Archive for October, 2017

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (66)

Tuesday, October 31st, 2017

Una dintre domnișoarele trimise de Organe să se mărite în Vest a fost (sau mai este) colaboratoare a unui ziar franțuzesc – și în mare cinste la București, în prezent. Ea a recenzat volumașul meu meu apărut la Lyon, în 2011, așa cum se poate vedea urmând link-urile anexate. Asta s-a întâmplat din cauză că editura Baudelaire, care mă publicase, știind-o româncă, i-a trimis un exemplar de semnal, ca să-l recenzeze. Bazându-se, probabil, pe simpatia ei. Firească, nu-i așa.

Și stai să vezi simpatie. Româno-franțuzoaica Violette s-a exprimat cam așa: nu cumva să citiți această carte! e extrem de periculoasă! vă va plictisi!

Și a evitat cu mare grijă să reproducă vreun citat - un rând măcar! - din cartea pe care o comenta.

Părerea mea e că au supărat-o paginile din carte în care un personaj visează (sau delirează, nici eu nu știu precis). Și anume că tipa cu care face amor (și care, mai târziu, emigrează în Occident) ar avea un mic tatuaj la subsioara piciorului. Mai exact, inscripția ”DSS” și un număr, cam ca un număr de inventar. Iar personajul meu ajunge la concluzia că acest DSS nu înseamnă Dumnezeu Salvează Slobozia, ci Departamentul Securității Statului. Știți, mă gândisem că, dacă SS-iștii aveau tatuată grupa sangvină la subsioara stângă, ar fi fost normal și legitim ca și emigrantele noastre de partid și de stat să aibă ceva de genul ăsta - și anume, chiar în acea zonă pe care o supuneau la eforturi întru mai marea glorie a Partidului.

http://www.hellocoton.fr/to/aepb#http://leshumeursdeviolette.over-blog.com/article-le-probleme-avec-les-bonnes-resolutions-70365859.html
http://ladiesroom.fr/2011/03/31/a-votre-sante-poor-yorick/

& despre strugurii cei acri:

Și astfel literatura română nu este prezentă pe piața de carte a lumii. Sau atunci cînd este prezentă, prin cîțiva autori, aceasta nu este pusă în evidență, chiar dacă imediat vezi știrea, la noi, în media românească, că cutare sau cutare scriitor a fost tradus nu știu unde. Dar adevărul este unul trist, pentru că efectul este de cele mai multe ori zero sau cel mult acoperă vanitatea acelui autor astfel ajuns să i se tipărească numele pe o copertă a cărții sale într-o piață de carte de aiurea.

http://www.romlit.ro/o_literatur_fr_feedback

https://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ling-chi-taierea-in-10-000-de-bucati-monstruoasa-metoda-de-executie-din-china

Oare chinezii de atunci or fi citit Colonia penitenciară de Franz Kafka ?

Zarva recurentă cu privire la CPF și LGBT mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când eram slujbaș la stat.

Aveam acolo un șefuț, mai tânăr ca mine, cam nedus la biserică, cu diplomă de economist cumpărată sau donată de Organe - dar mi-era șef. Și la un moment dat, îl aud povestindu-i unui amic de-al lui în trecere prin biroul nostru pățania unui amic comun al lor. Acesta fiind, de vreo câțiva ani, locuitor al Germaniei, unde se și însurase cu o băștinoasă. Odată, când ea l-a supărat, i-a ars o palmă. Iar ea l-a reclamat la poliție. Ca atare, omul a făcut un pic de pușcărie în țara aceea. Iar șeful meu se minuna de cât de-ai dracului sunt nemții, auzi, să te bage la pârnaie că i-ai tras nevesti-ti o labă!

Măi oameni buni, prăvălia unde era el director e ditamai instituție cu rang de minister! Așa că nu vă mai minunați, ca inocenții lu’ Pește, de violența domestică din Rahova și Ferentari!

http://adevarul.ro/news/politica/cpf-moare-grija-lgbt-timp-animalele-denumite-legal-parinti-isivioleaza-copiii-1_59b26a9b5ab6550cb8e885ff/index.html

à propos de Alexandru Odobescu

UN FEL DE METOO

Am luat parte odată la o mică, să zic așa, agapă, după o seară petrecută într-un soi de cenaclu literar găzduit de un soi de neo-cămin cultural făcut pe banii Sectorului 2 (pe care răuvoitorii îi numeau ”banii lui Onțanu”). Erau de față obișnuitele viețuitoare din astfel de locuri, poete-sensibile-dame-bine pe vremea dictaturii comuniste, respectiv talente care era cât pe-aci să fie descoperite înainte de vizita lui Ceaușescu în Republica Populară Democrată Coreeană, plus câteva mai răsărite – adică mai debutate, cu alte cuvinte. Iar după cele câteva rânduri de halbe plătite de eroul serii, a cărui lectură de aproape o oră o aplaudasem cu sinceră ușurare puțin mai devreme, limbile s-au dezlegat în suficientă măsură încât să trecem de la simple hăhăieli și bancuri auzite a suta oară la confesiuni picante. Mi-a reținut atenția o domnișoară între două-trei vârste, recent instalată în Capitală (după cum mărturisea accentul ei), căreia tocmai îi apăruse o plachetă de versuri. Și nu numai atât: volumașul ei fusese călduros recenzat, cu câteva zile mai înainte, într-o prestigioasă publicație a Uniunii Scriitorilor. Recenzentul, cunoscut critic literar, conjudețean de-al ei de altfel, era un tip adorabil, ne-a spus ea. Un moșulică atât de simpatic n-am întâlnit în viața mea, a zis debutanta. E primul bărbat pe care-l aud spunând că nu mai e-n stare de nimic la pat.

”O clipă de sinceritate te duce la Securitate”, mi-au trecut fulgerător prin minte versurile celebrului șlagăr din anii optzeci. Ei da …dar, totuși… a trebuit să admit, în sinea-mi, că publicația Cancan nu e totuna cu Securitatea lui Ceaușescu. Am mai evoluat și noi, ce pisici…

TV Antena3, 23 octombrie 2017, h 10,28:

Vreo zece parlamentari acostați de reporter nu știu să spună ce formă de guvernământ are România. Îndrugă toate bazaconiile, dar ”republică” n-ar zice nici de-al naibii. Iar redactorul-comentator din studio pomenește, doct, de Sokrate, ”discipolul lui Platon”. Nație cultă, tataie, nu te joci.

Ionuț Țene, de la Cotidianul, organizează excursii în Flamandia:

Până ieri, guvernanții noștri se pricepeau de minune la tradițional-fanariota jupuire de șapte piei de pe om. Iată, însă, că ieri a eclozat Superman, Jvarțenegherul care ne va beli de 7,5 piei pe cap de locuitor. Cu 50 de bani pentru fiecare ou.

http://stirileprotv.ro/stiri/politic/varujan-vosganian-fiecare-ou-mancat-de-la-gaina-din-curte-vaduveste-bugetul-de-50-de-bani.html

Repet sugestia mea referitoare la sistemul de alertă cu care se tot cacă guvernanții noștri pre dânșii. Și o s-o tot repet până le va intra în cap. Amin!

http://www.stiripesurse.ro/guvernul-a-decis-se-implementeaza-sistemul-alert_1219862.html

Acum vreo câtva timp, s-a nimerit să trec și prin fața Primăriei sectorului 2, din Obor - și prin Cișmigiu. Cu ocazia asta, am constatat că numărul minunatelelor bude Science Fiction, în care o voce robotică îți spunea, în română plus engleză, “n-ai țintit bine, mut-o mai la stânga” și “ai terminat? afară pas alergător marș!”, s-a cam micșorat. În definitiv, ce ne-or fi trebuind atâtea? Ce, nu mai avem copaci și tufișuri? Înapoi la natură, tovarăși!

Jan dân Teleorman pă Dorobanți

Cel deștept cedează (1)

Cel deștept cedează (2)

Bd. Elisabeta, la cca 200 m de Primăria Capitalei

În numărul viitor: SUFRAGERIILE NEGRE, BUCĂTĂRIILE NEGRE etc.

TVR1, 26 aprilie 2017:

În telejurnalul de la ora 13,00, un anume Marius Vulpe transmite de la Parlament. El ne informează că nu știu ce chestie “a provocat jubileul Opoziției”. Bine că nu i-a provocat mausoleul.

RomâniaTV, 16 octombrie 2017, h 11,17:

Reportera folosește expresia ”extrem de derizorii”, în legătură cu niște sume. Dacă zic că-i proastă de pute pământul sub dânsa, sunt misogin? sau incorect politic?

Sinucigaș nărăvaș.

PROZĂ F. SCURTĂ

Gică asculta muzica de pe micul său player portabil în timp ce traversa pe roșu. Astfel că, exact în momentul când auzul îi era mângâiat de vocea lui Salam Victoria, îl călcă autobuzul 126, care, de altfel, vine din an în paști.

- Ce moarte frumoasă! țipă blonda cu ochi albaștri de la telejurnal, o moarte de adevărat meloman! Apropo, mai zise ea, mâine începe Festivalul Internațional George Enescu.

din CUGETĂRILE LUI STAN PĂȚITU:

Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi.

Ne trebuie legi noi, care să apere libertatea mea de libertatea ta.

Celor ce, din moși strămoși, n-au posedat nimic, n-au avut nimic al lor, comunismul dâmbovițean le-a dat câte ceva, nu mare lucru. Iar celorlalți le-a luat totul. Asta se cheamă egalitarism.

Cum îți poți da seama că un articol de gazetă publicat astăzi aparține cu adevărat prezentului? Prin aceea că n-ar fi putut nicidecum să fie publicat înainte de 22 decembrie 1989.

În general, nu mă citește nici dracu. Asta e impresia mea persistentă, de zeci de ani (mai precis, din 1999, când am lăsat naibii presa și m-am angajat la stat, purtător de vorbe goale). De aceea, uimirea mea a fost mare, de două ori în ultimii câțiva ani, când doi tipi mi-au spus părerea lor despre scrisul meu - și anume, că sunt teribil de cinic. Pe amândoi îi cunoșteam de mult. Primul e acum, cică, profesor la o facultate SRL, mai de mult, pe la începutul anilor 90, fiind redactorul șef al unei gazetuțe fantomă tipărite pe banii Partidului și vândute în zero exemplare. Un tip cu sinecură, care n-a deranjat niciodată Partidul, nici înainte, nici după știți voi ce. Al doilea, un individ cu veleități (își zice poet), a fost grangure mare, director general al uneia din cele mai importante instituții din țara asta, plimbat prin toată lumea și ținut în funcție încă douăzeci de ani după căderea lui Ceaușescu.

Și uite-așa am ajuns să mă întreb prin ce se deosebește un cinic de un om de succes de teapa ăstora. Și mi-am răspuns: prin aceea că nu linge și nu toarnă. Înjură. Înjură ca prostu, de pomană. Pe gratis. Opinează contra vântului.

Starea națiunii:

NAȚIUNEA NU E ÎN STARE.

Frustrare legitimă și justificată: nici un producător de medicamente din lume nu a pus la punct vreun produs anti-deces.

*

Counter instalat la 25.03.2023



free hit counter

Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Monday, October 16th, 2017

Recolta de la Cannes, la cea de a 70-a ediție a sa, n-a fost una grozavă, e părerea unanimă.

Suedezul Ruben Östlund, care, la prima lui prezență acolo, în 2011, a luat doar un vag premiu în secțiunea Coup de Coeur, este distins anul acesta cu Palme d’Or pentru Square, un film mai slab decât cel de atunci.

Și după ce, în 2016, n-au băgat în seamă un Toni Erdmann cel puțin ieșit din comun, ca să nu zicem foarte bun, anul acesta, juriile au dat dovadă de o surprinzătoare larghețe – cel puțin, judecând după împrejurarea că Beguiled a luat Premiul pentru regie.

PĂTRATUL

Cu filmul actual, al treilea cu care defilează la Cannes, suedezul Ruben Östlund a obținut Marele Premiu Palme d’Or.

Este cel mai ambițios, dar și cel mai încărcat/încurcat dintre ele. Cel mai ambițios, sub aspectul multelor probleme pe care le dezbate. Idiot termen, acest ”dezbate” care ne aduce aminte de Scînteia, dar nu tocmai impropriu în cazul de față.

Dar s-o luăm metodic. Filmul se deschide cu povestea unui critic de artă, șef al departamentului PR și Marketing al Muzeului Regal și cu cea a organizării de ”evenimente” cât mai atracțioase – cel mai reușit volet al filmului, făcut din câteva momente de o sardonică ironie. Cum ar fi, de pildă, cel al ”instalației” constând în niște grămăjoare de nisip înșirate pe podeaua unei săli a muzeului. Din vina unor angajați, ele au fost deranjate – ceea ce îi panichează pe organizatori, speriați că vor avea de suportat consecințe, poate chiar financiare, dar care se descurcă până la urmă, rearanjând cu mătura movilițele cu pricina. Ideea fiind că nimeni nu-și va da seama de ”profanare”, nici autorul măcar. Sau momentele speech-urilor de un savantlâc burlesc, ascultate respectuos de un public à la Burghezul gentilom. Întrebarea neexprimată, dar inevitabilă, fiind dacă, ce și cui anume comunică faptul de comunicare artistică din zilele noastre.

Și de asemenea, până unde poate merge toleranța, în scena când un vernisaj este deranjat de obscenitățile zbierate de un cetățean din public – care, însă, trebuie lăsat să se exprime, trebuie lăsat în pace fiindcă e bolnav de nervi.

Un alt moment/mesaj al filmului este cel al străzii, al societății noastre actuale, alienată și necomunicantă. În drumurile sale prin oraș, personajul trece printr-o mare de oameni străină și indiferentă, portretizată în niște cadre care aduc aminte în mod frapant de filmele lui Jacques Tati, sau poate chiar trimit intenționat la ele. Nimeni nu e atent la cel de lângă el, nimănui nu-i pasă de celălalt. Până în momentul când o femeie fuge urlând printr-o piață plină de oameni care o ignoră. Singurul ce-i sare în ajutor este curatorul muzeal în cauză, care, cu această ocazie, rămâne fără ceas și telefon – fiindcă tot incidentul n-a fost decât o scenetă pusă la cale de niște hoți.

Cel care-l va pune pe urmele telefonului furat, prevăzut cu GPS, este subalternul său, un tânăr IT-ist de la muzeu, de origine africană. Este exact reversul, negativul situației din Play, filmul său din 2011, în care un tânăr de culoare fura un celular pe o stradă din Suedia.

O altă fabulă de aici este cea a happening-ului de la un dineu cu invitați în smoking, unde un culturist pe nume Oleg Rogozin interpretează rolul unui cimpanzeu, parcă pentru a pune în aplicare ideile avangardei teatrale din secolul XX privind implicarea publicului în acțiunea scenică. Numai că, luat de val, adică de inspirația interpretativă, Oleg își depășește limitele stabilite de regizor și e cât pe-aci să violeze, de față cu cei vreo sută de invitați, o tânără în rochie de seară. Și abia după niște lungi momente de paralizie generală, asistența reacționează, câteva zeci de bărbați de toate vârstele dând buzna și linșându-l pe originalul performer.

Nu lipsește nici povestea nostimă cu domnișoara care face amor cu personajul principal și vrea neapărat să păstreze ca amintire prezervativul folosit, chestie care-l înspăimântă un pic pe fericitul emițător al conținutului acestuia. Ceea ce trimite, obligatoriu, la povestea de acum aproape douăzeci de ani a celebrului tenisman german care, pe nepusă masă, s-a trezit tătic al unei fetițe cu nume rusesc, dar cu rezultat indubitabil al testului ADN de paternitate.

Leitmotivul care traversează, însă, toată această înlănțuire de parabole cu mesaj deloc ambiguu este cel al cerșetorilor sud-est europeni de pe trotuarele capitalei suedeze. Ei nu ucid, nu tâlhăresc, nu violează, dar deranjează prin murdăria și apucăturile lor mizerabile. Despre ceilalți, cei care fac toate acele lucruri violente, Östlund a vorbit – și încă, foarte convingător – în filmul său din 2011, care era mult mai coerent decât cel de față.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

https://mediarpl.ro/the-square-2017-filme-online-subtitrat-in-romana/


BEGUILED

Filmul simpluț al Sofiei Coppola, un remake bazat pe un scenariu propriu extras dintr-o povestire, după toate aparențele, popular-kitschoasă, relatează peripețiile unui soldat unionist, nordist, din Războiul Civil american, la anul 1864.

Grav rănit, acesta se ascunde într-o pădure, unde este descoperit de o adolescentă care îl va ajuta să ajungă la pansionul de fete unde locuiește împreună cu cele două institutoare și cele cinci colege ale sale. Deși toate astea se întâmplă în Sud, iar locatarele, care au chiar frați morți în lupta cu unioniștii, ar trebui să-l predea autorităților pe rănitul inamic, ele nu o fac, ci îl adăpostesc și oblojesc, spunându-și că au să-l predea după ce el va apuca să se înzdrăvenească.

Prezența unui bărbat, într-un asemenea loc cu desăvârșire cast (și în niște vremuri ale unor conveniențe pe care noi, astăzi, le numim prejudecăți, în vremurile când pudoarea se numea pruderie), declanșează un șir de reacții neașteptate. Sau mai curând, absolut previzibile: în puștoaicele de la internat și în educatoarele lor se trezește feminitatea, pur și simplu. De la o timidă cochetărie la flirt și apoi, la vizitele nocturne în camera musafir/prizonierului convalescent, calea nu e deloc lungă.

Dar ceea ce începuse ca un inofensiv marivodaj se transformă brusc în horror, după ce el este îmbrâncit de o domnișoară ce-l descoperă în pat cu alta, își rupe piciorul rănit, este operat (!) și rămâne cu un singur picior.

Finalmente, domnișoarele complotează să scape de el și îl otrăvesc cu ciuperci. El moare – și cam asta-i tot.

Ceea ce nedumerește, aici, este raportarea la convenție. Dacă începi ca un vodevil cu sugestii frivole, narațiunea rămâne în limitele convenționalului amuzant, fantezist, mai degrabă teatral, cam ca într-o comedie shakespeareană. Dar dacă, după aceea, te cobori la amănunte prozaice, cum ar fi cele ale rănii caporalului unionist, din care Nicole Kidman scoate vreo șase-șapte schije metalice de vreo doi centimetri fiecare, sau la amputația executată de aceeași – te trezești asediat de ”meandrele concretului”. Și începi să-ți reamintești ce-ai învățat în armată: că o explozie care aruncă atîtea schije de dimensiunile acelea nu le proiectează grupat, într-o singură gambă, ci le împrăștie într-un mod relativ uniform, din talpa până-n creștetul nefericitei victime, care ar da certamente ortu popii. Toate astea le știe orice om care-a făcut armata. Sofia Coppola, însă, n-a făcut-o.

Și apoi, văzând (sau mai exact, auzind) că tânăra doamnă îl operează pe seducătorul caporal sub narcoză, începi să te întrebi ca domnul Ion Cristoiu: de unde avea domnița sudistă cloroform? Ce căuta acesta în bucătăria unui pansion distins din Sudul confederat?

Ceea ce te poate ține cu privirea îndreptată spre ecran până la sfârșitul filmului este prezența lui Nicole Kidman și a copilelor ce-i dau replica. Dintre care aș menționa-o neapărat pe Addison Riecke.

Asta mă face să-mi reamintesc că, în cinema, prezența trece înaintea interpretării. Poți fi personaj de film și fără a învăța de undeva meseria de actor, sunt nenumărate exemple. Invers, cu o diplomă în buzunar și chiar cu meșteșug, dar cu o prezență ștearsă, nu merge.

Counter instalat la 12 octombrie 2022


VACANȚA, fără trenul din Franța (6)

Monday, October 9th, 2017

CROAȚIA

În port la Split
Idem
Stânci care mai de care mai fotogenice
și câte o cazemată pe ici pe colo
Grgur Ninski, lucrare de Ivan Mestrovici, 1929. La palatul lui Diocletian din Split. Grigore din Nin, episcop croat din dioceza Zadar, a adoptat, în sec. X d.Chr., croata ca limbă de cult în locul latinei, opunându-se astfel voinței papale.
La o poartă a palatului împăratului Diocletian (244-312) - care era din zonă și s-a retras aici după ce a renunțat la conducerea imperiului roman.Cameră antică de supraveghere
și soldați romani, desigur. Fantastic câtă lume a trecut pe-aici: dalmațieni, romani, croați, avari, venețieni, turci, austrieci, francezi, italieni, RSFI…E pe latinește, dar a fost pusă la Porta Aurea în AD 1854
Încă o poartă, încă un portalLume, lume… pe străduțele antice/medievaleRuine antice. Aiurea, ruine sunt ale noastre, terminate acum doi ani.
Cele de la Split se țin mult mai bine.Pe o străduță medievală, un mic cineclub, sau altceva de genul ăsta.
Se strânge lumea în piață.Și se tot adună.Cred că sfinxul de la intrarea în mausoleul împăratului e veritabil, adus din Egipt. La urma urmei, și Champollion (atenție, nu Napoleon!) și-a adus la Paris, ca suvenir, un mic obelisc de la Luxor. Păi nu?Urmează un comunicat important pentru Țară, anunță caporalul roman.Prefect roman + vestală adresându-se barbarilor cu smartfoaneTuriști odihnindu-se pe pietre venerabile, sub termopane. Cam toate cetățile antice și medievale de pe coasta dalmată sunt bine mersi locuite.
Catedrala ridicată chiar în palat, la câteva secole după moartea lui Diocletian (care a fost un mare persecutor al creștinilor). Aici, campanila, ceva mai recentă - nu are decât o mie de ani.Mai exact, e vorba de transformarea mausoleului imperial cu templul său jupiterian, ridicat în anul 305, în lăcaș de cult creștin. Este pe locul doi, ca vechime, printre bisericile din întreaga lume.Multă lume s-a înmormântat, de-a lungul vremii, aici: un pontif…un cavaler…un prinț croat care s-a luptat cu turcii
Mai multe rânduri de frize vorbesc despre lucruri foarte diferite și depărtate în timp. Aici, despre despre decapitarea Sfântului Domnius (Svetog Duje, în croată), patronul orașului, la ordinul lui Diocletian.
Aceasta, însă, e romană.la fel ca mai susStucatură…și marmură…și aur…
Plus pomenirea arhitectului Alois Hauser din Vindobona, adică Viena, care, la 1885, în vremea împăratului Franz Josef, a condus lucrările de refacere.
Din nou în piață (peristylum)Epocile se intersecteazăCică și romanii lui Diocletian aveau obiceiul să mâzgălească zidurile prin oraș. Tineretul din ziua de ieri, tineretul din ziua de azi…Altă poartă din cele patru.
Sub smochin
.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com