/ 
ROMANSA LUNII, LUNII
Conchitei Garcia Lorca
Într-un malacov de chiparoase,
a venit la fierărie luna.
Un băiat o priveşte
şi rămâne pierdut, privind-o…
În aerul cutremurat,
mişcându-şi braţele,
luna, lubrică şi pură,
îşi arată sânii tari, de cositor.
- Lună, lună, lună! Fugi!
Că acuma vin gitanii,
şi-ţi iau inima şi-o fac
brăţări albe şi cercei!
- Ia, lasă-mă, să dansez!
Pot să vină toţi gitanii,
te-or găsi cu ochii-nchişi,
întins pe nicovală.
- Lună! Lună! Lună! Fugi!
Le aud caii!
- Mai bine nu călca
peste albul meu scrobit!
Bătând toba câmpiei,
călăreţul se-apropia.
Băiatul, în fierărie,
cu ochii-nchişi rămăsese.
Şi prin crângul de măslini
veneau, bronz şi vis,
gitanii. Aveau gâtul drept
şi ochii-ntredeschişi…
Cum mai cântă cucuveaua!
Cum mai cântă-ntr-un copac!
Peste boltă trece luna,
c-un băiat de mână.
Plâng gitanii-n fierărie,
urlă toţi gitanii.
Vântu-nvăluie fierăria,
o tot învăluie.
PRECIOSA ŞI VÂNTUL
lui Dámaso Alonso
Luna ei de pergament
bătând, Preciosa vine,
pe cărarea de pământ şi apă,
între lauri şi cristale.
Tăcerea fără stele
fuge din tamburină
şi cade în marea zbătând şi cântând
noaptea ei plină de peşti.
Iar în creierii de munte,
lâmgă turnurile albe,
unde locuiesc englezii,
dorm carabinierii, care îi păzesc.
Şi gitanii apei,
ca să se distreze, ridică
nişte chioşcuri din cochilii de melci
şi ramuri verzi de pin.
x
În luna ei de pergament,
Preciosa vine bătând.
S-a ridicat s-o vadă
vântul, cel mereu neadormit.
San Cristobalón, gol,
plin de limbi de foc cereşti,
se uită la fată şi fluieră
o pierdută şi dulce tânguire…
- Lasă-mă să-ţi ridic
rochia, să te văd…
Deschide-ţi în degetele mele bătrâne
trandafirul albastru al pântecului.
Preciosa-şi aruncă tamburina
şi fuge fără să se-oprească.
Vântul bărbătoi vine după ea,
cu o spadă fierbinte…
Marea-şi înghite vuietul,
măslinii se fac palizi,
cântă flautele umbrei
şi gongul de puf al zăpezii.
- Preciosa, fugi, Preciosa,
că te prinde vântul verde!
Fugi, Preciosa, fugi!
Uită-te pe unde vine
satírul de stele joase
şi cu limbi de foc, strălucitoare!
x
Moartă de frică, Preciosa
intră-n casa,
unde-s pinii-n faţă
şi-unde stă consulul englez.
Speriaţi de ţipete,
vin trei carabinieri,
în mántiile lor negre
şi cu bonetelele trase pe sprânceană.
Englezul dă gitanei
o cană de lapte cald
şi un pahar cu rachiu de ienuper,
dar ea nu-l bea.
Şi în timp ce povesteşte-acelor oameni,
plângând, aventura ei,
vântul, furios, muşcă.
din acoperişul de ardezie.
ÎNCĂIERARE
lui Rafael Méndez
În mijlocul râpei,
cuţitele de Albacete,
înzorzonate de sângele duşman,
ca peştii lucesc.
O lumină grea, de cărţi de joc,
decupează-n verdele acid
cai înfuriaţi
şi profiluri de călăreţi.
În coroana unui măslin
plâng două femei bătrâne.
Taurul încăierării
se suie pe ziduri.
Îngeri negri aduc
batiste şi apă de zăpadă.
Îngeri cu aripi mari,
de cuţite de-Albacete.
Juan Antonnio de Montilla
se rostogoleşte mort la vale,
trupul lui e plin de crini
şi-are-o rodie la tâmplă.
Cruce de foc acum urcă,
drumul morţii.
x
Judecătorul, cu garda civilă,
vine prin crângul de măslini.
Sângele vărsat se tânguie
în cântecul mut, de şarpe.
- Domnilor gardieni civili,
aici s-a-ntâmplat ca de obicei.
Au murit patru romani
şi cinci cartaginezi.
x
Nebună de smochini
şi de vaiere fierbinţi, după-amiaza
cade-n leşin pe pulpele
rănite-ale călăreţilor.
Şi îngeri negri zburau,
prin vântul de vest,
îngeri cu plete lungi
şi inimi de untdelemn.
ROMANSĂ SOMNAMBULĂ
Gloriei Giner şi lui Fernando de los Ríos
Verde, cât te vreau, verde.
Verde vânt. Crengi verzi.
Vasul pe mare
şi calul pe munte.
Cu o umbră-n jurul taliei,
ea visează, din balconul ei,
cu carnea ei verde, cu părul verde
şi ochii reci, de argint.
Verde, cât te vreau, verde.
La luna gitană
toată lumea priveşte,
numai ea nu poate vedea.
x
Verde, cât te vreau, verde.
Stele mari, îngheţate
vin cu peştele de umbră
http://www.youtube.com/watch?v=_upWL_v0pd0
