Archive for March, 2014

BIFF 2014 - 3

Saturday, March 29th, 2014

Cea de a 10-a ediție a Festivalului Internațional de Film București, cel mai vechi festival competitiv din Capitală destinat exclusiv filmului de lung-metraj, va avea loc în perioada 26 martie – 2 aprilie 2014, la Cinema Studio, NCRR – Studioul Horia Bernea, sala Elvira Popescu și Institutul Cervantes.

http://b-iff.ro/program/

MURDĂRIE

FILTH

Marea Britanie, 2013, 97min.

regie: Jon S. Baird

cu: James McAvoy, Eddie Marsan, Jamie Bell

Iată un film despre care se poate vorbi mult – şi din perspective multiple.

N-am citit proza lui Irvine Welsh, autorul scoţian  a cărui carte este ecranizată aici, la fel cum n-am citit nici Trainspotting, celălalt roman al său care a stat la baza unui film celebru. Dar faptul că ambele seamănă izbitor, deşi sunt făcute de regizori diferiţi (şi foarte talentaţi, amândoi), ne spune din capul locului că prozatorul are „mână grea”, amprentă inconfundabilă.

…Dar să nu ne pierdem în consideraţii gen „influenţa a ceva asupra cuiva”, cum zicea, odată, Virginia Woolf.

E suficient să spunem că romanele cu pricina, împreună cu ecranizările lor, reiau, parcă, povestea din punctul unde-au lăsat-o Tinerii Furioşi, Portocala mecanică şi O Lucky Man.

Realismul lor dur, venind dintr-o mare tradiţie a filmului documentar, se aliază paradoxal cu suprarealismul, făcând să rezulte două titluri de referinţă, probabil la fel de viguroase, de rezistente în timp ca Free Cinema-ul însuşi.

Filth spune povestea unui tânăr şi ambiţios poliţist din Edinburgh, care „luptă pe două fronturi”: cel oficial, al sarcinilor sale de serviciu şi celălalt, al discreditării colegilor cu care concurează la avansarea în funcţie. Celui de al doilea îi acordă mult mai mare atenţie, în detrimentul primului: ancheta unei crime, de care se ocupă, trenează şi în cele din urmă, cazul îi va fi repartizat altcuiva.

Personajul este descris ca unul lipsit de orice urmă de simţ moral şi de echilibru interior: se ţine numai de intrigi, se culcă cu nevestele colegilor, fură, bea, bate, violează, se droghează… un adevărat om din subterană, cum numai ruşii (Dostoievski, Sologub) au mai imaginat.

O apariţie şarjată, ar zice o persoană care n-a avut niciodată parte de un loc de muncă într-un mediu concurenţial. Sau realistă, ar aprecia alţii, care ar putea povesti şi ei câte ceva despre genul acesta de colegi de serviciu. Viziunea regizorului Jon S. Baird este una caricaturală, sau realitatea însăşi este o mascaradă, un bâlci violent?

Căci nici mediul ambiant al mutantului „subteran” nu e chiar idilic. Beţivii buhăiţi de ambe sexe de pe trotuare, fetiţa de şaisprezece ani făcându-i un anumit favor sexual poliţaiului şantajist care a găsit-o în pat cu unul bănuit de crimă, petrecerea de Crăciun de la secţia de poliţie cu „jocurile ei de societate” nemenţionabile… nu s-ar zice că viziunea autorilor e prea roză. Ironia lor e rea, dar nu aberantă şi nici incoerentă. Acest pamflet suprarealist aduce, totuşi, a reportaj.

Lucrurile devin, din violente şi groteşti, abisale de-abia în momentul când pe ecran îşi face apariţia flaconul cu pastile pe care scrie Carbonat de Litiu. Medicamentul cu pricina se foloseşte în tratamentul TAB (tulburări afective bipolare), o ţicneală cu acte-n regulă, o psihoză gravă, care impune de multe ori internarea la Psihiatrie. Iar faptul că poliţistul mizerabil de aici, acest cumul aproape neverosimil de „calităţi”, este un mare anxios (sinucigaş, în cele din urmă) ne arată că autorul ştie despre ce vorbeşte.

O mică divagaţie: văd că, acum, Poliţia noastră vrea să-şi angajeze profiler-i, adică specialişti presupus apţi a schiţa portretele psihologice ale infractorilor necunoscuţi, pe baza cărora să se poată prevedea comportarea ulterioară a acestora. Dar preocupările privind profilul psihologic al persoanelor aparţinând anumitor categorii socio-profesionale nu sunt o chestie inedită la noi. Prin 1972-1973, am cunoscut pe cineva care lucra la un institut de cercetări de genul acesta, unde tocmai se realiza expertizarea psihologică a personalului. Prima categorie investigată (se folosea faimosul test Minnesota) a fost cea a personalului de conducere, a directorilor de tot felul, respectiv a activiştilor de partid – începând cu cei  mai importanţi, de sub Comitetul Central al PCR. Rezultatele au fost corespunzătoare, îmi spunea cunoştinţa mea. Profilul lor psihologic era, în majoritatea cazurilor, aşa cum trebuia să fie, de tip preponderent paranoid: directorii şi activiştii erau nişte oameni hotărâţi, autoritari, capabili să bată cu pumnul în masă, cum s-ar zice. Când s-a trecut, însă, la miliţieni, aici lucrurile n-au mai stat la fel de bine: spre imensa surpriză a tuturora şi în primul rând a „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, mare parte dintre ei nu erau deloc aşa ceva, ci depresivi, ciclotimici, schizoizi – adică, terorizaţi şi ei, la rândul lor, deloc echilibraţi. Asta ne reaminteşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cine erau şefii şi cine, executanţii în RSR.

Și bănuiesc că asta are o anumită legătură cu desființarea (sau cu ”securitizarea”) unor facultăți umaniste precum cea de Psihologie, survenită la puțin timp după aceea.

(În ce priveşte, de pildă, Revoluţia Română, sunt de părere că unul care-a tras în manifestanţii de pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timişoara, omorându-i în decembrie 1989, nu era nici sadic, nici paranoic, ci doar un imbecil care s-a căcat pe el de frica şefilor. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să zacă în puşcărie până în ziua de azi.)

trailer: http://www.youtube.com/watch?v=tymWDB7gtK4

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BIFF 2014 - 2

Friday, March 28th, 2014

TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ

JEUNE & JOLIE

Franța, 2013, 95min.

regie: François Ozon

cu: Marine VacthGéraldine PailhasFrédéric Pierrot, Charlotte Rampling

Simplu ca bună ziua, aşa ni se prezintă filmul lui François Ozon. O poveste despre o liceancă dintr-o familie pariziană oarecare, onorabilă şi relativ înstărită, educată şi ferită de traume, care se apucă de prostituţie. Şi căreia, la un moment dat, într-o cameră de hotel, i se întâmplă să-i moară un client (vârstnic). Ocazie cu care poliţia intră pe fir şi astfel, află şi părinţii cu ce se ocupă fetiţa lor. Faptul că „prestatoarea” e minoră o pune la adăpost de unele consecinţe legale, mai degrabă răposatul fiind considerat culpabil.

Ce a determinat-o să se „pună pe piaţă”? Curiozitatea? Gustul pentru aventură? Internetul? Cupiditatea? Rămâne să ne dăm cu presupusul…

În sânul familiei urmează tot ce era de aşteptat să urmeze, şoc, lacrimi, urlete… vizita la psiholog, însoţită de mama disperată. Unde are loc singurul moment comic din film. La sfârşit, terapeutul le spune preţul: „Şaptezeci de euro pe şedinţă, atâta e tariful meu”.

Iar pacienta surâde imperceptibil. Al ei era de trei-patru sute de euro…

Filmul are şi un epilog: văduva (Charlotte Rampling) simte nevoia să o cunoască pe fata în braţele căreia i s-au deschis răposatului porţile cereşti. Momentul virează spre o vagă sugestie de lesbianism, nemotivat şi neverosimil. Respectiv, ca nuca-n perete.

Singura surpriză a acestei „cronici de moravuri” (?) este protagonista Marine Vacth, o apariţie de o fotogenie aparte. Într-adevăr, tânără şi frumoasă. Şi dezinhibată rău.

http://www.francois-ozon.com/en

Counter instalat la 24.02.2023


HELION din Timişoara

Thursday, March 27th, 2014

helion_1-2_2014

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BIFF 2014 - 1

Thursday, March 27th, 2014

LA GRANDE BELLEZZA

Italia, 2013, 142 min.

regie: Paolo Sorrentino

cu: Toni Servillo, Carlo Verdone, Sabrina Ferilli

Prezentat în premieră mondială în competiția de la Cannes 2013, filmul lui Sorrentino a câștigat luna trecută Oscar-ul 2014 pentru cel mai bun film străin.

Senzaţie persistentă de déjà vu, déjà vécu.

Ciorbă reîncălzită, s-ar zice. Da, dar într-o oală de aur, bătută cu pietre scumpe.

Ciorba în cauză conţine hălci întregi din Satyricon şi La dolce vita, asezonate cu oarece durităţi picante gen Mondo Cane, sub forma unei relatări cu virtuţi prozastice –  mi se pare că povestea, cu fragmentarismul ei sincopat, discontinuu, de videoclip, cu sâmburele epic, cu filozofările ei şi cu toate micile ei „scăpări”, ar fi delectabilă şi citită, doar ca scenariu (desigur, însă, asta ar însemna să te lipseşti de o bună porţie de picturalitate…)

Avem aici personaje tipice şi altele extrem de atipice, de un pitoresc turbat. Frumoasa stripteusă, de pildă, care câştigă serios dansând la bară, îi povesteşte protagonistului Jep Gambardella, un macho de vreo 65 de ani în patul căruia va poposi pentru o noapte, că-şi dă toţi banii pe tratament. Pentru ce boală, vom afla, poate, în episodul următor, fiindcă nu ni se mai spune – iar Sabrina Ferilli, după cum ni se arată, putem zice că plezneşte de sănătate, să nu-i fie de deochi. Dar, în fine, astea sunt doar pete în Soare…

Găsim şi ceva nou. Pe lângă deja cunoscuta blândă ironizare a clericalismului atotprezent în Italia (amintiţi-vă de parada modei bisericeşti filmată de Fellini), avem, în finalul prezentului film, şi o adiere de religiozitate autentică, de sfinţenie adevărată, întrupată în incredibila apariţie a misionarei în vârstă de 104 ani.

Recipientul, oala de care ziceam, este unul somptuos: Roma, cu minunăţiile ei arhitecturale, picturale, statuare.

Şi, ca să rămânem în domeniul gastronomiei – la fel ca şi cardinalul din film, cu faimă de mare exorcist, care se pricepe ceva de speriat la bucătărie şi e gata oricând să-ţi împărtăşească o reţetă alambicată: „polonicul” cu care se mestecă în ciorba asta e umorul, hazul mucalit al elegantului Jeppino (Toni Servillo), ziaristul monden care a publicat odată un roman de succes, dar n-a recidivat, care se cunoaşte cu toată Roma şi stă de vorbă cordial cu toată lumea, de la staruri şi contese la patroni de bombe deocheate. Dar care poate să fie şi mordant, la o soarea, atunci când e de dezumflat o scriitoare plină de iţe, fiţe şi „talente”.

Ca să fiu sincer cu dv., mie prin asta mi-a devenit, pe loc, simpatic.

Counter instalat la 17.02.2024


Paris–Bucureşti–Lisabona – fără escală

Thursday, March 20th, 2014

A devenit deja o tradiţie ca, în fiecare an, Sărbătoarea Francofoniei din capitala Portugaliei să se încheie cu un eveniment complex, cu semnificaţie deosebită, organizat de Institutul Cultural Român din Lisabona. În 2014, pentru a onora prestigiul câştigat, ICRL a invitat doi artişti români care s-au impus pe scena culturală din oraşul de adopţie, Parisul, prin originalitatea şi consistenţa operei lor.

Scriitorul Virgil Tănase va fi prezent sâmbătă 22 martie la premiera lusitană a filmului Afacerea Tănase. Leapşa pe murite de Ionuţ Teianu. În documentar este repovestită, într-o viziune bazată pe informaţii apărute în ultimii ani, rocambolesca aventură al cărei erou a fost, fără voie, invitatul din acest an al ICR Lisabona. La finalul proiecţiei, Virgil Tănase va susţine o conferinţă despre condiţia scriitorului exilat, despre provocările cărora trebuie să le facă faţă, şi va răspunde întrebărilor adresate de public. Proiecţia va începe la orele 20.30 şi va fi precedată, începând cu ora 19, de vernisajul expoziţiei de fotografie Paris connu et inconnu semnată de Carmen Lăzărescu. Selecţia de 54 de lucrări este o declaraţie de dragoste faţă de Oraşul Lumină, dar şi o meditaţie atentă, scormonitoare asupra ştiutelor-neştiutelor convergenţe spirituale româno-franceze. Originalitatea artistului, în această excursie provocatoare, se manifestă în capacitatea de a descoperi unghiuri surprinzătoare, revelatoare, prin care locurile comune ale urbanului parizian, de la Tour Eiffel la Dôme des Invalides, devin sursă de evocare, ecouri ale unei lumi de dincolo de aparenţe şi, simultan, izvor de lirism. La toate acestea se adaugă lectura tipică românului care i-a devorat în anii formării ca intelectual pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, Theodor Pallady, Horia Creangă, Duiliu Marcu, George Enescu dar şi pe Paul Valéry, Paul Morand, Lecomte de Noüy sau Albert Galleron.

Afacerea Tănase. Leapşa pe murite (Libra Film, 2013 - regia: Ionuţ Teianu; scenariul: Liviu TofanIonuţ Teianu) este un film documentar care propune o reconstituire palpitantă a senzaţionalei afaceri de spionaj ce a ţinut prima pagină a presei franceze din vara anului 1982. Personajele principale – dizidenţii Virgil Tănase şi Paul Goma, împreună cu spionul Matei Haiducu – participă la reconstituire prin mărturii actuale sau din epocă, susţinuţi de relatările unui fost director adjunct al serviciului francez de contrainformaţii. Scenariul documentarului are la bază cărţile „Leapşa pe murite” (Virgil Tănase, Ed. Adevărul, 2011) şi „A patra ipoteză” (Liviu Tofan, Polirom, 2012).

Expoziţia Paris connu et inconnu este un eseu fotografic care încearcă să restituie faţa nevăzută a unui oraş cunoscut mai degrabă prin reclame turistice şi clişee culturale. Această abordare este de fapt un pretext pentru a regăsi urmele unor români celebri care au trăit la Paris şi care reprezintă punţi între cultura română şi cea franceză.  Parisul, prin efervescența spirituală, farmecul și eleganța sa urbană, a fost întotdeauna, în imaginarul intelectualităţii românești din Micul Paris, un paradis al artelor, un pol iradiant al libertăţii de cuget şi de expresie, iar din această perspectivă, personajele celebre invocate de Carmen Lăzărescu, şi cărora le regăsim duhul trecerii pe malurile Senei, sunt şi expresia propriilor noastre aspiraţii şi ispite. Expoziţia va fi deschisă până pe 6 aprilie 2014.

Virgil Tănase este regizor şi profesor, romancier, dramaturg şi eseist de expresie română şi franceză, stabilit la Paris. Născut în 1945 la Galaţi, este absolvent de filologie şi regie. Interzis în România anilor ‘70, debutează în 1976 la Paris cu romanul Portret de om cosind în peisaj marin (Flammarion, 1976), care îl recomandă drept un scriitor important al curentului oniric. La Paris va obţine sub îndrumarea lui Roland Barthes un doctorat în sociologia şi semiologia artelor şi literelor cu o teză intitulată Semiologia regiei de teatru. Urmează alte romane şi eseuri publicate la GallimardFlammarionHachette, şi Non Lieu dar şi la edituri din Spania, Italia, Brazilia şi Japonia. După 1989 câteva din cărţile sale au fost publicate şi în România.

A primit Premiul de Literatură al Uniunii Latine, Premiul de Dramaturgie al Academiei Române şi Premiul de Memorialistică al Muzeului Naţional al Literaturii Române. Membru în juriul premiului Jean Monnet pentru literatură europeană, Virgil Tănase este Ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor (Franţa) şi Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România).

Ionuţ Teianu este un cineast român stabilit la Paris, autor al scenariului filmului Despre oameni si melci, regizat de Tudor Giurgiu şi director de imagine al filmului Piaţa Universităţii de Stere Gulea (1991). A câştigat, cu Afacerea Tănase. Leapşa pe murite Premiul Special acordat documentarului românesc la Astra Film Festival (Sibiu, 2013). Acest din urmă film a fost prezentat şi la festivalul de la Biarritz (2014) unde a cules aprecieri unanime.

Carmen Lăzărescu este un arhitect şi fotograf român stabilit la Paris în 1990.Începând cu 2003 i-au fost publicate numeroase fotografii în Chasseur d`ImagesRéponses Photo sau Photofan. A deschis numeroase expoziţii personale, dintre care menţionăm: Epaves (2007), L’art du hasard,Impressions - Soleil levant (2009), şi Portraits nature (2011) la Galerie 3F din Paris, Art du hasard la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti (2009), şi Portraits Nature la galeria Ohno din Tokio (2013).

Gelu Savonea

Diretor-adjunto

Instituto Cultural Romeno

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FILM nr. 1/2014

Wednesday, March 19th, 2014

Au prezentat noul număr: prof. univ. Dana Duma, Olimpia Melinte, actriţă şi Cristian Tudor Popescu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

La moartea lui Aureliu Manea

Saturday, March 15th, 2014

A murit Aureliu Manea.

Cum poate să moară o legendă? El era o legendă. Toţi oamenii de teatru – şi în primul rând, cei mai mari regizori de origine română – spun că era un geniu.

Am trăit în apropierea lui, ducându-mi viaţa în cultură, chiar în teatru la un moment dat, fără să ştiu nimic de el, fără să ştiu că el încă făcea spectacole şi că acestea erau reprezentate – ce-i drept în teatre de provincie, fără cotă. Aflam, întotdeauna după scoaterea lor de pe afiş, că fusese vorba de nişte capodopere. Şi asta, iarăşi, n-o spuneau nişte aplaudaci oarecare, ci ditamai regizori şi critici, la rândul lor cotaţi excepţional.

(vezi şi http://yorick.ro/andrei-serban-pe-langa-opera-sa-aureliu-manea-va-ramane-special-prin-fiinta-sa-sangeranda/)

M-am nimerit în Timişoara, la terminarea facultăţii, în 1977, la câţiva ani după plecarea lui de acolo (fusese angajat al Naţionalului de acolo, nu colaborator, cum citeam adineaori într-o postare circumstanţială de pe Net).

Nu auzisem până atunci de el, deşi unii dintre profesorii mei se pare că îl cunoşteau bine, fuseseră chiar colegi, nu ştiu dacă nu şi buni prieteni.

Iar la Timişoara, oraş cu mari pretenţii cultural-artistice (şi cu puterinţe ceva mai modeste), vreo doi colegi mai vechi prin partea locului mi-au vorbit de el. Era o poveste tristă.

Viziunea lui nu era pe placul multora: al culturnicilor de pe la Partid, fiindcă nu pricepeau ce vrea el în spectacolele acelea şi se temeau să nu fie ceva necorespunzător din punct de vedere – iar al actorilor, colegii lui mai bătrâni din teatru, idem. Plus, în cazul ăstora din urmă, teama că o să-i pună la muncă, băgându-i cu nasul în nişte noutăţi revoluţionare, de care n-auziseră şi nici n-aveau nevoie, îşi luau leafa bine mersi şi fără ele.

Aşa că s-au aranjat cumva să scape de el. Cum? Printr-o şedinţă cu participarea întregului colectiv de oameni ai muncii, cum se obişnuia pe vremea aceea. Adică, democratic.

O paranteză: vioara întâi în această mică mânărie ideologică se pare că ar fi fost o canalie de mare calibru, cu care mai târziu, când eram funcţionar la Ministerul Culturii şi mă ocupam în mod nemijlocit de vreo câteva teatre, printre care şi cel din Timişoara, am avut de lucru (Buget, Personal şi Achiziţii de Texte, cu asta mă ocupam, aşa mă trecuseră în organigramă la Direcţia Teatrelor). Ştiam cine e, ce hram poartă, dar n-aveam ce-i face. Concedierea lui numai “colectivul de oameni ai muncii” putea s-o ceară. Şi n-a cerut-o.

La şedinţa aceea, el a dat tonul acuzelor. Nu mai ţin minte ce se zice c-ar fi spus, dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Orice om de vârsta mea – şi chiar mai tânăr cu zece-douăzeci de ani – o poate face cu uşurinţă.

Şocant este doar că după el au vorbit numai maşiniştii şi femeile de serviciu din teatru, care au condamnat, la rândul lor, viziunea reacţionară, atitudinea antipartinică… etc. ale inculpatului.

Drept care i s-a “desfăcut contractul de muncă”. Adică a fost dat afară, fără alte explicaţii.

Colegii mei pretindeau că atunci s-a îmbolnăvit Aureliu Manea.

Dumnezeu să-l odihnească.

Nu e bine să fii geniu prin părţile astea de lume. Pe prea mulţi îi deranjezi.

Matei Varodi, regizor de teatru:

E cumplit de trist… mi-aduc aminte de candoarea cu care descoperea în cel mai banal fapt de viaţă imagini fabuloase, de frenezia dezbaterilor - fragmente din cartea care are imaginea asta pe copertă mi le povestea la Turda - sau cât a fost de fericit şi neajutorat când s-a născut Muriel, cum am mers împreună la maternitate, eu fiind “veteran”, aveam deja o fetiţă şi cât era de curios şi speriat de cum trebuie să te porţi cu vietăţile astea mici… şi iată, Muriel a devenit regizor şi mesajul lui va trăi, chiar dacă el s-a dus în eternitate !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Fiindcă tot veni vorba de

Saturday, March 8th, 2014

BIBLIOTECA NAŢIONALĂ

În mai 2012, când a fost inaugurată noua clădire a Bibliotecii Naţionale a României, respectiv terminată, în fine, măgăoaia începută de Ceauşescu, m-am grăbit s-o văd de aproape.

Mi-am luat şi „fotosavoniera” cu mine, adică micul meu aparăţel Sony, care poate fi ţinut fără probleme în buzunar.

Asta n-a fost, aşa, o curiozitate de gură-cască, ci una motivată de soarta incertă a depozitului legal. Mai exact, vizita mea a fost provocată de anunţul Bibliotecii că publicaţiile periodice din perioada 1989-1993 nu mai sunt accesibile publicului. Şi ulterior, de zvonul larg răspândit că acestea fuseseră „păstrate”, până în acel moment, în nişte pivniţe aparţinând armatei, unde ar fi fost inundate, neputându-se şti ce şi cât anume a mai fost recuperat.

Interesul meu în această chestiune era unul direct, în calitate de editor al al unui periodic numit JERTFA, care a început să apară la 20 mai 1990, adică în neuitata Duminică a Orbului, când Ion Iliescu a fost ales preşedinte cu o majoritate de 85%.

detalii, la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=15486

şi la http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4156

Până prin anul 2010, JERTFA (nr. ISSN 1220-9937) mai putuse fi consultată la sala de lectură a BN, unde avea cota PIII 2609.

În 2012, însă, dispăruse, la fel ca toate celelalte ziare din anii aceia agitaţi – fără a căror consultare viitorilor cercetători le va fi absolut imposibil să înţeleagă ceva din istoria contemporană a Patriei noastre. Dar de ce–o fi trebuind să înţeleagă istoricii chestii de-astea? ei sunt ştergători de urme şi dregători de busuioc, noi pentru asta-i plătim. Păi nu?

În mai 2012, pe rafturile sălii de lectură se aflau doar publicaţiile cele mai importante. În primul rând, ROMÂNIA MARE. Asta, aşa, ca să fie clar pe ce picior dansăm la Biblioteca Naţională a României. Ca să ştie popeurul ce soi de făină se macină acolo. (A, se mai afla şi ULTIMA ORĂ. Aţi auzit de această publicaţie? Nici eu.)

Cât priveşte revista JERTFA, lucrurile sunt, sau ar putea fi relativ simple. Dacă exemplarele de depozit legal au fost distruse într-un eventual potop din ultimii 20 de ani, eu sunt gata să ofer Bibliotecii Naţionale unul din cele două exemplare ale primului număr, pe care le mai am. Deşi mi-e teamă că respectabila instituţie o să facă focul, la iarnă, cu el.

Şi nu spun chiar degeaba chestia asta.

Dacă te apuci să cauţi în catalogul electronic al BN numele meu, ai să găseşti o listă din care nu numai JERTFA lipseşte. Mai lipseşte şi À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK!, versiunea franceză a romanului meu TATĂL MIELULUI, publicată, în traducerea doamnei Véronique Malengreau, la Lyon, în 2011.

Asta nu putea să dispară chiar aşa, fiindcă exista un borderou cu o semnătură şi o ştampilă. Aşa încât, culmea ingeniozităţii scamatoriceşti,* a apărut pe o listă, vezi Doamne, greşită. În Catalogul colectiv al cărţilor străine intrate în bibliotecile din ţară.

Ştiu ce-or să-mi răspundă, dacă-i întreb: “Ne scuzaţi, dom’ Predescu, a fost o mică scăpare a unui angajat fără experienţă, v-a trecut cartea pe o listă de edituri străine, nu de autori români, se mai întâmplă, nu fiţi supărat pe noi… se poate? păi noi suntem Memoria Naţiunii!”

…Una foarte selectivă, după cum se vede…

http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/biblioteca-moderna-e-un-spatiu-comunitar-interviu-elena-tirziman

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/biblioteca-nationala-institutia-cladirea?fb_action_ids=10152282888819066&fb_action_types=og.likes

http://www.youtube.com/watch?v=SiNJ7sGphQQ

http://www.mediafax.ro/cultura-media/angajatii-bibliotecii-nationale-continua-sa-protesteze-kelemen-da-asigurari-ca-problema-se-rezolva-12219336

+ alte noutăţi despre: http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/elena-tirziman-directorul-bibliotecii-nationale-a-obtinut-80-000-de-euro-din-inchirierea-ilegala-a-unor-spatii-ale-institutiei-116915

+ observaţie filosofică D.P.: Atunci când se toarnă şi bălăcăresc, ambele părţi spun adevărul.

Legea depozitului legal

… fondul intangibil al patrimoniului
cultural naţional mobil …

La 20 martie a.c., am primit de la un vechi prieten următorul ecou:

Am avut plăcerea de a lucra la toate clădirile din Centrul civic (cele care sunt realizate şi cele care nu sunt). Printre ele şi Biblioteca Naţională. Prin asta, am avut acces la fostele biblioteci (Academiei, Biblioteca Centrală de Stat, BCU). Eu mă ocupam de partea informatică a unei biblioteci naţionale (dotarea tehnică).

La un moment dat, am solicitat şi eu, ca orice cititor cu legitimaţie, accesul la anumite ziare şi reviste din perioada 1938-1944, pe care le-am “vizionat”. Dar când am cerut colecţia ziarului Scînteia din perioada 1948-1952, am fost trimis la băieţii cu ochi albaştri pentru aprobare. Bineînţeles că nu mi s-a aprobat (după ce m-au chestionat - de ce vreau asta?) Mi-a fost “jenă” să cer ceva mai proaspăt! Am fost “sfătuit” să îmi văd de treabă.

Pot să îţi spun că nu am avut curiozitatea să o vizitez deoarece nu mai era ceea ce proiectasem. În privinţa accesului la informaţii, pot să te întreb: s-a schimbat ceva? Doar ai lucrat în cultură…

ing. Dan Bivolaru

* cam ca asta: http://www.youtube.com/embed/Dg4Hww479K0

Counter instalat la 21.07.2023