Archive for April, 2013
Irina Cavali. SPRE FLORIDA (fragmente)
Tuesday, April 23rd, 2013Nu căra toată casa cu tine! spune Petre. De câteva zile fac liste. Sunt aproape gata. Şi el e gata. A luat toate cele spălate, călcate, grupate şi le-a aranjat meticulos într-o valiză American Turist. Mai trebuie să-şi adauge trusa de bărbierit. De restul mă ocup eu. Quand même, să nu car toată casa, cum fac de obicei. Că nu ne ducem la capătul lumii, doar la 2200 de km, în linie aproape dreaptă, în josul globului şi la alte temperaturi.
20 decembrie, 8 dimineaţa. Sacul lui, sacul meu. Un altul cu haine pentru cele două nopţi la moteluri – pijamale, papuci, trusele de toaletă. Pe toate Petre le aşază în portbagaj. Trusa cu medicamente, pe bancheta din spate. La fel trusa-armonică cu de toate : Tylenol, dar şi forfecuţă, pansamente, aspirine, Tums-uri pentru arsuri stomacale şi şerveţele umede. Hainele uşoare de toamnă peste lucrurile din portbagaj. Paporniţa cu mâncare de drum - pentru că McDonald-urile şi alţi Burger Kingi nu ne priesc – în spatele scaunului şoferului, ca să scotocesc în ea cu mâna stângă, din mers. La fel, paporniţa cu dozele de sifon, sticle de apă, sucul de portocale, sticluţele de Pepsi Diet. Punga cu clementine pe bancheta din spate. Fiecare are 15 glucide, au cas ou… Cele trei borcane cu gogoşari muraţi, home made by myself, în portbagaj. Comandă specială pentru Marius. Punga cu cadouri, sacoşa cu încălţăminte tot acolo. Cana cu cafea, fără de care Petre nu funcţionează, în suportul de lângă mâna stângă. Sticluţa cu apă, în cel pe mâna dreaptă. Borseta cu acte şi bani americani în bord. Geanta mea pe bancheta din spate. GPS-ul între scaune. Atlasul în cutia de jos a bordului. Et la Mer (de sa mère) … de Trenet, că sună mai melodios decât „mama-măsi”. Maşina e plină ca un stup, dar mai e loc pentru ceva polen.
Sunt o apă, e deja 10 dimineaţa, sunt trezită de la şapte, adicătelea zorii zilei pentru mine, adormită după două, comme d’habitude. Fac un duş, mă îmbrac, mâncăm, bifez lista. Adăugăm ultimele chestii uitate, convinsă că mereu rămâne ceva în urmă. Mângâi pisicile şi le şopocăi la ureche cuvinte drăgăstoase. IraVaadi e atentă, simte de câteva zile agitaţia. Că plecăm, nu o sperie prea tare, dar vine Luca-Ioan şi asta nu e pe placul ei. Orsal e placid, doarme încolăcit cu laba peste nas. Îl mângâi cu grijă, să nu îl deranjez. Nu de alta, dar dacă îl trezesc, cere iar de mâncare şi nu mai avem timp.
Ora 12 fără 10. Reuşim să ne extragem din casă finalmente şi o pornim. Terminaţiile nervoase mi-au înnodat stomacul. Afară e umed, dar nu rece. Un grad Celsius cu puţin vânt aiurit ca un zefir, rătăcit din alt anotimp. Gri beton peste tot: cerul, asfaltul, şoseaua, bloacele în depărtare. Decoraţiunile de Crăciun nu sunt aprinse încă prin cartiere, dar oricum nu reuşesc să înveselească nimic în viziunea mea opacizată de stress şi de îngrijorarea pe care mi-o dă călătoria atât de departe, aproape în necunoscut. Pornim pe drumul bine ştiut, coborâm pe 15 Sud, trecem la pas Podul Champlain, huduruncaţi de traversele de oţel. Nesfârşit convoi, dar nu ţine mult. Fluviul, splendoare de iarnă, gri-irizat sub cerul gri, şuvoi lent fără gheţuri, curge leneş în aşteptarea sloiurilor. O luăm spre La Prairie-New York. 80 de kilometri până la graniţă, unde intrăm la free shop ca să îşi ia Petre ţigări, Armagnac şi câteva băuturi de dăruit. Şi eu un Paris Match pentru că nu mai sunt abonată et je suis en manque.
Aproape că o deranjăm pe fata dintr-una din multele gherete de graniţă. Ne ia paşapoartele pentru că i le întindem noi, nu pentru că le-ar vrea neapărat. Placa maşinii e citită automat, iar ce am mîncat la mic dejun, sarea de pe tartine şi zahărul din ceai apar cu siguranţă pe ecranul ei. Paşapoartele nu îi aduc niciun fel de informaţie nouă. Totul, şi ceva pe deasupra, e înregistrat deja în fişele noastre personale. În special dacă am fi făcut ceva rele. Nu am făcut. Nimic nu bipăie isteric în terminalul ei. Deranjăm lumea degeaba, hahalere ce suntem ! Ne fâlfâie o mână dispreţuitoare spre înainte. Haidi băă, treceţi odată ! Chiar şi o astfel de invitaţie de intrare pe sfântul teritoriu al SUA nu se refuză. Nu mai încurcăm locul ca neisprăviţii şi o pornim la vale pe 87 Sud.
Drumul îmi aminteşte de peisajul din Twin Peaks. Şoseaua are două benzi de dus, dar pare îngustă pentru că e prinsă între pereţi de roci acoperiţi de ape verzui, încremenite în plăci groase, îngheţate. Când şoseaua coteşte, în stânci se înfig raze de la soare-apune, iar gheaţa sclipeşte scurt, repetat, ca un flash de semnalizare. Panglică şerpuitoare de asfalt, cureaua cu zimţi şi noduri intră vijelios printre roţile din faţă. Maşina o înghite şi o trimite la spate lucioasă, netedă, ca nouă. Viteză mare. După nici trei ore de la plecare, şoferul din faţă, Petre şi alţi doi şoferi din spate sunt opriţi pentru depăşire ilegală de speed. Aşteptăm cuminţi cu privirea fixă pe zarea purpurie. În depărtare, acolo unde munţii dispar, unde valea se lărgeşte, acolo unde ar fi trebuit să fim deja, apune soarele. Se pare că a fost o zi însorită dincolo de piscuri. Privesc cerul. Deasupra noastră nori opaci, claie înaltă de lână ţigaie netoarsă. Şi aşa era destul de întunecat, înserarea diminuează stropul de palide umbre. Ascultăm muzică. Evit chestia cu „ţi-am spus eu…” deşi tocmai asta îi spusesem : I hate the speed, Pietruşca. Evident, am gavarit doar pentru mine. Bărbaţii cu volanul în mâini ştiu întotdeuna mai bine ce fac.
150 la oră într-o zonă de 95. Poliţistul este un sherif local, puţintel la trup, tânăr, important, sever. Ni se adresează didactic, ca şi cum brusc am fi redevenit infantili. „Aveţi idee de ce aţi fost oprit ?” Probabil că aşa trebuie să fii tratat atunci când uiţi să fii cuminte. Ne ia actele şi se duce la maşina lui să verifice, să scrie amenzile, să le imprime, să ni le aducă apoi cu explicaţiile de rigoare. Aşteptăm deci răbdători. Nimeni nu mai taie azi chitanţe. Oh, que c’est fastidieu! (Ei ca să vezi). Oriunde s-a introdus calculatorul, la farmacie, la alimentară, în cabinete de tot felul, cei care trebuie să completeze formulare o fac cu un deget jumate şi o limbă prinsă între dinţi. Şi dureeeaaază.
Durează şi acum. Închidem radioul, e nepotrivit de săltăreţ. Nu putem să ne dăm jos din maşină, ar fi un act de agresivitate, iar şerifii au latitudinea să te reţină dacă imaginaţia lor, sau instinctul sau pur şi simplu cheful, le dictează că eşti un pericol public. Ne foim pe buci, în tăcerea la fel de apăsătoare ca ele. Dacă mergeam cu 95 pe oră, ajungeam departe până acum, îmi zic în sinea mea. Finalmente sherifuţul revine, ne dă hârtia şi ne arată unde să o trimitem ca să primim amenda. Avem 30 de zile. Nu ştim cât costă. Nici el. Şerifii în exerciţiu rutier nu pot încasa bani căci ar trebuie să li se asigure securitatea transportului de bacnote. Prea costisitor pentru contribuabili. Nu, nu vă gândiţi la şpagă. Nu ni s-ar râde în nas, ci am fi arestaţi pur şi simplu. Bineînţeles că există poliţişti veroşi, dar nu ei umblă pe şosele după amenzi.
Pornim mai departe cuminţei. E ora patru, suntem încă între munţi şi nu am făcut nici 400 de km.
Pe la nouă seara, am trecutără de New Jersey. Drumul s-a înveselit după ce depăşit Albany şi luminile au început să apară pe margini. Mai rulăm o oră şi ne oprim la un Rest Area. Sunt ameţită de oboseala acumulată în ultimele zile. Desprinderea de cotidian e şi ea un leucoplast smuls prea brusc de pe bătătura tabieturilor.
Rest Area e animat, are magazine şi restaurante, hărţi interactive, sus pe pereţi multe televizoare care comentează fără pauze ştirea groaznică a masacrului de la Newtown, Conneticut. Întrebăm câteva vânzătoare unde suntem, dar pare că nimeni nu pricepe ce vrem. Nedumeririle noastre, cum nu se poate mai fireşti, cad în vata pufoasă a ignoranţei lor amabile. Găsesc un om de serviciu, latinos, ceva mai dezgheţat, care e în stare să îmi bâiguie numele locului. Îi zice BluberryPlace sau cam aşa ceva. Ne spune că în oraşul următor, la zece kilometri distanţă, e un snop de moteluri. Cum se numeşte oraşul? Eck! Nu ştie, el locuieşte mai sus de Rest Aria, mai spre nord-vest. Dar ne asigură că nu-l putem scăpa, e chiar la ieşirea următoare.
Motelurile încep să fie anunţate pe marginea şoselei, de cum părăsim parkingul. Nu mai are rost să continuăm. Petre ar mai rezista, dar mie mi se învârt toate în cap şi simt un început de greaţă. În cinci minute reieşim de pe Interstate pe dreapta, facem o buclă la stînga, trecem pe viaductul de peste 95 şi pătrundem într-o tăcere de orăşel care doarme demult. Sunt mai multe, dar alegem Comfort Inn Motel. E nou sau e renovat, pare mai atrăgător. Mă extrag din maşină, îmi realiniez coloana, pătrund în recepţie, negociez, îi spun indianului made în India că cei de la DaysInn ne-au cerut 59 plus taxe şi că am sperat un preţ mai mic la el, nu unul mai mare. Tânărul nu detectează minciuna-anti-marketing, bâiguie ceva cu multe „Maam” în bâlbâieli. E băiat frumos, bleg şi probabil de abia angajat. Dau să ies, indianul nu vrea să mă scape, mă întoarce din drum, e de acord. Îmi strig portofelul, Petre vine, plăteşte, ia cartelele magnetice şi trage calul la una dintre clădiri. Camera e imensă, două paturi duble, o baie utilată cu de toate. Scândură şi fier de călcat în dulap. Or fi instrumente erotice? Maşină de cafea, pliculeţe cu cafea, ceai, lapte praf, plicuri cu suc de lămîie. Microunde, frigider, cafetieră, pahare şi căni, tacâmuri de plastic, şerveţele. Nu am chef de nimic, sunt ameţită şi uşurată că ne-am oprit şi că pot dormi.
Termometrul arată opt grade plus afară. În cameră e rece, butonăm aeroterma de sub fereastră, schimbăm de la aer condiţionat la cald. Aparatul pufăie, se încălzeşte repejor, vânturile nordului rămân dincolo de draperii. Spălat, ceai, La vache qui rit pe biscotine, clementine, Tv pentru meteo, e-mail spre Montreal şi spre Palm Coast. La aproape douăsprezece noaptea adormim bine înveliţi. Trupul mi se relaxează, creierul continuă să învârtă roţi de maşină pe şosea. Adorm în ritm legănat de dinga-dânga, dânga-dinga, întrebându-mă prin ceţuri în ce oraş sunt de fapt paturile în care visăm deja.
. . . . . . .
Savannah e o splendoare, elegantă şi umbrită de o vegetaţie abundentă, maiestuoasă, cu arbori imenşi, cu forme neobişnuite, necunoscute nordiştilor. Cum o fi oraşul vara, dacă în decembrie e atât de pletos? Din vârful copacilor până la creanga cea mai joasă, fâlfâie bandaje destrămate, dantele, cearceafuri sfâşiate, eşarfe din fin borangic, giulgiuri spumoase, perdele din pufuri, iţe răzleţite de fuioarele lor. Călătorim pe sub bolţi care îmi amintesc de o alee din Cişmigiu, nici pe departe atât de densă. Crengile sunt împletite, înlănţuite strâns, ca un parenchim, prin care trec lame de lumină, ca şi cum de dincolo cineva ar trimite spoturi puternice. Ieşim brusc dintr-un tunel vegetal într-o răscruce banală, sărăcăcioasă. Pe o latură, o staţie service modernă, cu magazin, cu toalete, cu o vânzătoare de origine hindi care are grijă de tot, de grill, de cafele, de benzină, de biletele de loto. Se mişcă încet, vorbeşte cântat, e născută acolo, e calmă, lumea de la coadă la fel. Suntem în Georgia, la poarta Sudului, unde toate moleculele au atomi lenţi, evoluînd cumpătat în melasă.
Infrastructurile oraşului sunt impresionante, autostrada de acces este o panglică ondulând peste mlaştini şi canale, peste lacuri şi cartiere de case vechi, maiestuoase, cu coloane pe două etaje, ca în filme. Vizităm Main Street, unde, printre clădiri noi, construcţiile istorice, recondiţionate cu dichis, dau o idee despre oraşul de pe vremuri. Petre vrea poze lângă tunurile Războiului de Secesiune. Un tun cu ghiulele scoate la iveală băiatul din fiecare bărbat matur. Dar nu acesta e scopul călătoriilor? Sau oricum, efectul lor asupra noastră? Descoperim lumea şi ne descoperim pe noi înşine în contact cu ea. M-au fascinat întotdeuna momentele fulgerătoare în care, graţie unui amănunt, unei replici, unei comparaţii, o convingere, o credinţă, o formă de cunoaştere ce părea imuabilă, se schimbă puţin sau radical şi ne schimbă, roteşte imperceptibil, dar eficace postamentul de sub noi. Pe vremuri, aceste clipe erau cele ale creşterii. Acum, ele par să fie ale înţelepciunii. Sper.
Fac o poză, mai fac una şi îi las aparatul. Petre are chef de o ţigară „contemplativă”. Intru singură într-un magazin de antichităţi: porţelanuri Bone China, cristaluri de Baccarat, argintărie, acuarele şi vechi gravuri, multe arme, baionete, revolvere cu butoiaş şi pistoale de duel, puşti cu patul de argint, cum avea Winnetou, şi haine de piele cu franjuri, cum purta Old Shatterhand. Căşti cu panaşe roşii, medalii, decoraţii, bani vechi, hărţi şi reviste îngălbenite ; mobilier delicat, splendide broderii şi dantele spaniole cu preţuri exorbitante, caboşoane colorate, pampile de candelabre, evantaie de bal cu pene de struţ, şaluri cu paiete adevărate, lornioane, cutioare de prizat tabac, obiecte din alte timpuri. Îmi umplu ochii de frumuseţe, revăd scene din filme vechi, de la cinemateca de miercuri seara, în alb şi negru. Un gând pentru Suchianu, cel clipitor din pleoape şi sclipitor la vorbă. Un altul pentru Bette Davis în Jezebel. Şi unul pentru Forsythe Saga pentru că bunicul lui Marjorie Ferrar, marquizul de Shropshire, dorea să-i ofere vechile dantele ale bunicii ca să îşi achite datoriile. Nu, nu am memorie extraordinară, deşi da, e bună. Am revăzut serialul acum doi ani, seară de seară, o săptămână întreagă. Bunicul îi spune cu umor: Pe vremea mea femeile erau mult mai bine îmbrăcate (acoperite), dar toaletele costau mai puţin decât azi, când tinerele umblă aproape dezbrăcate şi plătesc o avere pe haine. (Reprodus din memorie). E întâia oară când văd cu ochii mei dantele spaniole lucrate cu două secole în urmă. Înţeleg de ce erau şi mai sunt atât de scumpe. Sunt o valoare sigură, „de refugiu” cum spun financiarii de azi. Un fel de caviar, de trufe, de fildeşuri pe cale de dispariţie.
Coborâm spre faleză, admirăm antrepozitele portuare recuperate de arheologi şi recondiţionate de primari deştepţi. Pe o linie simplă trece în sus şi în jos, de ici până colo, un tramvai de epocă, reconstituire vintage pentru turişti. Cheiul e plin de restaurante care răspândesc mirosuri tari, de ardei iute, de frigărui, de roşii fripte, de bere draft. Terasele debordează, turiştii abundă. E gălăgie, muzici se aud de pretutindeni, lumea e veselă. Revenim în centrul vechi, ne recuperăm maşina, mai facem un tur pe străzile cu vile din poveste. Din păcate, muzeele s-au închis. Alt’dat. Savannah se cere descoperită, locuită măcar o săptămână.
E din nou seară, ne reîntoarcem pe autostrada serpentinată şi ne vărsăm în interstatul 95. Mariana şi cu Marius ne-au sunat, i-am rugat să nu ne aştepte căci vom ajunge târziu şi ne vom duce direct la motel. Maşina înghite cu viteză griul şoselei, scuipă în urmă paglica impecabilă şi trece de pe o bandă pe alta depăşind „melcii” cu casele în spinare. Petre se realiniază pe prima, unde se rulează iresponsabil, cu peste 140 la oră, în grupuri compacte. Toată lumea ignoră limita de 70 de miles de parcă nici nu ar exista. Îmi aduc aminte de o reclamă la Volkswagen : Automobilul zbura pe şosele şi o voce din off lăuda calităţile produsului german filmat pe asfalturile lor fără limită de viteză. Muzica accelera ritmul, Volkswagen-ul prindea aripi, depăşea orice, avea vânt în pînze când, deodată, o altă voce îi tăia avântul : Hei ! Hei ! Încetineşte imediat ! Aici e America ! Reclama a rulat foarte puţin, au retras-o repede.
Instinctul le spune şoferilor că un baraj de poliţie acum, pe 22 decembrie, ar isca o revoltă populară. Crăciunul îşi fâlfâie promisiunile şi aerul e plin de goana spre ele. Gonim deci şi noi. Ocolim Jacksonville pe la est, pe cureaua periferică. Oraşul pulsează, cu bulevarde largi, multe turnuri din sticlă, impresionante, moderne, unele chiar frumoase. Zeci de ieşiri la dreapta spre cartiere luminate pe care le zăresc secvenţial, ca într-un film derulat prea repede. Portul e la stînga, şiraguri de lumini, de zgomote şi pufăituri de camioane grele. Vapoare se zăresc în larg, pe Atlantic, probabil aşteptând intrarea în radă. Maşina goneşte şi totuşi prin ferestrele întredeschise pătrunde pulsaţia fierbinte a Urbei, trepidaţia unei mari metropole. În ADN-ul sudiştilor există un spirit identitar în care se contopesc prezentul şi trecutul lor unic. O măreţie transmisă din timpurile glorioase, prospere, pe care, din fericire, sudicii continuă să o perpetueze. Jacksonville şi-a dublat populaţia în ultimii zece ani, şi-a cvadruplat-o în ultimul deceniu al secolului trecut. E a douăsprezecea metropolă a Statelor Unite şi unul dintre oraşele cele mai prospere. Universităţile au cote tot mai ridicate, sălile de spectacole sunt pasaje obligatorii pentru vedetele show-urilor de toate felurile. Şomajul e scăzut, deci supradensitatea pe picior pătrat e asigurată. Aceasta e problema ! Unde sunt joburi e îmbulzeală, ambuteiaje, drumuri lungi de acasă la slujbe, şi mai lungi la-ntors. Orăşelele paşnice, cu străzi pietonale, cartiere-parcuri şi alei liniştite, aparţin celor care şi-au făcut plinul şi s-au retras din joc. Şi miilor de salarii modeste din serviciile multiple pe care le oferă societatea de consum. Undeva, între aceste două clivaje, e dilema de azi a lumii occidentale. Trebuie să ştii cum să-ţi faci plinul şi unde să te retragi ca să duci o viaţă confortabilă, consumând acumulările cât mai chibzuit şi mai prelung.
Ocolul pe şoseaua de centură ne readuce iarăşi pe linia verticală a 95-ului. Frenezia e vertiginoasă. Se conduce în coloană spaţiată, dar cu piciorul pe acceleraţie, cu peste 150 la oră; sudicii sunt mai greu de stăpânit. Soarele a apus şi s-a făcut brusc frig. Nu ne vine să credem, de abia 16 grade. Ne oprim la un Rest Aria unde fete foarte tinere şi foarte dezbrăcate vin să îi vadă pe nordici coborând pe teritoriul lor. Trei copile negrese, cu cercei belciuge, dar fără poale la fustele lor strech, dârdâie încăpăţânate, holbează ochii, aspiră aerul rece prin guri căscate, se smârcâie din polipii care le obturează accesul la minte, dar nu pun nimic pe ele. Moda e modă. Au sandalele cocoţate şi mini-mini-uri, spatele tee-shirturilor decoltat, poşeţele, dar nici măcar o eşarfă. Oceanul nu e departe, briza suflă tare, o simţim chiar prin hainele noastre bine încheiate la gât. Ne repezim la toalete şi mai dihai. Empatici, ne trece imperios privind falangele lor rebegite.
Ieşirea 298 ne duce şi ne tot duce la malul Oceanului, pe faleză, unde e motelul la care am reţinut o cameră pe Internet. Bâjbâim printr-un spaţiu de întuneric. Atlanticul e la doi paşi, auzim valurile înaintând şi retrăgându-se ritmic, dar nu vedem nimic. Pe faleză nu e niciun felinar. De abia ici şi colo o fereastră proiectează pete galbene în întuneric. GPS-ul ne lasă la zece metri, pe o pată de asfalt iluminată de un restaurant fără mulţi clienţi. Motelul e roz, vechi, înghesuit între alte două case oarecare. Nu îmi place nici pe dinafară, dar după ce văd camera, fac stânga-împrejur imediat. Pe calculator arăta bine. În realitate, e o coşmelie veche, igrasioasă, puţin sordidă. Cobor, anulez rezervarea. Proprietarul e dezolat. Şi eu la fel. Caut pe Internet un nume cunoscut. Dau peste un alt DaysInn, sun, au camere, preţul ne convine.
Ajungem în cinşpe minute. Surpriză, nu e un motel, ci un hotel nou, frumos, modern şi central, foarte aproape de casa Marianei. Luăm o cameră pentru o noapte. Elegantă, spaţioasă, cu două paturi confortabile, cu baia mare, cu frigo-micro-etc. şi tot tacâmul de servicii. Only 69,99 plus taxe. Am fi vrut ceva mai ieftin şi Petre zice că vom căuta de mâine un preţ mai potrivit. Mie îmi place aici, nu am chef să mă mai trambalez. El aduce bagajele, eu sun la Mariana, îi povestesc unde suntem şi stabilim întâlnirea de a doua zi. Intru pe Expidia punct com şi surpriză ! Camera noastră e oferită la 48 de dolari pe noapte. Rezerv tot sejurul, fac enter şi mă liniştesc. Avem hogeag, urmează distracţia. Deshămăm toţi caii, cărăm desagii. Trimit mail-ul acasă, în timp ce Petre plonjează în baie, sub duşul cu masaj care îi mai deznoadă spinarea. Urmez aceeaşi cale şi elimin o parte din oboseală. E aproape unşpe, ne e foame, dar nu am chef să mai ies. Nici să comand o pizza care ne-ar umfla şi ne-ar da coşmaruri. Ronţăim ardei-miniatură, roşioare-cireaşă şi câteva triunghiuleţe de vacă surâzătoare din cele rămase în paporniţă. Mai găsim cutioare cu gem şi cu Philadelphia şi un sandwich din care am scos şunca pentru un cuţu pofticios. O portocală şi un măr pentru desert. Petre îşi scoate din valiză rezervele de Rocheros cu care îşi carburează plăcerile şi deschide o sticlă de coniac. Ne băgam sub pături şi butonăm canalele. Pe unul dintre ele ni se arată zăpezile din Nebraska. Piei Satană ! Găsim un film, probabil pe la jumate, nu pricepem nimic, alunecăm în somn înainte de a aluneca definitiv la orizontală. Pe noptieră, lângă două stanioluţe aurii de la bomboanele de ciocolată, coniacul lui Petre e aproape neatins. Suntem off.
. . . . . . .
2 ianuarie. Se încălzeşte tot mai mult, iar noi trebuie să plecăm a doua zi. Aşa e în vacanţă, se opresc ploile şi se face foarte frumos, la sfărşit. Am fost norocoşi, nu a plouat de loc, dar petrecerea se termină. Facem toţi şase o lungă plimbare pe plaja de la Matanza. E atât de frumos încât aş rămâne aici pentru totdeauna. Avansăm fără repere, atraşi de întinderea plajei nesfârşite, până departe şi grupul nostru de şase se dispersează şi se readună ca în matematicile lui Papy, din care nu înţelegeam la zece ani mai nimic. Suntem combinaţii de trei luate câte două sau permutări de doi luate câte trei sau singlete. Ne adunăm, facem o sută de metri alături apoi ne despărţim, care cu picioarele în valuri, care cu ochii la vreo barcă. Fiecare cu gândurile lui. Începutul de an deranjează permafrostul cerebral şi listele de priorităţi, de dorinţe, de scopuri şi de proiecte se combină cu visele irealiste care aici, în peiajul acesta simplu şi perfect, par posibile. Mergem cu faţa spre nord, cu soarele la ochiul stâng şi după ce Marius ne arată o superbă vilă cocoţată pe malul înalt, pe care o admiră el de ani de zile, oftăm, ne răsucim, luăm soarele în tâmpla dreaptă, privim spre sud şi ne acceptăm soarta vitregă în care nu există vile superbe pe maluri de ape cu valuri. Dar, ne zicem, soarta noastră nu e chiar foarte rea şi ne bucurăm puţin notalgici de ultima plimbare pe malul Oceanului.
Am proiectat un picnic căci avem de toate şi e păcat să mai pregătească Mariana ceva. Ne oprim la un popas pe mal, într-o zonă special amenajată, şi scoatem din sacoşe pacheţele şi cutioare cu resturile gustoase. Masa se umple într-o clipită. Bem sucuri şi apă, ronţăim crudităţi, povestim, dar suntem puţin trişti. Ne gândim la drumul de întoarcere, la bagajele pe care trebuie să le refacem. Pe noi ne aşteaptă frigurile canadiene de plină iarnă, pe ei căldurile excesive. Mariana şi Marius mai rămân o săptămână în Florida, apoi se vor opri câteva zile la Atlanta, la o nepoată. Înainte de cinsprezece ianuarie trebuie să fie la Washington, unde din fericire clima e echilibrată. E iarnă şi acolo, dar e suportabilă. Tragem de masă cât putem însă Marius e obosit şi îşi duce trupa spre un somniceli na caceli (legănat). Noi ne suim în maşină şi ne îndreptăm, nu departe, spre Fortul Matanza. Plaja Fortului e pe partea opusă Atlanticului, dincolo de şoseaua care îl mărgineşte. Nisipul e mai fin ca zahărul pudră. O pasarelă de lemn ne conduce spre lac de unde, în depărtare, zărim Fortul. Petre se lungeşte pe o dună călduţă, somnoros, complet relaxat. Eu o pornesc pe jos pe marginea apei, cu picioarele în undele calde, ca să descopăr trecerea pe sub autostradă spre Ocean. Vasele de plăcere vin din spatele Fortului, de după un cot al lacului care e de fapt un canal uriaş în care a pătruns adânc apa sărată. Vaporaşele şi iahturile trec pe aici, pe sub ultimul pod, şi pătrund în Atlantic.
În largul lacului sar delfinii, iar lumea, cu palmele streaşină la ochi, le urmăreşte salturile cu exclamaţii de bucurie. Îmi sumec pantalonii pescăreşti şi trec prin vad pe o insuliţă. De acolo privesc jocul delfinilor care înoată veseli spre Atlantic, zăbovind în dreptul plajei, ca nişte vedete amabile care oferă bisuri. Am impresia că delfinii simt că sunt admiraţi, că salturile lor ni se adresează şi adaugă salturi în plus la spectacol. Spre bucuria noastră, dar, evident, şi a lor.
Aceeaşi impresie îmi lăsaseră fluturii uriaşi într-un februarie, la Grădina Botanică din Montreal. Afară erau minus douăzeci de grade şi multă, multă zăpadă peste oraş. Eram cu tata, aşezaţi pe o bancă din Marea Seră, în căldura umedă, tropicală, creată special pentru expoziţia „Fluturii în libertate”. Printre copacii şi plantele cărnoase erau pitite farfurii pline cu fructe cât mai coapte, aproape putrede, iar fluturii se roteau deasupra talerelor, se apropiau doar câte unul, pe rând şi sugeau prin trompe sucurile dulci ale portocalelor, kiwiurilor şi goiavelor. Apoi palpitau prin faţa ochilor noştri ca şi cum ne-ar fi mulţumit. Veneau şi plecau în zbor graţios, extravagant, dar adăstau ceva mai mult la nici un metru de noi şi se răsuceau pe toate părţile ca şi cum ar fi ştiut că doream să le vedem toate desenele şi culorile minunate cu care erau înzestraţi. I-am spus atunci lui tata: „Am impresia că se ştiu admiraţi şi parcă vor să ne bucure.” ”Poate că ai dreptate”, mi-a răspuns el. „Nu am văzut niciodată asemenea fluturi uriaşi. Cine ştie ce sistem de percepţie extra-performant au. Poate decodează ce simţim. Poate au un al şaselea simţ de care noi nu avem habar sau pe care specia noastră l-a uitat”.
Pentru expoziţia aceea organizatorii aduceau săptămânal crisalide de fluturi din ţări îndepărtate. Puteam admira pupele depuse într-un incubator şi chiar am asistat la ieşirea unui fluture portocaliu din învelişul său asemănător unei foi răsucite de trabuc. De cum se „năşteau”, erau lăsaţi să iasă din dulapurile de sticlă, să zboare în libertatea serelor.
Pe bancă, lângă noi, părea că citeşte un domn foarte bătrîn, care ne-a întrebat prietenos în ce limbă vorbim. Era curios, zâmbitor şi am conversat mai mult cu el, traducându-i lui tata ce spunea. Domnul avusese o casă de vacanţă în Florida, dar tensiunea îl împiedica să se mai suie în avion. Se consola cu un abonament anual la Grădina Botanică şi cum locuia pe aproape, venea zilnic să citească în linişte, într-un mediu tropical, să regăsească puţin căldura care îi lipsea. L-am întrebat şi pe el dacă, după aproape o lună de convieţuire cu fluturii, nu i se părea că aceştia simt că îi admirăm şi se dau în spectacol cu intenţie, ca să ne facă plăcere. „Madame”, mi-a spus domnul, „să nu credeţi că sunt nebun. M-am împrietenit cu ei. Sunt atât de frumoşi, atât de minunaţi, încât nu mă pot opri din contemplarea lor. Uit să citesc şi îi privesc ore în şir. Acum ştiu că unii dintre ei mă recunosc. Credeţi-mă! De cum intru în seră, doi sau trei, mereu aceeaşi, îmi zboară deasupra capului şi mă conduc la banca aceasta. Apoi pleacă, dar revin de câteva ori. Unul mai ales se aşază pe frunzele de lângă mine şi îşi curăţă elitrele în timp ce îl privesc fascinat. Aduc în fiecare zi câte un fruct pentru ei şi am împresia că îl aşteaptă pentru că se adună dintr-o dată mai mulţi în jurul meu şi parcă ar sta răbdători la coadă. La început am întins o banană din care mîncam. Era foarte coaptă şi am avut impresia că fluturii sunt atraşi de ea. Am stat cu mâna nemişcată, sprijinită de bancă şi unul dintre fluturi, unul albastru cu ochelari de sidef pe o parte a aripilor, a venit să mănânce din ea. Ştiţi ce senzaţie extraordinară am avut când şi-a sprijinit lăbuţele lui fine ca nişte fire de aţă pe degetul meu? Nu vă pot descrie! Oh! E ca şi cum aş fi fost atins de un înger. Şi în acelaşi timp simţeam că nu îi e frică de mine. Avea încredere! A mâncat liniştit din sucul bananei şi pe urmă a dansat la nici o jumătate de metru de ochelarii mei. Norocul meu că nu erau mulţi vizitatori şi am putut plânge în voie. Nu ştiu cât mai am de trăit, chère madame, dar fluturii aceştia sunt o experienţă care m-a împăcat şi cu viaţa şi cu moartea.”
http://stiri.tvr.ro/festival-japonez-expozi-ie-de-fluturi-exotici-i-targ-de-plante-ornamentale-la-gradina-botanica_29495.html
http://www.butterflytrading.ro/
*
Counter instalat la 06.03.2023
ÎNCEPÂND DE MÂINE :
Friday, April 19th, 2013
EXPOZIŢIE DE FLUTURI EXOTICI ÎN CLIMAT TROPICAL
Fluturii exotici din America de Sud și Asia cuceresc spațiul serei tropicale a Grădinii Botanice „Dimitrie Brândză” a Universității din București. Aceste creaturi minunate vor putea fi admirate zburând într-un climat natural tropical timp de o lună, începând de sâmbătă, 20 aprilie, până luni, 20 mai 2013.
Expoziția de fluturi exotici în climat tropical este prima de acest gen din România și cea mai mare raportat la spațiul de desfășurare. Fluturii zboară liberi într-un habitat aproape identic cu al mediilor din care aceștia provin. Vizitatorii vor putea să interacționeze direct cu fluturii și să se bucure de zborul lor dantelat.
Programul de vizitare al expoziției este de marți până duminică, între orele 10:00 și 19:00 (ultimul vizitator), expoziția fiind închisă în zilele de luni.
Accesul este permis vizitatorilor pe baza biletelor achiziționate de la intrarea în sera tropicală, prețul unui bilet întreg fiind de 5 lei, iar un bilet redus având prețul de doar 3 lei. Fotografierea fluturilor este permisă și chiar încurajată.
http://www.butterflytrading.ro/
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8194
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7493
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7300
Cluj-Napoca, 21 aprilie
COMUNICAT DE PRESĂ
Târgul GAUDEAMUS Cluj-Napoca 2013 s-a încheiat duminică, 21 aprilie. Evenimentul a fost organizat de Radio România – echipa GAUDEAMUS şi Radio Cluj – şi s-a derulat în perioada 17 – 21 aprilie, în incinta unui pavilion expoziţional mobil amplasat în Piaţa Unirii, spaţiu în mod tradiţional legat de Târgul GAUDEAMUS.
Ediţia cu numărul 14 a evenimentului s-a desfăşurat sub semnul dublei aniversări din acest an: 85 de ani de la prima transmisiune a Radio România (1 noiembrie 1928) şi 20 de ani de la lansarea Programului LECTURA – Târgurile GAUDEAMUS, odată cu ediţia pilot a Târgului GAUDEAMUS Carte de Învăţătură (30 octombrie – 6 noiembrie 1994).
Preşedintele de onoare al acestei ediţii a fost domnul acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Premiile Târgului GAUDEAMUS Cluj-Napoca 2013, decernate în cadrul festivităţii care a avut loc duminică, 21 aprilie, ora 12.00, sunt următoarele:
Trofeele GAUDEAMUS acordate expozanţilor prin Votul Publicului:
- Trofeul GAUDEAMUS: locul 3 – Adevărul Holding, locul 2 - Editura Nemira şi locul 1 – Editura Eikon din Cluj-Napoca;
- Drept cea mai râvnită carte a târgului a fost desemnat volumul Poveştile, viaţa şi moartea de Vasile Sebastian Dâncu, publicat de Editura Eikon;
Trofeul Presei a revenit publicaţiilor cotidiene Făclia şi Transilvania Reporter, posturilor TVR Cluj şi Transilvania Live – secţiunea TV şi website-ului Ora de Cluj – secţiunea online; întrucât marea majoritate a voturilor au fost acordate posturilor Radio România, care nu au intrat în competiţie, trofeul pentru secţiunea radio nu a fost acordat la această ediţie.
Premiul Educaţia, oferit de către organizatori, a fost acordat Academiei de Studii Economice din Bucureşti.
Premiul Miss Lectura a fost câştigat de domnişoara Ruxandra Maria Mutu, studentă la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Premiul a fost oferit de Casa Augustin şi Restaurantul Shanghai.
Pe parcursul celor cinci zile ale Târgului, vizitatorii au avut ocazia să participe la Tombola GAUDEAMUS, organizată pe baza buletinelor pentru Votul Publicului. Câştigătorii celor trei premii puse în joc, constând în obiecte de mobilier oferite de Casa Augustin – Mobila Casei Tale au fost: domnul Cristian Ginel Călugăr – premiul 1, doamna Daniela Dinu – premiul 2 şi doamna Cristina Vasiu – premiul 3.
Bilanţul statistic al ediţiei se prezintă astfel:
- Suprafaţa târgului: 900 mp, record absolut al Caravanei GAUDEAMUS
- Numărul expozanţilor reprezentaţi la târg, aparţinând domeniilor majore de activitate de pe pieţele editorială şi educaţională a fost de 89.
- Programul de manifestări al ediţiei a cuprins peste 40 de evenimente.
- Numărul vizitatorilor a fost de circa 22.500, ceea ce ar fi reprezentat o adevărată performanţă chiar în condiţii de piaţă favorabile. De asemenea, GAUDEAMUS Cluj-Napoca 2013 este evenimentul cu prilejul căruia numărul total al vizitatorilor care au ajuns la Târgurile GAUDEAMUS, de la inaugurarea programului, a depăşit pragul de 2.000.000.
Proiecte derulate sub sigla GAUDEAMUS
Vineri, 19 aprilie, Târgul GAUDEAMUS a lansat un inedit manifest pentru carte – occupy Bulevardul Eroilor: în acordurile fanfarei Diviziei 4 Infanterie „GEMINA” Cluj-Napoca, numeroşi susţinători ai culturii tipărite, de toate vârstele, au defilat „cu surle şi trâmbiţe” şi cu o carte în mână pe binecunoscuta arteră pietonală din centrul Clujului. Evenimentul a avut ca obiectiv declarat promovarea lecturii şi a cărţii, în foma ei cea mai dragă şi familiară.
În cadrul târgului a fost organizată finala zonală a Concursului Naţional de Lectură Mircea Nedelciu, la care au participat elevi de la licee şi colegii naţionale din Cluj-Napoca. Câştigătoarele concursului, desemnate de un juriu format din profesori de limba română, au fost: Ramona Andronesei (Colegiul Tehnic Ana Aslan) – locul 1, Anca Bărbos (Colegiul Naţional George Cosbuc) – locul 2 şi Diana Ţăran (Colegiul Tehnic Ana Aslan) – locul 3. Premiile au constat în sume de bani destinate achiziţiei de cărţi din târg, oferite de organizatori. Ocupanta locului 1 va participa la finala naţională a concursului, care va avea loc cu prilejul ediţiei XX a Târgului Internaţional GAUDEAMUS – Carte de Învăţătură (Bucureşti, 13 - 17 noiembrie a.c.).
Invitaţi de nota 10: Olimpicii României, proiect prin care postul public de radio promovează şi recompensează performanţele obţinute pe plan internaţional de către reprezentanţii la vârf ai învăţământului românesc
Invitaţii de nota 10 ai Târgului GAUDEAMUS Cluj-Napoca 2013, elevi din judeţul Cluj şi din judeţele limitrofe premiaţi la olimpiade internaţionale din diferite discipline au fost: Bogdàn Eszter (Şcoala Gimnazială „Simion Bărnuţiu” din Zalău), Szekeres S. Ilma (Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” din Bistriţa), Oláh Mátyás (Grupul Şcolar „Horváth János” Marghita – judeţul Bihor), Teodora Telecan (Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj-Napoca), Radu Cristian Andreescu (Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din Cluj-Napoca), Teodora Şimon (Colegiul Naţional „Emanuil Gojdu” din Oradea), Ioana Daniela Pavel (Colegiul Naţional „Silvania” din Zalău), Iulia Arion (Colegiul Naţional „D. Prodan” din Cugir), Rareş Darius Buhai (Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa) şi Alexandru Cristian Bolunduţ (Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu” din Cluj-Napoca).
Premiile au fost oferite de Automobile Dacia, Fundația pentru Excelenţă Euromonitor, Opera Resto Caffe şi de către expozanţii la această ediţie (editurile Adevărul, Asociația Macedonenilor din România, CA Publishing, Casa Radio, Cetatea de Scaun, Corint, Curtea Veche, Hasefer, Mega, Militară, Nemira, România Press, Trei, Univers Enciclopedic şi Okian).
Cărţile se întorc acasă, campanie care are ca principal obiectiv constituirea, prin donaţii din partea expozanţilor şi a vizitatorilor, a unui fond de carte care va avea ca beneficiari biblioteci ale unor comunităţi subfinanţate din acest punct de vedere; proiectul continuă o tradiţie care durează de la primele ediţii ale Târgului Internaţional GAUDEAMUS (Coşul Târgului).
De la relansarea sa sub acest nume, în anul 2010, peste 55.000 de volume au îmbogăţit patrimoniul unor biblioteci care nu au mai primit de foarte mult timp fonduri pentru achiziţii. Acestora li se adaugă acum circa 1.500 de volume donate cu prilejul Târgului GAUDEAMUS Cluj-Napoca, ce vor avea ca destinaţii biblioteca Şcolii Gimnaziale din localitatea Borşa (judeţul Cluj) şi biblioteca Grupului Şcolar din oraşul Borşa (judeţul Maramureş).
Expoziţia Istoria imaginară a cărţii şi a scrisului însoţeşte şi în acest an Caravana GAUDEAMUS şi a revenit la Cluj actualizată cu o selecţie din creaţiile recente semnate de Jean Marc Godès. Aflate la graniţa dintre fotografie, artă, poezie şi montaj cinematografic, lucrările fotografului francez, de o surprinzătoare prospeţime şi forţă a imaginii, invită spectatorul la o reflecţie despre rolul şi locul cărţii în lumea de astăzi.
Partenerii organizatorilor au fost, la această ediţie: Fundaţia pentru Excelenţă Euromonitor şi publicaţiile Şapte Seri, Făclia, Transilvania Reporter şi Ziua de Cluj, parteneri media.
Sponsorii ediţiei: Automobile Dacia, Casa Augustin, Opera Resto Caffe şi Restaurantul Shanghai.
Următoarea etapă a Caravanei GAUDEAMUS va avea loc în Timişoara (ediţia a IX-a), în perioada 15 - 19 mai.
Pentru detalii suplimentare privind această ediţie a Târgului GAUDEAMUS Cluj-Napoca, vă rugăm să accesaţi website-ul www.gaudeamus.ro sau să vă adresaţi Secretariatului GAUDEAMUS. Persoană de contact: Lucian Creţu (tel. 0740 12 11 72, e-mail lucian@gaudeamus.ro).
BOMBA ZILEI: 144,5 RĂNIŢI LA BOSTON
Wednesday, April 17th, 2013Vedere de pe strapontină: MUTTER COURAGE la Teatrul Mic
Tuesday, April 16th, 2013Bertolt Brecht a terminat de scris Mutter Courage în 1939, chiar în zilele când Hitler intra în Polonia. Premiera n-a putut avea loc decât în 1941, la Zürich.
Piesa este inspirată din romanul picaresc – cu titlu cam lung – Trutz Simplex oder die Erzbetrügerin und die Landstörtzerin Courasche (Încăpăţânatul Simplex sau excroaca şi aventuriera Courasche), opera datată 1670 a lui Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, un romancier satiric, precursor important al prozei germane moderne.
Anna Fierling este o măruntă negustoreasă ambulantă supranumită Mutter Courage, care urmează trupele în marşul lor prin Polonia, pe vremea Războiului de Treizeci de Ani, cu mica ei dugheană pe roţi, de unde soldaţii pot cumpăra băutură, ciorapi şi indispensabili, printre altele. Deşi câştigul e slăbuţ, iar eforturile şi pericolele la care se expune, împreună cu cei trei copii ai ei, sunt foarte mari, marea ei frică este ca războiul să nu se termine, ca să nu rămână cu marfa nevândută.
Şi se mai teme de ceva Mutter Courage: ca băieţii ei să nu fie luaţi la război şi fata să nu păţească ceva. Dar tocmai asta se întâmplă, băieţii sunt ucişi, iar fata, Kattrin cea mută, este violată.
Vedem astfel cum cugetările dezabuzate ale Annei Fierling despre oameni, care sunt aşa cum sunt, despre Dumnezeu, căruia nu-i pasă şi despre războiul care e bun fiindcă-i dă de mâncare primesc replica necruţătoare a Destinului. Viziunea marxistului Brecht era, aici, la fel de fatalistă ca a oricărui locuitor superstiţios de prin fundul Asiei – dar, ce-i drept, nici civilizaţia europeană din Anul Domnului 1939 nu era exagerat de civilizată…
Personajele din jurul Annei sunt cele de care poţi da la tot pasul prin preajma oricărei cazărmi: un plutonier, un preot de campanie, un bucătar, un ofiţer… un spion…
Replicile lor sunt cinice, ironice, argotice, filosofia lor de viaţă e una bănuielnică, temătoare, lipsită de iluzii – ei sunt “copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.
Firea lor e cea a unora pe care viaţa nu-i tratează cu menajamente. Singura revanşă posibilă e ironia.
“Pe de o parte, războiul ăsta seamănă leit cu celelalte: dăm foc oraşelor, spintecăm, măcelărim, jefuim şi câteodată, violăm. Însă, pe de altă parte, el se deosebeşte de toate prin aceea că-i un război sfânt”, astfel cugetă unul dintre ei.
Povestea lui Mutter Courage, care speră că se va îmbogăţi de pe urma războiului, era, în momentul când autorul a pus-o pe hârtie, un avertisment lipsit de echivoc adresat germanilor: războiul n-o să vă aducă nimic bun, singurul lucru pe care-l veţi obţine va fi moartea copiilor voştri. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.
Întâiul talent al unui regizor este cel al alcătuirii distribuţiei.
Faptul că, în prezenta montare a lui Victor Ioan Frunză, rolul titular este interpretat de Rodica Negrea îndeplineşte din capul locului o bună parte din ce şi-a propus regizorul să înfăţişeze: o Mutter Courage minionă, toată numai energie nervoasă, înfruntând forţe ostile, întrupate în bărbaţii solizi din jur, cu toţii, mult mai înalţi ca ea. Un raport de forţe patetic în sine, căruia ea îi face faţă aşa cum se şi numeşte personajul său. Cu mult curaj.
Am avut ocazia de a admira şi alte Mutter Courage, în unele puneri în scenă de mai demult: era vorba de interprete ce-şi dădeau ostenelala să pară dure, bărbătoase chiar – şi să emane, vorba ceea, tragicul prin toţi porii. Rodica Negrea realizează, gracil, o apariţie memorabilă limitându-se la afişarea unui rictus de amărăciune, care n-o părăseşte nici în momente calme, nici în cele tensionate şi violente.
Partitura preotului militar jucat de Claudiu Istodor e prevăzută de autor cu o mare doză de ironie tăioasă. Judecăţile picante ale personajului acesta švejkian despre viaţă, despre război, despre lumea asta şi despre cealaltă sunt, propriu-zis, vehemente, în cel mai curat stil de cabaret politic berlinez de până la venirea la putere a lui Hitler. Claudiu Istodor le nuanţează, însă, cu umorul său deja binecunoscut, rezultatul fiind o apariţie de un cinism, aş zice, spumos. Şi, contrar aparenţelor, tonic.
O prezenţă plină de temperament este şi bucătarul aflat mereu în pană de materie primă. Mircea Rusu desenează, cu fineţe şi vigoare în acelaşi timp, un profil dotat cu exact atâta haz cât permite acest rol.
În cel al Kattrinei, fiica mută a “angrosistei” Anna, Ilinca Manolache pune în jocul ei exclusiv mimic o sensibilitate ardentă dublată de o apreciabilă expresivitate corporală.
În rolul unei “logodnice a regimentului” (sau “animatoare”, în termeni contemporani), Andreea Grămoşteanu realizează o apariţie de temperament, de nereţinută vivacitate comică.
Foarte convingător, Avram Birău, în rolul tenebros al spionului (mai la urmă prevăzut şi cu o Cruce de Fier la gât).
Fiecare componentă a acestei puneri în scenă, incitante şi în egală măsură dificile, contribuie la întruparea paradoxalei tragedii brechtiene, care, în loc de prinţi şi eroi, vorbeşte despre lumpeni şi năpăstuiţi ai sorţii şi în care locul corului a fost luat de cupletele de cabaret: de la scenografia de mare forţă sugestivă a Adrianei Grand, care reuşeşte să te transpună în atmosferă cu ajutorul doar al unor inscripţii de tip cazon, făcute cu şablonul, la song-urile cântate – nu prea rău – de Rodica Negrea, Andreea Grămoşteanu, Claudiu Istodor şi Mircea Rusu, pe muzica lui Paul Dessau şi a emulului său actual Tibor Cári.
Este acest spectacol al lui Victor Ioan Frunză “teatrul epic” pe care şi-l imagina autorul piesei ? Nu ştiu. Cert e, însă, că nu e nici contrariul, respectiv teatrul comercial, de consum, de care atâta se temea Brecht. Ci doar teatru, teatru, pur şi simplu, nimic mai mult. Dar, vorba lui Eugen Lovinescu, nici mai puţin.
NB. Generaţii întregi de actori l-au detestat pe Brecht – mai exact, Micul Organon, tratatul său în care a formulat teoria înstrăinării, a distanţării actorului de personajul interpretat (“V-Effekt”). Căci bieţii oameni ajunseseră să nu mai doarmă nopţile, tot chinuindu-se să descopere metoda “antiiluzionistă” prin care s-ar putea dedubla, “distanţându-se”, cam ca nişte ectoplasme absolut corecte din pdv ideologic. Să nu uităm, toate astea se petreceau prin anii ’50-’60 ai secolului trecut, când, după repetiţii, oamenii mai înghiţeau şi nişte ore de “învăţământ politic” şi când rostul teatrului nu mai era să delecteze, umanizându-l prin aceasta pe antropoid, ci să îndoctrineze, robotizându-l.
Însă, cinstit vorbind, faimoasa teorie n-avea nici un corespondent în realitate.
Prin 1973 sau 1975, nu-mi aduc bine aminte, am avut norocul să văd două spectacole superbe de la Berliner Ensemble, teatrul lui Brecht – şi pot spune, cu conştiinţa împăcată, că nu era pic de V-Effekt în ele.
Iar faptul că Brecht s-a lăsat folosit ca figură de proră a propagandei comuniste (şi nu pe gratis, după cum susţin unii comentatori) nu are nici o legătură cu valoarea şi adevărul etern-uman al celor mai bune dintre piesele sale.
Căci, după cum se exprima Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim.
Dan Predescu
+
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Mutter-Courage-si-copii-ei-4036.html
+
+
Mica analfabetă Corina Zorzor crede că Mutter Courage se joacă acum pentru prima oară în România : https://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-celebrul-spectacol-mutter-courage-premiera-teatrul-mic-1_517a5b0c053c7dd83f4bb387/index.html
MORALA :
în România
(eu nu-i zic Românica ca mitocanii),
cronicarii teatrali sunt fete culte
*
Counter instalat la 06.03.2023
MARIA RĂDUCANU
Tuesday, April 16th, 2013Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (20)
Thursday, April 11th, 2013observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune
2013:
Catastrofă ecologică la Bucureşti : NUMĂRUL SCROAFELOR L-A DEPĂŞIT PE AL COPACILOR !
*
2013:
Eu şi familia mea merităm câte-o reverenţă (eventual, o bătaie pe umăr) din partea Ştiinţei Zoologiei, în calitatea noastră, dovedită cu martori, de descoperitori ai unor specii noi :
- Porcii de Porumbei, care ne-au ciugulit toate florile din jardiniera de pe balcon;
- Măgarii de Fluturi exotici din expoziţia Irinei de la Grădina Botanică din Bucureşti, care mănâncă şi beau pe banii ei şi apoi, în loc să se arate frumos vizitatorilor, se cocoaţă în vârful palmierului din Sera Tropicală, la zece metri înălţime, fac plajă acolo - şi, în general, îi doare-n paratrăznet de oamenii ăia, care-au dat bani buni pe bilete.
2013:
Pariu & autoiluzie: “Mie nu mi-au murit lăudătorii; ai mei încă nu s-au născut”.
*
2013:
Corrida = un bou omoară un taur.
*
2013:
Citiţi-mă ! N-aveţi de pierdut decât lanţurile ! (eventual, şi cerceii)
*
2013:
Desigur, marxismul este “opiu pentru intelectuali”, cum a zis nu mai ştiu cine. Însă partea proastă-i că, în prezent, a fi anticomunist nu înseamnă nici pe departe să fii democrat, ci nazist ori taliban. Sau vreun tânăr ‘telectual dezorientat, de formaţie umanistă, care va afla într-un târziu că, în societatea liberală pe care o ridică în slăvi, el nu e decât un zero virgulă zero şi ceva. Tehnic, obiectiv vorbind, numai dictaturile, cu enorma lor birocraţie, au ce face cu comentatorii, postacii pe bloguri de rahat politic, lătrăii, vătafii - cu “factorii responsabili”, cum erau ei numiţi în vremurile bune.
Aşa încât, dacă eşti ce am zis eu mai sus, adică un tânăr de viitor, fii mai econom cu vorbele urâte la adresa dictaturilor. (Şi a Uniunii Europene, de altfel. Dacă nu mă-nşel, acest miraculos edificiu s-a înjghebat şi pentru a da de lucru maselor de oameni ai muncii cu diplome universitare complet inutile - umaniste, artistice, filosofic-politicoide etc. - care, altfel, în Europa liberală postbelică, erau condamnaţi la şomaj şi adeziune entuziastă la tot soiul de partide comuniste, naziste, talibane etc. Pe toţi aceşti previzibil beneficiari ai ajutorului de şomaj, minunea numită UE i-a făcut oameni, tuturora le-a dat un rost, un loc pe lume şi câte-o leafă ţapănă de funcţionar. Nu-i de colea !)
…Iar Marx, săracu’, el era un amărât de pamfletar din secolul XIX, de pe vremea Romantismului. Scriind Capitalul, el era convins că le face o concurenţă teribilă lordului Byron şi lui Heinrich Heine. De unde era el să ştie că, din fundul Asiei, o să vină unu’ Lenin…
*
În toată istoria omenirii, de când e lumea lume, n-au existat decât două femei cu adevărat frumoase: Nefertiti şi Audrey Hepburn.
*
1990:
Exista la Arad o “casă cu lăcát” (aşa se pronunţă cuvântul pe acolo). Obiectul care-i dăduse numele era un imens lacăt din fier, bine fixat într-un zid, iar rostul său era acela de a da de ruşine destoinicia oricărei calfe ce aspira la titlul de meşter fierar. Dar aceasta, numai după ce candidatul fusese găsit demn de primirea în breaslă, după executarea unei “lucrări de diplomă” concrete, palpabile. Ultima şi – aparent – suprema probă consta în încercarea de a descuia lacătul; fireşte, ea era doar simbolică şi n-avea, de fapt, nici o legătură cu rezultatul examenului. Însă era o ocazie oferită breslei de a se da în spectacol cu mare fast. În mijlocul veseliei generale, la care lua parte, pare-se, întreg oraşul, proaspătul meşter fierar se chinuia cu “lăcatul” anume făcut (turnat, poate?) ca să nu poată fi descuiat de vreo fiinţă muritoare, ca să folosesc o expresie din epocă.
După ce năduşea bine un timp (o oră? două? o zi întreagă? probabil că “în vremurile bune”, acum patru-cinci secole, lucrarea era luată foarte în serios de către aspiranţi, ceea ce nu micşora cu nimic pofta de râs şi de glumă a publicului), noul meşter se lăsa păgubaş şi, ca semn al înfrângerii, dar şi al primirii în breaslă, bătea un cui în zid – şi începea chiolhanul la vreo cârciumă cu renume. De cele mai multe ori, era vorba de un ditamai pironul de dimensiuni ciclopice, astfel încât zidul are astăzi o înfăţişare stranie, acoperit cum e, de sus până jos, cu o mulţime de cuie, în mijlocul cărora se răsfaţă, în groasa-i carapace de rugină, lacătul meşterit, parcă, de Gargantua.
Astăzi, nu mai încearcă nimeni să-l descuie. …Dar, nu… nu-i aşa. S-a întâmplat o dată şi în acest secol: pe la sfârşitul războiului, prin ’44 sau ’45, s-a mai găsit unul. Şi a procedat cam în felul lui Alexandru Machedon, numai că nu cu sabia: necăjit că nu-i venea de hac, “i-a ars” o rafală de pistol automat P.P.S., ca să-l înveţe minte. Din această întâlnire, lacătul a ieşit îmbogăţit cu câteva găuri.
Măcar de-ar fi priceput şi soldatul sovietic că, pe lumea asta, sunt lucruri care nici cu glonţul…
*
2013:
Împotriva hoţilor de cărţi propun următoarea pedeapsă letală: cel care va fi prins furând un roman de Petru Dumitriu, de I. D. Sîrbu, sau de alţii aşijderea, să fie obligat să citească trei volume de Dinu N. Săraru, în ritmul de unul pe zi. Dacă, după aceste trei zile, mai e în viaţă, să dea extemporal din ce-a citit. Iar apoi, ca premiu de consolare, să i se dea spre lectură cartea jilavă pe care tocmai o dădu gata pretenul nostru comun Adrian Năstase.
De bine de rău, Europa este singurul loc, din lume şi din istorie, unde s-a putut striga “este interzis să interzici!” (Paris, 1968), fără riscul accidentelor de circulaţie à la Tienanmen. Adică, pentru cine nu-şi aduce aminte, la Paris nu riscai să treacă un tanc peste tine, dacă pronunţai pe stradă vorbe de-astea.
*
2003:
Trec pe lângă statuia de cinşpe metri, cu aviatorul, pifanul şi marinarul, din faţa Academiei Militare. Bubuitoare treabă, într-adevăr. Bine-au făcut că au lăsat mult loc liber în jurul ei. E mai bine să te afli la oarece distanţă de măreaţa creaţie, în caz de cutremur.
Şi-mi vine, nu ştiu de ce, în minte statuia pe care şi-au tras-o americanii à propos de debarcarea lor pe plajele de la Iwo Jima sau pe nu mai ştiu care altă insuliţă din mijlocul oceanului, în al doilea război mondial. La ora aceea, plajele în cauză se aflau pline de şezlonguri pe care ocupanţii lor n-aveau nici o poftă să şi le strângă şi să se care, naibii, cu ele de-acolo. Nu mai ţin minte câte mii de morţi i-a costat pe americani debarcarea aceea. Multe – însă, în orice caz, mult mai puţine decât i-ar fi costat pe ruşi, de exemplu, dacă s-ar fi apucat aceştia din urmă de trebuşoara în chestie.
Statuia morţilor din Pacific (nu-mi amintesc numele autorului, dar presupun că american trebuie să fie) nu seamănă de loc cu mândra noastră operă monumentală din Cotroceni. Şi nici cu omoloagele ei sovietice sau germane din aceeaşi perioadă. E, mai exact, mult mai umilă. Realizată, dacă-mi aduc bine aminte, după o celebră fotografie de pe coperta unei reviste – copiind, adică, atitudinile personajelor din acea poză – ea înfăţişează câţiva soldaţi uniţi în efortul de a ridica un drapel. Greutatea simbolică a prăjinii evocă dificultatea de a face ca steagul lor să fluture pe insuliţa aceea de mare importanţă strategică, în vremuri când cuvântul “strategie” avea adevăratul şi severul său înţeles. Soldaţii pe care-i întruchipează nu sunt măreţi, nu sunt făloşi, nu sunt patetici, nu sunt ameninţători. Şi nu-s deloc “monumentali”. Sunt doar nişte truditori surprinşi într-o clipă de maxim efort. Statuia americană, în perfecta ei modestie, nu vorbeşte despre sânge, ci doar despre sudoare – şi e mai impresionantă decât toate monumentele măreţe de pe lumea asta la un loc.
Iar asta se cheamă “litotă”, o figură de stil proprie Clasicismului, care, prin puţin, comunică mult. Culmea e că celelalte, monumentele lătrătoare de care vorbeam, aparţin unui stil cunoscut drept Neoclasicism.
*
2003:
În februarie şi martie, îmi repar de patru ori instalaţia băii. Pe cei patru instalatori i-am găsit în Pagini aurii. După prima reparaţie, care mă ţine exact o săptămână, mă învăţ minte şi le cer chitanţă în regulă. Spre surprinderea mea, toţi sunt S.R.L.-uri, adică firme, ce mai încoa şi-ncolo, la fel, de exemplu, ca General Motors, Microsoft ori Bayerische Motoren Werke AG, în termeni legali. În fine, despre competenţa lor nu vreau să vorbesc (e suficient să spun că unul dintre ei decide că bateria de la cadă e pe punctul de a-şi da duhul, dă o fugă să-mi cumpere una nouă şi-mi vine cu una mai lată cu vreo cinci centimetri decât ar fi trebuit – asta, după ce el însuşi măsurase distanţa dintre cele două ţevi pe care urma să fie montat obiectul cu pricina).
Dar ce mi-a plăcut a fost modul lor, al tuturora, de a aborda problema. Intrând în baie, omul admiră cu ochi critic peisajul, apoi dă glas dezolării sale: Nasol, zice el. Nasol al dracului. Ăl de v-a făcut asta era un tâmpit, un analfabet. Ăla nu e instalator. Cât ziceţi că v-a luat? … Şi escroc, pe deasupra. Vina dumneavoastră, că staţi de vorbă cu toate haimanalele. Păi, uitaţi aici, aici trebuia ţeavă de pexal de-un ţol, nu înnădeala asta ţigănească pe care v-a făcut-o nenorocitu’…
Pe scurt, timp de, în medie, un sfert de oră am ascultat de fiecare dată critica lucrării precedente şi a autorului ei. La trei zile, tot în medie, după ce apucam să-i dau expertului banii, aveam parte, la telefon, de câte-o jumătate de oră de explicaţii savante referitoare la motivele pentru care lucrarea lui n-a rezistat – şi nici n-avea cum să reziste, date fiind starea stratului de ozon, influenţa Uniunii Europene şi a Statelor Unite asupra pauperizării instalatorilor tehnico-sanitari din Capitala României şi răutatea oamenilor, pur şi simplu.
Cu un lucru m-am ales, după această aventură: cu convingerea că instalatorii bucureşteni au, toţi, stofă de prim ministru. Toţi premierii de după ‘89 mi-au vorbit exact ca ei: explicându-mi că au de gând să mă belească şi ei, la rândul lor, ba încă mai tare ca cei dinainte. Şi asta, numai din cauza situaţiei dezastruoase a economiei, moştenite de la competentul precedent. Desigur, toate explicaţiile astea, după primul trimestru de guvernare, nu în campania electorală.
*
1981:
Nu prea ştia el diferenţa dintre compozitor şi supozitor, dar tot l-au pus şef la Inspectoratul Judeţean de Cultură.
La televizor: nişte graţioase fiinţe cu ţâţe de zece ori mai grele decât propriile lor creiere graţioase.
*
În campanie, la TV: răcnetul de luptă al Măgarului Clonţos.
*
Erou de talkshow: mic la stat, sec la sfat şi degrabă mâncătoriu de rahat.
*
Dregători: dreg busuiocul, la TV.
*
Comentariu monden, la TV: vorbe de cloacă.
*
Comentator politic: băşină vehementă.
*
Talk show: fripturişti isterizaţi de inaccesibilitatea fripturii.
*
Denumire posibilă pentru un viitor medicament antigripal, expectorant etc.: MUCIFER. (nu încercaţi să mi-o furaţi, am înregistrat-o deja la OSIM).
N.A. - am aflat abia azi că aşa îl cheamă pe fiul (minor) al lui Scaraoschi.
*
Despre labilitatea categoriilor estetice: diferenţa între grotesc şi monumental este, în anumite cazuri, o simplă chestiune de erecţie.
*
2013:
L-am respectat. Dar mi-a trecut.
Radio GUERILLA despre festivalul DAKINO & al Dv. DAN PREDESCU
Monday, April 8th, 2013auzi http://www.radioguerrilla.ro/emisiuni/vocea-filmelor_54.html din 7 aprilie a.c.
vezi şi http://www.famart.ro/
CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE - lansare
Thursday, April 4th, 2013
CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE
proze de DAN PREDESCU - editura NICULESCU, 2013.
Volum publicat cu sprijinul financiar al CopyRo.
Lansare, la librăria Cărtureşti / str. A. Verona, 2 aprilie 2013.
Speech-uri: RADU ALDULESCU, scriitor, prof. univ. dr . ION BOGDAN LEFTER, critic literar, CLAUDIU ISTODOR, actor, VLAD RĂDESCU, actor - şi autorul.
Îl cunosc de câţiva ani pe Dan Predescu. Şi citind această carte pe care m-a rugat să i-o prezint, acest superb regal de proză scurtă, mi-am amintit de discuţiile noastre din anii aceia, mai mereu focalizate pe epoca antedecembristă – şi pe reverberaţiile ei în prezentul nostru, în actualitatea noastră. Cam la acest lucru se referă şi cartea de faţă. Mi-aduc aminte că, în conversaţiile noastre, sesizam adesea, cu surprindere sau stupefacţie, amploarea, magnitudinea schimbării. De parcă vechile vremuri ar fi fost ceva greu de conceput, ceva străin, ca de pe altă planetă. Dacă, printr-o minune, un tânăr din ziua de azi s-ar trezi transplantat în anii 70, sau 80, e puţin probabil că ar putea să se adapteze. Şi viceversa, dacă, printr-o minune, cineva care a murit în 1989 ar reînvia în zilele noastre, ar fi foarte dezorientat. Şi nu e sigur că n-ar vrea să se întoarcă de unde-a venit. Adică în mormânt.
Vreau să spun că s-a întâmplat o ruptură. A fost chiar o ruptură, politică, socială, culturală, care ne-a aruncat pe altă planetă. Totodată, iar lucrul ăsta e sesizabil în această carte, a existat şi atunci o ruptură socială, care s-a perpetuat în prezentul nostru. Ruptura între clasa culturală, ca să zic aşa, pe care Dan Predescu a cunoscut-o foarte bine şi România, ca să zic aşa, profundă, „talpa ţării”, cum i se zicea odată. Să ne aducem aminte că această „clasă culturală”, această elită socială n-a avut habar de acele mişcări sociale, ale minerilor din Valea Jiului, în 1977 şi ale muncitorilor de la Braşov, din 1987.
Dacă mi-aduc bine aminte, imediat după Revoluţie, Doina Cornea deplângea lipsa de comunicare între elita culturală şi România profundă. Această ruptură socială s-a perpetuat şi cred chiar că s-a adâncit. Avem iarăşi o elită culturală care n-are habar de cealaltă parte, de acea Românie profundă, de acea „talpă a ţării” de care vorbeam. Este posibilă, totuşi, o joncţiune, o trăsătură de unire între cele două feţe ale conştiinţei de sine a naţiunii. Prin marea literatură. Marea literatură de la noi, reprezentată de un Marin Preda, de un Eugen Barbu – sau, pe plan universal, de Dostoievski, de Tolstoi ş.a.m.d.
Şi, păstrând proporţiile, de autorul de faţă. Prin cartea sa, prin harul său prozastic, el izbuteşte să facă această legătură, această joncţiune între epoci, vorbind totodată de ruptura socială dinăuntrul lor.
Cam ăsta e meritul lui Dan Predescu – şi de aceea, am fost fericit să scriu câteva rânduri despre această carte.
RADU ALDULESCU
Este o carte veselă, de o adresabilitate directă, jovială, aceasta e impresia de ansamblu. M-am amuzat citind, de exemplu, povestirea despre altruistul ce dă de mâncare câinilor vagabonzi care, finalmente, îl vor mânca pe el – chiar dacă finalul nu-i vesel de loc.
Autorul nostru, indiferent de temele povestirilor sale, sau de epocile pe care le explorează acestea, este esenţialmente un umorist. Mediile literare specializate, academice sau de alte niveluri, tind să marginalizeze creaţiile umoristice. În cultura română, avem tandemul (nu ştiu dacă fondator, dar, în orice caz, esenţial) Eminescu-Caragiale, deci, alături de figura poetului naţional, şi un mare satiric. Dar tot atât de adevărat e că, la nivelul mentalităţii comune, al României profunde, reprezentativ, caracteristic, identitar este considerat, este simţit Eminescu. Pe Caragiale, umoristul, satiricul, îl acceptăm că-i mare, de atâtea ori s-a spus încât e greu de negat lucrul ăsta, însă nu pe el îl selectează tradiţia, mentalitatea noastră colectivă, atunci când încercăm să ne descriem identitatea. Umorismul, comicul, satira sunt forme razante, pe care tindem să le marginalizăm.
Există o bogată, interesantă şi sofisticată tradiţie a comicului în literatura română. Avem exemple de dinaintea lui Caragiale, la paşoptişti, în special în teatrul acestora, găsim exemple de umor chiar în cronicile medievale, mai ales la cronicarii munteni… dar nu e nevoie să ne întoarcem atât de mult în urmă. Avem umorişti de mare vână în perioada interbelică, Damian Stănoiu, maiorul Brătescu şi alţii… În perioada postbelică, Baranga, Mazilu, Băieşu… şi ajungând la…
Dan Predescu: La Paul Georgescu, la I. D. Sîrbu. Şi neapărat, la Puşi Dinulescu, aici de faţă.
Ion Bogdan Lefter: … la Viorel Cacoveanu, la Groşan, la Cătălin Ţîrlea. Dar acum, gândindu-mă la cartea lui Dan Predescu, realizez că, dacă nu greşesc, printre prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu nu prea sunt umorişti. Literatura acestora e dominată de un realism cotidian destul de sumar, de crud, de priză directă, fără distanţa pe care umorul, comicul, satira o presupun.
Nu poţi crea comedie fără o anumită detaşare care să-ţi permită, prin distanţa ironiei, o percepţie a grotescului, a absurdului existenţei, a comicului implicit în multe situaţii. De multe ori, oameni serioşi, în situaţii serioase, sunt involuntar comici, ridicoli. Avem cu toţii exemplele noastre, câteodată chiar trăite pe pielea proprie.
Dan Predescu e un autor, să-i spunem, risipitor, un scriitor care nu şi-a văzut de scris, care a avansat în viaţă pe trasee zigzagate, a practicat mai multe meserii, a fost operator de televiziune prin satelit, profesor, secretar literar la un teatru, jurnalist, funcţionar la stat… La un moment dat, s-a gândit, probabil să-şi adune între coperţi productele. A scos mai întâi o carte de publicistică teatrală, apoi o carte de versuri, pe care n-o cunosc…
Pentru ca, mai de curând, să publice micul roman “Tatăl mielului” şi acum, această culegere de proze. Şi aici există două microromane, unul de vreo 70-80 de pagini, celălalt de cam 30-40. Plus încă 13 proze scurte şi foarte scurte, dintre care una are cu totul 5-6 pagini şi se numeşte “Două romane despre Obsedantul La Modă (prin anii ‘80)”…
Nota lor generală este perspectiva comico-satirică asupra existenţei. În prozele lui foarte scurte, asta presupune un anume decupaj rapid, o schiţă de situaţie şi eventual, o poantă finală. Sunt cel puţin patru-cinci texte, aici, care lucrează foarte frumos şi curat în această manieră, dezvoltând o anumită idee şi ajungând, în final, la o asemenea poantă, sau la o răsturnare de perspectivă.
Există aici chiar şi o povestire fantastică, tot în cheie comică, grotescă, despre nişte personaje aflate pe capacul unei sticle de lapte hipertrofiate, onirice…
În altă povestire, poanta e seacă : personajul, angajat ca salahor la întreprinderea Deflagraţia, are un moment când recapitulează, fulgerător, toate ghinioanele şi frustrările existenţei lui mizere de până atunci. Şi comite gestul eliberator, dând de pământ cu lada de exploziv pe care o căra, moment când se şi produce deflagraţia din denumirea uzinei.
Sunt asemenea finaluri care închid frumos unele texte de aici. Umbra lui Caragiale pluteşte pe deasupra prozelor ăstora – şi poate nu întâmplător, prima bucată din volum, intitulată “Bolero. Nu de Ravel”, aduce aminte de schiţa în care un acelaşi eveniment e relatat în ziare de orientare politică diferită în moduri diferite, chiar opuse. La Dan Predescu, e vorba de un şir succesiv de ipostaze ale bărbaţilor din familia Copăceanu, între 1824 şi 1956, de la slugerul Iordache Copăcianu la Émile Copatchano şi apoi la Marcel Copăceanu, ajutor de şef de echipă la Întreprinderea de Salubritate. Fiecare dintre ei afirmă, la un moment dat, în jurnalul pe care-l ţine, că nu şi-a bătut niciodată copilul. Ceea ce copilul cu pricina, devenit om mare, infirmă, în jurnalul pe care la rândul lui îl ţine, notând „câtă bătaie am mâncat eu de la tata…”
E, deci, un aer caragialian, care vine spre zona Mazilu, Băieşu, Puşi Dinulescu…
Prozele acestea scurte sunt, după toate aparenţele, recuperate din revistele în care au fost publicate de-a lungul vremii de autorul risipitor. Unele, de exemplu, au subiecte datate în anii 80, când presupun că au şi fost scrise, iar autorul simte nevoia unor explicaţii, ca şi cum s-ar teme că unele lucruri de atunci au fost uitate de cititorii săi: astfel, într-o notă de subsol se aminteşte că 26 ianuarie era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu ş.a.m.d.
Presupun – iar dacă greşesc, asta-i viaţa – presupun, deci, că sunt proze mai vechi şi mai recente, strânse acum în volum de Dan Predescu, care etalează, toate, gama lui de tehnici umoristice, satirice. Neuitând nici o clipă că umorul, comicul glisează frecvent în satiră. E destul de greu de găsit în istoria literaturii umorişti puri, ne-satirici. Iar satira presupune, obligatoriu, observaţie realistă, socială şi comportamentală, şi critică sarcastică.
Avem de-a face, aici, cu un autor satiric, cu un bun observator al lumii din jur, chiar dacă prozele lui mai deviază spre fantastic, spre absurd, bunăoară spre dialogul antropomorf al câinilor din proza despre care am vorbit.
Cu cele două proze mai lungi de aici, ne îndreptăm spre o respiraţie amplă, spre romanesc. „Romane”, de altfel, şi-a intitulat autorul, în mod ironic sau autoironic, şi două proze foarte scurte, concentrate din acest volum. Asta, în literatura română, ne trimite obligatoriu la Urmuz, care-şi intitulase şi el roman o proză, „Pâlnia şi Stamate”, în care chiar făcuse o parodie de roman, dar şi, pe filieră urmuziană, la Caragiale. Ca o paranteză, Eugen Ionescu îi indica pe amândoi ca antecesori români ai săi, într-un text destinat publicului occidental. Tot pe filieră urmuziană, am putea pune alături prozele lui Dan Predescu de cele ale unor foarte interesanţi şi foarte speciali, mai „altfel”, umorişti, care au fost Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, doi scriitori care au făcut mai mult umor de parodie livrescă decât umor de observaţie imediată şi de radiografie ironică a realităţii înconjurătoare.
Cele două romane scurte din cartea lui Dan Predescu se află în apropierea descrierilor din „Bibliografia generală” a lui Mircea Horia Simionescu, sau din „Dicţionarul onomastic al aceluiaşi”.
În „Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente” şi în proza care poartă un titlu scurt şi uşor de ţinut minte, „Placido – dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui”, se articulează mai ambiţios, pe spaţii mai largi, nişte tablouri cuprinzătoare.
În „Chix…” e vorba despre un arhitect bănăţean, din zona Aradului, nemulţumit de concesiile pe care le face comanditarilor săi, clădirile pe care le proiectează nereprezentând gustul lui, ci acela al clienţilor săi – şi de existenţa sa, din 1913 şi până după sfârşitul celui de al doilea război mondial.
ION BOGDAN LEFTER
foto: Irina Predescu
http://librarie.carturesti.ro/b090-chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-294083
http://www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara/actualitatea-literara-nr-31-aprilie-mai-2013/
& auzi toate speech-urile de la lansare, la http://www.youtube.com/watch?v=SGcrfAC0Vqk
*
Counter instalat la 26.04.2023
La DAKINO 22: PLAY
Thursday, April 4th, 2013Distins în secţiunea Coup de cœur din 2011, de la Cannes, Play are aerul de a prelua, cu mijloacele realismului nud (cam acelaşi, în fond, fie că se numeşte Cinema Direct, fie Ciné-vérité sau Dogma lui von Trier), un fapt divers: pe străzile unui mare oraş suedez, trei puştani localnici sunt agresaţi de un grup de cinci băieţi de cam aceeaşi vârstă, care vor – şi finalmente, reuşesc – să-i jefuiască de tot ce au asupra lor. Inclusiv haine…
(Din capul locului trebuie subliniat că unul dintre cei trei nu este suedez, ci chinez – fapt care, la rândul său, ocazionează decodări multiple.)
Nimic prea special, până aici, în acest arhi-banal subiect de jurnal TV. Numai că agresorii în chestie sunt de culoare, iar prin aceasta, lucrurile se complică, subiectul fiind unul …arzător-la-ordinea-zilei, despre care fiecare component al Opiniunii Publice, din toate ţările civilizate (nu numai europene), are, pe bună şi indiscutabilă dreptate, ceva de zis. Rezultând de aici o democratică babilonie, unde cel mai tare se aude cel cu bojoci mai zdraveni, respectiv acela care niciodată, dar absolut niciodată, fie că are sau nu dreptate, nu provine din rândul locuitorilor inteligenţi ai planetei (vezi forumurile ziarelor noastre).
Copiii de imigranţi africani din acest film sunt portretizaţi, într-un mod care europenilor actuali nu le pare deloc exagerat, ca nişte prădători, ca nişte apariţii inumane. Cam ca nişte hiene.
Ei comit fapte care victimelor lor nici nu le-ar trece prin minte, despre care acestea nici nu-şi imaginează măcar că ar fi posibile. Cei trei copii-victime nu pot face faţă unei asemenea agresiuni, fiindcă nimeni nu i-a informat măcar despre posibilitatea ei, necum despre vreun mod de a se apăra. Organismul social nu posedă anticorpii necesari - asta spune, pe şleau, regizorul Ruben Östlund.
Băieţii educaţi de aici sunt de o bună credinţă, de o naivitate care numai în mediul aseptic din apropierea Cercului Polar erau posibile fără a te expune vreunui pericol. Unul dintre agresori, ca să ne întoarcem la, vorba aia, accidentul fenomenologic, chiar spune ceva de genul acesta: “mare fraier trebuie să fii ca să-ţi dai telefonul mobil pe mâna unui tip de culoare, atunci când ţi-l cere”.
Iar când unul dintre părinţii copiilor tâlhăriţi îşi face singur dreptate, recuperând telefonul furat, îi sare lumea-n cap: nu e drept, nu e corect să se poarte aşa cu un copil defavorizat.
Fără îndoială, Joseph Goebbels l-ar fi decorat pe realizatorul unui asemenea film.
Pe de altă parte, dacă lagărul comunist nu şi-ar fi dat duhul acum douăzeci de ani, am fi putut citi mulţimi de luări de poziţie de sens contrar, ni s-ar fi făcut capul mare precum că bieţii copii de culoare din Göteborg sunt şi ei nişte victime ş.a.m.d. Poate că sunt, nu-i exclus – dar justifică asta faptul că ei îi terorizează şi tâlhăresc pe alţii?
Să nu uităm că, în anii ’60, Gualtiero Jacopetti (1919-2011), autorul faimosului Mondo Cane, a fost aşa bine boicotat încât putem afirma, fără teama de a greşi, că a fost realmente îngropat de viu de către “intelectualitatea progresistă” a epocii – asta, fiindcă afirmase, printr-un alt film al lui, că decolonizarea a constituit o catastrofă pentru Africa (i se reproşa ba că a pus un soldat blond să împuşte un prizonier african doar ca să aibă el ceva senzaţional de filmat, ceea ce era evident fals, ba că nu vorbea, în filmul lui, şi despre păcatele colonialismului – ca şi cum despre colonialism ar fi fost vorba, şi nu despre post-colonialism…)
Marele merit al filmului lui Östlund este că nu evită discutarea acestei probleme, a locuitorilor ne-europeni ai Europei, respectiv necivilizaţi din Lumea Civilizată. Şi marele pericol pe care îl poate reprezenta el, în lumea de azi, este că o pune în discuţie.
Căci nu în Lumea Necivilizată s-a născut fascismul…
http://www.philonfilm.net/2010/10/interview-ruben-ostlund.html
http://www.toptenz.net/top-10-most-famous-propagandists-in-history.php
Counter instalat la 12 octombrie 2022