Acum două săptămâni, am constatat cu stupefacție că titlul acestei rubrici, pe care eu îl folosesc încă din 1990, figurează pe coperta unei cărți publicate în 2018 de editura Școala Ardeleană din Cluj. În conversația telefonică purtată cu dl. director Vasile Dâncu la 17 decembrie a.c., care poate fi ascultată aici, dsa și-a luat angajamentul de a retrage din librării volumul bilingv ”Mil y una muertes / O mie și una de morți” de Corina Oproae, precum și de a publica imediat scuzele pe care, alături de ingenioasa autoare, mi le datorează.
Cum acest lucru întârzie să se întâmple, mă văd nevoit să fac publice, aici, scuzele pe care dl Dâncu mi le-a cerut, telefonic, la data susamintită – ceea ce nu înseamnă că voi renunța la acțiunea în justiție împotriva făptașilor.
N-o să-l uit în veci pe domnul P., fostul meu coleg de birou de acum aproape patru decenii. El, apropiat de vârsta pensiei, iar eu, abia ieșit din stagiatură, dar eram șeful biroului, în virtutea faptului că aveam diploma de licență corespunzătoare. Asta, deși el știa mult mai bine cum mergeau treburile pe-acolo – și îmi dădea, discret dar eficient, tot sprijinul de care aveam nevoie. El era un fost ofițer, plecat din armată din motiv de …nepotrivire de caracter și dăruit cu tact și mult simț al umorului.
De la el am auzit o vorbă mare despre vârstele omului, pe care mi-am reamintit-o acuma, de Crăciun. El spunea că unui bărbat de vârsta lui nu i se potrivește alt rol decât acela de Moș Crăciun, în trecere pe la niște copile nu neapărat cuminți.
”Fiindcă, dacă nu poți fi un Moș Crăciun, n-o să fii decât un Moș Tăgârță”, explica el.
Tocmai văzui la televizor o știre despre plaja de nord de la Costinești (de la Epavă), care a fost înghițită complet de apă, iar un restaurant rural-țigănesc, dintre cele pomenite în comentariul de acum trei ani de pe blogul meu, se află deja cu curu-n Marea Neagră. Vechile cazemate, care în poza mea de mai jos (datată 2015) erau la cca 50 m de uscat, sunt acum la 200-300 m de acesta.
Prietenilor care și-au petrecut, ca mine, vacanțele din anii 70, 80, 90… pe plaja aceea, sincere condoleanțe.
Pe Da Vinci Learning TV, un domn simpatic vorbește cu atâta șarm despre mecanica cuantică, Planck, Bohr și Einstein încât te face să crezi că și înțelegi ce spune.
*
Text de muzică uşoară (ziceţi-i „pop”, dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine în week end): „şi îngerii au demonii lor”. N-am auzit tâmpenie mai moţată de când mama m-a făcut.
*
Am auzit de mai multe ori, în ultimii ani, remarci de genul ”regizorul Cutare, din păcate, atât de puțin cunoscut astăzi… actrița X, despre care, din păcate, mai știm prea puțin…” Ce mă frapează este că regretele acestea vin, acum, tocmai de la acei oameni din massmedia care, în anii `70-`80, din postura de redactori-cenzori, au avut grijă ca regizorul Cutare și actrița X să rămână pe veci necunoscuți publicului din țara lor.
Au luat lefuri bune pentru asta, adică pentru a face ca Pintilie, Ciulei şi încă doi-trei de talia lor să nu existe pentru publicul românesc. Nu nominalizez nici oameni, nici instituţii, ca să nu supăr pe nimeni. Dar, vorba lui Gică din Colentina, “se ştiu ei”. În orice caz, un lucru trebuie neapărat spus – că, fără cei doi susamintiţi, filmele româneşti de după 1989 nu ar fi existat. Cel puţin, în forma lor actuală, care le-a lansat pe orbita premiilor la festivaluri internaţionale. Şi încă ceva: ele, aceste filme admirate de critica internaţională, sunt văzute mai mult în străinătate. Cea mai mare parte a încasărilor lor provine de acolo. Are și asta o anumită legătură cu oamenii de încredere ai lui Ceaușescu.
*
S., mai târziu ajuns director general al TVR, este cel de la care am aflat, prin 1984 sau 1985, că evreii au colaborat cu armata germană în primul război mondial, ca translatori, în timpul ocupaţiei germane a României. Şi nu părea să le-o fi iertat nici după şaptezeci de ani. Ce vreţi, patriotism cu termen de garanţie nu există.
*
Cu absolută certitudine, singurele cărţi de istorie care spun adevărul despre România sunt cele semnate de străini. Tot restul e doar propagandă. În privinţa asta, se poate spune că editura Humanitas face un mare serviciu acelei părţi din poporul român care ţine cu adevărat la patria sa, pe care vrea s-o vadă intrând în rândul lumii – şi nu la averile păturii securist-oligarhice, provenite din jaf. Singurul, dar gravul, compromis făcut de Humanitas în privinţa asta e preţul cărţilor în cauză, prohibitiv pentru marea majoritate a celor care ar vrea şi ar trebui să le citească.
*
Scrie un poet ceva despre nişte “umeri novici”. Nţâţâţî, nu merge. Nu se loveşte nici de-al dracului. Ar trebui încercat cu “limbrici”.
(G. Călinescu i-a răspuns odată unuia, la Poşta redacţiei, cam aşa: “Simţire este. Mai trebuie gramatică și talent”).
*
ÎN ACEEAŞI ORDINE DE IDEI. Sper că se va găsi cineva să le explice puţoilor noştri din presă şi audiovizual că:
- “aroganţă” e una şi “extravaganţă” e alta.
- “intrigant” înseamnă altceva decât “nedumeritor”, “care te intrigă, te nedumereşte”.
- nu trebuie să spui “funcţionarii, dar şi şefii lor”, atunci când ai în minte “funcţionarii, PRECUM şi şefii lor”, fiindcă sugerezi un raport de adversitate acolo unde se află numai pace pe pământ, între oameni bună învoire – și pupici în cur cât cuprinde.
Ș.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.
*
GÂNDURI CU PREȚ REDUS (despre subiecte de mare importanță politică și socială)
Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.
*
Cuvântul, o invenție care ține binișor loc de gând.
*
Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.
*
Diferența între atei și credincioși: ateii n-au ars oameni pe rug.
*
Hai c-am rezolvat-o şi cu porcii şi cu mistreţii şi cu cerealele şi cu ce-o mai fi pe câmp şi e-n stare să ardă. Păi noi de ce să n-avem pestă porcină și incendii de vegetaţie, ce, noi suntem mai fraieri? Cu făbricile şi uzinele terminarăm mai de mult, cu pădurile mai avem un pic, petrolul şi gazele le-am făcut cadou lui Putin, aluminiul aşijderea. Da, dar am făcut o grămadă de universităţi, păi ce, te joci?
*
Iar zic ăștia, la televizor, ”parade”. Că și pluralul substantivului ”ladă” o fi ”lade”, nu ”lăzi”. Păi nu? (Valabil și pentru ”cazărmi”, pe care mahalagiii de la televiziuni le numesc ”cazarme”).
*
Singurele momente meditative ale unui bărbat adevărat: când se bărbierește și când stă pe budă.
*
Jimmy, multregretatul nostru cotoi, afişa o măreție de veritabil împărat roman atunci când își făcea nevoile în olița moștenită de la fie-mea, de când era ea mică.
Din lexicul Maiei, la 2½ ani:
- turnicapa (trotinetă);
- căcăliu, sau căcăniu (crocodil). De fapt, e vorba de un T Rex din plastic, de vreo 30 de centimetri.
Primul a ajuns, deja, nume de SRL înscris la Registrul Comerţului.
*
Nu sunt o bestie însetată de sânge. A paișpea zi după scripturi, nu mai țin morțiș să le iau gâtu lui Nea Ilici și lui Gelu Voican Voiculescu. Părerea mea e că, în prezent, doresc chestia asta mai ales cei interesați de Urma Scapă Turma, adică să-i blestemăm tovărășește pe răposați și cu ocazia asta, să îngropăm dracului problema (după cum știți, așa s-a procedat și la Nürnberg: Hitler, Himmler și Goebbels erau morți, încă douăzeci de ciraci de-ai lor au fost spânzurați, restul Germaniei rămânea curat ca un cur de nou născut, fără pic de nazism în creier și mațe, iar IG Farben devenea, bine mersi, Aspirina Bayer). Și ce să-i faci, asta-i viața, astea-s afacerile, dacă s-au găsit vreunii dintre cei implicați în ale Revoluției Române destul de necugetați ca să nu dea colțul până azi, o să-l ajutăm noi, cu sincer regret, s-o facă.
Doar două lucruri aș vrea eu: 1. să vedem odată, la televizor, toate materialele filmate în perioada 15-31 decembrie 1989 de către filmagiii Securității și de alte podoabe ca ei și 2. să ia cineva la puricat documentele Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din anul 1989, ca să vedem și noi cine avea pe mână carabinele scumpe, cu performanțe mult mai mari decât armamentul MApN, capabile să le zboare creierii, prin cască, recruților neinstruiți trimiși, noaptea, în Piața Palatului pe post de material didactic-propagandistic. Aș paria, însă, că registrele în chestiune au dispărut în modul cel mai misterios și definitiv cu putință, la cel mult o săptămână-două după instalarea noului regim. NB. Recruții aceia n-aveau, pe rahaturile lor de AKM-uri, dispozitive de vedere în întuneric, cu infraroșii și nici amplificatoare de lumină catodice – dar e foarte probabil că sportivii de la AGVPS aveau așa ceva. Despre chestia asta a vorbit, puțin înainte de moartea sa, și Sergiu Nicolaescu. Care, după cum știm, a regizat copios evenimentele cu pricina.
În ce mă privește, țin minte doar atât: că în după amiaza zilei de 24 decembrie 1989, mă aflam la Televiziune, pe strada Pangrati, ghemuindu-mă în spatele puștanului în uniformă care ”asigura” intrarea în TVR, adăpostit după un gărduleț de beton înalt de-o juma de metru. Era târziu, aproape se întunecase, iar el încerca să surprindă vreo mișcare la ferestrele vilei aflate la vreo sută de metri în față, de unde se trăsese puțin mai înainte. Eu n-aveam decât aparatul fotografic, vechiul meu Praktica MTL5b, nu mă chemase nimeni acolo, nutream doar ambiția de a mă lăuda cu prima poză a vreunuia dintre teroriștii cu care ne împuiase capul Televiziunea Română Liberă. L-am întrebat pe băiat de când e milităraș, iar el mi-a răspuns că din octombrie. Și, ca unul mai bătrân, care făcuse mai multă armată ca el, i-am spus că mai bine s-ar târî până sub fereastra aceea și ar arunca o grenadă înăuntru. Nu ne-au dat grenade și n-am decât cinșpe cartușe în încărcător, mi-a răspuns el. Am plecat de acolo și pe drum, am dat nas în nas cu amiralul ”Cico” Dumitrescu, pe care-l știa toată România în momentul acela. Am vrut să-i fac o poză, însoțitorii lui nu m-au lăsat și n-am apucat decât să-l întreb ”Domnule amiral, dar cu Partidul Comunist, cu comuniștii ce-o să faceți?” ”Ce-aveți cu comuniștii?” mi-a răspuns el, ”Iliescu e comunist, eu sunt comunist…” În acea clipă, entuziasmul meu revoluționar s-a isprăvit. M-am dus liniștit acasă și mi-am văzut de treabă.
*
15.10.2018:
Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui Iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.
*
21.11.2018:
Ne țigănim în Parlamentul European. Apoi, facem rost de o momâie tâmpită și-o punem să-l acuze de antisemitism pe Johannis. Asta, după ce am furat toți banii din bugetul țării și din cel al Bucureștiului și am avut grijă să ne căcăm pe ea de imagine a țării, pentru a dovedi întregii lumi că România e neguvernabilă. Putin e mulțumit de noi.
*
Îl înmormântară și pe G.H.W. Bush, Dumnezeu să-l odihnească în pace și onor. Două lucruri am și eu de zis despre asta:
1. Ceremoniile americane seamănă tot mai mult cu cele papuașe.
2. Generalii lor n-au burtă.