se rostogoli de câteva ori, ajunse jos, înfășurat în pătură. Un înger cu chip de femeie, tataie veneam eu la dumneata, se opinti și-l ridică, hai, ușurel, mergem la salvare. Asistenta îl luă de braț, dar el simțea că nu mai poate face un pas. Mă descurc, niște strigăte chemau disperate ajutor, du-te, mă descurc. Îngerul se pierdu prin perdeaua de fum și flăcări. Nonu se așeză pe o treaptă, își trase sufletul preț de câteva secunde, ce-o fi o fi, în sfârșit, se ridică cu greu, păși aplecat de șale, lipăind în băltoace și zoaie, pătura udă îl apăra de limbile de foc izbucnite de oriunde, se târa ca un automat, spre undeva, oriunde, zgomote infernale de claxoane, de sirene, țipete se apropiau sporindu-i intensitatea spaimelor, ajunse la o ușă, blocată, se întoarse, o alta se deschise de curent chiar în dreptul lui, fumul i-o luă înainte către fereastra căscată de unde venea un frig înțepător. Prin ceața cenușie surprinse niște siluete care săreau afară. Le-a urmat ca un automat. Dibui scaunul așezat lângă calorifer, cu forțe inexplicabile se ridică, anevoie, pe scaun, genunchii păreau că se crapă de durere, apoi sui pe calorifer, pe pervaz și se prăbuși pe trotuarul ce însoțea clădirea, noroc cu pătura… Rămase câteva clipe nemișcat, încerca să articuleze un sunet, un strigăt de ajutor, nu mai avea glas, se rostogoli, se apucă de ceva, de un drug, și se ridică. Șontâc, șontâc, porni la întâmplare, dibui o ieșire, nu mai gândea, doar acționa, ca un animal hăituit, mânat de frica morții, abia își târa pașii pe caldarâm, tremurând ca varga, mergea la întâmplare, coti pe o stradă, pe alta, mergea cât mai departe prin lumina ce licărea slab din becurile stâlpilor din marginea carosabilului, se îndepărta de infernul, cât pe-aici să-l înghită. Distinse farurile aprinse ale unui taxi, făcu semne anemice cu mâna. Șoferul opri în dreptul său. Nonu încercă să deschidă portiera, imposibil, se lăsă moale pe sticla ușii, șoferul întinse mâna și-i deschise. Cu greu reuși să se așeze pe scaunul de lângă el. Unde vă duc? … Ăă… acasă, merg acasă, rosti împiedicat, încercând să-și adune gândurile. Șoferul întoarse capul către el, îl privi stupefiat, părul, fața murdare de negreală, o pătură noroiată îl acoperea pe jumătate, un miros imposibil se răspândea dinspre client. Ieși, ieși că-mi împuți mașina, nu ți-e rușine, se răsti la el și-l împinse cu dispreț. Șoferul coborî în viteză, deschise portiera și-l trase pe trotuar, golan bătrân, ptiu, nu vă mai adună odată de pe străzi… Cu tulumba să vă spele, și tot nu v-ar curăța, bețivani și puturoși ce sunteți! Aia e, doar o lege a muncii ar face ordine! Munca obligatorie! Enervat, deschise larg portierele mașinii, șterse cu șervețele scaunul, dezinfectă și demară în trombă înjurând vârtos.

Din forța împingerii, Nonu căzu pe treptele unui butic și rămase acolo, clănțănind în frigul insuportabil al dimineții ce începea să decoloreze negura cerului. Un gol i se căsca în minte, eliberând-o de orice gând, trupul, ajuns o zdreanță umană, încerca să supraviețuiască, tot mai chircit în pătura salvatoare. Nu știa când se scăpase pe el, nu mai știa nimic…

Șoferul direcționă mașina către artera principală, grăbit să ajungă mai repede la bază. Nu-i mai trebuia niciun client. Tot mai apropiat se auzeau stridențe de sirene. Prudent, trase pe dreapta, urcă botul mașinii pe trotuar. Din sens invers veneau în viteză, cu sirenele pornite la maximum, ca într-un desant halucinant, mașini vopsite în roșu: pompieri, smurd, salvări… Nu mai văzuse în viața lui așa ceva! Un vacarm de neînchipuit umplea artera și străzile din jur, năvălind spre aceeași direcție. La blocuri, ferestre se deschideau și se închideau urgent, oameni zgribuliți ieșeau în balcoane, lămuriți se întorceau în adăpostul camerelor. Închise geamul portierei și întoarse butonul aparatului de radio. Din frânturi de fraze, înțelese: luase foc spitalul!! Altul? Iar incendii?! Parcă-s trase la șapirograf… Vestea îl îngrozi. Încotro s-o apuce?! Privi uluit șirurile interminabile, acoperită de larmă, vocea crainicului nu se mai auzea și nu mai avea nicio importanță. Tâmpit sunt! … A zis să-l duc acasă. Omul ăla venea de acolo! Pândi un moment favorabil și întoarse mașina brusc, rulând cu viteză redusă pe sens invers, coti, apoi o porni spre locul unde-l debarcase pe bătrân. Nonu zăcea pe trepte, dârdâind de frig. Începea să se lumineze de ziuă.

Șoferul își propti bine masca pe față, luă din portbagaj bidonul cu apă, un prosop și se apropie spășit. Lasă-mă să te ajut… Îi trase pantalonii de la pijama, îi aruncă cât colo, la fel și halatul murdar pe poale, apoi turnă șuvoi subțire de apă pe locurile sensibile. Nonu scânci, mor, lasă-mă, mor… e rece. Îi scoase ciorapii, turnă apă și peste picioare, îl șterse cu prosopul, îl șpreiă cu dezinfectant, trase pătura udă și o duse la rigolă. Se întoarse la potbagaj, scotoci și scoase o păturică, o înfășură pe Nonu, îi puse o mască pe față. Îl cără ca pe un copil abia lăiat și-l așeză pe bancheta din spate. Se clăti, se săpuni, se dezinfecă pe mâini, și se urcă în mașină. Spori căldura, turnă într-un pahar de plastic cafeaua rămasă în termos, împinse scaunul în față și se întoarse către Nonu. Îi trase masca sub bărbie și-i duse paharul la gură. Nonu înghiți un strop. Licoarea caldă părea o mângâiere, chipul i se destinse, șoferul ținu o palmă sub mască, cu cealaltă mână îi înclină marginea paharului între buze. Lichidul aluneca ușor în gura avidă. Asta a fost tot. Nu mai am…, zise binefăcătorul după ultima sorbitură, îndreptându-i cu grijă masca. Poți vorbi? Unde te duc? La un spital? La doi pași sunt smurdurile, vin unul după altul… Nonu mări disperat ochii. Nu, nu, acasă, vreau acasă… Am înțeles, și…, p-ormă…, chemi salvarea? Unde locuiești? Nonu ridică neputincios din umeri. Nu mai știa nimic… Lacrimi sărace i se pelingeau încet pe valea cearcănelor. Păi, ce facem, tataie… Săracu, nu mai știe nici cum îl cheamă. Urmară câteva minunte fără să-și spună un cuvânt. De afară răzbătea infernul claxoanelor. A luat foc spitalul… De-acolo vii? Nonu aprobă înclinând capul și închipui o cruce abia schițată. Păi, asta e, ne amintim de Dumnezeu doar când suntem la necaz. Ai avut noroc, tataie. Măcar cartierul ți-l amintești. Militari? Niciun răspuns. I.O.R.? Giurgiului? Brâncoveanu? Reșița? Drumul Taberei? Nonu aprobă. Bun, luăm stațiile la rând. Parcă trezit dintr-un somn, Nonu își strecură o mână pe sub bluza pijamalei. Mai sus de mijloc era încins cu o centură de care stătea lipită o mică borsetă. Șoferul înțelese imediat. Îmi dai voie? Nonu aprobă. Printre bancnote, telefonul și un rând de chei, găsi un act împăturit, la mijloc, cartea de identitate. Șoferul aprinse lumina și citi: Bădescu Inoan, Inoan?, ce nume…, a, cunosc adresa, săptămâna trecută am dus pe unul beat criță. Cu matale nu e cazul, amânăm cheful. Gata, mergem? Îi puse tichetul în borsetă și urcă la volan. Ocolind zona calamitată, porni taxiul către Drumul Taberei.

Nonu se învioră, poate ceva din energia bărbatului tânăr, în cele din urmă înțelegător și milos, îi cuprinse ființa, poate auzul numelui său repetat, Inoan, îl repuse pe șinele existenței, poate cafeaua caldă avusese darul de a-l remonta cât de cât. Privea mirat pe geam la case, blocuri, magazine, pomi, lumini și vitrine, autobuze și tramvaie, mașini, motociclete și biciclete, oameni fel de fel, ce păreau că se perindă prin fața lui și nu că el trecea într-un automobil încălzit la maximum ce rula cu viteză redusă. O oboseală plăcută încerca să-i închidă pleoapele, dar bucuria revederii orașului în pragul începutului de zi, departe însă de forfota obișnuită, îi ținea trează atenția. Am ajuns!, exclamă șoferul, Nonu privi atent, da, cum de nu observase, se aflau chiar în fața intrării în bloc. Ei, te duc sus? Îl întrebă amabil șoferul. Nonu extrase o bancnotă din borsetă, un milion pe stil vechi, și o întinse omului. Nu, nu, abia bâigui, refuzând restul. Ajutat, coborî din mașină. Cineva tocmai deschidea ușa, domnu, domnu, strigă șoferul. Omul îl recunoscu pe Nonu, se întoarse, am eu grijă, suntem vecini, îl sprijini și intrară în bloc. De afară, agil, obișnuit cu multe situații, șoferul le făcu o poză cu telefonul, apoi așteptă. După minute bune, la etajul doi, unde locuia pasagerul, se aprinse o lumină.

Oftă ca scăpat dintr-o cursă periculoasă, apoi porni către bază. Ce zi! I se părea lui ori zbârnâia melodia unui telefon? Trase mașina pe dreapta, coborî și cotrobăi cu privirile pe bancheta din spate, pe covorul de sub scaun. Telefonul zbârnâi din nou. Alo… Nonule, tu ești, Nonule, alo, cine e? Doamnă, sunt șoferul, tocmai l-am lăsat acasă pe domnu și i-a scăpat telefonul în mașină. Cum?! Noi suntem aici, la spital, nu dăm de el, E bine, doamnă, e OK-ei, l-a preluat un vecin și l-a urcat sus… I-am pozat cu telefonul. Silvia, Alina, auzi, tataie e acasă, da, a răspuns un domn, alo, Da, doamnă, unde sunteți? La spital, un hohot de plâns îi vui în ureche șoferului, Vă întreb unde anume, în spital, în curte, la gard… Lângă …, Hai, că vin să vă iau… ieșiți mai în față, la carosabil.

Grea zi!

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com