Archive for November 18th, 2015

PLACIDO

Wednesday, November 18th, 2015

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui

- fragment -

(în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE, ed. NICULESCU Bucureşti, 2013)

- Bine că suntem sănătoşi, zice Adrian. Harry, dragă, nu vrei tu să pui de-o cafea, să ne mai venim niţel în fire? Hai, hopa sus, Vânătorule de Cremvurşti… sorry, cerbi n-avem… O să-ţi punem cercei, că tot poartă băieţii… şi tu tot ai urechile găurite…

- Ştii ce zicea Liana? Acum doi ani, când ne-a murit papagalul? L-am luat atunci pe bietul Pongo şi l-am lăsat afară, lângă uşa bucătăriei, iar când m-am întors, Placido îl jumulea entuziast, era plină curtea de puf albastru… L-am luat de ceafă şi l-am azvârlit înăuntru, în casă, iar el i-a tras nişte miorlăieli indignate. Iar Liana zicea că, de atunci, Placido ne priveşte chiorâş, fiindcă e convins că noi am mâncat papagalul, iar lui n-am vrut să-i dăm nici o bucăţică…

- Pe mine a vrut să mă halească o omidă, săptămâna trecută, zice Adrian.

- O fi şi asta vreo mutaţie, ceva, zice Harry. La urma urmei, am trecut prin experienţa Cernobîlului, a Caritasului, a Carrefourului… ne putem aştepta şi la asta…

Adrian stă ce stă, mai cugetă şi în final conchide:

- Ba nu, săraca, a căzut, probabil, pe jos, pe ciment, de pe nişte fructe luate din piaţă şi probabil că murea de foame şi de frig… Evident că, negăsind nimic de mâncare, s-a îndreptat spre singurul lucru organic din împrejurimi, adică degetul ăla al meu…

- Probabil, nespălat, zice Marcel, că nu venea ea degeaba, aşa, drept la el, să se înfigă cu colţii în el…

- Mă rog, singura chestie cât de cât comestibilă din împrejurimi…

- Nemâncată trebuie să fi fost, săraca, zice Harry, privindu-l cu dezgust.

-…Iar eu, ca un animal, am cules-o de pe jos şi am băgat-o-n spirt, cu gândul s-o duc la Muzeul Antipa…

- Trebuie să ne repetăm într-una că suntem oameni nu fiindcă acest lucru ar fi pe de-a-ntregul adevărat, ci pentru că, altfel, ne-am reîntoarce prea curând în animalitatea noastră natală, proclamă Marcel.

- Ce nume incredibil, mormăie Adrian.

- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.

- Tovarăşude care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis. Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…

Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.

- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.

- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.

Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.

La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…

Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune - în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.

Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.

Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ‘86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.

- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…

Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.

La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.

Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.

De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…

Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu - iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.

Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…

Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.

…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.

În fond, şi eu am procedat cam la fel. Băiat sărac şi fără pile, m-am scos din mocirlă trăgându-mă singur de păr, sau mai curând, dacă se poate spune aşa, de creier, scriind la ziar. M-am bazat numai pe creierul meu, n-am avut nici un alt sprijin, la fel cum Mariella s-a bazat doar pe ţâţele şi cracii ei – poţi spune că nu e o similitudine izbitoare?

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8336
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com