Euforia din jurul morţii lui Adrian Păunescu, când toţi parcă au căpiat, au făcut necrologuri vesele şi triste, l-au confiscat ori s-au dat mari prieteni ai celui dispărut, de la Iliescu la Dinescu, de la Bârca la Craiova, unde, cică, la nu ştiu ce meci de fotbal, s-ar fi aprins 25 de mii de lumânări, nici pentru Papa nu s-au aprins atâtea, m-a oripilat! Lui Păunescu i-a fost dat ca nici moartea să-i fie moarte, ci foame de circ! O hahaleră ca Năstase a propus doliu naţional! Dacă nu-mi cereau cititorii, n-aş fi scris aceste gânduri. Evident, Păunescu a fost un fenomen. Nu-l poţi ignora. Dar păstrându-ne capul pe umeri, el a fost în raport cu Ceauşescu precum umbra şi fiinţa din poezia lui Eminescu Gemenii. A murit fiinţa, abia acum s-a dus şi umbra. Cu Păunescu a murit o epocă.
Cum moare un om puternic? Ca un om de nimic. Ceva în el se petrece, dacă doctorul ajunge să spună: „Nu s-a mai putut face nimic, inima lui era pulbere!” Cum se poate ca o inimă să fie pulbere? Când s-a întâmplat asta? Cum s-a ajuns aici? Medicul nu ştia? Acum un an cum era această inimă, dar acum doi ani? Dar acum zece ani? Însă ce auzeam eu prin comunism, pe vremea când Păunescu era al doilea Ceauşescu? De chiolhanurile fără măsură ale poetului şi echipei lui. De maşinile care îi cărau acasă butoaie şi porci, nu ştiu, n-am văzut, or fi legende sau realitate, fiindcă prea des se repetau aceste bârfe! Pe atunci nu-l durea inima? Nu-l durea nimic când alţii stăteau nopţi întregi la coadă pentru un „takimuri”, cum erau numite tacâmurile de pui? Omul ăsta a avut atâta putere că odată, în apropiere de fosta Piaţă a Scânteii, când un miliţian a îndrăznit să-l oprească fiindcă l-a prins conducând în exces de viteză, ştiţi ce-a făcut? L-a dezarmat! După ce l-a mustrat „cum, mă, îndrăzneşti să mă opreşti pe mine, tu ştii cine sunt eu, mă, eu sunt Ceauşescu!” Şi i-a luat pistolul şi s-a dus cu el şi l-a pus pe birou, la revista „Flacăra”, unde lucra. Şi miliţianul a venit acolo şi s-a căciulit să-i dea înapoi arma, că-şi pierde slujba, are familie, copii etc. La revista lui, „Flacăra”, stăteau oamenii cu sutele, veniţi din toată ţara, să prindă o audienţă la Păunescu şi să-i ceară să-i ajute să mute gardul mai încolo, să numere purceii la scroafă, să sară pârleazul, el era Mântuitorul, Justiţiarul, Vraciul, Legea, Salvatorul, ce mai, o Gogoaşă cum ţara asta n-a mai avut! Salva vraci, inventatori, răcari, ce mai, mană cerească pentru toţi. Salva medici, care nu l-au mai putut salva!
Pe vremea când se umfla gogoaşa, lucram şi eu la Casa Scînteii, la Casele de filme, dar publicam la „România literară”, aflată tot în corpul din dreapta al clădirii. Şi mereu treceam pe acolo, plus că la „Flacăra” aveam prieteni, pe Dohotaru, pe Mărăşanu, pe Tudor Octavian, de la care aflam toate abuzurile pe care le făcea şeful lor. Fiindcă făcea abuzuri. Profita că e poet de curte. Profita că mitocănimea era cu el. Sigur, era atins de o boală numită megalomanie. Megalomania puterii. Numai un monstru poate să-şi pună geniul în slujba unui sistem ticălos, pentru a ne convinge că e acceptabil! În acest fel, Păunescu a făcut generaţiei mele, României, mult mai mult rău decât Ceauşescu, pentru că el o făcea pe Mesia şi lucra la partea sensibilă, la spirit! Fapt pervers, care i-a adus o bogăţie de latifundiar, care sfidează imaginea de poet damnat, cu care defila, imaginea de Poet în general, făcând afaceri cu sentimentele, dovadă bogăţia de neînchipuit pe care a acumulat-o, zeci de case, terenuri, maşini, bijuterii, opere de artă, conturi bancare, milioane de euro!
Păunescu trebuie judecat ca om politic, nu ca poet. Fiindcă el a fost primul care şi-a bătut joc de poezia sa, de talentul său. El a publicat şi ce-a vomat. Un poet adevărat, un mare poet, este şi un excelent cenzor al propriei creaţii, cum a fost Eminescu. De la el am învăţat ce înseamnă exigenţa, ce înseamnă să fii selectiv. Ce înseamnă să nu dai publicităţii ceva decât după ce a trecut de cele trei lacăte, al minţii, al inimii şi al gurii. Un mare creator trebuie să aibă un formidabil discernământ. Nu publică tot. Cerne. Are puterea să arunce la coş. Odaia lui Eminescu era plină de hârtii mototolite, aruncate. N-am auzit aşa ceva despre Păunescu. Tot ce-i ieşea pe gură, publica. De aceea poezia sa este eminamente orală. În volumele lui există atâta maculatură încât nu ştiu cine se va ocupa să separe bobul de neghină! Ar trebui să se nască un alt Păunescu s-o facă, dacă primul Păunescu n-a făcut-o. Şi chiar s-a străduit să-i pună în umbră pe adevăraţii poeţi – şi au fost destui, de la un Ivănescu la Mircea Micu. Ce a rezultat? O poezie haiducească, orală şi cantabilă, făcută să fie cântată. A produs şi o modă. Toţi compuneau ca să fie cântaţi de Sterian sau Alifantis! Modă ce s-a continuat cu Tudor Gheorghe, care avea să-l îngroape pe Mircea Micu, după ce i-a cântat versurile despre mamă! Şi unde îşi cânta Păunescu poezia? La cenaclu! Ideea de cenaclu! Păunescu a făcut templu din cenaclu. Cenaclul ca templu al propagandei. Ceea ce făceau un Nichita Stănescu sau un Cezar Ivănescu, filtrând poezia, ducând-o la abstract, la metafora pură, Păunescu o politiza, o transforma într-o „cântare a României”, în odă la aniversarea conducătorilor iubiţi.
Păunescu a fost, categoric, un poet comunist. Care a trâmbiţat toate nuanţele sistemului, făcând franjuri lirici din morala şi propaganda comunistă. În acelaşi timp a fost şi un poet hăituit, fiindcă a vrut să fie şi cu poezia adevărată, fără culoare politică, şi cu poezia de conjunctură, poezia comunistă. Să împace şi capra şi varza. Nu a existat poet mai hăituit. Chiar din zilele revoluţiei, el a fost alergat, fluierat şi scuipat. Şi mii de ore de emisiuni s-a tot chinuit să se justifice de ce l-a cântat pe Ceauşescu şi epoca lui. Câtă energie risipită! Pe care au confiscat-o canalele TV, care acum fac circ, ne toot arată cum Păunescu se justifică oral şi în scris de ce a fost un poet comunist. Necomunist n-a fost niciodată, dar a căutat să fie al poporului său, de fapt, să identifice poezia comunistă cu poezia populară, istorică, patriotică, să fie un baladist modern.
Iar dacă azi este atât de iubit şi regretat, aşezat lângă Eminescu, până şi în pământ!, e fiindcă societatea a dat înapoi, n-a găsit poeţi pe măsură, să vină la schimb, să pună ceva puternic în loc. Aşa se explică această nesperată reabilitare a unui hăituit!
E posibil ca epoca lui Ceauşescu să fi fost mare, cum eu nu mi-o închipui. Eu mi-nchipui mare epoca Regelui-Soare sau epoca lui Margaret Thatcher. Şi o epocă mare produce poeţi mari. Păunescu e un poet, o gogoaşă, pe măsura epocii lui. O epocă mică, precum regimul lui Iliescu sau Băsescu, produce, normal, poeţi băşinei, pigmei. Cine-o să-i mai ştie mâine? Poeţi scatologici într-o ţară scatologică. Cum e haznaua, aşa e şi poezia ei. Categoric, abia cu moartea lui Păunescu se termină epoca Ceauşescu. O epocă desfigurată, fără îndoială.
De aici încolo, trebuie ca generaţia tânără nu să-i reînvie pe Ceauşescu şi pe Păunescu, ci să se lepede de astfel de piersicisme şi să meargă mai departe, să clădească o epocă a ei, mare, care să dea un poet mare, cât mai mare, cât tot universul.
Textul de mai jos a circulat, dactilografiat, xeroxat, (”pe sub mână”), în 1985, imediat după incidentul de pe stadionul din Ploieşti, când mai mulţi spectatori ai cenaclului lui Păunescu au murit călcaţi în picioare într-o busculadă, fiindcă A.P. n-a dat voie să se deschidă porţile stadionului, ca să nu-i plece publicul. Lumea vorbea că e scris de Eugen Barbu - şi după stil, se pare că aşa este.
FOLKUL ŞI PORCUL
A fost nevoie să moară în oraşul Ploieşti cîţiva copii nevinovaţi, minţiţi de un săltat pe care nu l-ar fi oprit nici un regiment de puşcaşi din paranoia lui inconştientă. Pentru că bivolul simţea nevoia să mugească. Pe toate undele, pe toate canalele de televiziune. De neoprit în furia lui, aşa-zis patriotică, în care nişte zdrăngari îl acompaniau, el făcea pe Bob Dylan, recitînd: Eu sînt bolnav de dumneavoastră, Ţara…, dar el era bolnav de şperţ, de luare de mită. Aceeaşi nenorocire ce a îndoliat atîtea familii avea să desfunde haznaua fără fund pe care nici cel mai imaginativ reporter nu ar fi bănuit-o. Noi credeam că pe el îl durea soarta României, şi el făcuse din isteria sectantă pe care o conducea cele şapte vaci grase biblice: cu Avram Iancu la gît şi cu labele în bugetele judeţene, teroriza autorităţile, cerîndu-le să fie întîmpinat la hotar cu pîine şi sare, de parcă mă-sa îl fătase călare. Sosea cu o caravană de ţuţări, făcîndu-i-se pîrtie cu girofar şi sirene, căzut adînc într-un Mercedes în care-şi dicta versurile sale de sorcovă unei secretare ce se uita la el ca la Petrache Lupu şi săraca nici nu era departe de adevăr… Nu făcuse el din Bîrca, o comună pîrlită, Maglavitul anilor noştri? Nu veneau cei roşi de buba mînzului, de trînji, de falcarniţă, la ceara lui, ca să-i mîntuiască?! Nu avea el o şatră de şarlatani care vindecau muribunzi, contra cost, cu spînz, rouruşcă şi alte buruieni? Nu ne cerea el să ne hrănim cu terci, cu borhot de urzici, în timp ce înghiţea turme întregi de vaci şi boi? Să trăieşti din comerţul cu speranţa de viaţă a nefericiţilor, să-i laşi pe nişte escroci să vîndă prafuri, amestecate cu citostatice, ca la băcănie, contra 400 lei porţia, şi să iei din vînzarea cu toptanul remiză, ca un chelner, la împărţirea prăzii! Asta se mai numeşte că eşti poet? Pezevenghiul alesese muza cu biştari, cum zicea odată autorul Cuvintelor potrivite. Mă gîndeam la soarta poeţilor mari ai acestei naţii: Eminescu a murit sărac şi bolnav, Goga a zăcut prin temniţele maghiare pentru un crez naţional. Blaga cerea ca student la Viena o masă săracă, şi Flaimucea ăsta are patru case (dintre care cea de la Bîrca pozată pe cărţile poştale, ca monument istoric) şi cinci maşini la scară: una a ONT-ului (contra a 275.000 lei pe an numai benzina şi celelalte), un Trabant pentru tăticu, cu care se cărau alimentele, atenţiile şi chiar unele fetiţe la domiciliu (că bătrînului i se scula şi lui), o Dacia pentru luarea ochilor, un Mercedes pentru reprezentare şi un ARO cu care se urca pe la stîni, după oiţele proprii, după brînză şi caşcaval. Şi, de!, caşcaval era cam groscior! La Tîrgu Mureş, o artistă cu soţ pe post de peşte; pe la nu ştiu ce han, fetiţele de nici 16 ani; alta, acasă, mai mică decît propria odraslă feminină, o solistă de la Hotel Flora, ca să-l înveţe cum sare nebunul peste cal; violuri prin porumbi, omul venea din mediul rural şi îi trebuiau senzaţii tari, adică mustul pămîntului; concursuri de virtuozitate erotică; pasa şi la generaţia urmaşului său cîte unele bucăţele mai fragede. Cioflingarul nu era lipsit de generozitate. Aciuise la curtea sa şi o fată bolnavă de Doamne fereşte, pe care ar fi trebuit s-o vindece un doctor, după ce-i lăsase în palmă patronului o jumătate de milion pentru reclamă. Acest vraci care vindeca în serie cancerul cu peliculă fotografică a mai apucat să omoare 50 de inşi tocmai în Argentina, unde se refugiase, şi a sfîrşit eroic, ucis chiar de boala pe care zicea că o învinsese. Vampirul avea imaginaţie. Se spune că într-un loc spintecase un porc şi vîrîse în el o fată cum o făcuse maica-să, adică piele în piele. Cu un asemenea individ literar poţi să ieşi în lume fără multe riscuri. Nu a învăţat el la Iowa, unde şi-a făcut studiile universitare, ca să spunem aşa? La Bucureşti era repetent, îl treceau numai de spaimă, fiind mare, urlînd, dînd cu pumnul în masă, terorizîndu-şi profesorii, iar cînd nu mai mergea astfel, lua cîte un cur de ministru la cunilincţie. Şi totul era OK. Să fi întîrziat prin America, ai fi auzit de un alt Dillinger sau Capone, şi ei nişte începători faţă de acest şuţ cu înalta şcoală a ciordelii. La Breaza, Nosferatu a construit un bunker în care s-ar fi simţit bine şi Hitler, în ultimele sale zile. Pe aici puteau fi văzute turme de oi, vaci, boi, porci (numai hrana acestora a cîntărit într-o lună două tone şi jumătate de porumb, luat prin teroare de la un CAP), sute de curcani care erau vînduţi la alimentara, cu condiţia expresă ca ghiarele păsărilor să-i fie restituite, pentru că inventivul angrosist avea şi o mică industrie de curele de ceas ce aduceau cu pielea de şarpe. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Clanul bine organizat din jurul maestrului cotiza contra unor procente bine stabilite. Copiii cîştigau şi ei 12.000 lei buni pe cap de om, nu 15.000 cum a dezminţit în faţa unui amic. Tăticu număra la chenzină şi el 15.000, iar la sfîrşit de lună alţi 15.000. Amanta, adusă acasă la proclet de propriul părinte, pe post de cîntăreaţă, în vîrstă de 16 ani, încasa 30.000. Şoferul, 500 pe seară, numai pentru ca aranja reflectoarele care să-l lumineze mai bine pe noul Mesia. Dar inventivitatea acestui farseur depăşise orice imaginaţie: cumpăra maşini cu aprobare specială şi le revindea la preţ dublu. Unui actor i-a oferit un astfel de vehicul, paradit deja, deşi preţul era înmulţit cu doi. Asta nu l-a împiedicat pe boss să-l concedieze din cenaclu. Cine i se putea opune? Cînd îl apuca pioşenia, mergea la mănăstiri, de unde lua cu japca icoane înscrise în patrimoniul naţional, şi ele pe baza unui salut sau a unui preţ de nimic. Pe copii îi ţinea în Noaptea de Înviere la cenaclu, dar acasă se vede treaba că se închina mai des. Una din locuinţele sale fusese cumpărată de o mătuşă, cu o pensie de 700 lei pe lună, şi care reuşea să adune din micile ei economii două milioane. Era un bordei de casă, pe care un mucalit scrisese într-o noapte cu smoală «casa porcului». Ştia el ce ştia. Imobilul, bineînţeles, a fost oferit, după moartea beneficiarei, cui credeţi?, maestrului, printr-un testament aflat în casa de bani a domniei sale. Aceasta, deşi pe bulevardul Dacia statul îi oferise un apartament, pe care samsarul îl subînchiriase, ca şi vila de la Breaza. Cine l-a vizitat mărturisea că avea şi bibliotecă: un perete de cărţi pe care le cumpărase, spre stupefacţia unui anticar, la metru, care anticar, întrebîndu-l ce titluri ar fi vrut să cumpere, a primit de la Marele Draibăr aceasta replică demnă de Bernard Shaw: Nu mă interesează titlurile, este suficient că rafturile au fost umplute cu volume cît mai arătoase! Anchetatorii au confruntat cifrele spectacolelor anunţate în cronicile din revista personală cu numărul biletelor vîndute şi au găsit o diferenţă colosală. Se vindeau bilete false sau geambaşul umfla cifrele numai din fudulie?! Poate vom afla adevărul. Se vorbeşte de cifre uriaşe. Vila de la Breaza nu l-ar fi costat mai nimic pentru că totul a fost făcut cu muncă voluntară, cu materiale de la Barajul Paltinului. Cît despre cherestea, se spune că o pădure de cîteva hectare ar fi fost pusă la pămînt pentru mobila lui, pardosirea odăilor şi alte daraveri. Pînă una, alta, groparul a nenorocit mulţi artişti cinstiţi, trăgîndu-i sub malul lui puturos şi umplîndu-i de zoaie… Umbla gol prin hoteluri, de faţă cu întreaga-i curte de *editat*ri, argaţi şi ţucălari, ca Napoleon şi Churchill, ca Dumnezeu însuşi care poate fi văzut în acest costum. Mastodontul scria despre datoria faţă de patrie, dar cînd a fost să-şi exercite serviciul militar s-a dat lovit de boala lui Calache. Încă nu-i prea tîrziu să-l încorporeze cineva; feriţi popota că marţafoiul lasă trupa fără mîncare şi fuge şi cu marmitele companiei.
Scriam odată, într-un studiu publicat parţial, că lumea civilizată se barbarizează şi că cel mai elocvent indiciu în acest sens, pentru cine vrea să ia notă de fenomen (nici vorbă de căutat – căci ne caută el pe noi), este coruperea, degradarea cuvântului şi în cele din urmă, înlocuirea lui cu altceva. Respectiv, în teatru, cu cele ce pompos s-au numit „mijloace de expresie nonverbale” - de la dans până la bâţâială epileptică, de la cântec la muget, de la suspin până la râgâială.
N-avem ce-i face, noi, europenii (ei, da, până şi noi, ăştia de la Bucureşti…) suntem produsulculturii care a generat singura civilizaţie terestră, pe cea europeană şi de sorginte europeană – iar aceasta este una fundamentată pe Verb, pe cuvânt. În gândirea celor trei stâlpi pe care s-a clădit civilizaţia – Atena, Roma, Ierusalim – cuvântul, adică gândirea deductivă, a fost instrumentul principal – ba chiar, uneori, singurul (vezi Vechiul Testament).
Ruptura a început să se producă în secolul al nouăsprezecelea, cam după delirul verbal al Romantismului. A fost momentul când unii termeni - cuvintele „predică” şi „discurs”, de exemplu - au început să se încarce vertiginos cu conotaţii negative, rămânând ulterior numai cu ele. Simultan, mentalul european a început să se resimtă de o anumită oboseală cauzată de foarte scurtul său trecut maximal-raţionalist şi să considere silogismul însuşi drept ceva desuet – iar asta, nu numai în artă.
Un prim indiciu l-au constituit operelepoeţilorsimbolişti, dar primele teoretizări ale necesităţii înlocuirii cuvântului cu altceva au venit din teatru. “Drama muzicală” a lui Richard Wagner îşi propuneasăcomplinească verbul prin muzică şi opera poetului prin mit. Gordon Craig pleda pentru înlocuirea înfăţişării actorului cu ceea ce el a numit “Supra-marioneta” eliberată de identitate şi de psihologie proprie. Adolphe Appia visa un spectacol teatral în care rolul cuvântului să fie preluat de sunet şi de lumină. Scrierile lor teoretice (sau, mai curând, manifestele lor) constituie premisa apariţiei profesiei de regizor, care l-a detronat pe scriitor, pe dramaturg – dar şi a dispariţiei personajului imaginat de dramaturg drept o fiinţă dotată cu personalitate. Este simptomatic faptul că teatrul psihologic a încetat să mai existe (cam prin deceniul al 4-lea al secolului XX) într-un moment când doctrinarii Meyerhold şi Artaud plasau “specificul teatral” undeva, în afara Cuvântului, scoţând, ca să zic aşa, carnea din mâncare şi lăsând numai mirodeniile.
Aşa cum am mai spus, culturile europene şi de sorginte europeană sunt preponderent verbale şi silogistice. Ele sunt singurele capabile şi obişnuite să exprime totul prin cuvânt – şi de aceea, o atât de marcată schimbare de accent privind rolul verbalităţii în artă (şi în comunicarea interumană în genere), precum cea înregistrată în era Massmedia, audiovizualului şi Internetului, constituie un indiciu de importanţă majoră pentru mentalitatea europeană. Adică pentru viitorul lumii. Cei care vor renunţa la cuvânt şi vor utiliza o altă unealtă, o altă mijlocire între ei şi Univers, nu vor fi o altă rasă, ci o altă specie.
Mi-am reamintit toate acestea văzând spectacolele din actualul Festival (inter)Naţional de Teatru. Am văzut aici un Shakespeare (nu cel mai bun text al lui, ce-i drept) preponderent verbal, în care chiar se punea preţ pe verbalitate – până acolo încât textul părea întreg, ba încă şi împănat şi cu sonete de acelaşi Sh., cu song-uri compuse de Vasile Şirli, aducând aminte mai degrabă de Marlene Dietrich decât de Helene Weigel şi cu comperaj de cabaret politic pe subiecte locale, la ordinea zilei, à la Divertis – şi toate cele de mai sus, servite cu dicţie, iar chestia asta merită să fie scoasă în evidenţă, fiindcă dicţia e marfă tot mai rară în teatrul de pe la noi.
fotoIstván Biró
E vorba de Măsură pentru măsură, un spectacol de patru ore al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, în regia şi decorurile berlinezului Matthias Langhoff, nume celebru, cu îndelungată carieră internaţională şi destule distincţii importante în panoplie.
…Şi când spun treaba cu dicţia, e cazul să mă credeţi, fiindcă am locuit mult timp în Banat şi Ardeal şi încă mai ştiu vreo câteva cuvinte ungureşti. Pe scurt, ce vreau să spun e că s-ar putea să fi înţeles mai mult din spectacolul într-o limbă străină decât din unele autohtone cu prune-n gură. Dar să nu anticipăm… ajungem şi acolo… Ca să rămânem la spectacolul clujean, aş zice că toate acestea, considerate în sine, erau oportune şi dramaturgic justificate. Şi servite de o trupă actoricească realmente profesionistă: Hatházi András, un Duce când jovial, când autoritar-impozant, dar mereu credibil, Bogdán Zsolt, un locţiitor al acestuia nevricos-Robespierre-neconsumat erotic (nimic nu se potriveşte mai bine misiunii de procuror decât o mică nevroză sexuală), Emőke Kató, omultilateral-păcătoasă Doamnă Răsfrecată - şi dotată cântăreaţă, printre altele. Păcat, însă, că de legat nu reuşeau să se lege, rezultatul fiind un spectacol greoi, încărcat.
Tot atât de „conservator”, adică nu acordând un loc privilegiat cuvântului, ci acordându-i pur şi simplu un loc şi acestuia, s-a dovedit spectacolul Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad cu Codrii, text al contemporanului american en vogue David Mamet, în regia lui Alexandru Berceanu, de curând absolvent al UNATC. Textul, prezenta înjghebare dramaturgică nu foarte inspirată, e de un minimalism manifest, aducând bine aminte de Hemingway din cele 49 de povestiri, ba chiar şi de subiectul uneia dintre ele (Scurta viaţă fericită a lui Francis Macomber) – ori, dacă vreţi, de Pinter sau Wesker. S-au găsit şi comentatori care să-i atârne eticheta „realism magic”. În realitate, nu e nimic magic aici, în schimbul de replici terne şi atone dintre doi tineri care se iubesc – sau, mai degrabă, care nu prea reuşesc să se iubească, din motive de entuziasm amoros feminin izbindu-se de o placiditate masculină cam impotentă. Cele două personaje ale piesei sunt interpretate de Cecilia Donat şi Alex Mărgineanu, doi tineri drăguţi, care au multă bunăvoinţă – şi ceva mai puţină înzestrare (ori experienţă) pentru a le face faţă. Mi-am adus aminte în timp ce-i priveam (nota bene, din rândul întâi, de la centru, adică de la distanţa medie de doi metri) de răspunsul pe care l-a dat, odată, George Călinescu unuia, la Poşta redacţiei: „simţire este; mai trebuie gramatică şi talent”. Nici celor de aici nu le-ar fi stricat ceva de genul acesta. Am precizat care era locul meu în sală numai ca să vă faceţi o idee de calitatea emisiei vocale, respectiv de împrejurarea că unele replici nu puteau fi auzite nici de la această distanţă. E, de altfel, o hibă generalizată în rândul actorimii noastre contemporane. Încep să cred că ultimii noştri actori cu dicţie au cam pierit şi că cei de acum comunică prin infrasunete, ca elefanţii.
Dibuk, o co-producţie Teatr Rozmaitości Warszawa / Wrocławski Teatr Współczesny, itinerată deja pe la câteva mari festivaluri teatrale din Europa şi Statele Unite, este o “legendă dramatică în 4 acte” datând din 1916, semnată de scriitorul şi etnograful Salomon Anski din Rusia (nu Szymon, cum îl prezintă foaia oferită de organizatori), completată / adusă la zi printr-un adaus semnat de poloneza Hanna Krall.
Dibuk este numele unui strigoi din folclorul evreiesc de la marginea răsăriteană a Europei, un duh cam de felulZburătorului heliadesc, care se insinuează vampiric în sufletul victimei sale, sufocându-i acesteia propria personalitate şi împiedicând-o să ducă o viaţă firească, senină. În varianta actuală, prin contribuţia Hannei Krall, identitatea acestuia e bine precizată: nu e vorba de un fantastic Dracula, ci de o simbolică memorie colectivă, istorică, a evreimii, de o adevărată memorie genetică, s-ar putea spune, care îl domină, neschimbat, chiar şi pe personajul din vremea noastră, născut pe pământ american.
Tânărul regizor Krzysztof Warlikowski, deţinător al câtorva prestigioase premii internaţionale, infuzează tensiune acţiunii prin jocul între cele două planuri, cel al târguşorului evreiesc din Bielorusia cu superstiţiile şi tradiţiile sale imuabile şi cel al existenţei moderne, în care evreul american între două vârste recurge la serviciile unui psihanalist pentru a termina cu Dibuk-ul din sufletul său. Tensiunea este dată, desigur, şi de interpretarea actoricească nervoasă, de temperament, susţinută inclusiv de simpla (şi surprinzătoarea) prezenţă fizică - asta, mai ales în ceea ce le priveşte pe Magdalena Cielecka şi Renate Jett.
La polul opus, al intenţiei de a dovedi că textul dramatic nu e neapărat necesar, că se poate şi fără el, s-au situat, în moduri diferite, mai multe spectacole din festival. Să începem cu unul care, în acest scop, pune la muncă improvizaţia: o Odysseia anglo-craioveană. Regizorul Tim Carroll, director al Shakespeare’s Globe din Londra şi titular al unei fişe de creaţie conţinând mult Shakespeare, dar şi spectacole de operă, a propus un experiment interesant: dat fiind că, oricum, epopeea homerică este, la origine, pur folclor oral, povestit, răspovestit şi suferind neîncetate modificări, hai să recreăm o Odisee ca de pe vremea lui Homer, adică povestită de fiecare rapsod după propria-i inspiraţie de moment. Tânăra trupă a Teatrului Naţional Marin Sorescu de la Craiova s-a prins cu vizibilă poftă în acest joc, iar rezultatul este un divertisment vioi, agrementat cu câteva cântecele, gag-uri şi momente de un comic frust; cum ar fi, de pildă, cel al Iuliei Colan în rolul unui …căţel. Alături de ea, mai reţin atenţia Monica Ardeleanu, Gina Călinoiu, Anca Dinu, Romaniţa Ionescu, Vlad Drăgulescu şi Angel Rababoc.
foto Florin Chirea
„O poveste fără noimă, spusă de un idiot, plină de zgomot şi furie”. Mi-am amintit de această vorbă a lui Shakespeare la spectacolul Interzis accesul animalelor al Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Timişoara, pe un text aparţinând celebrului şi multpremiatului spaniol Rodrigo Garcia, în regia şi decorurile aceluiaşi.
Îmi dau seama, scriind aceste lucruri, că am exagerat cu reproşurile la adresa dicţieiinterpreţilor arădeni de mai înainte: păi aceia n-aveau microfoane! Cei din spectacolul timişorean au (pe scenă en ronde, în imediata apropiere a publicului) - şi tot nu se-nţelege ce spun. A, ceva s-a înţeles: cuvântul „căcat”, repetat de vreo douăzeci de ori în două minute. Un bătrânel ruginit se ridică şi pleacă strigând „ruşine!”, după aproximativ cinci minute de la începutul reprezentaţiei. În următoarea jumătate de oră mai pleacă, pe rând, vreo zece-cincisprezece tineri. Obtuzitatea publicului, nu-i aşa? nu depinde neapărat de vârstă. Dacă ţii morţiş să şochezi publicul, s-ar putea ca şi el să te şocheze pe tine. Iar aceasta, la urma urmei, se numeşte, nu-i aşa, „teatru interactiv”.
„Acesta nu este un program de sală. Este o luare de poziţie… Este un act de conştiinţă” ni se spune în caietul-program de la Timişoara, lăsându-ne să înţelegem că şi spectacolul cam tot asta ar fi. Tot ce se poate… în ce mă priveşte, însă, nu mizez mare lucru pe o conştiinţă care stă atât de insistent cu cuvântul acela în gură. Ba încă şi fără dicţie…
Chestia cu vehemenţa o înţeleg. Însă aş prefera să fie vorba de o vehemenţă expresivă. Dacă vreau doar furie gălăgioasă şi nătângă, mă duc la fotbal.
Şi încă ceva: luarea de poziţie constituind scopul declarat şi mesajul acestui spectacol este una îndreptată împotriva abuzurilor – inclusiv sexuale – cărora le cad victime copiii. Lucrurile sunt clar, didactic explicate chiar în caietul-program: „…Nu cred că expunerea la urît, la oroare şi la violenţă este în beneficiul cuiva. Dimpotrivă, această acomodare ţine de falimentul moral al omului. Sînt destui care strîmbă din nas, dar prea puţini se şochează cînd aceste lucruri ajung în proximitatea propriilor copii. Aceşti copii cresc. Într-o lume înfricoşătoare. …” Rezon. Dar atunci, ce facem cu copilul David Popa, care joacă aici şi este expus, bine-mersi, întregii porţii de scabroşenii urlate pe scenă? El în ce fel de lume creşte?
Cireaşa de pe tort (sau, dacă aşa vi se pare mai exact, moţul de pe termenul susmenţionat): Naţionalul timişorean editează o elegantă revistă intitulată Atent, în al cărei ultim număr apare traducerea în limba engleză a piesei Labirintul de Rodrigo Garcia, semnată de Geanina Jinaru. Oniric, dom’ne! după cum avea obiceiul să exclame un coleg al meu, regizor, la cursul de Istoria Filosofiei, atunci când nu pricepea ceva.
Fie-mi permis un scurt adaus, o scurtă notă de subsol: anarhismul Living Theatre, Open Theatre ş.a. din anii ’60-’70, consecutiv revoltei Tinerilor Furioşi britanici şi Nouvelle Vague-ului, nu a generat, se pare, un număr comparabil de creaţii memorabile, de repere în istoria expresivităţii contemporane. Nu prea văd, în siajul Living-ului, titluri comparabile cu Priveşte înapoi cu mânie sau Cele 400 de lovituri - dar aceasta e, desigur, o simplă apreciere personală. Living Theatre a împământenit, mai curând, o serie de habitudini, de noutăţi senzaţionale rapid clişeizate. Mijloace de expresie, cu alte cuvinte – care pot fi inteligent sau prosteşte folosite, în funcţie de harul fiecărui utilizator. În ce mă priveşte, cred că le-am văzut folosite în mod strălucit o singură dată: în Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean al lui Andrei Şerban din 1990.
În orice caz, însă, în ceea ce priveşte implicarea publicului, „interactivitatea” de care se face astăzi atâta caz, e bine de ştiut că ultimele spectacole Living au provocat, la vremea lor, incidente în urma cărora componenţii trupei newyorkeze au fost invitaţi să părăsească America. Ulterior, la festivalul de la Avignon, au fost rugaţi frumos să înlocuiască Paradise Now cu altă reprezentaţie. Nu neapărat pentru că spectacolul lor milita împotriva războiului şi pentru desfiinţarea actelor de identitate şi a banilor, pentru dreptul de a circula gol pe stradă şi pentru cel de a fuma marijuana, ci fiindcă organizatorii se temeau de repetarea incidentelor din SUA (care ar fi putut părea picante, de n-ar fi fost atroce – e vorba de faptul că interpretele au fost violate de public, victimele afirmând ulterior că spectatorii cu pricina ar fi fost poliţai newyorkezi în civil…)