Archive for May, 2012

Dan Predescu. PLACIDO (fr.)

Tuesday, May 29th, 2012


les dialogues 100% platoniques des 3 vieux ivrognes

en présence d’un matou sobre

qui a également ses opinions

- 6 -

- Frères Marx et Engels, en fait, n’étaient que des vers bibliophages et des révolutionnaires de salon, dit Harry. La partie pratique appartenait au frère Oulianov. Marx et Engels Brothers ont noté que la vie sociale se compose de rapports de force. Mais Lénine est celui qui dicte qu’elle devrait être faite uniquement de rapports de force. Il y a, quel que soit dit, une différence entre dire je vais te tuer!” et pour le fairePour en faire réellement, vous devriez venir des profondeurs du Moyen Age, ou même de la Commune Primitive, d’être le petit-fils de Gengis Khan et donc de savoir lire tous les livres dans le monde et de prendre d’eux seulement ce qui vous convient, mettant tout le reste en feu. Caliban dit exactement brule ses livres mais je pense qu’il l’a dit pour la première fois en russe, même si Shakespeare écrivait en anglais. Soit dit en passant, les Russes sont les plus talentueux barbares dans l’histoire du monde, les plus créatifs, les plus inventifs. Spartacus n’était pas russe, mais les Russes l’ont veneré – et vous savez pourquoi? Parce que, tout comme eux, ils voulaient le pouvoir non pour instaurer une iéthique et iéquité [1] socialiste, sclavagiste ou comment voulez-vous lui dire, mais pour prendre la place de leurs messires. Ôte-toi que je m’y mette, [2] cétait tout dans le cas de l’esclave romain qui voulait devenir propriétaire d’esclaves – et aussi dans le cas des domestiques qui voulaient tuer leurs maitres, les dix-neuf fin et pour cela, ils se sont servi sans gêne du pamphlet d’un sociologue - rat de bibliothèque Juif, domicilié au British Museum, où il lisait les rapports des inspecteurs d’usine anglais de 1800. Et qui n’était pas tout à fait convaincu qu’il compose autre chose qu’un poème romantique. En réalité, son plus chaud et profond désir était de rendre concurrence au Lord Byron. Et de toute façon, il était très sûr que le gadget qu’il juste inventait, le communisme, est un concept appliquable strictement à l’Occident. Comment passer, alors, par son esprit le pressentiment que ceci fonctionnera le meilleur aux sauvages, aux innocents de la planète, qui n’avaient rien à voir avec les malheurs provoqués par le capitalisme, parce que chez eux le capitalisme était prévu à croître à peu près au quatrième millénaire après Jésus-Christ? En tout cas, fait est que le frère Engels a protesté avec véhémence quand un parti politique en Serbie s’est appelé socialiste et marxiste: il a publié un article disant que la doctrine de son ami n’a rien à faire avec les méfaits de certains bandits des Balkans (komitadji), capables seulement de scandales et des assassinats. Pauvre Engels, il croyait que les brigands balkaniques seront impressionnés par les articles d’un journal allemand

- A la fin des fins, ni moi n’etais pas grand-chose, sourit Sanda, prenant la cigarette de la main d’Adrian et en tirant une fumée, qui se ressemble s’assemble… comment tu as dit ? deux  désastres vivantes ? Tu sais, à un momment donné j’avais peur qu’ils vont me congédier, ou qu’en n’importe quelle autre manière je serais punie… Le Diable m’a poussé, une fois, à bavarder en présence d’Ileana. Ileana, tu l’as connu à Costinesti il y a  quelques ans, la brunette tondue court dont tu as dit qu’elle possède le nez de Federigo Montefeltro…

- Oui, mais j’ai dit aussi qu’elle a les cuisses de Raquel Welch, marmonna Adrian en se glissant doucement d’au dessous d’elle, enfin, peu importe… attends un instant pour que j’aille fermer le cellulaire…

- Enfin… l’imitait elle. Le Diable m’a poussé dire quelque chose à  propos de la mère du Camarade Le Parti, et Ileana a fait la gueule et alors je lui ai dit « pourquoi fais-tu des telles grimaces ? comme si ton père serait colonel de Secu’ », et elle m’a répondu « général. Il est général », ainsi que j’ai senti que mes dents tombent, et les culottes aussi. J’y travaillais pendant des années et n’est qu’alors que j’ai trouvé cela, j’étais sur le point de devenir folle…

Pauvre Sanda, c’était exactement le genre de détail qu’elle ignorerait, on pouvait être sûr de cela, que cette Ileana, qu’elle aurait pu paraître bonne collègue, était pourtant engagée comme activiste au Comité du district. Il a fallu qu’elle l’apprenne juste de la bouche d’Ileana, autrement elle n’aurait pas remarqué que l’autre a un salaire trois fois grand que celui de son et qu’elle ne pouvait en aucun cas être celle qui était si elle n’avait pas été la fille d’un Big Chief telle que son père.

En 1988, la portion mensuelle de son père, qui était déjà à la retraite, son ration mensuelle reçue de leur magasin spécial, à circuit fermé, derrière le Place Dorobanti, était de 20 paquets de BT (des cigarettes bulgares assez mauvaises, mais en tout cas mieux que les locales) à  8 lei et 10 paquets de Kent, pretendues américains, à 12 lei.

Comment ne pas être irrité lorsqu’il, tout aussi comme Ileana, était fumeur avide?

Vérité je vous dis, quand les Dieux veulent détruire quelqu’un ils le rendent fou. Pauvre Ceausescu, de toute façon il n’avait trop d’esprit - et les Dieux l’avaient dupé terriblement alors qu’ils l’ont amené compter les morceaux des ses propres chiens de garde, la pain de sa garde prétorienne.

Et surtout quand ils l’ont poussé de donner l’ordre à ses Gestapovistes de quitter leurs appartements confortables et leurs villas chic et de s’installer dans les baraquements monumentaux, pleines de micros, du Boulevard La Victoire du Socialisme, face à la Maison du Peuple.

Et après tout cela , il était surpris qu’ils l’ont assommé sans beaucoup d’explication, en Décembre Quatre Vingt Neuf…

Mais qui diable nous a amené, s’interroge Adrian, tournailler seulement dans de tels milieux où n’ était pas possible lancer un caillou sans  frapper quelqu’une comme Ileana ? Il pouvait, à son tour, d’en raconter quelque chose.

Il est, en effet, un peu surprenant (voire choquant, envisagerait une âme plus sensible) s’amuser maintenant avec une fillette, belle compagne, collègue de toi, et demain, tout à coup, sans te prévenir, qu’elle se transforme en bloc de glace qui ne répond pas à ton bonjour. Tu n’as plus des ailes, Farfallone amoroso, Monsieur Le Comte vous les a coupés.

Eh bien, pas vraiment Monsieur Le Comte, mais le père  de ta collègue, qui n’est pas un aristocrate, mais justement le contraire, général ou colonel de Securitate, comme tu ira découvrir vingt ans plus tard, qui putain de sa mère t’a poussé mêler avec eux, Farfallone chéri ?

En tout cas, le truc s’est avéré bon à quelque chose : de lui est née, de nombreuses ans après, l’idée du pub vidéo pour les tampons avec des ailes qui s’attachent aux culottes.

Le petit tampon arrive en vol, battant des ailes et des haut-parleurs on entend non più andrai farfallone amoroso, c’est un disque de 1920, c’est-à-dire assez vieux pour ne pas avoir à payer un sou pour l’utilisation. Grâce à Dieu de l’industrie de la publicité, il a encaissé six mille dollars pour le scénario.


[1] Les mots éthique et équité prononcés iéthique et iéquité étaient, pour les Roumains de l’époque, une allusion transparente à la diction de Ceausescu – et aussi, au Code de l’éthique et de l’équité socialiste, qui devait être une sorte de bréviaire laïque pour la population entière du pays.

[2] En français en original.

fragment traduit par l’auteur

Counter instalat la 5 iulie 2022


Galaţi: festivalul AXIS LIBRI

Thursday, May 17th, 2012

În perioada 23-27 mai 2012, Biblioteca Judeţeană V.A. Urechia organizează Festivalului Naţional al Cărţii AXIS LIBRI adresat iubitorilor de carte şi lectură, atât cititori cât şi creatori, editori şi difuzori, pe care îi invită să participe la un program generos prin diversitate şi calitate.
Detalii, lai: http://bvau.ro

ACTUALITATEA LITERARĂ nr. 19-20

Thursday, May 17th, 2012

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

- fragment -

Într-adevăr, nici unul dintre oamenii de la Cazanul Roşu nu putea fi suspectat de prea multă minte. Zarcaleu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, pe când era locotenent de Secu, asanase Cociocul, a ieşit la pensie pe la jumătatea anilor şaptezeci. Asta fusese curând după ce au fost puse şi fetele să facă armata. Lui Zarcaleu i s-a găsit atunci, ca un supliment la pensie, o slujbă de instructor la nişte fete dintr-astea. Mai exact, era vorba de studentele de la I.A.T.C., de viitoarele actriţe şi regizoare.

Cică un om prevenit face cât doi. Aiurea. Pe Zarcaleu l-au avertizat şefii lui că urma să aibă de-a face nu cu studente obişnuite, ci cu nişte superstudente pline de pile, piloase rău, cu care trebuia să fie atent…

I-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă… Sau o fi tradus chestia asta pe limba lui, adică a înţeles că nu trebuia să le pocnească… dar asta nu însemna că n-ar fi avut voie să le spună, părinteşte şi tovărăşeşte, părerea lui, la orele de instrucţie tactică :

- Aviaţie inamică! urla el, iar când fetele se întindeau pe spate îndreptând acaemurile înspre Dumnezeu, mai striga: depărtat …luat! deşi o asemenea poziţie n-avea nici o legătură cu alarmele aeriene.

Iar apoi, câte uneia care nu se crăcăna prea bine:

- Ce-i, don’şoară, nu ştii să desfaci picioarele? Să treci diseară pe la mine, că te-nvăţ eu!

Încredinţarea lui Zarcaleu că nimeni nu mişcă în faţa lui s-a dovedit greşită, iar el a aflat lucrul acesta într-un mod dureros, la nici o lună după ce fetele de la I.A.T.C. ajunseseră pe mâna lui. Într-o bună zi, la plecarea din cazarmă, s-a trezit că un băiat voia să-i spună ceva:

- Tovarăşu’ Zarcaleu? a rostit acesta, întinzându-i mâna.

- Tovarăşu’ maior Zarcaleu, a vrut el să-l corecteze, dar, până să zică „Zarcaleu”, s-a pomenit cu o lovitură năucitoare în moalele capului, care l-a adormit pe loc.

S-a trezit apoi la Spitalul Militar Central, cu capul înfăşurat în bandaje şi cu mâna dreaptă în ghips. A zăcut o lună acolo – şi timp de încă vreo patru, după aceea, a pişat sânge. Cei doi băieţi de la poarta cazărmii îl tocaseră temeinic – şi asta, fără ca nimeni dinăuntru să observe ceva, deşi intrarea în corpul de gardă era la nici trei metri.

N-avea rost să reclame, i-au spus la Miliţie, nu existau martori. Pe foaia de internare e scris că mirosea a alcool, probabil că îl lovise vreo maşină care se făcuse nevăzută imediat după aceea. Şi nici nu se aşteptau ca el să ţină minte amănuntele, din moment ce era beat în momentul acela.

Chestia a rămas încurcată, un accident de circulaţie neelucidat. Iar unul dintre colegii lui l-a lămurit, compătimitor, la o masă a restaurantului de pe Ştirbei Vodă, la mult timp după aceea:

- Păi bine, mă, tu nu ştiai cine-s fetele alea? ale cui sunt, cu cine-s măritate? Mare pămpălău mai eşti, Zarcaleule tată… să zici mersi c-ai scăpat cu atât…

*

- Doamne, ce seară… suspină Marcel, zapând în disperare, numai reclame peste tot, în acelaşi timp, ăştia sunt sadici, domle… şi talkshow-uri… dacă au atâtea de discutat, de ce nu se duc, domle, la o cârciumă, la o terasă, ceva… şi vin să mă asasineze pe mine cu televizoru’…

- Personalităţi cu trecut incert şi viitor improbabil… rânjeşte Harry, de unde dracu’ au apărut atâtea victime, ca ciupercile după ploaie, uite-l şi pe ăsta, ce faţă…

- Taci, ţipă deodată Marcel, taci, că-l ştiu!

E Zarcaleu, e chiar domnul Zarcaleu… şeful unei asociaţii a victimelor comunismului, invitat la talkshow-ul despre o viitoare lege a despăgubirilor pentru acestea…

- Ia taci puţin, face Adrian, care a preluat telecomanda de la Marcel. Ce naiba e chestia asta?

Chestia aia, pe Mezzo, e Simfonia a Noua, adică în special Oda Bucuriei, într-o viziune cu totul nouă, revoluţionară, zice prezentatoarea.

- Revoluţionară era şi la Radio Berlin, înaintea anunţurilor despre victoriile decisive ale nemţilor în Rusia sau în Africa de nord, revoluţionară e şi acum, la Uie… mare curvă, Oda asta, a Bucuriei, murmură Harry.

- Eşti pur şi simplu negativist, măi dragă, un nenorocit de negativist, îi răspunde Adrian. Nimic de făcut cu tine, şoha n-oi vidè raiù’, vorba cântecului…

- Ce dracu’ face corul ăsta, zice Marcel, mai tăceţi, măi, din gură…

Cu corul de la televizor se întâmplă, într-adevăr, ceva ciudat: după doar câteva măsuri, acutele ca nişte tăişuri de spadă ale sopranei se transformă în ceva ce seamănă mai degrabă a chelălăială, în vreme ce replicile basului devin, fără echivoc, mugete.

Ultimele minute sunt urletul unei haite de lupi, urlet modulat, dizarmonie superioară, după cum suna prezentarea.

Marcel îşi face cruce, iar Placido, care s-a refugiat în braţele lui Harry, îl zgârie până la sânge.

Cei trei se despart îngânduraţi.

- sfârşit -

Actualitatea literara - Lugoj, nr. 19-20 (aprilie-mai 2012), pag. 12

DRACULA, la el acasă

Thursday, May 17th, 2012

Lugoj :

la 21 aprilie a.c., în sala Teatrului Municipal Traian Grozăvescu, a avut loc un eveniment dedicat marelui actor lugojean Béla Lugosi, interpretul hollywoodian al lui Dracula.

Cu această ocazie, a fost prezentat filmul The Fallen Vampire al regizorului Florin Iepan, dedicat faimosului actor. După toate aparenţele, Dracula este cel mai cunoscut - în întreaga lume - dintre toate personajele imaginate de scenariştii vreunui studio cinematografic.

Şi probabil că pe locul următor, într-un asemenea clasament, s-ar plasa Tarzan, respectiv Johnny Weissmüller, care s-a născut  în satul Freidorf - actualmente, cartier al oraşului Timişoara.

http://www.ziarulactualitatea.ro/eveniment/dezvelierea-placii-comemorative-a-marelui-actor-bela-lugosi/

http://www.ziarulactualitatea.ro/hotnews/marele-actor-bela-lugosi-va-avea-la-lugoj-o-stea-si-un-cinematograf-care-ii-va-purta-numele/

http://www.banat.ro/academica/Tarzan.pdf

À propos de plagiate

Friday, May 11th, 2012

…că tot se discută acum - şi pe ce ton ! - despre ele :

Aşadar, vedeţi dumneavoastră, există plagiate şi plagiate, zicea dl. Dan Stanca. N-o să ne apucăm a confunda infracţiunea comisă de un Neica Nimeni cu atât de scuzabila greşeală a vreunui amic ori comiliton. Amicul a fost făcut să dea cu jula tocmai de către Divinitate !!! şi la o adică, vine cu certificat de la Număru Nouă păcum că el a fost victima unui delir, unui raptus !

sfânt, mă-nţelegi !!!

Am pus aici textul acesta – atât de vechi – al fostului meu coleg D.S. de la România liberă în calitatea lui de piesă unică, fără asemănare, din dosarul josniciei omeneşti. Niciodată n-am mai întâlnit vreo scuză atât de jalnică (iar cu certificat de la Psihiatrie a mai venit, recent, doar cetăţeanca de naţionalitate rrromă filmată în timp ce o jefuia pe femeia lovită de o maşină pe trecerea de pietoni).

El o să vă ajute să înţelegeţi de ce nu poţi găsi vreunul, în ţara asta, pe care să-l faci ministru al învăţământului şi care să nu fi furat ceva de la cineva.

PS - Prefer termenul “naţionalitate” celui de “etnie”. Parcă e mai puţin tribal.

- va urma -

Săptămâna viitoare am să vă povestesc câte ceva despre cei care m-au furat pe mine, despre care am mai vorbit aici - şi care fac, la ora asta, pe morţii-n păpuşoi. Îi voi resuscita, o să vedeţi !

Draga de ea a ieşit afară, s-o vadă turiştii

Thursday, May 10th, 2012

AVERTISMENT

Nu ştiu dacă chiar la ea se refereau domnii poliţişti

care strigau astă iarnă “ieşi afară, javră ordinară!“.

În definitiv, nu-i aşa, nici n-ar fi exclus…

Vasile Gorduz face prozeliţi, postum :

I-a impresionat şi pe suporterii spanioli veniţi la Bucureşti,

la finala Europa League :

CLIMATE LITERARE, Târgovişte

Monday, May 7th, 2012

nr. 53 (aprilie 2012), pag. 15

http://issuu.com/climateliterare/docs/nr53_a4_layout_1#download

Să-i îmbrăcăm pe cei goi - şi să-i mai instruim pe agramaţi

Saturday, May 5th, 2012

De exemplu, pe Cristi Ciupercă de la România liberă (vezi rândul subliniat cu galben în captura de ecran de mai jos) :

Aşadar, dragă Cristi, e bine să reţii că nu se spune “criminalii lui Ion sau Gheorghe”, ci “asasinii lui Ion sau Gheorghe” sau “ucigaşii lui Ion sau Gheorghe”.

…E-n regulă, nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Am făcut-o din mizericordie… o să-ţi explic altădată ce-i aia

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN

Friday, May 4th, 2012

ediţia a 16-a

Bucureşti, 4-13 mai 2012

OMUL FĂRĂ TRECUT

PLAY

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

5 mai 2012

PUR

E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.

Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.

Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.

Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.

Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până la întoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.

Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.

Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …

Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…

…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.

Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.

Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.

Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.

Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.

4 mai 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Alicia_Vikander

TURN OFF THE LIGHTS

Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.

Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.

Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.

Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).

Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.

Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.

Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…

În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.

Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de elÎn bătaia puştii, cum s-ar zice.

PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.

4 mai 2012

cronici de Dan Predescu

toate drepturile rezervate

[ vezi şi http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/24084 ]

Counter instalat la 18.03.2023



free stat counter

FESTIVALUL FILMULUI EVREIESC - Bucureşti

Thursday, May 3rd, 2012

NOTĂ DE SUBSOL

Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai a.c.) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.

Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.

După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.

Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…

În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.

Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.

În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…

Va fi o victorie cu un gust destul de amar…

Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.

Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea – precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.

cronică de Dan Predescu

toate drepturile rezervate