Archive for March, 2013

Grid Modorcea. TEATRALITATEA LUI ADRIAN GHENIE

Wednesday, March 13th, 2013

Pace Gallery ne face iar o surpriză de proporţii. După seria începută în acest an cu Song Dong, Keith Tyson, Jim Dine, Thomas Nozkowski şi alti artişti nonconformişti, care sparg percepţia normală, iată că organizează acum expoziţia lui Adrian Ghenie, român din Baia Mare (n. 1977), cu studii la Cluj, care a apucat demult drumul străinătăţii, impunându-se în special în Germania, unde locuieşte şi munceşte. Chiar şi la Pace Gallery a mai expus ceva în 2011. În America, însă, a fost cultivat asiduu de Nicodim Gallery din Los Angeles. El se află acum pe val, este inclus în multe muzee, cota lui a crescut, chiar Sotheby i-a vândut o lucrare cu 140 de mii de euro, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult cu un artist român.

Am mai scris despre Ghenie, dar en passant întrucât nu-i văzusem decât o lucrare la Nicodim Gallery. Acum îl percep pentru prima oară aici, la Pace Gallery, în toată amploarea, în expoziţia New Paintings, deşi mi-ar place să consider că aceasta este doar o fază din creaţia sa. Artistul are talent virulent şi din acest motiv e imprevizibil, talentul sau îl poate duce pe diferite pârtii, dacă nu are capacitatea să-l controleze.

Deocamdată, în această fază, este anacronic, în sensul că ceea ce arată el este în totală contradicţie cu ceea ce vedem de regulă în expoziţiile americane, orientate către instalaţii, expresionism abstract şi experiment. În timp ce pe strada vecină, la Gagosian Gallery, vedem expoziţii pur americane, dedicate lui Jean-Michel Basquiat, Ed Ruscha sau Helen Frankenthaler, Ghenie vine dintr-o altă şcoală. Nu veţi vedea în tot New York-ul o asemenea manieră de a picta. O găsiţi doar la Bucureşti şi la Laussane, două locuri unde au creat marii artişti Corneliu Baba şi respectiv Mircea Ciobanu, din care Adrian Ghenie se trage, deşi criticii săi îi găsesc descendenţa din Francis Bacon (întrucât nu-l cunosc pe Ciobanu). Şi mă întreb dacă chiar el, Ghenie, îl cunoaşte. Volens-nolens, el este, ca şi Ciobanu, un babist, adica un poet al barocului. Mai mult, el este un barochist patetic. Artistul foloseşte pasta groasă şi realizează o artă figurativă, dominată de chipuri obstaculate ostentativ cu tubul de culoare.

La Mircea Ciobanu, pe urmele lui Baba, chipurile sunt şterse. Adică el le pictează, apoi le răzuieşte. Faimoasa lui serie de Înţelepţi capătă astfel o dimensiune magică, un contur mistic. Dar analiza operei lui Mircea Ciobanu o fac în volumul JAFUL SECOLULUI, numit astfel întrucât artistul a avut neşansa să fie deposedat de 2000 de lucrări, printre care 106 numai la New York, după ce a expus la Nelson Rockefeller Gallery. Fapt care a dus la moartea sa timpurie (41 de ani).

Adrian Ghenie cam seamănă şi fizic cu Mircea Ciobanu, sper să înveţe din lecţia acestuia şi să nu-i calce pe urme la capitolul afaceri, să fie foarte prevăzător. E necesar însă să cunoască drama lui Mircea Ciobanu şi toate capcanele care i s-au întins.

Americanii nu-şi imaginează ce ar însemna la New York o retrospectivă Mircea Ciobanu! Nu ne mirăm că îl iau in braţe pe Adrian Ghenie, fiindcă el e anacronic, adică face cum nu fac ei. Şi poate că aceasta e adevărata linie a artei. Nu o dată am scris cât de modern şi avangardist poate fi un pictor tradiţionalist în marasmul kitsch-urilor si instalaţiilor. Mr. Peter Boris, de la Pace Gallery, care este un galerist distins (clujean de origine), poate lua act de existenţa unui geniu neînţeles ca Mircea Ciobanu. Ba poate face o reparaţie morală, chiar aici, la New York, unde Ciobanu a fost jefuit!

Adrian Ghenie continuă o tradiţie a picturii româneşti, el nu inovează decât în marginile ei, nu abstractizează, e într-o fază a sugestiei figurative. Mi-e teamă să nu se apuce să imite Occidentul. Asocierea cu Bacon e deja un semn flagrant! De această capcană va scăpa dacă îşi va crea o estetică proprie. Deocamdată, a luat numai o temă bolnavă, care bântuie Germania şi lumea, nu ştim cât va mai ţine, dar Adrian Ghenie nu a putut-o evita: Hitler şi nazismul. Evident, aşa cum nu poate evita nici grotescul, nici influenţele expresioniste.

Pe un fotoliu galben vedem o fantomă, o siluetă, picior peste picior şi cu mustaţa drept chip. În faţa sa e un vas cu flori. Exact pe peretele opus al galeriei vedem tot un interior şi personajul Hitler în picioare, într-un halat de casă, cu mâinile încleştate ca nişte gheare şi cu capul ridicat, urlând. E urletul fiarei. Imaginea e parcă scoasă din Dictatorul lui Chaplin. Dar Dictatorul lui Ghenie are un contrapunct comic, în spatele lui, deasupra capului, vedem un covor persian, reprezentând un cerb în mijloc, iar pe margini căprioare bând apă dintr-un râu. Pe comoda din spatele său, vedem acelaşi vas cu flori. Interioarele amintesc de pictura lui Pallady si Tonitza, în care laitmotiv este fotoliul. Legătura dintre cele două tablouri o realizează mustaţa personajului fantomatic şi vasul cu flori aflat pe servantă.

O alta variantă a interiorului vedem într-un tablou dominat de culoarea roşie. Tot un fotoliu, dar roşu, un dulap, un vas cu flori, ca în celebra serie de Interioare a lui Cézanne. Apoi totul e înecat în culoare. E senzaţia că trebuie ascuns ceea ce ar fi să vedem, ca în maniera rusului Shimon Okshteyn, care ne lasă să înţelegem că sub o imagine se află altă imagine. E definită aici însăşi natura artei, a iluziei optice, fiindcă, aşa cum spunea Dali, nu vedem tot ceea ce privim.

Dacă Mircea Ciobanu întâi termina pictura, apoi răzuia faţa personajelor, Adrian Ghenie, după ce termină lucrarea figurativă, procedeaza ca Pollock, adică o stropeşte cu culoare. Totul devine o mâzgăleală voită, o pânză pătată. Ceva oarecum asemănător cu feţele desfigurate ale lui Jean-Michel Basquiat (vezi o mostră la Simon Capstick-Dale Gallery).

Într-o altă sală vedem o serie de siluete, care au fost portrete, dar au acum chipul obstaculat de brazde de culoare, în maniera canadianului Joseph Adolphe, care în seria Toro Bravo surprinde, aşa cum am arătat în volumul FINE ARTS IN AMERICA, caracterul hidrei umane. El şi-a numit o lucrare Lost, fiindcă personajul şi-a pierdut identitatea, precum Richard al II-lea, care îşi caută identitatea în mii de cioburi după ce şi-a pierdut coroana şi a spart “oglinda mincinoasă”, care nu-i mai reflecta căderea. Şi obstaculatele portrete ale lui Adrian Ghenie şi-au pierdut identitatea. Şi ele sunt “lost”, atinse deja de paranoia sau de alte boli ale monstruozităţii.

Evident, apare şi personajul cu mustaţă inconfundabilă. Apoi mai multe chipuri obstaculate. Ideea ar fi că de la Hitler s-au molipsit şi alţii, care, în varii evoluţii şi aspecte, aşa cum îi trădează haina de pe ei sau cravata, au împrumutat de la Hitler masca depersonalizată. Nu mai sunt oameni, sunt măşti, aşa cum sugerează deja artistul în cazul unui astfel de “portret”.

În maniera de a picta a lui Adrian Ghenie dominantă în această fază este teatralitatea. Personajele sunt plasate în decoruri teatrale şi fac gesturi teatrale. Hitler al său (lucrarea e numită Pie Fight Interior), parcă ar fi ilustrarea unui rol burlesc. Şi e foarte operetistic. Ba se sugereaza şi melodrame ca Omul cu o mie de feţe, dar şi filme SF, în care chipul unui personaj devine, prin prelucrare digitală, altul. Ca într-un alt tablou, reprezentând un interior în care vedem o femeie în picioare care îşi acoperă faţa. Totul e înecat în culoare, ghiveci, greoi, rochia ei verde e pătată, ca şi mâinile cu care îşi acoperă faţa, care nici ele nu mai au identitate. Toată partea superioară a personajului arată ca atacul unui stup de albine.

Aşa cum un alt tablou reprezintă un bărbat mefistofelic aflat sub un pod de piatră, pe sub care trece un râu. Peisaj tipic romantic, cu elemente teatrale evidente, prin întoarcerea capului, fiindcă personajul este reprezentat cu spatele la noi.

De asemenea, impresia de patetism este evidentă. E firesc, artistul e tânăr, încă nu şi-a rafinat mijloacele, totul este ostentativ. Toate personajele parcă ar fi scoase din dramolete, din teatrul lui Schiller, toate sunt malefice şi  patetice.

Faptul că artistul se află într-o fază de căutări se deduce dintr-o lucrare cu totul diferită. Pe un întreg perete se află un tablou uriaş (de cca 3 x 3 metri) reprezentând o pădure, în care vedem într-un tufiş un om pe vine (tot fără faţă, mai apropiat de maniera lui Ciobanu), atacat de un lup. Parca am fi în Pădurea de mesteceni a lui Andrzej Wajda. Categoric, tânărul artist român are vocaţie de scenograf de film. El ştie să creeze atmosferă, ceea ce este esenţial pentru arta mişcătoare în special şi pentru artă în general.

corespondenţă din New York

Caravana GAUDEAMUS la Cluj și la Timișoara

Tuesday, March 12th, 2013

Caravana GAUDEAMUS din nou la drum

Radio România continuă seria evenimentelor organizate sub semnul dublei aniversări din acest an – 85 de ani de la prima sa transmisiune și 20 de ani de la ianugurarea Programului LECTURA/ Târgurile GAUDEAMUS - cu două noi etape ale Caravanei GAUDEAMUS.
După evenimentul de debut, care a avut loc la Craiova, de Mărțișor, Caravana GAUDEAMUS 2013 își continuă călătoria, de această dată în Ardeal și Banat, și îi așteaptă pe toți cei interesați la o întâlnire cu cele mai recente apariții editoriale, evenimente și îndrăgite personalități culturale, astfel:  Cluj-Napoca (ediția a XIV-a, 17 - 21 aprilie, Piața Unirii) șiTimișoara (ediția a IX-a, 15 – 19 mai, Piața Victoriei). Iubitorii de carte din orașele gazdă vor avea astfel ocazia de a regăsi aceeași familiară, dar întotdeauna proaspătă și primitoare atmosferă a Târgurilor GAUDEAMUS, pe care cunoscătorii o apreciază de aproape 20 de ani.

Înscrierea expozanților pentru cele două evenimente va avea loc în perioada 18 – 29 martie a.c., la sediul Radio România.

*


Caravana GAUDEAMUS face parte dintr-un proiect de anvergură națională inițiat în anul 1994 de Radio România  – Programul LECTURA – și are ca principal obiectiv susținerea piețelor editorială și educațională din țara noastră. Evenimentele din cadrul Caravanei sunt organizate de Radio România, prin  echipa Gaudeamus și posturile Radio România din orașele gazdă.

Pentru informații suplimentare referitoare la Programul LECTURA - Târgurile GAUDEAMUS, vă invităm să vă adresați Secretariatului GAUDEAMUS sau să accesați site-ul www.gaudeamus.ro. Persoană de contact: Connie Chifor, tel. 0745 109 649, e-mail connie@gaudeamus.ro.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (19)

Sunday, March 10th, 2013

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

1996:

Celebrul Hugh Grant este prins într-o seară, în maşina sa parcată pe o stradă din Hollywood, cu o prostituată de culoare care tocmai îi făcea micul serviciu numit de obicei, în massmedia, “felaţie”. Poliţistul indiscret şi nedelicat care-i descoperă comite mârlănia de a-i arde un proces verbal şi are grijă să dea imediat telefon la ziar.  Chestia asta-mi aduce aminte de o întâmplare asemănătoare, pe care mi-a povestit-o un coleg, prin ‘80 sau ‘82. Omul spunea că a fost surprins în exact aceeaşi situaţie, în maşina sa, parcată într-o seară, undeva, prin pădurea Băneasa, zonă unde, pe atunci, se aflau şcoala de ofiţeri de miliţie şi sediul unei divizii de securitate, sau cam aşa ceva – oricum, nişte “obiective” păzite cu binecunoscuta  noastră vigilenţă paranoică. Numai că, spre deosebire de omologul său californian, miliţianul de la Bucureşti, după ce s-a lămurit despre ce era vorba, le-a spus celor doi, pe un ton de-a dreptul părintesc, “continuaţi” şi şi-a văzut de drum. Câteodată, Bucureştiul e mai interesant decât California, nu vi se pare?

P.S. La data când i s-a întâmplat pocinogul bietului Hugh Grant, mă aflam redactor la o agenţie de presă. Am tradus ştirea cu pricina – o adevărată trufanda pentru clienţii noştri – şi i-am dat-o operatoarei de la calculator, o cuconiţă mai în vârstă. La un moment dat, ea m-a chemat ca să mă întrebe dacă n-am greşit:

- Aţi vrut să scrieţi “relaţie”?

- Nu, doamnă, n-am vrut. E cu “f”, nu cu “r”.  Asta-i viaţa, ce să-i faci.

1998:

Ivan cel raţional şi rece, Mitea, omul simţurilor şi Alioşa, misticul – toţi trei sunt prezenţi în mine. Dar trebuie să recunosc că, în cea mai mare parte a timpului, primii doi nu fac altceva decât să-l ironizeze, să-l “ia la mişto”, în termeni bucureşteni, pe cel de al treilea.

1973:

Libertatea de gândire este obligatorie în singura şi cea mai bună dintre lumi.

1970:

Îi cerem “omului nou” să nu existe decât de la brâu în sus – şi, în acelaşi timp, să ţină tălpile ferm lipite de pământul său natal.

1970:

Să vrei de mâncare atunci când ai: libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii.

1983:

La prânz, carnea a fost reprezentată prin delegaţi.

1996:

Într-un film britanic de prin 1938, regele Henric al VIII-lea fărâmă mitocăneşte găina friptă cu pumnul, de-i sare sosul în ochi bietului Thomas More, care are cinstea de a-i sta alături, la masă. Pare-se că scena în cauză nu a stârnit valuri de sfântă indignare patriotică, ci doar un enorm hohot de râs. Asta, deşi regizor era un anume Sandor Korda (mai târziu, Sir Alexander Korda), care s-a născut şi şi-a trăit o primă parte a vieţii la Cluj (mai devreme – Kolosvár, mai târziu – Cluj-Napoca).

…Păi ia poftiţi de vă imaginaţi, boieri dumneavoastră, o scenă de-asta într-un film cu Ştefan cel Mare… Ba pe regizor să-l mai cheme şi Istvan! Ce credeţi că ar zice presa noastră – 99% din ziarele româneşti, vreau să spun –  într-un asemenea caz?

Sau, concret, ce credeţi c-a zis revista Teatrul azi despre premiera de deunăzi cu Buda de Alin Fumurescu? Titlul nu trimite la Dumnezeul hindus sau la capitala Ungariei, ci la incinta parfumată în care, după părerea autorului, s-ar fi aflat România în ultima jumătate de secol. Iar această părere a făcut-o pe autoarea cronicii să manifeste sfânta indignare de care vorbirăm mai sus, băţos exprimată.

1971:

Fata de aseară: plinuţă şi anostă ca un ceas deşteptător.

1973:

Liniştit, deci mort.

2000:

Până la vârsta pe care-o am, pot spune că am trăit printre picături.

1979:

Un mare cusur al inteligenţei: nu e niciodată destulă. O mare calitate a prostiei: se găseşte întotdeauna din abundenţă.

1970:

Spiritualmente, publicul mediu al cinematografelor arată cam cum arătau, fizic, supravieţuitorii Auschwitz-ului în ziua eliberării lagărului.

1975/2000:

Paranoia, mania persecuţiei, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, dar am impresia că cineva învaţă să şofeze pe un drumeag plin de gropi, cioburi şi cuie, iar noi suntem pneurile.

1969:

Sunt propria-mi prăpastie.

1983:

Nici o dezamăgire nu e ultima. Excepţie face numai moartea.

1970:

Rămâi aglutinat în balega zidurilor ce au a se opune unui ipotetic, discutabil Gingis Han.

1981:

Ivasiuc, Baconsky, Mazilu, Preda… ce oameni se duc! Şi cu cine rămânem!

1977:

A nu ţine seama de instincte este soluţia cea mai puţin raţională.

1975:

“Exegi monumentum aere perennius”

(Virgilius)

“…căci o anumită banalitate e mai tare ca moartea…”

(Ion Barbu)

1971:

Rasputin este un Tolstoi convertit la acţiune, spune prietenul meu Massimo Radu Chintilă, după două halbe. La Caru‘.

1982:

“Sunt balcanic şi mă mândresc cu asta! Sâc, că voi n-aveţi erizipel!”

1969:

Arta: refugiu în sine al artistului, strict personal – şi frecventat de o întreagă lume.

1991:

O, dac-aş putea crede în vreo viaţă de după moarte… Pieirea mea mi s-ar părea un fleac, gândindu-mă că “dincolo” aş avea şansa de a-l întâlni pe nenea Iancu şi de a sta de vorbă cu el. Câte n-aş vrea să-l întreb, câte n-aş avea să-i povestesc… Ce-am mai râde…

1980:

A fost Cacania detestabilă? Tot ce se poate. Dar, dacă stau şi mă gândesc că acolo şi în acelaşi timp au trăit Kafka, Hoffmanstahl, Svevo (ce nume incredibil: Ettore Schmitz!), încep să cred că era, totuşi, ceva impunător în ea. Greu de dispreţuit un monstru care inspiră ură atâtor minţi strălucite! Uneori ajung să-mi închipui că acolo se afla Paradisul, într-o cafenea din Viena sau din Praga, înainte de primul război mondial, unde s-ar fi putut întâlni, fără să aibă habar unul de celălalt, Rilke şi cel care avea să devină bravul infanterist Švejk. Un oraş capabil să-i suporte concomitent pe amândoi, ei bine, un asemenea oraş nu poate fi găsit decât pe harta Paradisului!

1969:

Unii oameni au raţiuni de a trăi; alţii, mult mai numeroşi, pot invoca scuze pentru că există.

1969:

De scris despre pictorul oficial al lui Liquelieu, autor al unui „Atac la baionetă”, cu soldaţi surprinşi în atitudini de supremă încleştare, lovind cu patul puştii, împungând cu ţăpuşa etc. Un singur amănunt lipseşte din imagine: uniforma inamică.

1969:

Într-atât se păzeau locuitorii Liqueliei să nu se lase „antrenaţi în discuţii”, încât renunţaseră cu totul să mai emită opinii. Orice le-ai fi spus, îţi răspundeau cu citate din articolul de fond al zilei.

1986:

Numim martiri victimele ale căror chinuri au fost …omologate de către Istorie; celelalte sunt oameni obişnuiţi, de toată-ziua, oameni de rând.

1975:

Pesimismul a fost prohibit. Iată argumentaţia celor care au hotărât astfel: “e urât” zic ei “de parcă ţi-ar mirosi picioarele”. Zâmbetul stenic, optimist, e de rigoare. “Păi atunci,” zic eu “când se scufundă vaporul, ultimul pasager se duce la fund cu zâmbetul pe buze, convins că aşa ceva nu se poate?”

“Hm… Nu prea se circulă cu vaporul la noi. Ai văzut dumneata vreun autobuz înnecat?”

…Şi-a dat Dumnezeu drăguţul nişte inundaţii de-am apucat s-o văd şi pe asta…

!983:

Trebuie să observi că imensa majoritate a oamenilor sunt canalii numai atunci când au ocazia să fie; nu trebuie decât să nu le-o oferi.

1980:

Important este să înmulţeşti într-atât obligaţiile şi interdicţiile, încât simplul efort de a le memora să nu-i mai permită omului gândirea pe cont propriu.

1978:

Privite fără dragoste, toate gesturile ce compun dragostea apar drept manifestări de sclavie.

1979:

Pe plaja de la Vapor: suntem un grup de vreo zece inşi, ne însorim, ne bălăcim, râdem. Câţiva, mai leneşi, “întindem o canastă”. Ne lipseşte un al patrulea. Se oferă Piticul, unul care s-a lipit de grupul nostru în urmă cu vreo două zile. “Piticul” nu e o poreclă, aşa, de flori de măr. Omul e într-adevăr mic şi de o hidoşenie izbitoare în originalitatea-i absolută: are mai curând formă de raţă. Îl cooptăm şi începem partida.

Cineva scoate, mai apoi, o sticlă de votcă rusească – pe plajă, la unsprezece dimineaţa! Bem cu toţii din ea, n-avem pahare, nu ne încurcăm în amănunte dintr-astea, beau şi fetele, curioase de o beţie cu risc de înnec. Piticul nu îndrăzneşte să întindă mâna spre sticlă. Stânjenit, i-o ofer eu. Unul dintre băieţi îmi aruncă o privire furioasă. Dau din umeri, spăsit. Sticla rămâne pe nisip, la umbra unei sacoşe cu haine.

Prima înghiţitură n-a făcut decât să ne deschidă apetitul; băieţii ar mai vrea, dar sila pe care le-o inspiră arătarea e greu de învins, o citeşti pe feţele lor. Atunci, una dintre fete, altminteri cea mai puţin amatoare de şnapsuri, ia ostentativ sticla şi trage un gât bun. Ne spune tuturor “gaşcă de imbecili”, se îmbracă şi-o ia repede înspre Costineşti.

1970:

Weimar, oraşul lui Goethe. Lângă Buchenwald, orăşelul lui Ilse Koch.

1980:

N-ai voie să latri decât la ursul care a trecut de mult. Nu te apuca să crezi în chestia cu “implicarea scriitorului în prezentul său”. E numai pentru vitrină.

1989:

- Eu am devenit femeie la şaisprezece ani, într-un luminiş de pădure, sub lumina blândă a unui asfinţit de august, spuse visătoare doamna T., fluturându-şi graţios mâna cu unghii lungi.

- Foarte frumos, am zâmbit eu. Poetic.

- Am uitat să vă spun că ei erau cinci.

Counter instalat la 16.03.2023


Camelia Comşia: ANOTIMPURILE GRIULUI

Saturday, March 2nd, 2013

expoziţie de pictură CAMELIA COMŞIA

la Centrul Cultural PALATELE BRÂNCOVENEŞTI Mogoşoaia

3 martie - 4 aprilie 2013

vernisaj : duminică 3 martie, ora 16:00

prezintă DOINA MÂNDRU

invitatie-anotimpurile