Archive for the ‘Amintiri.din.Iepoca.de.Aur’ Category

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Monday, September 30th, 2013

10 noiembrie 2013:


29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen căruia am refuzat, odată, să-i strâng mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele –al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură datată şi ştampilată). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

4 septembrie 2013:

Din păcate, modul de dispunere a textului în şablonul Wordpress pe care-l folosesc, în lipsa unor abilităţi tehnice, ale mele, mai de soi, nu îmi permite să plasez adăugirile survenite pe parcurs în mod firesc, adică de sus în jos. Aşa că vă rog să aveţi în vedere că cele ce urmează după steluţa roşie de mai jos au fost postate înaintea textului de faţă.

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat,în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi laC.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilorşi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an maiînainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta-i :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina :

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
10 iulie 2013 :
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*

Nr. 1584/03 din 29.10.2004

Stimate Domn,

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră.

Cu stimă,

VICEPREŞEDINTE,

Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . .

Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.)

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

scriitor, jurnalist

27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura.

Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor…

După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului.

Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980.

Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă.

Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (25)

Thursday, August 8th, 2013

Mulţime de debuturi în proză, în ultimii zece-douăzeci de ani. Cam toate, pe acelaşi tipic şi cu acelaşi subiect: cum mi-am luat-o pentru prima oară la labă. Şi ce emoţii îmi trezeşte amintirea asta.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

Acum douăzeci de ani, eram producător executiv la studioul de filme de scurt metraj al Ministerului Culturii. Printre altele, noi trebuia să realizăm, pe atunci, un fel de jurnal de actualităţi din activitatea ministerului.

Prin urmare, într-o după amiază am fost trimişi la Palatul Elisabeta, ca să filmăm deschiderea oficială a unei reuniuni a miniştrilor culturii din ţările dunărene. Şi erau de faţă vreo opt, dacă-mi aduc bine aminte.

Iar noi, echipa de filmare (singura prezentă, de altfel), eram următorii : operatorul, electricianul, sunetistul, şoferul – şi cu mine, bineînţeles.

Discursurile şi celelalte solemnităţuri au avut loc în sala mare de la intrare. În sala următoare, era pregătit bufetul, care urma să fie devorat după cele cam zece alocuţiuni (şi dacă vă închipuiţi că vreun Ministru al Culturii dintr-o ţară dunăreană e concis şi lapidar când se trezeşte cu microfonu-n braţe…)

Mă aflam, deci, lângă operator, iar discursurile de-abia ajunseseră pe la numărul trei sau patru, când m-am trezit că şoferul nostru îmi şoptea la ureche :

- Şefu’, sunt douăşpatru de tartine cu icre negre…

Nu ştiu dacă, dat fiind contextul, mă va crede cineva, dar sunt gata să-mi dau cuvântul că eu nu m-am atins de vreo tartină de protocol.

Ştiu doar că la miniştri n-a mai ajuns nici una.

STRĂZILE ORAŞULUI BUCUREŞTI (3)

Monday, August 20th, 2012

Pentru că, în ultimii 22  de ani, tot mai multă lume a adus vorba despre soarta caselor naţionalizate, naţionalizatorul lor, adică actuala Administraţie a Fondului Imobiliar, care pe vremuri se numea ICRAL (fostă IAL, fostă ILL etc.), s-a gândit să justifice, într-un fel, jaful, sugerându-i Bizonului Naţional că ele, căsuţele, bloculeţele şi palatele în chestie, n-au fost luate chiar aşa, cu japca, ci au fost folosite pentru a caza în ele tot soiul de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă… pe scurt, VIP-uri lipsite de adăpost… corespunzător…

Aşa că AFI a început să pună, pe multe clădiri din buricul târgului, plăci comemorative de felul acestora:

Dar nu numai AFI. După ’89, s-a răspândit o adevărată epidemie de pus plăci. Tot felul de lume s-a apucat de gravat marmura (care, în sfârşit, se găsea “la liber”, odată ce fusese isprăvită Casa Poporului - spre fericirea lu’ dom’ Videanu):

Însă eu, cu – vorba clasicului - mintea mea cea proastă, gândesc că, dac-ar fi să punem plăci şi plăcuţe pe toate clădirile ocupate de împroprietăriţii regimului comunist, ele s-ar număra nu cu zecile ori miile, precum cele de acum, ci cu sutele de mii, de nu cumva cu milioanele.

Iar ele ar putea să poarte inscripţii de genul acesta:

ADDENDA

În schimb, placa asta nu e de loc comemorativă:

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (15)

Thursday, April 26th, 2012

În 1969, terminasem armata de vreun an jumate, mă holbam toată ziua-bunăziua la norii de pe cer (eram «observator meteo» la staţia cap-de-pistă a aeroportului Băneasa), scriam versuri şi citeam cu aviditate proaspăt botezata Românie literară, fosta Gazetă literară.

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

Aveam un coleg de armată, un tractorist, care ne-a părăsit într-o zi când făcea de santinelă la depozitul de muniţii, adică la postul cel mai îndepărtat, aflat la vreo şase kilometri de cazarmă.

Eram caporal de schimb – şi aşa se face că, la ora schimbului, am fost primul care a dat de cadavru. Pe geanta măştii lui de gaze, aruncată pe pământ, se afla o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scria: “Anunţaţi vă rog Patria că să nu mai conteze pe supsemnatul şi că îmi bag p… în voi toţi”. Şi semnătura.

Ce l-o fi apucat? am stat şi m-am tot gândit după aceea. Părea un băiat vesel, mereu bine dispus, mereu trecând cu câte-o glumă peste mizeriile de zi cu zi.

De obicei, ne distra cu canţonete. Seara, la spălător, dădea drumul câte unei O sole mio, cântată nu prea rău, căci avea ureche muzicală şi timbru plăcut, dar, în lipsa cunoştinţelor de italiană, cu un text propriu, un ghiveci care suna a toate limbile cunoscute, plus japoneza.

Şi după ce se oprea din cântat, îi trântea un “ce p… măsi” triumfător şi concluziv.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prin înjurătura finală bietul meu coleg de armată nu voia altceva decât să clameze faimosul “anch’io sono pittore” al lui Michelangelo…

Talent prin voia Organelor.

Una e să fii cineva fiindcă eşti şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

Categoric, Voltaire nu avea dreptate când spunea că religia este o minciună folositoare disciplinării maselor.

Oamenii sunt piesele unui puzzle imposibil de recompus. Misticismul – o forma mentis aparţinând de drept celor mai evoluaţi dintre ei – este apanajul, de fapt, al categoriilor umane înapoiate şi manipulate, care fac din el o poveste stupidă şi adesea abjectă, fără a deveni prin aceasta mai disciplinate.

Întristătoare e mai ales împrejurarea că prin religiozitate se înţelege aproape întotdeauna mentalitatea lipsită de demnitate şi de idealism a celui care cere ceva în schimb, salvarea (a spiritului, cumva? mă îndoiesc, mai degrabă îi cerem lui Dumnezeu să ne ferească de cancer şi de şomaj) sau pur şi simplu, un câştig la loto.

De dorit ar fi fost alternativa idealistă – a acelora care, necrezând, vor să dea ceva lumii, calea sfinţeniei fără Dumnezeu, cum o numea odată Marguerite Yourcenar.

Un Duce de Orania a zis odată o vorbă monumentală : “nu e nevoie să speri pentru a înfăptui”.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (11)

Thursday, March 1st, 2012

O singură dată s-a dovedit Mircea Dinescu profet: în 1990, când, în replică la o vorbă de-a lui Ion Iliescu à propos de oarece nobile idealuri”, a zis: “am compromis noi comunismu’, las’ c-o să compromitem şi capitalismu’ !”

După cum veţi binevoi să băgaţi de samă, numai profeţiile sinistre se împlinesc…

*

Despre “schimbarea domnilor, bucuria proştilor”: ce maniheism, care maniheism… ne aflăm în România, unde antonimul, opusul numelui Belzebut, este “Scaraoschi”…

*

Interpreta infuzează o notă de tragism performanţei sale, accentuată de coloana sonoră (din cronica la un film porno)

*

Vara, pe străzile noastre: fetele şi băieţii umblând cu sticle de apă în mână, ca arabii. Numai că arabii nu folosesc apa aceea pentru băut… ci în scopuri, ca să zic aşa, igienice… în asta constă diferenţa…

*

Doar în spectacolele cu piese zise “de bulevard” mai poţi auzi replici, numai în teatrul bulevardier mai există dialoguri inteligibile. Mainstream-ul, teatrul, vezi Doamne, “major”, constă actualmente în emisia de urlete, râgâieli şi pârţâieli.

*

În februarie a.c., o doamnă ministru a spus, la televizor, că în ţările scandinave, unde iernile de genul celei care ne-a fericit acum pe noi nu sunt o excepţie, ci regula, pneurile antiderapante ale camioanelor sunt de un tip special, “cu cuie”.

Ca o consecinţă – presupunem – directă a spuselor sale, chiar ieri a fost înregistrată la OSIM o cerere de brevet pentru “prezervativul de iarnă, cu cuie, marca Boagiu”.

Marele și complet uitatul Tudor George, mai cunoscut ca beţiv și sub numele de Ahoe (deși el era, de fapt, un mare sonetist), care pe mine m-a învăţat, prin anii ’70, să scriu versuri nepublicabile și să uit ce-am învăţat la școală, avea o poezioară cam așa:

Cazarma pute tare ca stîrvu’

A bucătărie și a sudoare,

Dar mai ales cînd dom’ sergent Pîrvu

Își pigule unghiile de la picioare.

Îndurăm acest iad olfactiv,

Mînia gradelor superioare,

Majurul ne-njură fără motiv

Despre grijanii și născătoare.

Un milion de culcări zi de zi

Desăvîrșiră oameni de gumă,

Care-s datori, cît or trăi,

Alt gînd să n-aibă - doar Patria-Mumă !

*

Tot confortul - cu telefonie mobilă la cap. Că face bine la crieri.

Povestea mişcătoare a fetiţei din clasa a doua care locuieşte într-un cartier de blocuri ceauşiste şi care trebuie să se ducă şi să se întoarcă singură de la şcoală, fiindcă părinţii ei, la orele acelea, sunt la serviciu. Fiindcă, la început, s-a rătăcit de câteva ori prin ghetoul de beton, prin labirintul de clădiri identice numerotate “la mişto”, cum zicem noi, ori kafkian, cum zic fraierii de occidentali căzuţi aici ca musca-n ciorbă, ai ei s-au gândit să-i creeze un reper după care să se ghideze. Aşa că au lipit pe geamul balconului câteva decupaje din hârtie colorată: un pătrat galben, două triunghiuri albastre, un dreptunghi verde, un cerc roşu… Balconul lor arată acum ca vitrina unei galerii de artă modernă în ajun de vernisaj, iar fetiţa nu mai are probleme de orientare. Iar TVR Cultural a luat-o odată-n barbă prezentând balconul multicolor drept afişul expoziţiei Mondrian, care va fi găzduită de Muzeul Naţional de Artă vă spunem noi când.

Compoziţie de Piet Mondrian

1979:

Nuşa şi soţul ei Johnny Micu, actori, colegii mei de promoţie, repartizaţi “în producţie” împreună cu mine, la Timişoara – care profită de un turneu la Belgrad ca să “rămână”… Cu vreo două săptămâni înainte de asta, cum tocmai reuşisem să-mi procur un film diapozitiv color (marca ORWO, dac-aţi auzit vreodată), i-am făcut Nuşei câteva poze. M-a mirat atunci gustul ei de a-mi poza dindărătul unor gratii, dar mi-am zis că aşa sunt actriţele, expresive cu orice preţ, în orice împrejurare… După ce-am aflat de fuga lor, m-am lămurit ce era cu poza aceea.

Iar în redacţia revistei literare Orizont, al cărei colaborator - din an în Paşti – eram, prozatorul Th., unul dintre redactori, m-a informat, la o săptămână după dezertarea celor doi, că Nuşa era acum angajata unui bordel din Hamburg, aflase el din sursă sigură…

Al dracu’ prozator, că bine mai era informat! Încă unul care-a rezistat prin cultură…

HAVEL DUPĂ HAVEL

Monday, December 19th, 2011

… Se joacă mult Havel la ora asta. Reprezentarea textelor sale este primită cu simpatie de către un public încântat să audă rostite cu voce tare câteva din adevărurile pe care, până mai ieri, abia îndrăznea să le gândească, eventual să le şoptească prietenilor de absolută încredere – şi asta, cu o strângere de inimă: “Dar dacă se va auzi la Secu’?” Căci, aşa cum ne încredinţează unul dintre personajele lui Vaclav Havel, “omul e porc: ciripeşte”.

Tripticul … vorbeşte despre dictatură şi despre efectele ei, care se întâmplă, în cerc vicios, să fie şi factorii ei favorizanţi, despre psihoza trecând drept normalitate din cauza caracterului ei general, unanim, impersonal, deci impus, chipurile, de o legitate social-istorică, despre orwellianul (şi schizofrenicul) Dublu Gând acceptat ca normă generală de inserare  în social, despre o societate bolnavă de laşitate şi delaţiune – adică despre lucruri care ne privesc. “Îndrăzneala” de a aduce pe scenă limbajul frust, adesea argotic, al vieţii cotidiene deranjează pe câte cineva, întâmplător tocmai pe unul (altminteri,  reputat profesionist) care a avut recent candoarea de a susţine  –  în faţa unei unei adunări de oameni de teatru – că, la noi, nu s-au tipărit şi jucat piese omagiale despre N. Ceauşescu. Din fericire, nu deranjează marele public, ba chiar dimpotrivă. Cât despre muştele de pe anumite căciuli…

Aşadar, Havel este actual. Dacă, la debut, în 1964, actualul preşedinte al Cehoslovaciei utiliza mijloace împrumutate în mod evident din teatrul lui Ionescu, piesele relativ târzii ale scenariului de faţă posedă timbru propriu, personalitate distinctă şi, fără a fi simpliste ori agitatorice, au un aer direct şi univoc. Nu ştiu dacă cele trei piese (sau, mai degrabă, acte) au fost concepute cu scopul expres de a fi reprezentate împreună, dar ele funcţionează ca părţi ale unui întreg unitar, sincer şi autobiografic fără putinţă de contrazicere, coerent şi convingător în simplitatea construcţiei sale.

Pe parcursul acţiunii, simpla trecere a unui nonconformist, a intelectualului disident, printre semenii săi provoacă anumite reacţii. Cel în cauză nu face, aparent, decât să existe  –  şi atâta îi este de ajuns pentru a se afla în conflict cu mediul ambiant. Personajul incomod, protestatarul care nu acceptă regula jocului, “intrarea în rândul lumii”, rămâne identic cu sine. De schimbat, se schimbă în cele trei situaţii numai interlocutorii. Poziţia sa este clară, mai complicată este a celorlalţi, pe care obscure sentimente de vinovăţie îi fac să şi-o definească în raport cu el. …

fragment dintr-o cronică de D.P.

(Teatrul azi, nr. 5-6/1991)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

À votre santé, poor Yorick! [Le père de l'agneau] / The Lamb’s Father

Monday, September 5th, 2011

Pre(a)cuvântare:

Faptul că romanul À votre santé, poor Yorick! se află de mai bine de doi ani, fără întrerupere, în atenţia publicului din Occident (vezi lista de adrese de mai jos), este, desigur, îmbucurător, atât sub aspectul intereselor mele, cât şi, îndrăznesc să cred, ale culturii române. Prea multe cărţi româneşti n-au fost publicate - şi mai ales vândute - în Vest, pe cât se ştie.
Îndrăznesc să sper că un nume pe o copertă accesibilă oricărui vizitator al Internetului poate contribui - cât de cât - la schimbarea convingerii planetare că, în ţara asta, au existat doar un dictator, o gimnastă şi un fotbalist.

http://www.editions-baudelaire.com/product.php?id_product=627

http://www.chapitre.com/CHAPITRE/fr/BOOK/predescu-dan/a-votre-sante-poor-yorick,39097747.aspx

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

http://gallix-librairie.com/p-1327397-a-votre-sante-poor-yorick-.html

http://www.deastore.com/livre/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://www.deastore.com/recensioni/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://cheaperbooks.ch/articles/1434694

http://www.amazon.fr/%C3%80-votre-sant%C3%A9-poor-Yorick/dp/2355086494

http://www.amazon.co.uk/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494/ref=sr_1_4?s=books&ie=UTF8&qid=1296979349&sr=1-4

http://www.amazon.de/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494

http://www.eurobuch.com/buch/isbn/2355086494.html

http://www.librairiedialogues.fr/livre/1861666-a-votre-sante-poor-yorick–dan-predescu-ed-baudelaire

http://www.libfly.com/a-votre-sante-poor-yorick-livre-1472627.html#TB_inline?height=400&width=700&inlineId=hiddenComm59746

http://catalogue.bnf.fr/servlet/RechercheEquation?TexteCollection=HGARSTUVWXYZ1DIECBMJNQLOKP&TexteTypeDoc=DESNFPIBTMCJOV&Equation=IDP%3Dcb42360535j&host=catalogue

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Ctatal-mielului%E2%80%9Dde-dan-predescu-tradus-in-franta/

http://www.artactmagazine.ro/un-roman-romanesc-publicat-in-franta.html

http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/un-roman-romanesc-publicat-in?xg_source=activity

http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/a-votre-sante-poor-yorick-par

http://issuu.com/actualitatea/docs/alnr5

http://books.google.ro/books/about/%C3%80_votre_sant%C3%A9_poor_Yorick.html?id=qc8YtwAACAAJ&hl=ro

http://nantes.livrediffusion.com/a-votre-sante-poor-yorick-105998.html#

Préface

C’est l’histoire d’un bouffon, une tranche de vie d’un Yorick contemporain jeté dans le monde ubuesque de la Roumanie sous Ceaucescu, dans les années‘80, un monde figé sous une chape de plomb, un paradis de la délation. Telle est la toile de fond de ce qu’il est difficile de qualifier : un pamphlet, une satire, un roman sur un avortement clandestin ? Un peu tout cela finalement où l’on passe de l’humour le plus noir et le plus grinçant, à des tirades surréalistes ou des dialogues de roman de gare. L’auteur se joue et se déjoue de la langue de bois, la tire jusqu’à l’aberration. Aucune description précise ne peut avoir la même force que cette émotion débridée pour pressentir cette folie. Un rythme survolté dans l’enchainement des mots comme un mécanisme devenu fou. L’us et l’abus de jeux de mots, d’anagrammes, tout est à lire au deuxième degré. A cela s’ajoute l’inclination bien connue du peuple roumain pour le rire et les jeux de langage en signe de protestation face à l’occupation soviétique puis national-communiste.

Vous trouverez énormément de références dans le texte, références historiques, politiques, littéraires, références indispensables pour tenter de cerner une réalité par ailleurs inénarrable. Le but n’est évidemment pas de donner un cours d’histoire contemporaine ou d’histoire tout court de la Roumanie mais d’approcher au plus près la misère intellectuelle d’une population aux ailes coupées, abrutie de discours lénifiants, ou Kant rivalise avec un petit paquet de beurre. Passe de la fiction au récit témoin où l’imaginaire s’ancre dans le réel ou l’historique.

Ne vous étonnez donc pas, cher lecteur, si certains dialogues suent la poussée d’acné mais le dépassement de l’adolescence ne peut se faire qu’en opposition, à la lumière des différences et des confrontations. Et dans une Roumanie sous l’hégémonie d’une pensée unique et abrutissante, l’exercice est difficile. Et le chemin tortueux passe par la dérision et l’ironie, seules échappatoires. Se glisser comme une anguille insaisissable dans un discours plein de lézards, (l’expression se devait d’etre allusive, conspirative, periphrasique) comme aime l’illustrer l’auteur.

Alors on prend un quotidien gris, de passé et d’avenir sans présent et on introduit un problème de grossesse non voulue au sein d’une politique imposée de fécondation, un peu de Securitate, une louche de dénonciation, 100g de salami, un passage par le théâtre de l’absurde, on mixe tout cela dans une logorrhée totalement débridée peu ponctuée où l’historique s’unit à la fiction et vous voila face à Ica et Dana, et Margot et tous les autres, éléments d’une société en pleine déliquescence.

C’est un texte à lire d’une traite en se laissant bousculer, entrainer dans sa folle sarabande, tourbillon autour d’un profond vide existentiel. Riez, pleurez, puis il vous restera un gout doux-amer qui vous approchera un peu des ces années-la en Roumanie.

Véronique Malengreau - traductrice

-  chap. 5 -

Salauds

Arrivé à Bucarest ou La ville de la Poalele Tâmpitei,[1] comme la dénomme Alexandru lors de nos discussions de bistrot, j’ai récupéré mon appareil photo mis en réparation deux mois plus tôt et je suis parti vers le parc Herastrau dans l’idée de faire deux ou trois photos pour le tester. Vers les quatre heures de l’après-midi, il faisait près de trente degrés. Mes pieds s’enfonçaient dans l’asphalte, les mouvements des passants semblaient filmés au ralenti. C’était un jour d’été typique à Bucarest où les nerfs, attisés par le mélange d’odeurs que l’on ne peut trouver que dans la partie nord du parcours de l’autobus 31 et nulle part ailleurs — essence, pneus surchauffés, sueur et déodorants venus de l’Ouest — semblaient prêts à se décharger à tout moment, sans que cela ne se passe néanmoins, à cause de la chaleur qui ramollissaient encore les réactions des asthéniques les plus impénitents.

Je me mouvais comme un automate, pensant même ne plus être capable de penser à quoi que ce soit. J’étais dans des dispositions justes bonnes pour le suicide. J’avais été à l’heure du déjeuner à une audience de Titi Grof, une grosse légume, plus exactement le Directeur de la Direction du Personnel du Conseil Culturel et de l’Education Socialiste, afin de postuler pour un emploi à Bucarest. Mais il me fit comprendre qu’il n’y avait aucune possibilité et il n’y en aurait pas avant deux ou trois ans. Le monde est vaste; je suis jeune et talentueux. S’il était à ma place, il saurait ce qui lui reste à faire, me dit-il en me serrant la main d’un air tendu et me faisant sentir que le pire qui lui soit jamais arrivé à lui, c’est de se réveiller activiste de parti, en voiture noire avec chauffeur avec le grade d’adjudant-major. Quelqu’un devait le défendre lui aussi. Car nous sommes en guerre, n’est ce pas?

Qu’il aille se faire voir Titi. Personne ne se suicide à quatre heures de l’après-midi, d’autant moins par une telle chaleur. Le parc Herastrau était désert; il semblait que tout souffle humain se soit réfugié dans les barques et pédalos qui tanguaient de-ci de-là sur le lac. Je me suis dit que ces gens étaient masochistes. Payer cinq lei l’heure pour jouer de la rame dans une telle fournaise, révèle une âme d’esclave. On pourrait en tirer l’une ou l’autre blague politique, dans le plus pur esprit querelleur bucarestois.

Sur le rivage, sous un parasol rouge, une échoppe de ballons et trompettes en fer blanc. La vendeuse, une naine bossue au visage hideux, ridé, me regardait interrogative. C’était une vision étonnante: en inclinant un peu l’appareil photo, la figure contorsionnée se profilait large sur fond de géométrie rigide de la Casa Scînteii, au milieu de laquelle les rayons du soleil se reflétaient sur l’eau. Je pris rapidement une photo et me préparai à tourner les talons. La naine me dévisagea longuement. Intimidé, je sortis un billet de dix lei tandis qu’elle me glissait deux ballons dans les mains.

A la sortie du parc, je les jetai dans une poubelle où il était écrit “Gar ez a ville ropre“. Je me demandais si c’était la pitié qui m’avait fait faire provision de ballons, ou un quelconque sentiment de culpabilité — il faut dire que ce n’était pas bien malin de la photographier sans lui demander son avis — lorsque je me rendis compte qu’il s’agissait là de mes derniers sous. Cette brigande gagne finalement en une semaine ce que je me fais en un mois! Quel homme charitable je suis!

Mais puisqu’il me restait des billets d’autobus, ce n’était pas trop grave. En face de Casa Scînteii, je découvris un vieillard extraordinaire. Il était assis sur les marches portant la statue de Lénine, et avait sur le dos un vêtement épais et noir. Il semblait fait de la même matière que la statue, mais en une autre couleur. Sur son front, étonnamment, pas l’ombre d’une goutte de transpiration. Il avait des sourcils blancs incroyables qui lui descendaient jusqu’aux paupières, telles des gouttières enneigées. Un vrai papa Noël, en plein été! Je lui ai demandé l’autorisation de le photographier, ce qu’il accepta allègrement. Il semblait à mille lieues de nous autres terriens, les fesses sur le granit de couleur foncée qui devait brûler comme l’enfer. Un milicien s’approcha à pas sautillants:

— Vous êtes étranger? me demanda-t-il.

— Oui, lui ai-je répondu machinalement.

— Comment se fait-il dès lors que vous parliez roumain?

— Et vous, pourquoi m’interrogez-vous en roumain?

Le représentant de l’ordre demanda à voir mes papiers et se calma lorsque je les lui eus montrés.

— Pourquoi prenez-vous des photos de ce misérable? Pourquoi pas plutôt des bâtiments ou des monuments? Ou encore le parc? C’est plus esthétique!

Je l’ai remercié de ses conseils et suis parti, ravi d’avoir pu tirer le portrait du Père Noël. J’en riais tout seul dans l’autobus. Ce dindon avait l’étoffe d’un rédacteur chef. J’en entendais encore les conseils, formulés dans les mêmes termes, même si ceux-ci possédaient plus de bouquins que ce vigile de la Casa Scînteii. On n’y peut rien, l’appareil photo est une machinerie athée, qui n’a jamais appris les chants d’église et qui, dès lors, n’enregistre pas ce qui doit être mais ce qui est. C’est pour cette raison que le photographe ou le reporter est une personne tellement antipathique, une créature tellement suspecte qui doit être mise au pas afin qu’elle ne voie pas n’importe quoi. Les photographies sont “insolentes”. Mais la réalité, est-elle pudique? Les films et les livres que je n’ai pu voir ni lire avaient le défaut de “présenter notre réalité vue de l’escalier de service”, comme le dit un jour Ciomâga à propos d’un film de Daneliuc. Le tov[2] ne sert que la façade. Sans escalier de service, il est difficile de comprendre la façade et, à l’époque, je cherchais encore à comprendre. Ciomâga aurait-il un jour cherché à comprendre quoi que ce soit? Aurait-il jamais fait autre chose que de tirer la langue dans un défilé au pas de l’oie? Et finalement, en Orient, il y a deux ou trois mille ans, c’étaient des eunuques qui étaient les administrateurs des grands empires. Ou ambassadeurs — et laissés gravides de “l’image du pays au-delà des frontières”

-   -   -   -   -   -   -

[1] Jeu de mots: la ville de Brasov est aussi surnommée “la ville de Poalele Tâmpei” – au pied de la montagne Tâmpa (et non “Tâmpitei” càd idiote, allusion à Elena Ceaucescu).

[2] Tov : abréviation commune pendant les années communistes de “tovaras” (camarade)

LE PÈRE DE L’AGNEAU ÉTAIT LE LOUP

- un roman roumain en version française -

Le père de l’agneau (roum. Tatăl mielului, ici avec un nouveau titre) a paru pour la première fois, à Bucarest, en mai 2005. Il a été accompagné par cette courte présentation :

On connait des cas - attestés par des papiers d’état civil, dans les dernières soixante ans - quand le loup mit enceinte la brebiette. Et il ne l’a dévoré qu’après la naissance de l’agneau. D’un tel cas parle le livre ci-présent. Et aussi d’une fille qui a eu le …privilège d’un avortement en conditions absolument légales, dans les années ‘80, à Bucarest (où l’ avortement était, en règle générale, puni comme un crime). Et aussi des deux jeunes gens qui étaient habitués ne respecter rien - au temps où la seul chose à respecter était le nom Ceauşescu.

Outre les cris d’indignation (un commentaire paru en Arca, une revue littéraire d’Arad, à l’Ouest de la Roumanie, trouvait, par exemple, qu’il est impardonnablement ironique envers l’Ancien Régime, féodal-communiste, roumain), Le père de l’agneau a eu aussi la chance de se voir présenté ainsi comme suit :

Sous un titre loin de la saveur du livre, la misère sentimentale des temps du Ceauşescu, traitée vaillamment à grande vitesse, en peu de mots, avec ardente insolence. Car “à Bucarest tout est si chaleureux-humain que rien n’est scandaleux”. Pour de bon, dix fois plus dur et plus cynique que Beigbeder, entre nous soit dit.

(Radu Cosaşu en Dilema Veche № 102, 6 janvier 2006)

NB

1 - Le père de l’agneau a paru un an avant le film 4 mois 3 semaines 2 jours (Palme d’Or à Cannes en 2007). Le lancement du livre a eu lieu à 31.05.2005. Le même jour, il a été largement commenté et en détail présenté (spécialement sa couverture, voir une variante là-dessus) à la Télévision Roumaine chanel 1 (TVR1).

2 - Le titre actuel du livre évoque un moment de cette histoire: le personnage du raconteur, qui est un homme de théâtre, a un cauchemar: une nuit, il se trouve dans une fosse qu’ill fouille. Au-dessus, sur le bord de la fosse, est assis le secrétaire pour la Propagande (de l’organisation locale du Parti Communiste), avec un crâne humain dans sa main, dans lequel il verse du whisky d’une bouteille Johnny Walker, en invitant le raconteur boire une gorgée à la santé du pauvre Yorick.

Les Éditions

pretheka2@gmail.com

http://www.ciocu-mic.ro/

Court vidéo du lancement aux adresses ci-dessous :

http://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

& échos récentes :

http://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=162128260509872&id=108770682484187

- http://www.youtube.com/watch?v=GeNnnpZfJsU&context=C43adb43ADvjVQa1PpcFPtxOhtxSuNO5g5dvPhnIMf56mwGV5wQsM=

LAMB’S FATHER

by Dan Predescu

english version Manuela Rămureanu

- chap. 6 -

MY FUTURE HAS FUCKING GONE

I couldn’t go back, to Bucharest, because I hadn’t succeeded in finding myself a job. I had wasted almost entire summer dancing attendance at Titi Grof and the only thing I’d gained was the suggestion of buzz off Romania. I just couldn’t do that, because, as I found out in the meantime, I could be set free provided that I returned the scholarship and tuition, some forty thousand lei, so I’d heard. Of course I didn’t have this kind of money. And then, what could I possibly do in a foreign country – with my profession, without speaking well enough any widely used language and going out there with no money in the pocket ? Where would I have been a “newspaper man”, else than here? So I returned wisely in my temporary small town, by the end of August. Nothing lasts as a provisional state.

My room was shining clean, the bed-sheets were, nicely starched and arranged, in the wardrobe, and on the table it was reigning a vase with yellow, almost dropped, flowers. I called Dana. She didn’t seem too surprised that I had returned before the end of the holiday. She told me she had renounced for a while at my studio flat, because her mother was hospitalized, with hepatitis. Someone had to take care of her brothers, as well. She had missed me, she was going to visit me in the next afternoon, even if she couldn’t stay for more than an hour or two. And she had something very important to tell me. What could be this important news she had for me? Could that be more important than my return with my tail between my legs?

I didn’t have much to do that afternoon. I called Alexandru, who had a good news for me, too, he didn’t want to tell me about it on the phone.

What I didn’t know and I found out on this occasion was that Alexandru not only chatters about music, but makes it as well. He had send, in spring, three choral pieces at a composition contest, at Tours, in France and he had just received the envelope with the organizers’ congratulations: he had received third prize. He was the youngest prizewinner; on first rank was a Frenchman, and on the next, an Austrian man. I embraced him and I opened the bottle of vodka he had brought.

- I passed today by the Culture Committee, I wanted to inform them about the prize, but they already knew. They told me that next week it would be a contest for the position of musical secretary at the Philharmonic Orchestra and they made me write at once the registration application. What a pity it turns up to be the very day of prize award in Tours.. they invited me, but I won’t be able to go.. I don’t even have a passport… Even if I’ve received the envelope in time, couldn’t I possibly go, issuing a passport takes I don’t know how many months…

Apart this miserable coincidence, he was happy: I’ve never seen him so peaceful, he wasn’t the scraggy neurasthenic anymore that I used to know, throwing some wickedness every time he opened his mouth. And he succeeded in contaminating me.

How well and how identical, even if quite from opposite reasons, two young artists are able to get drunk in some summer afternoon lacking other perspectives! Having arrived by the middle of the bottle, Alexander’s serenity was gone, while I was laughing like dumb of all his buffooneries. We sang together “who passes by Dry Valley and round a tree empties his belly?” and “doctor, I feel something lethal here, in the region of my being, during the day the sun is beating and during the night my feet are stinking”, we also sang “futile blue, silly blue” and “where did you go, dear dinosaurs? why did you go, dear dinosaurs” on the melody “Republic, grandiose hearth”. Then, he recited me from Ceausescu’s speeches, whom he imitated quite well, and afterwards we began to tear to shreds everybody in town, firstly Vuţă Marin, whom he was calling Dick Ultramarine. I was more reserved as regards this subject, I had something in common with him, hadn’t I, he was Margot’s husband, what the hell, only that Alexander, he did not say why, was quite angry on him, this was obvious. And the master of the school where he was teaching, who’s name was Propertius Cocârlă, he called Propârţ. And Ceausescu as well, after all these.

- You listen…everything has been like it has, until I heard on the radio the beloved Leader saying that it shouldn’t be allowed the “instauration of meritocracy”. At that point I felt as if the earth is overturning on me: well, my only God guiding me was the idea of succeeding basing on my merit, this was my God – well then, here it came Nietzsche – Willy from Scornicesti to tell me that God is dead! And he was not joking. Then I realized that the fact of asserting yourself, in some way, outside the Party makes of you like being a nigger in South Africa, or being a Jew in Hitler’s Germany. All that is left for you to do is sit quietly and wait to be taken to the gas chamber.

- Take it easy, I reassured him, they don’t send there composers thatgained prizes at Tours, ‘cause the West knows them. Then, I told him about the flop I had in Bucharest and that I was going to stay, possibly, many years to come in his wonderful town.

- Don’t be sick at heart anymore, not everything is lost… Just the essential,that’s how he encouraged me.

- I have to take it philosophically, haven’t I?

- So to say, artistically, Alexander clarified me. Artistically, followed by folkdances. Like it’s at the Cultural Centre.

In that very moment, God gave me an inspiration. I grabbed some sheets of paper and I began to write.

- What got into you, master, responded Alexander, do you want to show me that you graduated the literacy classes?

- I’m writing a play for the stage, I grumbled. Something like… a short one.Kind of an intermezzo.

- Give it to me.

I hadn’t time but to write a few lines of directing indications, sort ofsomething like that:

Place: Greenland. Not to have words.

Scenery: A small poster upon which it is written, in Arabic language, the word “Greenland”.

Stage props: 2 pots of yoghurt (full) and 1 teaspoon.

Characters: Ionescu 1 and Ionescu 2 (Where there are joined two human beings, we can talk about a society – quote from I don’t remember whom).

- Promising, makes Alexander. But why are you so oversimplified? Couldn’tyou just name them Eugen Ionescu and Nae Ionescu? And aren’t you going to put it a title? You could call it “Gloomy intermezzo”.

- Excellent. Let’s call it “Gloomy intermezzo hyphen With yoghurt”. And Itake out from the refrigerator the two small pots, I take also a teaspoon, and then I declare that Alexander will be N. Ionescu, and me, E. Ionescu.

Then,

EI comes from the rear of the stage, slowly and working musingly with the teaspoon through the yoghurt, followed by N.I., who also keeps in his hand a yoghurt pot, but he has no teaspoon.

EI: There comes a time in the life of any man – of any man who writes, I mean – when, after (he shows to t

Grid Modorcea. Păunescu şi haznaua

Monday, November 8th, 2010

Păunescu şi haznaua

Euforia din jurul morţii lui Adrian Păunescu, când toţi parcă au căpiat, au făcut necrologuri vesele şi triste, l-au confiscat ori s-au dat mari prieteni ai celui dispărut, de la Iliescu la Dinescu, de la Bârca la Craiova, unde, cică, la nu ştiu ce meci de fotbal, s-ar fi aprins 25 de mii de lumânări, nici pentru Papa nu s-au aprins atâtea, m-a oripilat! Lui Păunescu i-a fost dat ca nici moartea să-i fie moarte, ci foame de circ! O hahaleră ca Năstase a propus doliu naţional! Dacă nu-mi cereau cititorii, n-aş fi scris aceste gânduri. Evident, Păunescu a fost un fenomen. Nu-l poţi ignora. Dar păstrându-ne capul pe umeri, el a fost în raport cu Ceauşescu precum umbra şi fiinţa din poezia lui Eminescu Gemenii. A murit fiinţa, abia acum s-a dus şi umbra. Cu Păunescu a murit o epocă.

Cum moare un om puternic? Ca un om de nimic. Ceva în el se petrece, dacă doctorul ajunge să spună: „Nu s-a mai putut face nimic, inima lui era pulbere!” Cum se poate ca o inimă să fie pulbere? Când s-a întâmplat asta? Cum s-a ajuns aici? Medicul nu ştia? Acum un an cum era această inimă, dar acum doi ani? Dar acum zece ani? Însă ce auzeam eu prin comunism, pe vremea când Păunescu era al doilea Ceauşescu? De chiolhanurile fără măsură ale poetului şi echipei lui. De maşinile care îi cărau acasă butoaie şi porci, nu ştiu, n-am văzut, or fi legende sau realitate, fiindcă prea des se repetau aceste bârfe! Pe atunci nu-l durea inima? Nu-l durea nimic când alţii stăteau nopţi întregi la coadă pentru un „takimuri”, cum erau numite tacâmurile de pui? Omul ăsta a avut atâta putere că odată, în apropiere de fosta Piaţă a Scânteii, când un miliţian a îndrăznit să-l oprească fiindcă l-a prins conducând în exces de viteză, ştiţi ce-a făcut? L-a dezarmat! După ce l-a mustrat „cum, mă, îndrăzneşti să mă opreşti pe mine, tu ştii cine sunt eu, mă, eu sunt Ceauşescu!” Şi i-a luat pistolul şi s-a dus cu el şi l-a pus pe birou, la revista „Flacăra”, unde lucra. Şi miliţianul a venit acolo şi s-a căciulit să-i dea înapoi arma, că-şi pierde slujba, are familie, copii etc. La revista lui, „Flacăra”, stăteau oamenii cu sutele, veniţi din toată ţara, să prindă o audienţă la Păunescu şi să-i ceară să-i ajute să mute gardul mai încolo, să numere purceii la scroafă, să sară pârleazul, el era Mântuitorul, Justiţiarul, Vraciul, Legea, Salvatorul, ce mai, o Gogoaşă cum ţara asta n-a mai avut! Salva vraci, inventatori, răcari, ce mai, mană cerească pentru toţi. Salva medici, care nu l-au mai putut salva!

Pe vremea când se umfla gogoaşa, lucram şi eu la Casa Scînteii, la Casele de filme, dar publicam la „România literară”, aflată tot în corpul din dreapta al clădirii. Şi mereu treceam pe acolo, plus că la „Flacăra” aveam prieteni, pe Dohotaru, pe Mărăşanu, pe Tudor Octavian, de la care aflam toate abuzurile pe care le făcea şeful lor. Fiindcă făcea abuzuri. Profita că e poet de curte. Profita că mitocănimea era cu el. Sigur, era atins de o boală numită megalomanie. Megalomania puterii. Numai un monstru poate să-şi pună geniul în slujba unui sistem ticălos, pentru a ne convinge că e acceptabil! În acest fel, Păunescu a făcut generaţiei mele, României, mult mai mult rău decât Ceauşescu, pentru că el o făcea pe Mesia şi lucra la partea sensibilă, la spirit! Fapt pervers, care i-a adus o bogăţie de latifundiar, care sfidează imaginea de poet damnat, cu care defila, imaginea de Poet în general, făcând afaceri cu sentimentele, dovadă bogăţia de neînchipuit pe care a acumulat-o, zeci de case, terenuri, maşini, bijuterii, opere de artă, conturi bancare, milioane de euro!

Păunescu trebuie judecat ca om politic, nu ca poet. Fiindcă el a fost primul care şi-a bătut joc de poezia sa, de talentul său. El a publicat şi ce-a vomat. Un poet adevărat, un mare poet, este şi un excelent cenzor al propriei creaţii, cum a fost Eminescu. De la el am învăţat ce înseamnă exigenţa, ce înseamnă să fii selectiv. Ce înseamnă să nu dai publicităţii ceva decât după ce a trecut de cele trei lacăte, al minţii, al inimii şi al gurii. Un mare creator trebuie să aibă un formidabil discernământ. Nu publică tot. Cerne. Are puterea să arunce la coş. Odaia lui Eminescu era plină de hârtii mototolite, aruncate. N-am auzit aşa ceva despre Păunescu. Tot ce-i ieşea pe gură, publica. De aceea poezia sa este eminamente orală. În volumele lui există atâta maculatură încât nu ştiu cine se va ocupa să separe bobul de neghină! Ar trebui să se nască un alt Păunescu s-o facă, dacă primul Păunescu n-a făcut-o. Şi chiar s-a străduit să-i pună în umbră pe adevăraţii poeţi – şi au fost destui, de la un Ivănescu la Mircea Micu. Ce a rezultat? O poezie haiducească, orală şi cantabilă, făcută să fie cântată. A produs şi o modă. Toţi compuneau ca să fie cântaţi de Sterian sau Alifantis! Modă ce s-a continuat cu Tudor Gheorghe, care avea să-l îngroape pe Mircea Micu, după ce i-a cântat versurile despre mamă! Şi unde îşi cânta Păunescu poezia? La cenaclu! Ideea de cenaclu! Păunescu a făcut templu din cenaclu. Cenaclul ca templu al propagandei. Ceea ce făceau un Nichita Stănescu sau un Cezar Ivănescu, filtrând poezia, ducând-o la abstract, la metafora pură, Păunescu o politiza, o transforma într-o „cântare a României”, în odă la aniversarea conducătorilor iubiţi.

Păunescu a fost, categoric, un poet comunist. Care a trâmbiţat toate nuanţele sistemului, făcând franjuri lirici din morala şi propaganda comunistă. În acelaşi timp a fost şi un poet hăituit, fiindcă a vrut să fie şi cu poezia adevărată, fără culoare politică, şi cu poezia de conjunctură, poezia comunistă. Să împace şi capra şi varza. Nu a existat poet mai hăituit. Chiar din zilele revoluţiei, el a fost alergat, fluierat şi scuipat. Şi mii de ore de emisiuni s-a tot chinuit să se justifice de ce l-a cântat pe Ceauşescu şi epoca lui. Câtă energie risipită! Pe care au confiscat-o canalele TV, care acum fac circ, ne toot arată cum Păunescu se justifică oral şi în scris de ce a fost un poet comunist. Necomunist n-a fost niciodată, dar a căutat să fie al poporului său, de fapt, să identifice poezia comunistă cu poezia populară, istorică, patriotică, să fie un baladist modern.

Iar dacă azi este atât de iubit şi regretat, aşezat lângă Eminescu, până şi în pământ!, e fiindcă societatea a dat înapoi, n-a găsit poeţi pe măsură, să vină la schimb, să pună ceva puternic în loc. Aşa se explică această nesperată reabilitare a unui hăituit!

E posibil ca epoca lui Ceauşescu să fi fost mare, cum eu nu mi-o închipui. Eu mi-nchipui mare epoca Regelui-Soare sau epoca lui Margaret Thatcher. Şi o epocă mare produce poeţi mari. Păunescu e un poet, o gogoaşă, pe măsura epocii lui. O epocă mică, precum regimul lui Iliescu sau Băsescu, produce, normal, poeţi băşinei, pigmei. Cine-o să-i mai ştie mâine? Poeţi scatologici într-o ţară scatologică. Cum e haznaua, aşa e şi poezia ei. Categoric, abia cu moartea lui Păunescu se termină epoca Ceauşescu. O epocă desfigurată, fără îndoială.

De aici încolo, trebuie ca generaţia tânără nu să-i reînvie pe Ceauşescu şi pe Păunescu, ci să se lepede de astfel de piersicisme şi să meargă mai departe, să clădească o epocă a ei, mare, care să dea un poet mare, cât mai mare, cât tot universul.

http://ziarero.antena3.ro/1301546713-Cu_Jane_Seymour_la_Artexpo

* * *


Textul de mai jos a circulat, dactilografiat, xeroxat, (”pe sub mână”), în 1985, imediat după incidentul de pe stadionul din Ploieşti, când mai mulţi spectatori ai cenaclului lui Păunescu au murit călcaţi în picioare într-o busculadă, fiindcă A.P. n-a dat voie să se deschidă porţile stadionului, ca să nu-i plece publicul. Lumea vorbea că e scris de Eugen Barbu - şi după stil, se pare că aşa este.

FOLKUL ŞI PORCUL

A fost nevoie să moară în oraşul Ploieşti cîţiva copii nevinovaţi, minţiţi de un săltat pe care nu l-ar fi oprit nici un regiment de puşcaşi din paranoia lui inconştientă. Pentru că bivolul simţea nevoia să mugească. Pe toate undele, pe toate canalele de televiziune. De neoprit în furia lui, aşa-zis patriotică, în care nişte zdrăngari îl acompaniau, el făcea pe Bob Dylan, recitînd: Eu sînt bolnav de dumneavoastră, Ţara…, dar el era bolnav de şperţ, de luare de mită. Aceeaşi nenorocire ce a îndoliat atîtea familii avea să desfunde haznaua fără fund pe care nici cel mai imaginativ reporter nu ar fi bănuit-o. Noi credeam că pe el îl durea soarta României, şi el făcuse din isteria sectantă pe care o conducea cele şapte vaci grase biblice: cu Avram Iancu la gît şi cu labele în bugetele judeţene, teroriza autorităţile, cerîndu-le să fie întîmpinat la hotar cu pîine şi sare, de parcă mă-sa îl fătase călare. Sosea cu o caravană de ţuţări, făcîndu-i-se pîrtie cu girofar şi sirene, căzut adînc într-un Mercedes în care-şi dicta versurile sale de sorcovă unei secretare ce se uita la el ca la Petrache Lupu şi săraca nici nu era departe de adevăr… Nu făcuse el din Bîrca, o comună pîrlită, Maglavitul anilor noştri? Nu veneau cei roşi de buba mînzului, de trînji, de falcarniţă, la ceara lui, ca să-i mîntuiască?! Nu avea el o şatră de şarlatani care vindecau muribunzi, contra cost, cu spînz, rouruşcă şi alte buruieni? Nu ne cerea el să ne hrănim cu terci, cu borhot de urzici, în timp ce înghiţea turme întregi de vaci şi boi? Să trăieşti din comerţul cu speranţa de viaţă a nefericiţilor, să-i laşi pe nişte escroci să vîndă prafuri, amestecate cu citostatice, ca la băcănie, contra 400 lei porţia, şi să iei din vînzarea cu toptanul remiză, ca un chelner, la împărţirea prăzii! Asta se mai numeşte că eşti poet? Pezevenghiul alesese muza cu biştari, cum zicea odată autorul Cuvintelor potrivite. Mă gîndeam la soarta poeţilor mari ai acestei naţii: Eminescu a murit sărac şi bolnav, Goga a zăcut prin temniţele maghiare pentru un crez naţional. Blaga cerea ca student la Viena o masă săracă, şi Flaimucea ăsta are patru case (dintre care cea de la Bîrca pozată pe cărţile poştale, ca monument istoric) şi cinci maşini la scară: una a ONT-ului (contra a 275.000 lei pe an numai benzina şi celelalte), un Trabant pentru tăticu, cu care se cărau alimentele, atenţiile şi chiar unele fetiţe la domiciliu (că bătrînului i se scula şi lui), o Dacia pentru luarea ochilor, un Mercedes pentru reprezentare şi un ARO cu care se urca pe la stîni, după oiţele proprii, după brînză şi caşcaval. Şi, de!, caşcaval era cam groscior! La Tîrgu Mureş, o artistă cu soţ pe post de peşte; pe la nu ştiu ce han, fetiţele de nici 16 ani; alta, acasă, mai mică decît propria odraslă feminină, o solistă de la Hotel Flora, ca să-l înveţe cum sare nebunul peste cal; violuri prin porumbi, omul venea din mediul rural şi îi trebuiau senzaţii tari, adică mustul pămîntului; concursuri de virtuozitate erotică; pasa şi la generaţia urmaşului său cîte unele bucăţele mai fragede. Cioflingarul nu era lipsit de generozitate. Aciuise la curtea sa şi o fată bolnavă de Doamne fereşte, pe care ar fi trebuit s-o vindece un doctor, după ce-i lăsase în palmă patronului o jumătate de milion pentru reclamă. Acest vraci care vindeca în serie cancerul cu peliculă fotografică a mai apucat să omoare 50 de inşi tocmai în Argentina, unde se refugiase, şi a sfîrşit eroic, ucis chiar de boala pe care zicea că o învinsese. Vampirul avea imaginaţie. Se spune că într-un loc spintecase un porc şi vîrîse în el o fată cum o făcuse maica-să, adică piele în piele. Cu un asemenea individ literar poţi să ieşi în lume fără multe riscuri. Nu a învăţat el la Iowa, unde şi-a făcut studiile universitare, ca să spunem aşa? La Bucureşti era repetent, îl treceau numai de spaimă, fiind mare, urlînd, dînd cu pumnul în masă, terorizîndu-şi profesorii, iar cînd nu mai mergea astfel, lua cîte un cur de ministru la cunilincţie. Şi totul era OK. Să fi întîrziat prin America, ai fi auzit de un alt Dillinger sau Capone, şi ei nişte începători faţă de acest şuţ cu înalta şcoală a ciordelii. La Breaza, Nosferatu a construit un bunker în care s-ar fi simţit bine şi Hitler, în ultimele sale zile. Pe aici puteau fi văzute turme de oi, vaci, boi, porci (numai hrana acestora a cîntărit într-o lună două tone şi jumătate de porumb, luat prin teroare de la un CAP), sute de curcani care erau vînduţi la alimentara, cu condiţia expresă ca ghiarele păsărilor să-i fie restituite, pentru că inventivul angrosist avea şi o mică industrie de curele de ceas ce aduceau cu pielea de şarpe. Nimic nu se pierde, totul se transformă. Clanul bine organizat din jurul maestrului cotiza contra unor procente bine stabilite. Copiii cîştigau şi ei 12.000 lei buni pe cap de om, nu 15.000 cum a dezminţit în faţa unui amic. Tăticu număra la chenzină şi el 15.000, iar la sfîrşit de lună alţi 15.000. Amanta, adusă acasă la proclet de propriul părinte, pe post de cîntăreaţă, în vîrstă de 16 ani, încasa 30.000. Şoferul, 500 pe seară, numai pentru ca aranja reflectoarele care să-l lumineze mai bine pe noul Mesia. Dar inventivitatea acestui farseur depăşise orice imaginaţie: cumpăra maşini cu aprobare specială şi le revindea la preţ dublu. Unui actor i-a oferit un astfel de vehicul, paradit deja, deşi preţul era înmulţit cu doi. Asta nu l-a împiedicat pe boss să-l concedieze din cenaclu. Cine i se putea opune? Cînd îl apuca pioşenia, mergea la mănăstiri, de unde lua cu japca icoane înscrise în patrimoniul naţional, şi ele pe baza unui salut sau a unui preţ de nimic. Pe copii îi ţinea în Noaptea de Înviere la cenaclu, dar acasă se vede treaba că se închina mai des. Una din locuinţele sale fusese cumpărată de o mătuşă, cu o pensie de 700 lei pe lună, şi care reuşea să adune din micile ei economii două milioane. Era un bordei de casă, pe care un mucalit scrisese într-o noapte cu smoală «casa porcului». Ştia el ce ştia. Imobilul, bineînţeles, a fost oferit, după moartea beneficiarei, cui credeţi?, maestrului, printr-un testament aflat în casa de bani a domniei sale. Aceasta, deşi pe bulevardul Dacia statul îi oferise un apartament, pe care samsarul îl subînchiriase, ca şi vila de la Breaza. Cine l-a vizitat mărturisea că avea şi bibliotecă: un perete de cărţi pe care le cumpărase, spre stupefacţia unui anticar, la metru, care anticar, întrebîndu-l ce titluri ar fi vrut să cumpere, a primit de la Marele Draibăr aceasta replică demnă de Bernard Shaw: Nu mă interesează titlurile, este suficient că rafturile au fost umplute cu volume cît mai arătoase! Anchetatorii au confruntat cifrele spectacolelor anunţate în cronicile din revista personală cu numărul biletelor vîndute şi au găsit o diferenţă colosală. Se vindeau bilete false sau geambaşul umfla cifrele numai din fudulie?! Poate vom afla adevărul. Se vorbeşte de cifre uriaşe. Vila de la Breaza nu l-ar fi costat mai nimic pentru că totul a fost făcut cu muncă voluntară, cu materiale de la Barajul Paltinului. Cît despre cherestea, se spune că o pădure de cîteva hectare ar fi fost pusă la pămînt pentru mobila lui, pardosirea odăilor şi alte daraveri. Pînă una, alta, groparul a nenorocit mulţi artişti cinstiţi, trăgîndu-i sub malul lui puturos şi umplîndu-i de zoaie… Umbla gol prin hoteluri, de faţă cu întreaga-i curte de *editat*ri, argaţi şi ţucălari, ca Napoleon şi Churchill, ca Dumnezeu însuşi care poate fi văzut în acest costum. Mastodontul scria despre datoria faţă de patrie, dar cînd a fost să-şi exercite serviciul militar s-a dat lovit de boala lui Calache. Încă nu-i prea tîrziu să-l încorporeze cineva; feriţi popota că marţafoiul lasă trupa fără mîncare şi fuge şi cu marmitele companiei.

Hystoric

Mică istorie

Monday, December 1st, 2008

ISTORIA DE 2½ BANI

*

El maior - şi ea maioră (1975)

La acest raion puteţi admira mezelurile
(Bucureşti, Piaţa Amzei, 1975)

Alături, dar nu împreună (1975)

Cartierul Drumul Taberei (1977)

Ce vremuri...

Pe vremea aia puteai chiar să rămâi dator…

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

S-au schimbat multe. Dacă atunci aveai credit, acum, în plină criză, ţi se dă pe datorie: http://www.libertatea.ro/stire/afectate-de-criza-financiara-prostituatele-fac-sex-pe-datorie-222646.html

Nicu Dumitru dixit

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Desigur, angajaţii statului nu rămâneau datori. Nu se punea problema, fiindcă pentru ei era pe daiboj. Chestia cu privilegiile funcţionarilor publici e veche la noi…

În 1948, existau lege şi ordine. Şi vehicule de import.

După aceea, ne-am apucat să construim socialismu’. Pe banii noştri.

Socialismu’ ne-a dat cultură. Adică cinemascop.

În treacăt fie spus, pe vremea aceea (în 1988) nu toată lumea era de acord cu bancurile lui Dan Predescu.

Suntem oameni cu simţul proprietăţii, ce pisici…

Am scăpat de Ceauşescu şi ne-a revenit Speranţa.

Speranţa şi familia ei.

La 7 mai 1999, ne-a vizitat Papa Ioan Paul al II-lea. I-am făcut tot felul de primiri. Uite una dintre ele, afişată pe bulevardul Dacia.

De-aia e libertate, ca să ne putem exprima opiniile şi preferinţele (pe şoseaua Panduri, în 1998).

Vorbe mari din letopiseţi (cf. Adevărul, 5 febr. 2000, pag. 1)

Democraţie, nene! Păi te joci? (staţia de tramvai din piaţa Gemeni)

Casă giugiuc pe strada Semicercului. Şi ieftină.

Vrei să devii un martir al medicinei? N-ai decît, e tot pe banii tăi. (1)

Vrei să devii un martir al medicinei? N-ai decît, e tot pe banii tăi. (2)

Vrei să devii un martir al medicinei? N-ai decît, e tot pe banii tăi. (3)

Vrei să devii un martir al medicinei? N-ai decît, e tot pe banii tăi. (4)

POST SCRIPTUM

Cele patru fotografii de mai sus au fost făcute în 2008, la spitalul Elias din Bucureşti. Tot în anul 2008 au fost ele postate pe Ciocu’ mic.ro revista de arte parţiale a lui Dan Predescu.

De atunci, ele se află la îndemâna oricărui utilizator al internetului. Oricine putea să vadă, aici, în aceşti opt ani, dovezile despre faptele doctorilor Mengele de la Bucureşti. Nu le-a “văzut”, însă, nimeni. Nimeni dintre cei plătiţi să “vadă” asemenea lucruri.

…Şi iată că, într-un târziu, taman la sfârşitul lunii mai 2016, le văzu Hotnews. Adică văzu nişte alte mici ticăloşii din exact aceeaşi categorie:

http://anticoruptie.hotnews.ro/stiri-anticoruptie-21041018-mega-dosar-perchezitii-sistemul-sanitar-din-16-judete-studii-clinice-ilegale-pacienti.htm

.

Mai aveţi vreo întrebare ?

Adevăr grăit-ai (1)