Archive for the ‘afise de teatru’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (93)

Sunday, August 8th, 2021

Aculturaţie contemporană: snobismul invers. Populaţia din lumea civilizată imită populaţiile necivilizate.

*

TELEVIZIUNE CU BANI PUŢINI

GÂNDURI LENEŞE DESPRE DEPROFESIONALIZAREA MASSMEDIEI

Televiziunile noastre, chipurile, “de ştiri” trăiesc precum boschetarii, din ce adună de pe jos, de la gunoi. Mai exact, din ce ciugulesc de pe Youtube şi din ce primesc pe Whatsapp de la câte-un derbedeu beat. Nu de la Reuters sau France Presse, că alea-s pe bani. Iar afirmaţia asta e şi mai valabilă cu referire la emisiunile gen Cântarea României.

Această nenorocită democratizare a celui mai elitist domeniu al vieţii sociale, cel al creaţiei, a fost provocată tocmai de apariţia massmediei. Dacă în vremile trecute mulţimea, gloata, oamenii de rând imitau, snob, comportamentul celor puţini, pe al curţii regale în primul rând, astăzi massmedia trebuie să se plieze pe gusturile şi preferinţele mulţimii, ale oamenilor de rând, majoritari. Ale telespectatorilor, namely alegătorilor. Ei aduc cea mai mare parte a încasărilor massmediei, ei dictează. Cine plăteşte comandă muzica. N-are treabă televiziunea cu gusturile celor puţini şi educaţi.

Şi la urma urmei, vorba ţaţei din tramvai: nu-ţi convine? ia-ţi maşină mică!

Căci rating-ul îl face ţaţa.

*

Jamaica: cca 2,75 milioane de locuitori. Republica Dominicană: cca 9,76 milioane. Grenada: cca 108 mii. Şi ţărişoarele astea mici, plus altele îngrozitor de sărace, pleacă de la olimpiadă cu saci întregi de medalii! Ar trebui făcut, la urmă, un clasament al numărului de medalii pe cap de locuitor al tuturor ţărilor participante. Am avea de ce rămâne cu gura căscată.

*

Un propagandist de prin nordul ţării postează chestiuţa următoare pe Facebook:

Vorbim mereu despre micile Românii împrăștiate în lumea largă. Mica Românie din Torino. Sau cea de lângă Madrid. Mica Românie din Bruxelles. Cea din zona Parisului. Sunt locurile în care ai magazin de cartier cu Eugenii, pufuleți și carne de mici. La piață, sunt tarabe cu produse artizanale românești: palincă, ceramice, brânză de Sibiu. Numele tarabelor sunt neaoșe. Mostre de Românie împrăștiate prin lume.

Nu vorbim, în schimb, despre bucățile de Europa care au ajuns aici. Au fost importate, date la schimb pentru fragmentele pe care le-am pierdut. Dincolo de banii pe care-i trimit în țară, românii plecați la muncă în străinătate ne-au dat ceva ce ne-am dorit cu disperare după comunism: o țară ca afară. Fundația ei, cel puțin. Un schelet pe care să construim viitorul.

Cum au ajuns românii plecați la muncă în străinătate să-și modernizeze localitățile de origine pe modelul celor în care au ajuns, în Europa. Cum a ajuns Suceava să se transforme „pe model italian”. De ce în Maramureș găsim urme de Franța. În Bistrița Năsăud, bucăți de Spania. În Arad, firimituri de Germania. Vrem o țară ca afară? Pregătiți-vă să vedeți România cu alți ochi.

Nu mă pot abţine şi-i dau replica, după cum urmează:

Dragă domnule D., nu cred că în Arad au adus imigranţii vreo fărâmă de Germania. Şi asta pentru bunul motiv că fărâma aceea e acolo de secole. Pe vremea copilăriei mele, cam toată piaţa agroalimentară a Aradului era asigurată de şvabii din Aradul Nou, un cartier care nu ştiu dacă mai există azi. Fiindcă, altfel, în “comerţul socialist de stat”  nu prea găseai de mâncare.

După care el îşi şterge postarea. Pam pam!

*

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o - cam aşa s-ar traduce noul proiect cinematografic ruso-francez (mă rog, dacă Depardieu…) E vorba de un nou “Normandie-Niemen”, povestea romanţată – şi dracu ştie cât de bazată pe ceva real – a escadrilei sovietice de vânătoare formate din aviatori francezi, de pe la sfârşitul WWII. Am văzut filmul acela în copilărie, la începutul anilor 60, aşa că n-aş mai putea face aprecieri cu privire la calităţile sale. Dar dacă în proiectata versiune putino-depardistă ni se va prezenta un avion sovietic capabil să-l transporte pe celebrul franţuz, e clar că asta va fi o aluzie transparentă la calităţile nemaivăzute ale motoarelor ruseşti.

https://m.hotnews.ro/stire/24945066

*

Azi dimineaţă, la intrarea în Mega de vizavi. Un tip iese cu un pet de bere în mână. Unul care dă să intre îl salută:

- Ce mai faci, Mişule?

- Ei, uite, mi-am luat rapelu’.

*

CU MASCĂ SAU FĂRĂ MASCĂ

N-ai decât să n-o porţi. Dar şi eu sunt liber să mă feresc de tine. Sper să nu mi-o iei în nume de rău.

*

Infecţii manifestează pentru dreptul lor de a-i infecta pe ceilalţi. Cons’ţional!

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/proteste-in-franta-fata-de-masurile-lui-macron-privind-vaccinarea-si-certificatul-covid-19-1598265?fbclid=IwAR3qtw6i6CKrJzWawhaBJsV9c2e9GYJ9L4iTDZNM33DjGaTSaM1e5C9CLOI

*

În numărul său de mâine, COTIDIANUL o să ne explice cum a fost când cu Atlantida – şi ce măsuri urmează să se ia. Şi desigur, cine va fi tras la răspundere.

https://www.cotidianul.ro/ce-ascunde-romsilva-despre-prabusirea-cascadei-bigar/?fbclid=IwAR2v6DKSXBi3CXCtbQWT-1-FlxF7Y6QtXNvMDfwXSZTK_ZBkbfrfzEJDH4Q

*

LA MAI MARE, SOLZOŞIA TA!

Ştia el ce ştia, Mateiu Caragiale…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/staretul-unei-manastiri-din-neamt-le-a-spus-oamenilor-ca-daca-se-vaccineaza-le-vor-aparea-pe-corp-solzi-ca-la-peste-bor-reactioneaza-1555905

*

Definiţie

FACEBOOK: locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Băiatul de la Adevărul se arată aşa supărat de zici că sportivele alea au furat din averea mă-si. A mă-si băiatului de la Adevărul, vreau să zic.

https://adevarul.ro/news/sport/jo-2020-tokyo-doua-sportive-doua-rateuri-romania-bifat-7-a-zi-rand-medalie-1_610ba84a5163ec4271d02a79/index.html?fbclid=IwAR1u6Xiw5ANn6m65fy88RasxTeRKAqiWww51LU70Kd-JkNA4E-OmkZdN-uw

*

Teribile incendii de pădure în Turcia, Grecia, Bulgaria. La noi, nu. Har Domnului, noi nu mai avem păduri.

https://adevarul.ro/international/europa/vacanta-cosmar-turisti-turcia-pompierii-lupta-cinci-zile-incendii-ameninta-hotelurile-statiunile-sudul-vestul-tarii-video-1_61065ff45163ec4271aa0593/index.html

*

:

E sau nu e România ţară europeană, domnu’ Academician? că vreau şi eu să ştiu unde mă aflu.

*

Acum 40-50 de ani era foarte la modă o chestie care se numea “futurologie” - şi pe care publicaţiile româneşti de specialitate o numeau, nu ştiu de ce, “viitorologie”. Era o combinaţie ciudată de Jules Verne, Directivele celui de al Nşpelea Congres al PCR şi Mama Omida. Conform acesteia, anul 2000 urma să găsească omenirea strămutată în proporţie de măcar 50% pe Lună şi pe Marte, Sahara urma să devină cel mai mare producător mondial de lubeniţe, iar Muncipiul Scorniceşti să fie desemnat drept capitală a Europei Socialiste de Sud-Est. Văd că ştiinţa cu pricina a supravieţuit atât Revoluţiei Române, cât şi atentatelor de la 11 septembrie 2001. Să o scuipăm să nu se deoache.

*

BRÂNZA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

https://romania.europalibera.org/a/spag%c4%83-politistii-dna/31294335.html?fbclid=IwAR2GyfvCOYpyB_Do5W0JGrEUfA2dis_Z2XDmaNIfofkkdlPYvkwSkGcBcqA

*

AMINTIRE DESPRE MĂRĂŞEŞTI

Prin ianuarie sau februarie 1967, eram soldăţel la batalionul ETA (Echipaje de Tancuri şi Autotunuri, altfel zis Fabrica de Căprari) de la Lipova, jud. Arad. Împreună cu încă trei colegi, făceam de pază în tancodrom. Pentru cine nu ştie: un tancodrom este un teren imens şi cât se poate de denivelat, pe care înveţi să birjăreşti tancul în cele mai variate şi dificile condiţii. Era un sfârşit de iarnă cam timpuriu şi dezgheţat – în ultimele câteva zile avuseseră loc zeci şi sute de şedinţe de antrenament, iar noroiul era infernal, cred că ne ajungea la genunchi. Puteai scoate piciorul din noroi, dar bocancul rămânea acolo.

Şi în condiţiile astea, ne trezim cu o basculantă Carpaţi, sau Bucegi, sau ce-o fi fost ea, pătrunsă în viteză undeva, pe la mijlocul unei piste – deşi chestia asta era strict interzisă, după cum scria mare pe nişte panouri de la şosea. Şi rămasă acolo, înţepenită în noroiul patriei. Amărâtul acela de şofer (era unul cam de vârsta noastră) stătea lângă maşină şi-şi blestema zilele. Aşa că noi ăştia patru am pus umărul să-l scoatem de acolo. Cred că a durat vreo oră. Sau aşa mi s-o fi părut mie. Dar în cele din urmă, l-am extras. Iar el ne-a răsplătit cu ce avea şi el: ultimele lui şapte ţigări – Mărăşeşti, cam scuturate. Iar nouă, care nu mai fumasem de două zile, căci fusesem uitaţi acolo de vreo patru, ni s-au părut ceva cum mai minunat şi mai grozav nu poate să se existe pe lume, adevăr grăiesc dumneavoastre.

*

Un mare regizor de teatru român mărturiseşte la televizor că el s-a aflat pe baricada de la Inter, în decembrie 1989. Asta, deşi toată lumea îl ştia în altă ţară la ora aceea. Maşina timpului, teleportare… etc.

*

Ştiţi ce-i aia P.C.U.S.? Partidul Correct din United States.

*

NU CĂ ZIC DAR VREAU SĂ SPUN

Ruşii au luat Berlinul la 8 mai 1945. Şi, pe lângă că au jefuit toate ceasurile de mână ce le-au ieşit în cale, au şi violat tot ce purta fustă în Germania, indiferent de vârstă şi de apartenenţă politică. Mă rog, putem zice că era o revanşă şi încă, una nu prea îngrozitoare: nemţii, când violau rusoaice, le şi împuşcau după aia. Din motive de ordin anticoncepţional şi ca să fie siguri că n-au să-şi facă ele un obicei din asta.

În acest timp, în America ăi mai prima savanţi cloceau bomba-atomică-să-ne-căcăm-pe-noi-de-frică. Cu gândul să o arunce la Berlin, fix în capul Führer-ului. Numai că s-au mişcat cam încet, iar Führer-ul le-a luat-o înainte, ducându-se dracului în vizuina lui subterană. Aşa că americanii şi-au ouat bombiţa în Japonia, după încă trei luni. Habar n-aveau berlinezii ce mare bine le-au făcut ruşii la 8 mai 1945, punând steagul roşu pe Reichstag. Că ar fi fost radioactivi până-n ziua de azi.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24853675-primarul-din-stefanestii-jos-ilfov-celelalte-doua-persoane-retinute-dosarul-viol-sau-act-sexual-minor-care-victima-este-fata-care-avea-12-ani-libertate-dupa-mai-putin-24-ore-masura-revocata-parchet.htm?fbclid=IwAR0HtvrF9ruwhJAvCn_Fe9DQU834UkQRU3rUa81vq73nortI2ZEUUl0VrUE

Desigur că primarul ăla şi ciracii lui sunt, oricum ai privi lucrurile, nişte monştri. Dar, în loc ca parlamentarii, procurorii şi poliţaii noştri (toţi, de o moralitate ireproşabilă, după cum bine ştiţi) să se indigneze de mama focului la tv şi pe FB şi să zbiere împotriva orelor de educaţie sexuală în şcoli – n-ar fi mai oportună o anchetă tip Kinsey referitoare la comportamentele sexuale ale naţiei? Asta, apropo de vârsta minimă legală pentru consimţământ şi de vârsta reală a debutului vieţii sexuale în ţara noastră. Reamintesc că la ancheta americanului Kinsey, de acum cca 70 de ani, au răspuns vreo 15-20.000 de persoane.

NB. Sunt curios ce-o să zică testul ADN al copilului.

*

CULTURĂ & SEX

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

În curând, la prestigioasa editură vatradorneană Lumina Lampei, îndelung aşteptata traducere a celebrului manual Tehnologia şi utilizarea mopului. Teribil ce se mai tehnicizează, ce se mai formalizează toate alea!

*

Aţi auzit de P.I.P.I.T.? Nici eu, până acum zece secunde, când m-am hotărât să-l inventez. P.I.P.I.T. înseamnă, sau va însemna Premiul Internaţional Pentru Idei Tâmpite. Pe care m-am gândit să-l acord Comitetului Olimpic Japonez, pentru iniţiativa sa privind găzduirea participanţilor la actuala ediţie a Olimpiadei. Mai exact, pentru gândul ăl bun de a pune la dispoziţia acestora paturi anti-sex, respectiv nerezistente la stres. Adică la …efort erotic, ele urmând să se rupă la cea mai mică zvârcoleală de genul cu pricina. Bănuiesc însă că mândrele campioane şi competenţii campioni nu se vor încurca în atâta lucru şi vor realiza prompt utilitatea podelei.

Şi presimt că această Olimpiadă de la Tokio va intra în istorie cu supranumele de Olimpiada Futaiului în Mediu Ostil.

https://www.prosport.ro/alte-sporturi/relatii-sexuale-intre-sportivi-la-tokyo-raspunsul-organizatorilor-paturi-din-carton-care-se-rup-la-miscari-bruste-19294817

*

Margareto, să nu minţi,

Că albina n-are dinţi!

(more…)

NOTTARA: festival şi miracol

Thursday, October 13th, 2016

Arhitectul Liviu Ciulley, George Vraca, Horia Lovinescu, Liliana Tomescu, George Constantin, Dan Micu, Ştefan Iordache – acestea sunt unele dintre numele mari din istoria teatrului Nottara, actele sale de nobleţe, cum s-ar zice. De-ar fi să mai capete o distincţie, astăzi, ea ar trebui să fie, însă, negreşit, Medalia pentru Înviere din Morţi şi Supravieţuire în Mediu Ostil.

Căci repunerea pe picioare a unui teatru, practic, desfiinţat de aproape un an şi inaugurarea noii sale stagiuni printr-un festival internaţional cuprinzând şi un număr apreciabil de noi spectacole proprii – constituie un record. Care nu ştiu de câte ori s-a mai întâmplat pe lumea asta, dar la noi, cu absolută certitudine, niciodată. Şi nici n-aş paria că o să se mai întâmple vreodată, chiar dacă o primăriţă recentă afirmă fără jenă că va construi vreo şase-şapte teatre noi. În astă viaţă, sau, mai probabil, într-o altă existenţă.

Se pot face mulţime de presupuneri pe marginea cauzelor ştiute, dar mai ales neştiute, ale odiseii teatrului Nottara, n-am nici toate informaţiile şi nici competenţa necesară pentru a vorbi despre politica, mafia imobiliară şi celelalte necurăţenii 100% penale de pe malurile Dâmboviţei, dar, pe de altă parte, un lucru e sigur: că oamenii de la Nottara, în frunte cu directoarea Marinela Ţepuş, au făcut o minune resuscitând un teatru dispărut, într-o capitală zis europeană, în care creşte doar numărul spectatorilor şi al absolvenţilor de facultăţi de profil, dar banii pentru cultură stăpânirea se gândeşte să-i obţină din donaţii de la pensionari şi de la asistaţii social.

Să nu uit: pe vremea studenţiei mele, acum vreo patru decenii, profesorii ne tot spuneau că în România existau, cu totul, 45 de teatre, în vreme ce, la Paris, funcţionau vreo 50, iar la Londra, 150. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în prezent, n-am stat să le contabilizez pe cele de acum, dar n-am de loc impresia că ale noastre s-ar fi înmulţit. Sau că mai există cu adevărat, nu puţine dintre ele.

Popeurul, în înţelepciunea-i frustă, zice că marile averi nu se fac închinându-te la icoane – sau, şi mai direct, că toţi miliardarii sunt, la bază, nişte pungaşi obişnuiţi. Ceea ce greu se poate contesta. Totuşi, există miliardari şi miliardari. Cei de prin alte părţi mai toacă banii şi finanţând universităţi ori teatre de operă, nu numai jucând table pe Côte d’Azur.

Aşa că, în concluzie, ceea ce se întâmplă acum la Nottara este un miracol.

Festivalul s-a deschis la 10 octombrie cu Al cincilea anotimp, după

E.T.A. Hoffmann (orig. Nußknacker und Mausekönig), spectacol al Teatrului

Ginta Latină din Chişinău, Republica Moldova.

http://new.nottara.ro/?act=prog

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Radu Beligan

Wednesday, July 20th, 2016

O singură dată am stat de vorbă cu el: în 1998, după ce publicasem un interviu cu Gheorghe Dinică în săptămânalul lucios la care lucram. I-am dus, atunci, un număr din revistă lui Dinică, în ziua apariţiei.

Mi se pare că asta era puţin înaintea premierei cu Azilul de noapte, montarea lui Cojar, unul dintre ultimele spectacole româneşti cu o distribuţie fabuloasă: Dinică, Beligan, Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, Florina Cercel, Marin Moraru, Mircea Rusu… Şi care a fost el însuşi, spectacolul, o perfecţiune, o culme la care va trece mult timp până ce teatrul nostru va mai ajunge.

L-am aşteptat, deci, vreo zece minute pe intervievatul meu undeva, într-o încăpere de lângă cabine, repetiţia încă nu se terminase.

Iar el a apărut însoţit de Beligan şi de Marin Moraru. Mi-a făcut o reală plăcere să-i prezint rezultatul, nu numai pentru conţinutul la a cărui redare pusesem, orişicât, şi eu umărul – ci şi pentru prezentarea grafică. Şi pentru poza pe care i-o făcuse Iulia Horac, fotografa noastră. Defuncta revistă Privirea, că de ea e vorba, chiar n-arăta rău.

I-a plăcut şi lui Dinică, ne-am firitisit reciproc. Iar Beligan s-a apucat să o răsfoiască, citind un pic din interviul lui Dinică.

- Domnu’ Beligan, domnu’ Moraru, când îmi daţi şi dumneavoastră nişte interviuri pentru influenta noastră publicaţie? am speculat eu circumstanţele.

Am hăhăit cu toţii câteva momente, iar maeştrii chiar păreau interesaţi de perspectivă.

Dar n-a fost să fie – şi sunt primul care o regretă. Programul lor era cel care era, nici al meu nu era mult mai lejer… şi în plus, n-am zăbovit în redacţia aceea decât încă vreo jumătate de an… De altfel, nici revista n-a supravieţuit prea mult, după aceea.

…Dar eu pe Radu Beligan îl întâlnisem în afara scenei, ca să zic aşa, cu mult înainte de asta.

Era la un sfârşit de an universitar, prin 1975 sau 1976, ne aflam cu toţii, toată suflarea din IATC, profesori şi studenţi laolaltă, în sala Studioului Casandra. Iar pe scenă, la nelipsita masă acoperită cu cârpă roşie, rectorul (cred că profesorul Petrică Vasilescu era acela) – şi Radu Beligan, care ne ţinea un speech despre învăţământul de artă şi despre viaţa de student.

- Nu prea ştiu care e rostul unei facultăţi de teatru, a început el. Că talent nu poate să-ţi dea, cu ăla vii de-acasă. Uite, eu, de exemplu, n-am făcut nici o facultate, nici un Conservator de teatru, şi tot sunt cine sunt. Bine, s-a corectat el imediat, nu trebuie să vă bazaţi pe asta. Quod licet Jovi non licet bovi.

În linii mari, acestea au fost spusele sale.

Iar eu am rămas ca la dentist: era prima oară când cineva mă făcea „bou”, pe mine şi pe încă vreo două sute de colegi ai mei, aşa, la grămadă…

Nici comandanţii mei de la şcoala regimentală (Batalionul 155 ETA, Lipova) nu fuseseră atât de expliciţi…

20 iulie 2016

Dezbatere aprinsă, la TVR1, chiar în acest moment. Pe aceeaşi temă, care a reuşit să devină agasantă în mai puţin de o zi şi jumătate: a fost el un mare artist sau un membru al CC-ului? putem pune în balanţă marele lui talent cu compromisurile pe care le-a făcut înainte şi după ’89? scuză scopul mijloacele?

Nu pot să nu-mi aduc aminte, în atmosfera asta încinsă, de o vorbă celebră de pe vremea lui Vodă Carol Întâiul, că talentul nu scuză orice malversaţiune, aşa cum nici frumuseţea nu scuză orice prostituţie. Dacă ne-am gândi cu toţii la asta, orice discuţie ar înceta de la sine.

Avem obiceiul ciudat (sau mai degrabă, lamentabil) de a judeca moralitatea omului după moarte. Eu zic că ar trebui să o facem înainte. Iar cel care n-a greşit să dea primul cu piatra.

În ce mă priveşte, ca fost critic de teatru care, în vremurile bune, adică în anii 80, a făcut orice în afară de compromisuri (fiind, de exemplu, muncitor necalificat la uzina Vulcan şi apoi, şomer), sper să fiu scutit de bănuiala mahalagească a muştei pe căciulă. N-am nimic în comun cu ipostaza de membru al CC PCR. Nici cu cea de director de teatru de pe vremea aia. Şi nici cu cea de persoană publică angoasată de vreun dosar de la CNSAS.

Aşa că-mi voi permite să mi-l amintesc pe Radu Beligan cel de pe scenă. Pe cel din Amadeus, celebra piesă a lui Peter Shaffer, pusă în scenă la Bucureşti, în 1982, de Dinu Cernescu.

E inexplicabil faptul că am putut vedea la Bucureşti un spectacol cu piesa asta la numai trei ani după premiera ei absolută, într-un moment când ea era “pe val”, în culmea celebrităţii sale mondiale. Cine şi cum l-o fi convins pe Shaffer să accepte montarea ei într-o ţară care plătea drepturi de autor insignifiante, sau nu le plătea de loc – rămâne un mister pentru mine.

Fapt este că punerea în scenă de la Giuleşti s-a dovedit una senzaţională. În clipele lui norocoase (şi n-au fost puţine), Beligan te făcea să crezi că e cu desăvârşire exclus ca rolul cu pricina să fie jucat şi altfel de cum îl interpreta el. Cu impresia asta am rămas până-n ziua de azi în ce-l priveşte pe Salieri al său din textul lui Shaffer (à propos, a murit şi acesta acum vreo lună, fie-i ţărâna uşoară). Şi asta, chiar dacă am văzut ulterior filmul celebru al lui Forman, de opt ori oscarizat, cu F. Murray Abraham în acelaşi rol. Am DVD-ul cu pricina şi mi l-am pus de mai multe ori în ultimii ani, dar… degeaba: în Salieri tot pe Beligan îl văd!

21 iulie 2016
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p1.jpg
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p2.jpg
Counter instalat la 16 septembrie 2022


PROPUNERE SCENICĂ

Monday, May 11th, 2015

IVAN TURBINCĂ

by Radu Băieşu

IVAN TURBINCĂ, o poveste moldovenească despre isprăvi ruseşti, este o comèdie pur şi simplu actuală, că altfel n-avem cum să-i zicem, gândindu-ne la eterna convieţuire paşnică dintre aceste două naţii – ambele, la fel de năzdrăvane, mai ales atunci când „iau ceva la bord”, cum se spune, dar în nici un caz la fel de agresive.

Să vezi mai ales ce anume ne face asemănători pe unii altora poate fi un lucru frumos şi lăudabil, ba chiar corect politic, dar total impropriu vreunei ipostazieri expresive, artistice. Efectul comic, în cultura tradiţională, respectiv medievală şi populară (şi nu numai), este dat, categoric, de punerea în evidenţă a ceea ce ne deosebeşte, a particularităţilor ce ne sunt străine. Mentalitatea colectivă generatoare de tipare de gândire, de clişee, acel „surogat al conceptului de Weltanschauung” de care pomenea Jacques Le Goff, traduce şi exprimă, de regulă, „străin” prin „caricatural”. Şi Commedia dellArte şi teatrul de păpuşi al bâlciurilor din răsăritul Europei tot de la aceasta plecau, tocmai pe caracterizarea simplificată / esenţializată a personajelor se întemeiau, la fel ca şi arta caricaturii din toate timpurile.

Adaptarea lui Radu Băieşu după binecunoscuta poveste de Ion Creangă supralicitează, adaugând bufoneriei naive, fantastic-folclorice, a acesteia anacronismul comic.

Povestea şi personajele ei se văd acum transpuse în contemporaneitatea presei de senzaţie, a televiziunilor tabloide şi a comperajului popular ironic, satiric, al mediului online.

„Noi cucerim popoare ca să luăm, nu ca să dăm!” îi reproşează generalul lui Ivan, care le-a dat din raţia lui amărâţilor morţi de foame dintr-un sat abia cucerit de armata rusă.

Iadul, infernul, arată întocmai ca un club contemporan „de fiţe”, cu gălăgie insuportabilă şi jocuri de lumini dătătoare de crize comiţiale.

Bând votcă cu Dracu’, Ivan a reuşit să-l îmbete pe Scaraoţchi în aşa hal încât acesta trebuie să se dreagă cu nişte pucioasă, a doua zi.

Moartea, o damă bine (în care nu m-am putut opri să n-o văd pe celebra noastră vedetă TV, cea care ne chestiona retoric cu privire la ce fel de plăceri cunoaştem, în afară de fumat, care, după cum ştim, cauzează impotenţă), intră în audienţă la Doamne-Doamne pentru a primi ordine cu privire la împuţinarea planificată a populaţiei pe planeta noastră suprapopulată.

Ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Radu Băieşu, „la bază” regizor de teatru, transformă povestea lui Creangă într-un intermezzo amuzant şi agreabil, în pretext al unui spectacol estradistic căruia nu i-ar sta rău nici pe scenele cu ştaif ale Bucureştiului.

Gagurile şi replicile sale chiar au haz şi oferă drăcoaicelor de care nicicum nu duce lipsă Capitala noastră bune ocazii de a se pune în valoare.

Ca să nu mai vorbim de îngeri…

IVAN TURBINCĂ

SCENA 3

(În scenă intră DUMNEZEU şi SFÂNTUL PETRU, amândoi cu nişte cămeşoaie lungi, albe. În mâini au câte o undiţă. Se aşează pe scenă şi îşi întind undiţele spre rampă, ca şi cum ar pescui. Sunt preocupaţi de pescuit.)

DUMNEZEU : Sfinte Petre, pune-mi şi mie ceva momeală în cârlig.

SFÂNTUL PETRU (atârnă câteva foi de hârtie în cârlig) : Doamne, eu, ca pescar cu experienţă, am impresia că n-o să prindem nimic aici.

DUMNEZEU : Sfinte Petre, matale, pe când erai un biet muritor, prindeai peşte cu plasa, erai un profesionist, cum s-ar zice. Adică ceea ce făceai dumneata se cheamă că era altceva. Una e să prinzi o ştiucă, sau o mreană, sau, în cel mai rău caz o plătică, şi alta e să prinzi un suflet neprihănit, pe care să-l duci cu tine în rai.

SFÂNTUL PETRU : Doamne, cu tot respectul, eu nu m-am referit la plătici când am zis că nu prindem nimic, am vrut doar să subliniez că nu-i nici un semn de viaţă prin văgăuna asta, dar-mi-te să găsim vreun suflet pios.

DUMNEZEU : Măi, Petre, mi se pare mie, sau ai început să-l contrazici pe Atoateştiutorul?

SFÂNTUL PETRU (îşi face repede nişte cruci) : Doamne fereşte, adică matale te superi pe mine din atâta lucru?! …

(Din culise se aude vocea lui IVAN, care cântă un cântec ostăşesc.)

DUMNEZEU : Vezi, măi Petre, ce capacităţi extrasenzoriale am eu, şi tu te îndoieşti de mine?!

SFÂNTUL PETRU : Doamne, iartă-mă pentru nesăbuinţă.

DUMNEZEU : Mişcă-te şi vezi despre cine e vorba.

(SFÂNTUL PETRU lasă undiţa şi pleacă în culise. Se întoarce imediat, în fugă.)

SFÂNTUL PETRU : Doamne, hai s-o ştergem de-aici, că nu-i a bine. Omul ăsta ce vine-ncoace, nu e om normal, e soldat şi, pe deasupra e şi înarmat până-n dinţi. Să nu păţim vreo belea cu dânsul.

DUMNEZEU : Sfinte Petre, nu-ţi fie teamă, că nimeni n-o să-ţi facă necaz fără pricină.

SFÂNTUL PETRE : Lasă, lasă, că am mai mâncat eu o bătaie de la unul de-acesta de-o ţin minte şi-acuma. Era centurion… sau… megatron…?! Dracu să-l coacă pe ticălos, că tare m-a bătut. Nu mai ţin minte exact când, dar ştiu că a durut. (Aparte.) Cred că era centurion, că avea o centură cu ţinte…

DUMNEZEU : Lasă văicăreala şi hai să-l cercetăm pe soldatul acesta, să vedem ce hram poartă. Ne vom preface că suntem cerşetori şi astfel vom afla dacă are inimă bună sau nu.

SFÂNTUL PETRE : Doamne, mai bine ne vedeam de drumul nostru, că sigur o să dăm de belea!

(Cei doi îşi dau jos cămeşoaiele albe şi rămân în zdrenţe de cerşetori. Apoi se aşează în genunchi, cu mâna întinsă. IVAN intră în scenă fluierând.)

DUMNEZEU : Cinstite soldat, fie-ţi milă de nişte bătrâni neputincioşi. Milosteşte-ne cu ce poţi.

IVAN : Să trăieşti, moşule. Da ce căutaţi prin pustietăţile astea, nu vă e frică?

SFÂNTUL PETRU (oftează) : D-apăi cum!

DUMNEZEU : Dacă ai sufletul curat, nimic nu ţi se poate întâmpla.

IVAN : Bătrâne, bătrâne, se vede că n-ai prea stat printre oameni. Dacă ţi-aş povesti câte am văzut eu în patruzeci de ani de cătănie, ţi-ai da seama că tocmai ăia cinstiţii au avut mereu cel mai mult de pătimit. (Se scotoceşte prin buzunare.) Ce să vă dau eu vouă?! (Scoate punga de tutun.) Nişte tabacioc vreţi?

SFÂNTUL PETRU (tentat) : Tabacioc?! N-am mai mirosit aşa ceva de multă vreme… Poate aşa… un pic… doar de poftă…

DUMNEZEU (îi dă un ghiont lui SFÂNTUL PETRU): Nu ne trebuie, că asta-i iarba dracului.

IVAN (scoate o ploscă) : Dar o duşcă de votcă, vă dau?

(SFÂNTUL PETRU oftează din rărunchi.)

DUMNEZEU : Nici asta nu ne trebuie, că sminteşte şi mintea şi trupul.

IVAN : Măi să fie?!… Te pomeneşti că veţi fi vreun neam de sfinţi din aceia care postesc.

SFÂNTUL PETRU (oftează) : Păi, eu aş cam…

DUMNEZEU (îl priveşte crâncen) : Cam aşa ceva.

IVAN : Atunci, cu ce să vă miluiesc? (Descoperă în buzunar cele două monede.) Iaca, uite-aici două carboave. Luaţi fiecare câte una şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu, că Dumnezeu mi le-a dat şi mi-o da şi mie ceva în schimb pe ele, că are de unde.

(Le dă monedele şi dă să iasă din scenă, cântând. Se schimbă lumina. DUMNEZEU şi SFÂNTUL PETRU îşi scot zdrenţele şi rămân în haine albe şi curate.)

DUMNEZEU : Ivane, unde te grăbeşti aşa?

IVAN (uimit, se întoarce spre ei) : Dar de unde ştii cum mă cheamă, moşule?

DUMNEZEU : D-apăi dacă n-oi şti eu, cine altul ar putea să ştie?

SFÂNTUL PETRU : Îngenunchează şi zi Doamne iartă-mă, că El este Atotputernicul şi el ştie şi vede tot.

IVAN : Aoleu, te pomeneşti c-oi fi de-adevăratelea cine zice nenea ăla că eşti!

DUMNEZEU : Eu sunt! Şi m-am prefăcut cerşetor ca să-i arăt Sfântului Petru ce suflet curat ai. (Îi întinde banii.) Ia-ţi carboavele înapoi, că nouă nu ne sunt de trebuinţă.

IVAN : Nici mie nu-mi trebuie. (Aruncă monedele pe jos.) Altceva vreau să-ţi cer, dacă eşti într-adevăr Dumnezeu.

DUMNEZEU : Cere-mi orice vrei şi-am să-ţi dau, pentru că eşti un om darnic şi bun.

SFÂNTUL PETRU : Doamne, nu-l lăsa să-ţi ceară ce-i trece lui prin cap, că cine ştie ce trăznaie mai iese.

DUMNEZEU : Fii pe pace sfinte, că Ivan e om cuminte şi nu mi-o cere luna de pe cer. Ia zi, Ivane, te-ai gândit?

IVAN (arată raniţa sa) : Doamne, blagosloveşte turbinca asta, ca orişice şi pe oricine oi vrea eu să vâr întrânsa, să intre fără putere de împotrivire. Iar de ieşit să nu iasă decât cu încuviinţarea mea.

DUMNEZEU (râzând, face un semn cu mâna deasupra raniţei) : Aşa să fie. Iar când te-oi sătura de mers prin lume, să vii la mine, să te fac portar la uşa mea, că nu ţi-a fi rău.

IVAN : De venit o să vin, dar mai întâi vreau să-mi încerc oleacă turbinca, să văd şi eu de ce-i în stare.

(Cei trei ies din scenă.)

Counter instalat la 5 octombrie 2022


Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (37)

Friday, October 17th, 2014

Venerabilul conta, până de curând, drept cel mai inteligent actor român. Sigur, o fi avut el şi alte însuşiri, pe care i le scot astăzi unii pe nas, dar că a fost extrem de talentat şi pe deasupra, inteligent, aşa cum spuneam, asta era indubitabil. Ca tot omu, însă, a avut şi el slăbiciunile lui. Printre care, ideea fixă de a-l interpreta pe Richard al III-lea, de care lumea ştia cu mult timp înainte ca faptul să se fi produs efectiv. Se potrivea în rolul ăsta ca nuca-n perete, era opinia unanimă. N-are importanţă: a poftit, asta înseamnă c-a şi reuşit. Că a reuşit să fie distribuit în acest rol, vreau să zic.

…În spectacol, s-ar putea zice că totul a mers bine (asta, dacă făceai abstracţie de înăcreala înăscută a interpretului, care a mers de minune cu rolul lui Salieri, de pildă, dar cu sumbrul, violentul, temperamentalul, goticul Richard n-avea nici în clin, nici în mânecă).

Până la momentul culminant, al duelului dintre Richard şi Richmond. Richard s-a refugiat pe o scară înaltă, în mijlocul scenei mari a Naţionalului. De jos, vine impetuos Richmond, care-i trage o lovitură cumplită. Dar spada i se rupe. Mărinimos, Richard nu profită de această şansă şi stă cuminte până ce o mână din culise îi întinde lui Richmond-Florin Piersic altă sabie. Acesta dă să-i tragă încă una, dar lama îi zboară din plăsele… Se repetă figura cu mâna din culise…

În fine, făţosul Richmond reuşeşte să bage spada, fără incidente, în burta maleficului Richard, care, cocoţat acolo sus, îl priveşte cu infinitul dezgust pe care numai genialul maestru ştie să-l exteriorizeze cu atâta glacială detaşare. Şi se prăbuşeşte, plin de tragism şi lehamite.

Cineva a exprimat, pe Facebook-ul care ne mănâncă tot timpul, părerea că noi, ăştia de pe-aici, nu prea ne pricepem la chestiunile care privesc Rusia.

“Cît se știe la noi despre Rusia…”, scria, cu vizibil scepticism, persoana.

N-am putut să nu-i răspund că alde generaţia mea ştie al naibii de mult, având în vedere că noi am făcut 7 ani de rusă, din cele 11 clase pe care le-am absolvit. Că nu ştim o boabă, asta-i altă socoteală…

Am mai avut discuţia asta cu o cuconiţă, tot pe FB. I-am argumentat că numele ruseşti trebuie scrise, la noi, fonetic. Adică, Serghei e Serghei şi nu Sérguey etc. etc. Iar asta, pencă noi cu ruşii am dormit în pat vreo câteva secole bune, deci suntem îngrozitor de familiarizaţi cu toate ale lor. (Fiindcă veni vorba: prin ultimii mei ani de liceu, când începuse desprinderea de URSS, profesorii noştri de română ne povesteau că uite, de-acum începem să scriem cuvântul România cu “â” şi nu cu “î”, cum ne obligaseră să o facem pretenii sovietici parcaţi la Bucureşti, având în vedere că, vezi Doamne, “î” ar fi mai slav decât “â”. Şi am crezut chestia asta până când mi-a căzut în mână o “Istorie a romînilor” de Nicolae Iorga, publicată în perioada interbelică. Da, domle, pe coperta ei scria “romÎnilor” - şi nu “romÂnilor”, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui mare istoric, care nu era chiar filorus. Treaba asta m-a băgat în ceaţă - şi de atunci nu mai pun întrebări cu privire la “cum e mai corect, Schumann sau Schubert”.)

Vaszică, cu ruşii am cam dormit în pat. Cu anglosaxonii, încă nu. Abia ne spălăm pe picioare ca să ne băgăm sub aceeaşi plapumă cu ei. Cam cum se băgă Papa Ceau cu tanti Betty a Angliei, când fu el cu Leana la Londra: când a venit valetul să pună un pled pe picioarele reginei, Chashkă al nostru l-a tras şi peste genunchii lui, care-i stătea alături, în caleaşca regală. Mi se pare că măgarii de gazetari englezi au făcut spume şi clăbuci cu acea ocazie: “Lezmajestate! Blasfemie! Sfârşitu lumii! Comunistu de la Bucureşti s-a băgat sub pătură cu regina!”

17 octombrie 2014
Counter instalat la 8 octombrie 2022


Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (36)

Sunday, September 14th, 2014

Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!

Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.

Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.

La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt - ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).

În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.

Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acuîi iese ţâţa afară!”

Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.

Cât despre dramatismul dramei lui Arthur Miller…

Counter instalat la 8 octombrie 2022


Noutăţi în CASA CU ŢOAPE

Thursday, November 21st, 2013

vineri 22.11.2013, h 16:00,

la Clubul Calderon, str. Calderon nr. 39

DUBLURA de Petru Ionescu, în regia aceluiași

Sunday, December 16th, 2012

Dragoste, artă, moarte…primele două se bat și a treia câştigă.…?!

Aceeaşi femeie-actriţă la vârste diferite şi bărbatul-regizor care o vede Dublu…ră !

la Teatrul ÎN CULISE, str. Ştefan Mihăileanu nr. 53 (prin bd. Carol I)

http://teatru.inculise.ro/program.html

Durata: 1h40’

Dublura este un text dramatic “declanşat” de opera şi de biografia lui Cehov, un joc secund constând în egală măsură în speculaţia erudită pe marginea unui subiect important din istoria teatrului contemporan – cum, cu erudiţie ori fără, s-a mai comis – şi în consemnarea brută, sau mai curând brutală, a grandorii şi mizeriilor meseriei de actor.

Despre care - mai ales, despre cele din urmă - în calitate de gazetar teatral şi apoi, de responsabil, timp de vreo doi ani, cu sectoarele Buget şi Personal la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii, aş avea şi eu de adăugat unele detalii teribil de concrete. (Şi spun chestia asta doar ca să-mi conving cititorii că, într-adevăr, ştiu despre ce e vorba în text).

Dar să nu divagăm…

Petru Ionescu, autor şi regizor, le surprinde cu acuitate pe ambele.

Iar “pătimirile şi măreţia maeştrilor” de aici sunt mai degrabă cele ale actorului din România de azi, o ţară cu multe facultăţi de teatru şi cu foarte puţine slujbe sau angajamente pentru absolvenţii acestora. Şi care, de altfel, ea, ţara, se află mereu în criză, aşa că …ce pretenţii să mai avem…

Conflictul de aici este unul banal, frecvent în teatre, provocat de intenţia regizorului de a o înlocui, în Pescăruşul, pe vedeta en titre cu o tânără şi promiţătoare dublură. De unde, un scandal zgomotos – translatat, de la o replică la alta, pe malul Dâmboviţei.

Încet-încet, aproape fără să ne dăm seama cum anume, personajele moscovite încep să vorbească despre lucruri care n-au de-a face nici cu Moscova, nici cu Cehov şi nici cu Stanislavski, ci cu eterna şi crâncena concurenţă dintr-o meserie, dintr-un mediu în care nu prea e loc pentru îngeri. Şi în care, dacă nu eşti Number One, nu eşti deloc, pur şi simplu nu exişti. Întâmplător, în cazul de faţă, mediul acesta se află la Bucureşti, judecând după înţepăturile picante la adresa unor persoane reale şi binecunoscute.

Conflictul e veridic, iar dialogurile celor trei personaje au naturaleţea necesară, chiar dacă nu suficientă.

În orice caz, replicile lor sunt de o vehemenţă salvatoare (fără aceasta, ele ar fi fost doar riscante).

Silvia Codreanu este o actriţă de mare temperament. Ironică, furioasă, disperată la o intensitate nu prea des întâlnită pe vreo scenă bucureşteană, în rolul vedetei care trebuie să cedeze rolul debutantei din piesa cehoviană tinerei sale înlocuitoare de până atunci, ea îşi impresionează realmente spectatorii.

Gabriela Hamzescu, debutanta în chestiune,  îi dă o replică pe măsură, rezultatul fiind o prezenţă de reală şi spontană vivacitate.

În rolul regizorului prins la mijloc între cele două “slăbiciuni” ale sale, Virgil Constantin face faţă cu un strop de umor situaţiei delicate.

Acestui tipic spectacol de studio, pe care l-am văzut într-o sală improvizată într-o mansardă, nu i-ar sta rău pe nici o scenă din oraş.

Părerea mea…

DP

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (4)

Saturday, April 30th, 2011

AFIŞE ŞI CAIETE-PROGRAM

8pt n9ouă 89… fierbinte după ‘89

Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Ana Mărgineanu

Alex şi Morris de Michael Elkin

Teatrul Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Gelu Colceag

Anecdote provinciale de Alexandr Vampilov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1977. Regie - Valeriu Moisescu

Anonimul veneţian de Giuseppe Berto

Teatrul Giuleşti, Bucureşti, 1984. Regie - Dinu Cernescu

Arşiţa şi viscolul de Mihai Ispirescu

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1993. Regie - Dominic Dembinski

Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1965-1970. Regie - David Esrig

SPECTACOL INTERZIS DE CĂTRE AUTORITĂŢI

Azilul de noapte de Maxim Gorki

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Ion Cojar

Azilul de noapte de Maxim Gorki

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 2007. Regie – Cristi Juncu

Bufniţa roşie de Dumitru Radu Popescu

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1994. Regie - Sabin Popescu

Caligula de Albert Camus

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1996. Regie - Mihai Măniuţiu

Camera de hotel de Barry Gifford

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2008. Regie - Alexandru Dabija

Cameristele de Jean Genet

Teatrul de Stat, Arad, 1995. Regie - Ion Mânzatu

Cameristele de Jean Genet

Teatrul Dramatic Maria Filotti, Brăila, 1988. Regie – Mircea Marin

Cameristele de Jean Genet

Teatrul Mic, Bucureşti, 1988. Regie - Alexandru Darie

Casa evantai de Marin Sorescu

Teatrul de Stat, Oradea, 1981. Regie – Sergiu Savin

Ce nemaipomenită harababură de Eugen Ionescu

Teatrul Ion Creangă, Bucureşti, 1990. Regie - Grigore Gonţa

Cercul de Arthur Schnitzler

Teatrul Mic, Bucureşti, 1995. Regie - Dragoş Galgoţiu

Danton halála (Moartea lui Danton) de Georg Büchner

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca, stagiunea 2008-2009. Regie – Mihai Măniuţiu

Desculţi în parc de Neil Simon

Teatrul Mic, Bucureşti, 1997. Regie - Dinu Manolache

Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Liviu Ciulei

Disperarea de a fi de Chris Simion

Medair Travel & Turism, Bucureşti, 1997. Regie - Chris Simion

Dragoste în hala de peşte de Israel Horovitz

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1999. Regie - Ion Cojar

Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi

Teatrul Mic, Bucureşti, 1994. Regie - Nona Ciobanu

Egoistul de Jean Anouilh

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2004. Regie - Radu Beligan

El Rey se muere (Regele moare) de Eugène Ionesco

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1991. Regie - Dominic Dembinski

(caiet-program al unui turneu în America Latină)

Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean

UNATC-Casandra, Bucureşti, 2001. Regie - Ştefan Velniciuc & Mirela Gorea

Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa. Ediţia a 4-a, Bucureşti / teatrul Bulandra, 1995 (poster)

Filoctet de Sofocle

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Andreea Vulpe

Fluturii sunt liberi de Leonard Gershe

Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2005. Regie - Diana Iliescu

Forma mesei de David Edgar

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Ion Caramitru

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1978. Regie - Liviu Ciulei

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Mic, Bucureşti, 2009. Regie - Cătălina Buzoianu

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1987. Regie - Kincses Elemėr

Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner Schwab

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2001. Regie - Sorin Militaru

Groapa din tavan de Matei Vişniec

Teatrul Andrei Mureşanu, Sfântu Gheorghe, 1995. Regie – Bogdan Voicu

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1985. Regie - Alexandru Tocilescu

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2000. Regie – Liviu Ciulei

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Naţional Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 2001. Regie – Vlad Mugur

Harfa de iarbă de Truman Capote

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1970. Regie - Crin Teodorescu

Prezentare grafică - Dimitrie Sbiera. Redactor - Lia Crişan

Inimă de câine după Mihail Bulgakov

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2009. Regie - Iuri Kordonski

Inspectorul de poliţie de John Boynton Priestley

Teatrul de Stat, Arad, 1978. Regie - Sorin Grigorescu

Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia

Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara, 2010. Regie - Rodrigo Garcia

Ivanov de Anton Pavlovici Cehov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2010. Regie - Andrei Şerban

Jaguar Party de Dinu Grigorescu

Teatrul Urmuz, Bucureşti, 1991. Regie - Mircea Marin

Joc dublu de Robert Thomas

Teatrul Ion Vasilescu, Giurgiu, 1982. Regie - Constantin Dinischiotu

Judecată în noapte de Antonio Buero Vallejo

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1981. Regie - Tudor Mărăscu

La Ţigănci de Alexander Hausvater, după Mircea Eliade

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1993. Regie - Alexander Hausvater

Labirintul de Fernando Arrabal

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 1995. Regie - Gavril Pinte

Lecţia de Eugène Ionesco

Theatrum Mundi, Bucureşti. Regie - Horaţiu Mălăele

Leonce şi Lena de Georg Büchner

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2009. Regie - Horaţiu Mălălele

Levantul de Mircea Cărtărescu

Theatrum Mundi, Bucureşti, 1999. Regie - Cătălina Buzoianu

Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1998. Regie - Alexandru Dabija

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov

Teatrul Mic, Bucureşti, 1980. Regie – Cătălina Buzoianu

Matca de Marin Sorescu

Teatrul Dramatic, Baia Mare, 1982. Regie - Radu Dinulescu

Măsură pentru măsură de Shakespeare

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2010. Regie - Matthias Langhoff

Melissa de Nikos Kazantzakis

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1995. Regie - Nona Ciobanu

Meteorul de Friedrich Dürrenmatt

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1968. Regie - Valeriu Moisescu

Mireasa mută după Ben Jonson

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1995. Regie - Alexandru Tocilescu

Miriam W. de Savyon Liebrecht

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 2010. Regie - Radu Afrim

Mobilă şi durere de Teodor Mazilu

Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara, 1979. Regie - Ioan Ieremia

Music-hall de Jean-Luc Lagarce

pe scena teatrului Odeon, Bucureşti, 2009. Regie - Lambert Wilson

Nasturele pantomimă de Ladislav Fialka, R. S. Cehoslovacă

Sala Palatului, Bucureşti, 1973

Nepotul lui Rameau de Diderot (1)

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1968. Regie - David Esrig

Nepotul lui Rameau de Diderot (2)

Nepotul lui Rameau de Diderot (3)

Nepotul lui Rameau de Diderot (4)

Nepotul lui Rameau de Diderot (5)

Nopţile călugăriţei portugheze de Anca Măniuţiu, după Mariana Alcoforado

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1997. Regie - Mihai Măniuţiu

O femeie drăguţă, cu o floare şi ferestre spre nord de Eduard Radzinski

Teatrul Mic, Bucureşti, 1986. Regie - Dragoş Galgoţiu

O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1972. Regie – Liviu Ciulei

O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu de Theodor Denis Dinulescu

Teatrul Mic, Bucureşti, 2005. Regie - Alexandru Tocilescu

Oblomov de Ivan Alexandrovici Goncearov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2003. Regie - Alexandru Tocilescu

Odysseia după Homer

Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova, 2009. Regie - Tim Carroll

Omul din La Mancha de Dale Wasserman

Teatrul Naţional I.L. Caragiale, Bucureşti, 2000. Regie - Ion Cojar

Ondine de Jean Giraudoux

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1997. Regie - Horea Popescu

Oo! creaţie colectivă după Ion Creangă

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 2007. Regie - Alexandru Dabija

Orestia după Eschil

Teatrul Naţional, Craiova, 1998. Regie - Silviu Purcărete

Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu (1)

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1990. Regie - Alexandru Dabija

Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu (2)

Patul lui Procust după Camil Petrescu

Teatrul Bulandra şi Theatrum Mundi, Bucureşti, 1995. Regie - Cătălina Buzoianu

Pericle după Shakespeare

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1995. Regie - Alexander Hausvater

Petru de Vlad Zografi

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1997. Regie - Cătălina Buzoianu

Photo Finish de Peter Ustinov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1969. Regie - Petre Sava Băleanu

Play Strindberg de Friedrich Dürrenmatt

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1971. Regie – Liviu Ciulei

Poate Eleonora… de Gellu Naum

Theatrum Mundi, Bucureşti, 1997. Regie - Alexandru Tocilescu

Poveste din grădina zoologică de Edward Albee

Teatrul de Stat, Sibiu, 1991. Regie - Gheorghe Marinescu

Povestiri din Canterbury după Geoffroy Chaucer

Teatrul Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Nona Ciobanu

Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1991. Regie – Nicolae Scarlat

Psihoză 4.48 de Sarah Kane

Teatrul Naţional, Cluj-Napoca, 2008. Regie - Mihai Măniuţiu

Pyramus & Thisbe 4 You după Shakespeare

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2010. Regie - Alexandru Dabija

Răceala de Marin Sorescu

Teatrul Bulandra, sala Izvor, Bucureşti, 4 martie 1977. Regie - Dan Micu

Revizorul de Gogol

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2006. Regie - Horaţiu Mălăele

Richard al II-lea de Shakespeare

Select Management Art şi Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Mihai Măniuţiu

Saragosa, 66 de zile după Jan Potocki

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1999. Regie - Alexandru Dabija

Satyricon după Petronius

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1994. Regie – Victor Ioan Frunză

Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1995. Regie - Tudor Mărăscu

Stele în lumina dimineţii de Alexandr Galin

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1999. Regie - Gelu Colceag

Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2001. Regie - Grigore Gonţa

Tamerlan cel Mare de Christopher Marlowe

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti. 1996. Regie - Victor Ioan Frunză

Totul în grădină de Edward Albee

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1997. Regie - Tudor Mărăscu

Trei femei înalte de Edward Albee (1)

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1997. Regia - Vlad Massaci

Trei femei înalte de Edward Albee (2)

Triumful dragostei de Marivaux

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2005. Regie - Alexandru Darie

Un bărbat şi mai multe femei de Leonid Zorin

Teatrul Ion Vasilescu, Giurgiu, 1982. Regie - Sorin Postelnicu

Urma scapă turma sau Buda de Alin Fumurescu

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1992. Regie - Riel Karmy-Jones (Marea Britanie)

Vărul Shakespeare de Marin Sorescu

Teatrul Naţional, Craiova, 1990. Regie – Mircea Cornişteanu

Viaţă şi destin după Vasili Grosman

Malîi Teatr, Petersburg, Rusia. Regie - Lev Dodin

în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, Bucureşti, 2008

Vicarul de Rolf Hochhuth

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1972. Regie – Radu Penciulescu

Victimele datoriei de Eugen Ionescu

Centrul internaţional de cultură şi arte George Apostu, Bacău, 1994. Regie - Mircea Marin

Victor sau Copiii la putere de Roger Vitrac

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1994. Regie - Gelu Colceag

Viitorul e maculatură de Vlad Zografi

Teatrul Mic, Bucureşti, 2002. Regie – Nona Ciobanu

Vine barza! de André Roussin

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2006. Regie - Constantin Dicu

Visul unei nopţi de vară de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Liviu Ciulei

Visul unei nopţi de vară de Shakespeare

Teatrul Maria Filotti, Brăila, 2006. Regie - Victor Ioan Frunză

Vînătoarea de berze de Dimitrie Roman

Teatrul Dramatic, Braşov, 1987. Regie - Mircea Marin

Woyzeck de Georg Büchner

Teatrul Giuleşti, Bucureşti, 1981. Regie - Visarion Alexa

Zilele teatrului idiş, festival internaţional

Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, 1991

Teatrul Bulandra, Bucureşti. Caiet-program al stagiunii 1995-96 (1)

Teatrul Bulandra, Bucureşti. Caiet-program al stagiunii 1995-96 (2)

*

Conţinutul acestei pagini este protejat în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996

cu modificările şi completările ulterioare.

El poate fi utilizat numai cu acordul meu scris.

Dan Predescu

.

Counter instalat la 11 iulie 2022