LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2018
Thursday, October 11th, 2018Între 19 și 28 octombrie 2018, cea de-a 9-a ediție a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest prezintă cele mai așteptate filme din selecția Festivalului de Film de la Cannes, cu proiecții și invitați speciali la Cinema PRO, Cinema Elvira Popesco, Cinema Muzeul Țăranului Român și alte săli din București.
Festivalul propune și anul acesta premiere, filme premiate, avanpremiere românești, proiecții unice, întâlniri cu realizatorii filmelor, masterclass-uri, retrospective, evenimente profesionale, alături de petrecerii și evenimente speciale, în toamnă, în capitală și în alte orașe din țară ca Iași, Cluj, Brașov, Arad, Suceava, printre altele.
Les Films de Cannes à Bucarest a fost inițiat în 2010 de realizatorul Cristian Mungiu, cu sprijinul Delegatului General al Festivalului de la Cannes, domnul Thierry Frémaux.
Cele mai noi știri despre ediția 2018 sunt postate pe site-ul festivalului şi pe pagina oficială de Facebook.
Evenimentul este organizat de Asociația Cinemascop și Voodoo Films.
+ câte ceva despre ediţiile precedente:
- http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4608 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4623 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7372 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10040 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=12040 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16386 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17201 - http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=19379
THE LOAD
Acest prim film de ficţiune al tânărului regizor sârb Ognjen Glavonic este o co-producţie Serbia-Franța-Croația-Iran-Qatar având ca temă masacrele din Kosovo şi bombardamentele NATO din Serbia anului 1999.
Este un road-movie minimalist, adică bazat pe un scenariu quasi-documentar, care spune fără multe comentarii următoarele:
- în Kosovo s-au întâmplat unele masacre după destrămarea Iugoslaviei;
- unele cadavre provenind de acolo au fost îngropate, în cel mai mare secret, în nişte gropi comune din Serbia;
- Serbia a fost bombardată, în 1999, de aviaţia NATO.
Toate acestea, cu ajutorul story-ului despre un şofer care, în 1999, la ordinul unor militari sârbi, trebuie să transporte o încărcătură secretă din Kosovo la Belgrad. El n-are voie să afle ce conţine duba sigilată pe care o conduce, să se oprească şi nici să stea de vorbă cu cineva pe parcurs.
Pe drum, însă, din cauza distrugerilor provocate de război, un pod demolat, de pildă, trebuie să-şi schimbe traseul şi în plus, se alege cu un tovarăş de drum, un adolescent care face parte dintr-o formaţie rock şi care vrea să plece din Serbia undeva, în altă parte, unde e pace.
Abia ajuns la destinaţie, şoferul află care-i fusese încărcătura: cadavre. Care vor fi îngropate, noaptea, în cel mai deplin secret, lângă o cazarmă din Belgrad, pe fundalul exploziilor şi trasoarelor artileriei antiaeriene.
Spectatorului român cât de cât informat unele din aceste lucruri îi vor părea familiare, de exemplu, transportul secret al unor cadavre care vor fi făcute să dispară fără urme, precum cele de la Timişoara, din decembrie 1989.
Câte unui cronicar occidental, însă, filmul lui Glavonic îi aduce aminte de celebrul Salariu al groazei, de Clouzot.
Povestea simplă, ba chiar destul de simplistă, sobru interpretată de Leon Lucev şi Pavle Cemerikic, are, însă, nenorocul de a fi contemporană cu Youtube, care-i face o concurenţă irezistibilă.
Filmografie suplimentară:
https://www.youtube.com/watch?v=fqso_4OCcMk
https://youtu.be/gelCe981y0I
FUGUE
Fuga tinerei regizoare poloneze Agnieszka Smoczynska este o dramă axată pe un caz psihiatric manifest: o tânără, cum se spunea altădată, “de bună condiţie”, cu o viaţă familială şi socială aşezată, o ia, efectiv, razna. Dispare de acasă, rătăceşte fără ţintă şi timp de doi ani, nimeni, cu excepţia doctorilor din spitalul unde e internată, într-un târziu, fără a i se cunoaşte identitatea, nu mai ştie de ea. Nici ea însăşi, căci şi-a pierdut memoria.
Amnezia e un pretext dramatic care i-a tentat şi pe alţii (pe Alfred Hitchcock, de exemplu). Ce e original în filmul de faţă e că amnezica de aici nu numai că-şi recapătă, în cele din urmă, memoria, întorcându-se acasă, ci şi o nouă atitudine, un nou plan de viaţă, care respinge cu dezgust existenţa sa burgheză de dinainte. În afară de asta, femeia “recuperată” nu mai simte ceva anume nici faţă de soţul, nici faţă de copilul ei.
Nu ştiu dacă tocmai aceasta era intenţia expresivă a autoarei filmului, dar, în treacăt fie spus, o asemenea “pustiire afectivă”, cum o numesc oamenii de meserie, este un indiciu clar al psihopatiei.
Acesta e picul, stropul de inedit al scenariului, care, în rest, pare destul de anemic.
Şi nu numai el: interpretarea celor două roluri principale – Gabriela Muskała şi Łukasz Simlat – e de o discreţie pe care aş numi-o mai degrabă lipsă de vlagă. În viaţa mea n-am văzut vreo scenă de sex atât de anostă şi de insipidă ca în acest film. Asta, deşi se presupunea a fi fost una sălbatică.
DONBASS
Ce mi-a plăcut mai întâi şi-ntâi apropo de filmul lui Serghei Loznitsa a fost prezentarea lui nătângă de pe un site românesc de, vorba vine, specialitate: “coproducţie minoritar românească”, cică. Ea e minoritară, săraca, fiindcă operatorul se numeşte Oleg Mutu, iar Valeriu Andriuţă este unul dintre cei care trec prin cadru. În rest, filmul e o producţie Germania-Ukraina-Franţa-Olanda.
Şi dat fiind că relatarea de pe site-ul în chestie reproduce aproape integral povestirea conştiincioasă a peliculei lui Loznitsa publicată în binecunoscutul The Guardian de la Londra, n-are rost să insist. Ce se întâmplă în acest Donbass ştie cam toată lumea, respectiv cam toţi telespectatorii de pe planetă, din ultimii cinci ani.
Loznitsa combină, în pelicula sa despre războiul “hibrid” din Ukraina ultimilor ani, reenactment-ul, reconstituirea faptelor, cu filmările originale, datorate în general martorilor oculari, neprofesionişti. Dacă un documentarist de la vreo agenţie de presă oarecare ar fi făcut o sinteză a materialelor din massmedia internaţională pe acest subiect, ar fi ieşit exact Donbass-ul lui Loznitsa.
Ce are, aparent, în plus, acest film este aducerea la lumină a unor dedesubturi foarte probabile, însă, în general, nedovedite – lucru pe care presa nu-l poate face. Astfel, martorii atrocităţilor comise de “fasciştii” naţionalişti ukrainieni care dau interviuri la o televiziune rusească sunt, de fapt, nişte colaboratori plătiţi ai acesteia, cele povestite de ei fiind pure invenţii. Iar în final, pentru ca nimeni să nu demaşte intoxicarea, ei sunt omorâţi, într-o improvizată cabină de machiaj, de către un ofiţer în civil, care se face nevăzut la iuţeală, după aceea.
Separatiştii pro-ruşi din bazinul carbonifer Donbas, zonă puternic industrializată şi militarizată, sunt civili şi militari deavalma (distincţia e greu de făcut în acea parte a lumii), iar felul cum poartă ei lupta împotriva “fasciştilor” pro-occidentali şi naţionalişti ukrainieni este o copie fidelă a anarhiei leninist-interlope de la 1920, cu linşaje, corupţie, jafuri, asasinate şi luări de ostatici… tot tacâmul… Acum, însă, ei sunt dotaţi cu celebrele Katiuşe, tancuri şi cu rachete antiaeriene, după cum s-a văzut, foarte performante.
Norocul lumii, al restului lumii, că Ukraina nu mai posedă arma nucleară, iar Cernobâlul a sărit deja în aer.
Donbass a obţinut, anul acesta, Premiul pentru regie al secţiunii Un Certain Regard.
Filmografie suplimentară:
https://www.youtube.com/watch?v=6l118fdnkS0
https://www.cinemagia.ro/stiri/coproductie-minoritar-romaneasca-donbass-de-serghei-loznitsa-premiata-la-40177/
BURNING
Premiat cu unanimitate de voturi de către juriul FIPRESCI, al criticii internaţionale, sud coreanul Burning merită din plin, cu asupra de măsură, ca să folosesc şi eu un clişeu tot mai (ab)uzat, tocmai acest premiu cannez. Asta, pentru că, fiind extras dintr-un roman al unui japonez aflat „pe val”, Haruki Murakami, care la rândul său poartă un respect adesea mărturisit lui William Faulkner, o proză a acestuia fiindu-i chiar sursă de inspiraţie – are un aer totodată extrem-oriental şi în aceeaşi măsură, occidental. Este, cu alte cuvinte, un film cât se poate de contemporan, din epoca internetului şi a CNN-ului, cu bolizi Porsche Carrera şi cu Donald Trump pe un ecran de televizor, timp de o secundă, într-un colţ de cadru din film.
Jongsu, un băiat dintr-o familie rurală destrămată, cu un părinte care e pe punctul de a fi condamnat la închisoare, tocmai a terminat o facultate de Litere şi se pregăteşte pentru cariera de scriitor. Deşi încă n-a scris nimic. La un moment dat, se nimereşte să treacă printr-un bazar, unde o fată care face reclamă unei dughene de acolo pare că nu-şi mai poate lua ochii de la el şi aranjează în aşa fel lucrurile încât el să câştige un ceas la tombolă.
La scurt timp după asta, cei doi fac cunoştinţă, ajung la locuinţa ei, o cămăruţă incredibil de mică, chiar mai mică decât garsonierele noastre ceauşiste confort-şapte, dacă se poate imagina aşa ceva. Şi unde el află că fata, pe numele ei Haemi, e o consăteancă de-a lui, cu care, în copilărie, nu s-a purtat prea grozav: i-a spus să e o urâtă. Aşa că ea l-a ţinut minte. Şi (ca o revanşă? cine ştie) la câteva momente după ce-i reaminteşte asta, face dragoste cu el, în, poate, secvenţa cea mai coerentă a filmului, de o mare delicateţe şi puritate adolescentină, demonstrând că idila mai e încă posibilă chiar şi acum, în secolul XXI. Şi care e admirabil interpretată de Jeon Jong-seo (Haemi) şi Ah In Yoo (Jongsu).
Nu după mult timp, în relaţia lor intervine un al treilea, pe care ea l-a cunoscut cu ocazia unui voiaj în Africa. Ben (Steven Yeun) este un tânăr agreabil, manierat – şi spre deosebire de cei doi, plin de bani, pe care n-ar spune cu nici un chip de unde-i are sau cum i-a făcut. Cei trei ies împreună, fumează „iarbă”, şi se distrează, de multe ori, în apartamentul luxos al lui Ben, care, la fel ca şi bolidul Porsche al acestuia, îl cam intimidează pe Jongsu. Şi unde el descoperă la un moment dat, într-un sertar, nişte lucruri ale lui Haemi, care dispăruse între timp şi despre care Ben susţinea că nu mai ştie nimic.
Acestea sunt câteva din faptele certe ale poveştii spuse de regizorul Lee Chang-Dong. Restul e mister, sau, poate, incoerenţă rezultată din înghesuirea într-un film de două ore şi jumătate a mulţimii de planuri şi perspective ale unui roman cu încrengături narative ce le putem bănui stufoase.
De ce se laudă Ben că marea lui plăcere e să incendieze serele ţăranilor şi că a incendiat una chiar lângă locuinţa de la ţară a lui Jongsu, fără ca asta să se fi întâmplat, de fapt, nu aflăm. Ce înseamnă sau unde trebuie să ducă, de exemplu, urmărirea lui Ben de către Jongsu în nişte pustietăţi pitoreşti, pe malul unui lac de munte, unde primul admiră un pic peisajul şi apoi pleacă liniştit, rămâne să ne întrebăm.
Fapt este, doar, că Haemi a dispărut, iar în cele din urmă, Jongsu îl ucide pe Ben şi îl aruncă în maşina lui de lux, căreia îi dă foc.
Cam asta se întâmplă în acest nou Twin Peaks, în care tot ce nu ni se spune e misterios. Şi thriller.
