Archive for the ‘Amintiri.din.Iepoca.de.Aur’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (96)

Wednesday, February 16th, 2022

Turelă de tanc T55 (grosime frontală 20,8 cm)

supusă unui test de rezistență în poligon

*

Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.

- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.

Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…

*

Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.

*

”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?

Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.

PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.

*

Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.

*

MI-ADUC AMINTE

Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.

*

Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…

*

Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.

*

Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?

*

Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.

Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!

https://tomisnews.ro/1-ianuarie-2022-prima-zi-fara-dosar-cu-sina-institutiile-publice-nu-mai-au-voie-sa-solicite-copii-de-pe-documente-emise-de-catre-alte-entitati-ale-statului/?fbclid=IwAR2VffOkXJd1thY0_K3ZHVI2ZcdeoEoEeUysIhZeHZiLe-mLFBaNCLzlWWQ

*

Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-ti zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.

A se vedea și https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6794

*

Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.

Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.

Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.

https://economedia.ro/clotilde-armand-vrea-sa-transforme-piata-matache-din-bucuresti-intr-un-hub-cultural-si-pol-al-gastronomiei-ateliere-mestesugaresti-cinema-si-targuri-in-incinta.html#.YdRrdftBzIU

*

Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.

*

BĂIEȚI BUNI

În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.

https://adevarul.ro/news/sport/emma-raducanu-pasit-stangul-2022-retragere-e-insotita-avertismentul-specialistilor-1_61d02be65163ec427132e17b/index.html

*

.

.

.

..

*

Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>

Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.

*

Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.

Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.

Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]

*

Mă bucur că domnul deputat ieșean Alexandru Muraru, reluat de DIGI24, e de aceeași părere cu articolul meu de mai jos, publicat chiar aici, pe blogul de față, la 5 decembrie 2017. De azi înainte, numele meu va fi Dan Predescu-Muză.

<< REGELE MIHAI

Dispariția lui Mihai incită, ba chiar invită la o scurtă rememorare a faptelor. Pe unii (ca mine, de exemplu) chiar îi provoacă la Political fictions, la exerciții de fantazare gen ”ce-ar fi fost dacă”.
Așadar – ce-ar fi fost dacă Douăștrei August n-ar fi avut loc, iar germanii ar mai fi dispus de vreo șase-șapte luni?
Nu pretind că Hitler ar fi reușit să fabrice bomba atomică înainte de 6 august 1945. Ci doar că, dacă războiul contra Germaniei nu s-ar fi terminat în mai 1945, americanii n-ar fi aruncat-o, pe a lor, la Hiroshima, ci la Berlin.
Dar asta, numai dacă ei ar fi reușit să pună mâna pe stocul de o sută de rachete balistice V2, care așteptau, gata de lansare, în depozitele subterane din Germania (și care, de altfel, au fost transportate în SUA la foarte scurt timp după capitularea Reich-ului). Fiindcă, în caz contrar, Statele Unite ar fi lăsat naibii experiențele atomice din deșertul de la Alamogordo, fiind ocupate cu construcția urgentă de adăposturi antiaeriene pe toată Coasta de Est.
Cu petrolul de la Ploiești, Messerschmidt-urile cu reacție ar fi continuat să masacreze forțele aeriene aliate, așa cum și începuseră, cu mare spor, să facă – iar contraofensiva terestră nemțească din decembrie 1944 nu s-ar mai fi oprit din lipsă de carburant.
În cele câteva luni suplimentare care i-ar fi rămas la dispoziție lui Hitler dacă nu s-ar fi produs surpriza de la București, ultimele modele de tancuri nemțești ar fi fost echipate cu stabilizatorul giroscopic, un pilot automat împrumutat de la V1 și V2, foarte util inclusiv pentru tragerea din mișcare. Ceea ce, pe lângă atout-urile lor ce-i înspăimântaseră deja pe Aliați, le-ar fi furnizat Tiger-ilor încă un ascendent imens în fața oricărui tip de tanc inamic, care, pentru a trage cu tunul, trebuia să se oprească vreo câteva secunde foarte periculoase. (De altfel, din câte-am înțeles din niște filmulețe difuzate în premieră de unele canale TV gen Discovery în ultimul an de zile, upgradarea cu pricina chiar începuse să fie realizată de către armata germană.)
Iar pistolul automat Schmeisser StG44 n-ar mai fi ajuns să fie numit Kalașnikov. Și, produs în cantități suficiente, ar fi provocat unele mici surprize atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest.
Să nu uit: în ultimele luni ale războiului, unii infanteriști germani au fost dotați cu arme prevăzute cu un dispozitiv de vedere în întuneric, cu infraroșii. Ceea ce adversarilor lor nici prin vis nu le trecuse vreodată.
Din toate aceste motive, am putea să ne mai gândim la relația dintre 23 August 1944 și finalul celui de al doilea război mondial. Și neapărat, la importanța rolului jucat de Regele Mihai în acea zi.
Dumnezeu să-l odihnească pe acest Om, căruia omenirea îi datorează mai mult decât scrie în cărțile de istorie.
NB. După toate aparențele, cam de un an încoace au fost desecretizate noi tranșe de informații referitoare la al 2-lea război mondial. Emisiunile TV Discovery, History și care-or mai fi au cuprins în ultima vreme niște lucruri inedite și surprinzătoare. E pentru prima oară, am impresia, când aceste televiziuni (și massmedia occidentală, în general) afirmă fără echivoc că Hitler nu bătea câmpii când amenința lumea cu armele lui minune. Când ele adeveresc că Germania nazistă a fost foarte aproape de utilizarea lor. Așa că, în acest context necunoscut până acum, întâmplările de la 23 August capătă o altă greutate și consecințe mai ample decât știam noi. Și în cadrul lor, acțiunile regelui Mihai, care n-au fost nici ale lui Maniu, nici ale comuniștilor… >>

*

Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=3vg8XXmvviA

*

Bonus pentru băieții cuminți:

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. PINO

Tuesday, September 7th, 2021

Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.

L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-am cunoscut prin copiii noștri, când mergeam împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din strada Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.

Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.

Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine? mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.

Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește! nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Blaier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).

Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!

Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”. Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboedrele Coloanei. Atunci, 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!

Mi-e greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc. Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.

Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!

Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură, nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu Flacăra, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzman-ul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.

Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.

Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.

L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.

Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vom întâlni, poate, pe Câmpiile Elizeee.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FARAONICE

Thursday, September 24th, 2020

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.


ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!


SIMPLU ȘI EFICIENT!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (83)

Thursday, December 26th, 2019

Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.

(18.12.2019)

*

La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.

Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.

Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.

https://www.mediafax.ro/social/gelu-voican-voiculescu-batut-pana-la-sange-de-un-revolutionar-in-piata-universitatii-criminalule-cum-ai-tupeul-sa-vii-aici-agresorul-a-fost-prins-foto-18675172

*

În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10449

*

Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.

*

Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.

*

ISTORIA DE SUB PREȘ

Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.

Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a  întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.

Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.

*

1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…

2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.

3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.

4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.

*

Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23556852-livevideo-sedinta-miza-uriasa-parlament-liberalii-reusit-scoata-vot-reducerea-tva-dar-nu-dublarea-alocatiilor-astazi-discuta-eliminarea-pensiilor-speciale.htm?fbclid=IwAR2X1mXmK5zPwRq2yRky5Ao2CFEo3oorUwFTDHPtR9ZQvxfYxH861FgSb7w

*

Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.

*

St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE

Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.

*

Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre

*

Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.


LA MULŢI ANI DOUĂZECI DOUĂZECI!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

Sunday, July 7th, 2019

AMINTIRI DIN N-AR MAI FI

Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie.
- Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.


Adevărată, nu inventată.

*

https://www.expozitiespatiala.ro/?utm_source=ads&utm_medium=page&utm_campaign

=0045&fbclid=IwAR1JJekVXJ4b_XufdiE2

QMmyWy4i9z9rEOBnnoylr2iAGUWVstKaH0aT2gI

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.

De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/atac-informatic-asupra-spitalelor-din-romania-ce-au-cautat-hackerii.html

Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.

PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ

La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?

*

Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.

*

Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.

Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”

*

Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).

De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.

Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu “Mai trage o dată”.

*

Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.

*

Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban

*

DESPRE ASOCIALI

Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.

*

Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.

Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (76)

Wednesday, October 3rd, 2018

Cu toţii, sau, în orice caz, mulţi dintre noi am asistat la câte-o scenă în autobuz, cam aşa: pe nepusă masă, din senin, doi indivizi încep să se înjure, ba chiar să se păruiască, par că se omoară, iar la un moment dat, coboară şi continuă pe trotuar, până pleacă autobuzul din staţie. Imediat după aceea, unul dintre privitorii din autobuz constată că i-a dispărut portofelul.

Iar eu v-am descris aici, dragi prieteni, descoperirea pe care o veţi face foarte curând după referendumul din acest weekend. Pentru că, în realitate, chestiunea căsătoriei dintre o femeie şi un bărbat este cel mai neînsemnat lucru la care se va referi votul acesta.

Şi nu uitaţi: Hitler a ajuns Führer în modul cel mai democratic cu putinţă, prin vot popular.

*

O tânără româncă din Spania are o mică afacere, un fel de snackbar foarte profitabil. Clou-ul afacerii, care i-a dat cu roţile-n sus pe localnici, precum şi pe mulţii olandezi şi scandinavi stabiliţi în orăşelul acela, sunt roşiile umplute cu zacuscă de vinete, specialitate de la ea de-acasă, de prin Ialomiţa. Clienţii sunt leşinaţi după ele.

Iar noi, nevastă-mea şi cu mine, acum câţiva ani, în Turcia, i-am cerut patronului micului restaurant la care-am nimerit să ne dea ceva specific turcesc, 100% turcesc. Ne-a dat ardei umpluţi. Mai zi ceva, dacă poţi.

Despre globalizare.

*

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

Cum, nu ştiţi ce-i ăla “patriot profesionist”? E unul care-şi iubeşte patria pe bani.

https://adevarul.ro/cultura/arte/regizoarea-adina-pintilie-touch-me-not-inseamna-democratiemaxima-planurile-1_5a8e9e8fdf52022f75d92627/index.html

*

Preşedintele Iohannis prezintă unele asemănări cu filmul românesc actual: ambii au succes în străinătate, nu acasă. Pentru cine nu ştie, filmele noastre actuale, care obţin premii peste premii la mai toate festivalurile internaţionale, în general nu rulează în ţară, iar atunci când rulează, au parte de incredibil de puţini spectatori. Asta, în timp ce televiziunile difuzează cu încăpăţânare filmele româneşti din anii comunismului, adică cele mai nenorocite mostre de coprofagie naţional-comunistă. Pe care publicul, în special, cel de vârsta pensiei, le prizează cu nesaţ – nu de altceva, ci fiindcă sunt interpretate de marii actori pe care i-a tot admirat încă din tinereţe.

E vorba de efectul Stalin - „ce bine era pe vremea lui Stalin, că eram în stare să fac amor de trei ori pe zi”.

https://cititordeproza.wordpress.com/category/film/page/7/

*

Flora & Fauna: Violeta Lupu, Hortensia Cocoş, Ghiocel Ursu etc.

*

Rebel. Al naibii ce mai rimează cu “tembel”.

*

Publicaţia bilunară DUHUL ŞI DUHOAREA

*

În această poză poate fi admirată o consecinţă directă şi imediată a momentului astral al lui Ceauşescu, când a hămăit el contra ruşilor, în 1968: ceea ce se vede aici este al dumneavoastră Dan Predescu la pupitrul staţiei Hawker Sideley de recepţie a imaginilor transmise de sateliţii meteo americani ESSA 8 şi NOAA 2, în 1971. Staţia aceea, care era considerată echipament militar, am primit-o noi pe gratis din Anglia prin intermediul Organizaţiei Meteorologice Mondiale, unul din departamentele ONU, la puţin timp după faimosul discurs al lui Ceauşescu din august 1968.

Aveau şi ruşii una dintr-asta, producţie proprie, care furniza imagini cam de 1000 de ori mai proaste. Ale ruşilor erau pur şi simplu nişte umbre, în vreme ce ale noastre erau fotografii artistice ale Terrei, făcute de la 1400-1700 km înălţime, pe care se vedeau cu perfectă claritate şi relieful şi norii de deasupra lui. Am văzut, mulţi dintre noi, la telejurnal pozele alea, în fiecare seară, cel puţin până în 1989.

Să nu uit: se vedeau şi norii de deasupra URSS-ului. Era singura modalitate de a afla ceva despre situaţia meteo din zona aceea, fiindcă ruşii nu furnizau nici unei ţări străine informaţii meteo, pe care le considerau secrete militare – deşi le primeau, din 3 în 3 ore, pe ale tuturor celorlalte ţări membre ale OMM.

Înţelegeţi, ei se aflau în război cu restul lumii. Dar restul lumii cu ei, nu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (70)

Wednesday, April 25th, 2018

Din nesfârşita înţelepciune a demnitarului român:

Motostivuitor, genuche, pamblică, douăzeci-douăzeci, branconaj, pieptu-n faţă – curu’ înapoi

*

Zilele trecute, primarul comunei Albeni, din Gorj, a luat măsuri contra doctoriței (probabil, singura) de la dispensarul local. Aceasta, deoarece ea, până atunci amanta lui, nu-l mai voia. Ca atare, dom’ primar a tăiat apa, curentul şi gazele la dispensar. Ca să vadă ea cine fute acolo, după cum bârfeşte presa.

Tot zilele trecute, Uniunea Scriitorilor a suspendat-o pe Herta Müller, una dintre cei doi laureați Nobel originari din România. Pe care tot ea, Uniunea, şi-o făcuse membră, fără ca, din câte ştiu, H.M. să fi cerut înscrierea.

Întrebare: care e diferența între focosul premar şi Uniunea Scriitorilor din România? Dar asemănările?

http://evz.ro/scandal-primar-doctorita.html
http://www.pandurul.ro/articol/verificari-la-albeni-primarul-foc-si-para-control-_102483.html

*

Dl. Ionel Minea, secretor de stat în Ministerul Transporturilor, se rățoi azi la piloții de Boeing 747, care, neavându-le pe astea cu parcarea laterală, au nenorocit asfaltul de la Otopeni. Aşa cum au procedat şi la Ploieşti, în 44, dacă vă mai aduceți aminte. Aşa că băgați la cap: Boeingu dăunează grav sănătății aeroporturilor noastre!

Post scriptum: în vara lui 1968, eram angajat al ICST 3, pe şantierul noului aeroport Otopeni, la Lotul Aerogară. Am luat parte în mod direct la construcţia aerogării, mai exact la a platformei din faţa acesteia (plasată fix pe locul bălţii Pasărea, care a fost desecată atunci cu eforturi imense) şi a căii de rulare. Auzisem şi eu, ca tot omul, pentru ce a fost prevăzut Otopeniul cu o pistă de 3500 de metri: pentru faimosul supersonic Concorde. Cel puţin, ăsta era zvonul răspândit de …organele de resort. Mai aproape de realitate e, însă, presupunerea că noua pistă, pusă peste cea veche, de 1200 de metri, era bună şi pentru decolarea/aterizarea simultană a două Mig-uri, la o adică.

Ziua de 21 august, când ruşii au invadat Cehoslovacia, m-a prins acolo, pe pistă. N-am s-o uit, cât oi trăi, ziua aceea. Mig-urile noastre n-au trecut, atunci, pe acolo – ci doar radarele, tunurile şi mitralierele antiaeriene, era realmente plină pista de ele.

Iar în ce-l priveşte pe Concorde, din câte ştiu, în afară de Londra, Paris şi New York, alte aeroporturi n-a apucat să vadă, săracul. Pe noi ne-a ratat, în orice caz.

În altă ordine de idei: cică Concorde avea greutatea maximă la decolare de 187 de tone, în vreme ce Boeing-urile actuale au o greutate mai mult decât dublă. Dacă dom’ Minea ar fi spus chestia asta pe şleau, nu s-ar mai fi făcut de râs la televizor.

Realitatea e că avem nevoie de cel puţin încă un aeroport, cu caracteristici pe măsura giganţilor din ziua de azi.

https://www.digi24.ro/stiri/economie/transporturi/reparatiile-celor-doua-piste-de-la-otopeni-definitivate-in-iunie-914353
http://www.mediafax.ro/economic/secretar-de-stat-in-ministerul-transporturilor-sunt-avioane-care-opereaza-fara-probleme-pe-pista-2-a-aeroportului-otopeni-17133572

*

R.S.R.

E greu de spus cine de la cine fura: Statul de la Bizonul Naţional, pe care-l plătea mizerabil, ori creatura cu pricina, care trăgea chiulul şi şutea tot ce apuca.

Am auzit, la un moment dat, o poveste pe care n-am vrut, pur şi simplu, s-o cred, dar îl cunoşteam de mult pe cel ce mi-a spus-o şi părea om serios, cu minţile la locul lor.

Aşadar, cică la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte (care, pe atunci, încă nu ajunsese pe mâna prietenilor noştri de la Răsărit) se foloseau nişte arzătoare imense. Unele de acelaşi fel cu cele din sobele noastre de acasă, numai că mult mai mari.

Oamenii le furau de la COS şi le instalau în apartamentele lor nefinalizate, în care se trăseseră, adică, doar gazele, dar sobe nu fuseseră construite şi nici contoare nu fuseseră puse. Apoi aprindeau gazele şi cu fereastra doar un pic crăpată, le lăsau să ardă în prostie, în disperare, ore şi ore în şir, până ce se încălzeau bine pereţii. După aceea, aeriseau – şi se duceau frumos la culcare în încăperile acelea, care rămâneau aproximativ încălzite timp de câteva ceasuri.

Şi nici acuma nu ştiu cum aş putea numi fenomenul: risipă de gaz metan, sau economie de sobe?

*

Breaking news

Aurina a urinat.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Stela Popescu

Sunday, November 26th, 2017

Acum, la transmisiile TV în direct de la înmormântarea Stelei Popescu. Singura care spune vorbe cu miez e Cristina Modreanu, care-i compune un necrolog pur și simplu profesional, că altfel nu-i pot zice. Într-adevăr, așa e, Stela Popescu n-a fost doar interfața unui lanț de farmacii și feblețea mahalalelor și a televiziunilor lor de doi bani. Cei mai de vârsta mea o țin minte ca pe o voce din vremea când toți tăceau, iar asta e ceva foarte important.

(Ca să nu mai spun că eu am văzut-o în Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu - și era senzațională, la fel ca toți ceilalți din distribuție.)

Dacă stăm și ne gândim un pic, pe vremea aceea au vorbit doar muncitorii de la Lupeni, apoi Goma, Tudoran și iarăși muncitorii, cei de la Brașov. În rest, tăcerea a fost deplină. Și, să nu mint, au mai fost câteva, foarte puține, mari excepții – abia azi ne putem da cu adevărat seama cât de mari: Pintilie, Daneliuc, Toma Caragiu, Octavian Cotescu (secretarul PCR al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București!) și Stela Popescu. Iar dacă pe scriitori îi puteau reprima fără mare teamă de consecințe, aceștia fiind personalități notorii în cercul nu prea larg al intelectualității umaniste, cu monștrii sacri era ceva mai complicat. Una era să-l omori pe inginerul Ursu, de care nu auzise nimeni – și cu totul altceva, să te atingi de o vedetă TV (căci în ziua următoare, se răspândea, de pildă, zvonul că Nicu Ceaușescu l-ar fi snopit în bătaie pe un alt actor foarte îndrăgit).

Câteva dintre aceste vedete au avut onestitatea și tăria de a aduce vorba. Atât. De a aduce doar vorba, de a pomeni în treacăt, aluziv, de a ”băga șopârle” despre lagărul de concentrare în care cei mai mulți dintre noi am fost deținuți – iar ceilalți, Kapo și gardieni.

Marele lor merit este că n-au recitat poeziile ”patriotice” scrise de Vadim Tudor, Fruntelată etc. Ceea ce conta enorm pentru moralul deținuților.

Și sper că președintele Johannis și consilierii lui la asta s-au gândit când au decorat-o pe Stela Popescu, acum un an.

PS. În interviul pe care mi l-a dat pentru Almanahul Gong 1982 al revistei Teatrul, ea vorbea despre momentele dificile ale comperului de varietăți, cum ar fi acela când un bețiv din public începe să urle în gura mare, în timpul spectacolului. M-a străbătut un fior gândindu-mă că tocmai un asemenea moment a fost cel în care, de fapt, a început sfârșitul ei. Pe o scenă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (47)

Friday, August 21st, 2015

CRITICII LITERARI DE LA POLIŢIA BRAŞOV

Drăguţă – şi întrutotul caracteristică – povestea tânărului poliţist talentat de la Braşov, sancţionat de şefii lui fiindcă povesteşte, pe internet, scene de un haz nebun din activitatea lui profesională de toată ziua.

Cred că am să m-apuc şi eu de povestit, că doar am fost, timp de doişpe ani, „comunicator” la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – iar cei ce mi se adresau personal, în scris sau prin telefon, erau încălcătorii de lege cu pricina, adică infractori sau contravenienţi, precum şi victimele lor năuce, în proporţii aproximativ egale. Şi mai trebuie adăugat că mare parte dintre ei erau de o originalitate (ca să mă exprim cu blândeţe) frapantă. Şi nu puţini, atinşi rău la mansardă.

Dar până atunci, în aceeaşi ordine de idei, îmi readuc doar aminte că, în 1977, în ultimul meu an de facultate, am păţit cam acelaşi lucru ca şi dl Godina, poliţistul braşovean în chestiune.

Vasăzică, eram student la IATC, secţia Teatrologie-Filmologie, iar programa noastră cuprindea şi o anumită activitate aplicativă, nu mai ştiu cum se numea, „practică în producţie” sau altfel. În cazul meu, ea a constat în realizarea unui scenariu de ficţiune de scurt metraj având la bază o creaţie literară, care să servească realizării de către IATC a unui film didactic comandat de Ministerul Învăţământului.

Care minister întocmise un caiet de sarcini cu specificaţii. Una dintre acestea era intitulată „film didactic de limba engleză / timpurile verbelor”. Adică, trebuia realizat un filmuleţ de ficţiune de vreun sfert de oră, cu actori, care să ilustreze o lecţie de gramatică engleză.

Pe aceasta am ales-o şi am propus catedrei de Regie de Film, respectiv rectorului nostru Mircea Drăgan, căci el era şeful de catedră, ecranizarea unui fragment din Trei într-o barcă, una dintre cele mai tipărite şi traduse cărţi din lume. Scrisă într-o engleză impecabilă, exemplară, această capodoperă umoristică este utilizată în multe ţări anume pentru predarea englezei în gimnaziu şi liceu. Şi în afară de asta, a fost şi a rămas una dintre cărţile mele preferate.

Urma ca eu să fiu scenaristul, iar un coleg de la clasa lui Mircea Drăgan, un irakian (la IATC aveam colegi din cam 10-15 ţări europene, asiatice, sud-americane şi africane), ar fi semnat regia filmului.

M-am apucat de treabă cu entuziasm şi am dat gata scenariul în vreo două săptămâni.

Dialogurile, desigur, erau extrase din cartea lui Jerome K. Jerome, reproduse textual.

Domnul Drăgan mi-a dat un zece – şi a trimis manuscrisul la beneficiar, la Ministerul Învăţământului. De unde, după vreo lună, am primit aviz negativ.

Contrariaţi, cu toţii, Drăgan, regizorul şi cu mine, am insistat să aflăm motivul acestei respingeri.

Într-un târziu, l-am aflat: „nu merge”, ni s-a spus (în cadru neoficial, desigur), „la filmul ăsta se râde”.

…Aşa că nu-i mai bârfiţi pe şefii poliţistului de la Braşov, care i-au interzis să mai facă literatură comică pe internet… sunt şi alţii, mai poliţişti ca ei…

PS. Din păcate, n-am dat curs invitaţiei colegului meu din Irak, care mi-a propus să las naibii filmele didactice şi să-i scriu lui un scenariu despre nişte luptători arabi care pătrund în Israel şi îl nimicesc.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (40)

Tuesday, January 27th, 2015

VIAŢĂ LITERARĂ INTENSĂ RĂU

Vezi

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-numaratoarea-voturilor/ ,

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-e-prea-mult/

… etc.
…Precum şi (în aceeaşi ordine de idei) :

- Uite cum stau lucrurile cu voi, persoanele publice, care mai apăreţi pe la televizor: un individ mediocru e atacat de către un alt individ mediocru care vrea să-i ocupe locul, pentru a putea fi el pe deplin mediocru – şi nu celălalt. Mediocritatea mea e cu totul altceva decât mediocritatea ta. Un cur obscur ca al tău nu merită să se afle pe un fotoliu strălucit, numai curul meu strălucit ar avea dreptul să se odihnească pe acela. Am să-ţi iau gâtul, ratatule, impostorule, căzătură. Vă mâncaţi ca câinii, măi persoanelor publice, pentru câte-un post de director al vreunui inexistent Institut bugetar, plătit cu leafă de secretor de stat. Nu există nimic mai caracteristic, pentru voi, decât scena aia din Rubliov cu cei doi cnezi, fraţi, călcându-se, pe furiş, pe picioare atunci când mitropolitul îi pune să se îmbrăţişeze în semn de împăcare.

(în vol. Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente, de Dan Predescu, ed. Niculescu Bucureşti, 2013, pag. 94)

URMA SCAPĂ TURMA

Să dăm toată vina pe dementul care-a crăpat. Adică pe Hitler, după al 2-lea război mondial.

Ăsta a fost principiul care a guvernat politica mondială în ultima jumătate a secolului XX. Şi chiar pe la sfârşitul lui (de exemplu, la noi, când cu Ceauşescu şi cu Revoluţia).

S-a pus pe seama (exclusiv a) Germaniei uciderea evreilor. Asta suportă câteva completări.

De exemplu, că, înainte de războiul al doilea, nici o ţară occidentală n-a vrut să permită accesul evreilor izgoniţi din Germania, de care Hitler voia, momentan, doar să scape – nu să-i extermine.

Sau că armata sovietică privea liniştită de vizavi, de la câţiva kilometri, cum germanii îi măcelăresc pe insurgenţii din ghetoul Varşoviei (în ‘44, mi se pare).

Sau că, la marginea Europei (în ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ukraina, Basarabia, România), populaţia băştinaşă îi omora cu entuziasm pe evrei, în masacre de proporţii, iniţiate sau măcar sprijinite, pe şest, chiar de autorităţi (v. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i).

Sau că, posedând destule informaţii despre lagărele de exterminare nemţeşti, Aliaţii n-au aruncat măcar o bombă asupra liniilor ferate care duceau la ele, tot în 1944, când ei stăpâneau tot cerul Europei.

Sau că aurul din lingourile tranzacţionate, chiar în prezent, de băncile elveţiene are urme de mercur (mercurul aflându-se numai în acel aliaj de aur folosit pentru protezele dentare, pe vremea lui Hitler).

PS - Astăzi 27 ianuarie 2015, cu ocazia Zilei mondiale a Holocaustului, Vladimir Putin a zis vreo două vorbe cam adevărate: că Occidentul face, acum, atâta caz de Holocaust tocmai  pentru a face să se mai uite care a fost partea lui de vină în efectuarea susnumitei operaţiuni. Nu că mi-ar fi drag băiatul ăsta, dar aici a nimerit-o.

*

Talentul, la noi, e ceva precum hormonii: de la o vârstă oarecare, producţia lui încetează. În cazul câtorva scriitori contemporani domiciliaţi prin manualele şcolare, chiar de după debut.

Nu-i nevoie de cine ştie ce erudiţie, orice absolvent de liceu, dacă n-a fost corijent la română, poate înşira o listă de menopauzişti dintr-aştia.

*

Ca la noi în tramvai: ajunge să fie unul nesimţit – şi toţi îi ştiu de frică. Cum a ajuns sfertodoctul acela din provincie redactor şef în Capitală? Exact aşa, cu obrăznicie şi agresivitate, răţoindu-se la toţi (pe paralele boss-ului aflat actualmente la Mititica). De parcă el ar fi fost Persoana din scaunul Judecăţii de Apoi.

*

Cum scrie românu’ istoria: vezi emisiunea UN TIMP SĂRIT DIN CALENDAR, realizată de televiziunea oficială, de stat, cu ocazia împlinirii unui sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989

(https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=L3BuuA0fYZU).

Pe la sfârşitul ei, se află inserată o listă a celor care ar fi semnat în acel decembrie o scrisoare de protest adresată lui Ceauşescu. În ea s-a strecurat cel puţin un nume de turnător binecunoscut, aghiotantul lui C. V. Tudor la revista Săptămîna, oficiosul Securităţii.

*

ACTE DE SĂRĂCIE

28.12.2014, h 12:56 AM, ora locală. Chiar acum, pe Naşul TV, o emisiune drăguţ intitulată EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE (n-am reţinut dacă asta are la urmă vreun semn de întrebare), cu participarea celebrului doctor Mencinikovski, aflat momentan la pârnaie. Desigur, fără vreo semnalare de genul “reluare”, sau “arhivă” etc. Sau i-or fi dat drumul pentru vreo oră-două, de dragul lui Naşul TV?

*

“Ați avut de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și veți avea război”. Cam aşa vorbea Churchill cu compatrioţii săi, în 1938. Parcă s-ar potrivi şi astăzi.

*

Am văzut nu de mult un filmuleţ documentar despre rechinul de la Sharm El Sheikh, din Egipt, care a omorât şi schilodit câţiva turişti ce se scăldau, neştiutori, în marea superbă de acolo. Urmele de colţi fiind identice în toate cazurile, s-a ajuns firesc la concluzia că era vorba de unul şi acelaşi atacator. Curios era faptul că cele mai multe muşcături vizaseră zona feselor. Asta, la prima vedere, ar fi oarecum ilariant – dar, de fapt, e ceva cu urmări cumplite, bestia smulgând hălci de câteva kilograme din trupul victimei, a cărei supravieţuire devine astfel problematică.

Nimeni nu-şi putea explica acest comportament al rechinului, ştiut fiind că specia din partea locului nu ataca oameni. Şi că, în general, rechinii nu te muşcă de fund. Cineva, însă, a avut o intuiţie bizară: s-a gândit la un scafandru, sau instructor de scufundări local, care-şi făcuse reclamă filmându-se în timp ce hrănea rechinii în mediul lor natural. Dintr-o pungă prinsă la centură, în spate, el scotea câte-o bucată de carne, iar rechinii care roiau în jur o luau frumuşel din mâna lui – şi totul era numai pace şi bună învoire. Ceea ce i-a adus un pic de faimă locală.

Ei bine, concluzia a fost că agresorul de la Sharm El Sheikh era tocmai unul dintre cei hrăniţi de neînfricatul scafandru. Dintre cei dresaţi, ar fi mai corect să spunem. Fiindcă e justificat să considerăm că rudimentul de creier al monstrului a făcut automat legătura între om şi hrană. Mai precis, între acea parte a corpului omenesc pe care dresorul părea că o atinge înainte de a-i da rechinului să mănânce – şi hrana ce părea că vine de acolo.

Reflexul creat astfel a funcţionat mecanic şi implacabil…

…Iar mie mi se pare că mica poveste de mai sus figurează cu o precizie sinistră faptele care se tot petrec în Occident de la 11 septembrie 2001 încoace. Precum şi mediul de cultură care le-a făcut posibile – respectiv, civilizaţia sinucigaşă, respectiv Occidentul muribund, care a primit prădătorii la el în casă şi nu încetează să-i hrănească nici măcar când e sfâşiat de ei.

E periculos să le arăţi unor oameni care, de mii de ani, nu ştiu decât de frica bâtei că tu ai interzis bătaia.

Şi e absolut necesar să ţii minte că ei se folosesc exclusiv de Dublu Gând şi de Newspeak în relaţia cu tine, idiotul european.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com