Archive for October, 2015

LUMINILE ORIENTULUI LATIN la Lisabona

Tuesday, October 27th, 2015

Trienala de Arhitectură de la Lisabona va găzdui vineri 30 octombrie 2015, la orele 18, vernisajul expoziţiei “Luminile orientului latin – arhitectura unui principe român” şi conferinţa omonimă susţinută de profesorul arhitect Sorin Vasilescu de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti.

Cele două evenimente propuse de către ICR Lisabona Trienalei, aduc în atenţie un moment de cumpănă în evoluţia civilizaţiei spaţiului românesc. Domnind peste principatul românesc de la sud de Carpaţi, Constantin Brâncoveanu este de departe conducătorul din regiune cel mai îndeaproape supravegheat de administraţia stambuliotă, în condiţiile în care domnia sa se suprapune perioadei în care otomanii pierd controlul asupra Transilvaniei şi Banatului.

Principe ambiţios, Brâncoveanu încearcă să acţioneze pe trei planuri pentru a-şi consolida domnia. Stabilizează administrativ şi economic principatul, îşi legitimează din punct de vedere ideologic domnia prin afirmarea identităţii statale dintre Carpaţi şi Dunăre (pe care o putem considera embrion al statului român de azi) şi, nu în cele din urmă, încearcă în mod discret să ducă o politică externă proprie (îndrăzneală care îi va aduce în cele din urmă înlăturarea de pe tron şi martiriul) menită să basculeze principatul de pe orbita levantină pe cea a naţiunilor occidentale în afirmare.

Obiectul expoziţiei şi conferinţei de la Trienală este o analiză a celei de-a doua direcţii menţionate, prin prisma celor două paliere ale discursului legitimist al arhitecturii brâncovenești, cel aulic și cel de recurs la prestigiul și influența bisericii, un puternic pilon al oricărei puteri statale din acea epocă.

Pornind de la starea de lucruri existentă pe tărâmul arhitecturii din Țara Românească a acelei perioade – volet al înfloririi spirituale și economice din perioada strămoșului său Matei Basarab –, Brâncoveanu preia moştenirea meşterilor români macedoneni sosiţi în secolele XIII şi XIV, îmbogățită cu influenţele romanice şi gotice sosite din Transilvania, cele din Levant etc. și aduce, grație averii sale considerabile, meşteri occidentali (cunoscători ai celor mai recente procedee şi tehnici din construcţii, dar și inspiratori ai unor programe și morfologii arhitecturale inovatoare pentru Țara Românească din acea vreme). Cu ajutorul acestora și al harului lor creator dezvoltă un discurs grandilocvent, un adevărat proiect politic tradus în piatră, care este astăzi una dintre cele mai semnificative componente ale patrimoniului arhitectural și artistic al României.

“Arhitectura brâncovenească”, între timp consacrată prin înscrierea câtorva dintre ansamblurile construite pe lista de patrimoniu mondial a UNESCO, a inspirat în decursul ultimelor trei secole declinarea românească a Art Nouveau-ului, dar și alte curente și creatori din România și țările din jur. Conferința profesorului arhitect Sorin Vasilescu (recent distins – 2015 – cu premiul “Opera omnia” al Academiei Române) pune acest stil, parte a definiției contemporaneității românești, în contextul mai larg al Secolului Luminilor ce tocmai se năștea, neuitând să revele dialogul de la distanță cu opera unui adevărat “principe al luminilor”, Dimitrie Cantemir, savantul domnitor al Moldovei.

http://icr.ro/lisabona/icr-lisabona-isi-inaugureaza-noul-sediu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FNT XXV (2)

Monday, October 26th, 2015

RĂZBOIUL

Co-producţie a Festivalului Internaţional de la Edinburgh cu Festivalul Cehov de la Moscova, Războiul este un scenariu extras din Iliada homerică şi din scrierile memorialistice (sau quasi-) publicate, după primul război mondial, de doi autori care s-au aflat în tranşeele acestuia.

Poetul englez Richard Aldington, rănit în război, autorul romanului Moartea unui erou, utilizat aici, a mai semnat, printre altele, şi Cărările gloriei, aflat la baza unei celebre ecranizări hollywoodiene.

Poetul rus Nikolai Gumiliov, autorul volumului Însemnările unui ofiţer de cavalerie şi posesor a două ordine Sfântul Gheorghe, cea mai înaltă decoraţie rusească, n-a mai apucat să semneze prea multe, fiind executat în 1921.

Aceste trei creaţii furnizează materia celor 17 cânturi „homerice” ale textului. Aş zice, însă, că ele constituie nu atât fundamentul, cât pretextul spectacolului teribil de sincretic (teatru, muzică şi performanţă acrobatică) al tânărului regizor Vladimir Pankov. Pentru că fiecare fragment, fiecare frază aparţinând vreuneia dintre ele marchează desfăşurarea câte unui alt moment scenic, să nu zic „număr” – dramatic, liric, sau de circ – care nu se află, neapărat, în vreo relaţie cauzală cu precedentul sau cu următorul. Nu am impresia că o eventuală schimbare a ordinii scenelor ar fi sesizabilă. Dar poate că asta s-a datorat, în reprezentaţia de la Bucureşti, şi derulării defectuoase, lacunare a traducerii pe display-ul de deasupra scenei, cine ştie…

Desigur, atunci când îl vezi pe regele Priam căutând leşul fiului său Hector prin grămezi de uniforme din primul război mondial înţelegi cu uşurinţă mesajul creaţiei lui Pankov, că războiul este mereu acelaşi, din homerica Epocă a Bronzului până în secolul douăzeci – dar tot atât de adevărat e şi că te-ai putea întreba, la un moment dat „ce căuta neamţul în Bulgaria?”

Textul este vorbit în rusă şi din când în când, în engleză, iar unul dintre autorii textelor îşi numeşte patria “curvă bătrână şi beţivă”. Desigur, ca din întâmplare, acela nu e Gumiliov, despre a cărui patrie nu se putea face asemenea apreciere. Iar Homer, nici atât.

Dincolo de atari obiecţiuni, e de reţinut, însă, acurateţea şi pe alocuri, virtuozitatea transpunerii scenice datorate unei echipe actoriceşti foarte omogene: Maria Biork, Olga Demina, Vera Romanova, Irina Rundina, Seseg Kapsasova, Alisa Estrina, Pavel Akimkin, Andrei Aminov, Evgheni Barhatov, Alexandr Kudin, Piotr Markin, Ignat Matuhov, Serghei Permakov, Evgheni Sangadjiev şi Grigorii Spiridonov.

De la arii de operă la Amazing grace, muzica este interpretată de Evghenia Simonova, Elena Şanina, Valeri Garkalin şi Igor Iasulovici, solişti de reală valoare. Iar haosul, vacarmul şi spaimele apocaliptice ale uriaşului măcel de acum un secol sunt în mod adecvat figurate de prestaţia alămurilor aflate în scenă.

Prezentul spectacol a fost conceput spre a comemora morţii primului război mondial. Dar el pare mai curând o resuscitare, o „reenactment” a teatrului constructivist al lui Meyerhold şi Maiakovski. S-ar putea spune, parafrazându-l pe un neamţ din secolul XIX, că el cuprinde lucruri noi şi frumoase, însă cele frumoase nu-s noi - şi viceversa.

http://www.chekhovfest.ru/en/program/spec/1793/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FNT XXV (1)

Sunday, October 25th, 2015

TEATRUL NAŢIONAL LUCIAN BLAGA CLUJ

EMIGRANŢII

Slawomir Mrożek a fost un grafician şi ziarist comunist polonez, care, pe la treizeci şi ceva de ani, a emigrat în Franţa, devenind, curând după aceea, un nume celebru în teatrul european. Şi anume, prin publicarea piesei sale Tango, un text esopic despre totalitarism, destul de direct pentru ca toată lumea să-i identifice tema şi subiectul – şi destul de general-abstract pentru ca ideologii de după Cortina de Fier să pretindă că în el e vorba despre imperialismul occidental, iar restul lumii să presupună că e vorba despre URSS şi ţările satelite.

Aceasta a fost împrejurarea care a permis dramaturgiei sale să fie jucată şi la noi, înainte de 1989, ocazionând chiar unele puneri în scenă remarcabile, printre care cea a lui Radu Penciulescu, din 1967.

Lucruri asemănătoare se pot spune şi despre Emigranţii, un text mai degrabă sartrian decât ionescian sau beckettian. Adică, mai apropiat de existenţialism decât de Teatrul Absurdului, căruia, de multe ori, i-a fost anexat de comentatorii săi.

Cele două personaje de aici, un intelectual şi un muncitor, şi-au părăsit ţara din motive diferite, primul din cauza convingerilor sale, iar celălalt, ca să pună deoparte o sumă cu care să poată ridica o casă familiei sale, în satul său natal. Unul speră să se întoarcă, iar celălalt, proscrisul, ştie că n-o va putea face. Dar amândoi locuiesc în acelaşi subsol mizer într-un mare oraş din Vest, trăind pe propria lor piele adevărul insuportabil al dictonului „vita communis maxima crux”.

„Infernul sunt ceilalţi”, atunci când trebuie să împarţi cu ei, „cu uşile închise”, o pivniţă lugubră de doar câţiva metri pătraţi. Şi mai ales, într-o noapte de Anul Nou, când disperarea adăpată cu alcool devine sinucigaşă.

Tânărul regizor Tudor Lucanu, care este şi interpretul muncitorului-emigrant economic, dă actului scenic tempo şi tensiune, fără timpi morţi, fără răgaz pentru spectator. Personajul său plebeu, needucat şi cam (cu un termen incorect politic) neam-prost este o apariţie savuroasă. Şi foarte convingătoare, pentru că arhetipală.

Matei Rotaru, partenerul său, îi dă o replică pe măsură, în rolul celui încercat de silă şi de milă pentru colegul său de cameră – dar, în cele din urmă, pentru el însuşi, cu nimic diferit de acesta, în fond.

Amândoi sunt actori pe deplin formaţi, buni deja pentru orice rol.

Tudor Lucanu creează un spectacol tensionat şi profund, alegând-o, dintre cele câteva chei la îndemână în descifrarea textului, pe cea mai puţin circumstanţială. Vreau să spun, fără trimitere facilă la problema migranţilor/emigranţilor/imigranţilor din acest moment. Finalul deschis al spectacolului său nu vorbeşte despre „probleme la ordinea zilei”, ci despre zădărnicie, cu trimitere lesne sesizabilă la un celebru „existenţialist”, Ecleziastul din Vechiul Testament.

E cea mai plăcută surpriză, de până acum, a ediţiei actuale a Festivalului.

http://www.teatrulnationalcluj.ro/”>http://www.teatrulnationalcluj.ro/
.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Zilele filmului german

Wednesday, October 21st, 2015

VICTORIA

La Berlinala din acest an, Victoria a obţinut Premiul German de Film la şase categorii, printre care Cel mai bun lung metraj, Regie şi Rol principal (feminin şi masculin) – plus un Urs de Argint pentru imagine.

Thriller european, film “noir” amintind mai mult de Godard şi Louis Malle decât de Huston şi de Preminger, creaţia regizorului Sebastian Schipper face parte din specia rară a celor capabile să descopere, în accidentul banal, semnificaţia şi să releve în simplul fapt divers exemplaritatea şi caracteristicul.

El consemnează, în ceea ce pare un singur plan-secvenţă, povestea unui nopţi petrecute pe trotuarele Berlinului de o fată şi patru băieţi, foarte tineri cu toţii, care s-au cunoscut la o discotecă, au dansat, au râs, au flirtat (fata, cu unul dintre ei), au băut, au fumat un pic de “iarbă” – şi în cele din urmă, aproape fără să-şi dea seama cum, s-au trezit că jefuiesc o bancă. După care, beţi, drogaţi şi mai ales, diletanţi, s-au întors la discotecă, să se distreze în continuare – şi astfel, au pus poliţia pe urmele lor, la foarte scurt timp după comiterea jafului. Rezultat final: trei morţi, băieţii (care, de altfel, erau înarmaţi) – şi o supravieţuitoare, tânăra, momentan, liberă.

Variaţiune pe temă dată, poveste banală cu tineri din cartierele sărace ale unei metropole, debusolaţi şi lipsiţi de perspective, aparent văzută nu doar o dată de către orice spectator, filmul lui Schipper este mai ales o probă de virtuozitate. Dacă prima sa parte pare să se dizolve în incoerenţa vacarmului din pivniţa-discotecă, a dialogurilor onomatopeice şi a bâţâielilor camerei (totul fiind filmat din mână), lucrurile prind contur ferm şi capătă un ritm tot mai susţinut după aceea. Şi dacă prima jumătate a filmului a avut un aer de hârjoneală adolescentină, cele ce urmează devin în câteva clipe un coşmar, atunci când băieţii o înştiinţează pe Victoria că ei toţi trebuie să-l ajute pe unul dintre ei să se achite de o datorie contractată în închisoare… căci, da, prietenul lor a făcut şi un pic de aşa ceva. Iar datoria constă în atacul cu pricina, pentru care primesc revolvere de la comanditar.

Din acest moment, lucrurile se precipită, până ce totul sfârşeşte într-un vertij de  confuzie, teroare şi sânge.

Fără îndoială, acest film cu acţiune foarte bine articulată a constituit prin el însuşi o mare surpriză la recenta Berlinală. Unul din lucrurile interesante de aici, pe care nu ţin minte să-l mai fi văzut până acum în vreun film, este felul cum autorul marchează trecerea timpului: un interval oarecare din acţiune ne este prezentat drept lipsit de interes prin aceea că pe coloana sonoră nu se mai aud dialoguri, ci o muzică de fond. Este o modalitate de a spune “şi aşa mai departe”, sau “să trecem peste asta”. Este, dacă nu mă-nşel, un semn de punctuaţie cinematografic inedit.

Iar cealaltă surpriză este Laia Costa, tânăra actriţă spaniolă în rolul titular de aici. Ea are inteligenţă, temperament, haz, prospeţime. Şi este de o fotogenie aparte.

În rolurile gangsterilor de ocazie, Frederick Lau, Franz Rogowski şi Burak Yigit alcătuiesc o echipă funcţională şi precisă.

https://www.youtube.com/watch?v=qlG0nauf8fo

https://www.goethe.de/resources/files/pdf50/Program_2015.pdf

Counter instalat la 22.12.2023



web page counter

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (49)

Sunday, October 18th, 2015

*

O doamnă care publică într-o distinsă revistă culturală bucureşteană foloseşte/inventează vocabula “târzielnic”. Ceea ce mă trimite cu gândul – absolut involuntar, pe cuvânt – la termenul “chiloţelnic”, ce-l folosea o prietenă a mea din tinereţe, referindu-se la sertarul cu pricina al unui scrin din dormitorul său.

*

Ultima ardere pe rug a unei vrăjitoare, pe teritoriul Europei, s-a întâmplat la Târgu Mureş. Pe la 1730, dacă mi-aduc bine aminte.

*

Singurul motiv pentru care blamăm fărădelegile trecutului este că au fost comise de alţii.

*

Doctorul Căcâş despre rolul Providenţei în practica medicală: cazul individului care încasează un cuţit în burtă, la cârciumă, iar apoi, operat la Urgenţă, i se descoperă un ulcer gastric aproape perforat.

*

OMUL NOU

Fără ruşine, fără scârbă, fără frică. Şi votat cu entuziasm de Bizonul Naţional.

*

CUM NE ANUNŢĂ ĂŞTIA UŞUREL, CU BINIŞORUL, CĂ PURCEAUA-I DECEDATĂ ÎN COTEŢ : CA PE SOLDATUL T.R. BULĂ


Cam aşa ne-a fost vândut şi anunţul despre spionarea noastră electronică de către Organe : uşurel, cu binişorul. Adică, mai întâi, într-o formă absolut revoltătoare, evident provocatoare cu intenţie, iar mai apoi, într-o formă aparent atenuată, deşi tot atât de inacceptabilă, în fond. Iar noi, Bizonul Naţional, am înghiţit-o fără pic de cârâială.
A, nu ştiţi cum l-au anunţat pe Bulă c-a murit tat-său ? Păi, l-a chemat căpitanul în birou, l-a poftit să stea jos şi l-a întrebat cam aşa :

- Băi soldat, tu îţi iubeşti mama ?

- Da, să trăiţi, o iubesc foarte mult.

- Îl iubeşti şi pe tatăl tău ?

- Da, să trăiţi, şi pe el.
- Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, ia zi, pe mama sau pe tata?
- Păi… cred că pe mama.
- Ei, atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit mă-ta. A murit tac-tu !


Aşa ne-au anunţat că ne vin în vizită - eternă şi definitivă - tradiţionalele mii de prieteni musulmani şi că legea Big Brother a intrat binemersi în pâine… şi altele… şi altele…

*

20.10.2015 :

Chiar în clipa asta, pe canalul TNT se difuzează Toţi oamenii preşedintelui, filmul de acum vreo 40 de ani cu Redford şi Dustin Hofman, despre scandalul Watergate, care l-a obligat pe Nixon să-şi dea demisia. Asta, desigur, cu totul întâmplător, fără nici o legătură cu poveştile despre postacii Nuţicăi, de care sunt pline ziarele şi telejurnalele de azi. Românu’ e băiat subtil - chiar şi atunci când semnează TNT.

*

21.10.2015 :

Zmeul îşi aruncă buzduganul ca s-o prevină pe Ileana Cosânzeana că se-ntoarce de la slujbă, pentru ca să nu, Doamne fereşte, ne trezim cu vreo surpriză. După cum şi marele Alex Ştefănescu, fost dinosaur la SUPLIMENTUL LITERAR-ARTISTIC AL SCÎNTEII TINERETULUI, l-a prevenit pe Radu Aldulescu c-o să fie lăsat pe drumuri în prag de iarnă fiind brutal şi Salvamar.
Vezi ROMÂNIA LITERARĂ nr. 26-27/2015:

<< CROCHIURI EXPRESIVE
În ACOLADA, Alex Ştefănescu îşi continuă seria de mini-portrete literare. Reproducem din numărul 5 al revistei care apare la Baia Mare două crochiuri expresive. Al Monicăi Lovinescu:      …

Şi al lui Radu Aldulescu: „Radu Aldulescu nu scrie, ci strigă, răguşit, revendicativ. El face cronica vieţii primitive a unor declasaţi şi crede că îi reprezintă pe oamenii nedreptăţiţi de soartă. Este de un stângism… stângaci. Şi totuşi… criticii s-au predat! Ca de obicei, intelectualii aplaudă în mod iresponsabil brutalitatea. Se pierd cu firea în faţa autorilor inculţi care dau sugestie de forţă, aşa cum se emoţionează domnişoarele în prezenţa bărbaţilor muşchiuloşi de la Salvamar.” >>

Asta aşa, ca să nu zică Aldulescu că n-a ştiut ce bucurie îi pregăteşte Uniunea Scriitorilor.

Şi asta, cu toate că, mai deunăzi, tot el, Alex Ştefănescu, îl considera drept unul dintre cei mai importanţi romancieri români (a se vedea, printre altele, http://jurnalul.ro/…/cronicile-genocidului-de-radu-aldulesc…).

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

NOU: ATENEU / septembrie 2015

Tuesday, October 6th, 2015

revista ATENEU, Bacău

redactor şef Carmen Mihalache

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2015_09net.pdf

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

18 interviuri

Saturday, October 3rd, 2015

publicate de colega mea

ILEANA PERNEŞ DĂNĂLACHE

*

Counter instalat la 18.03.2023



website counters