Ciocu-mic.Ro

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html

Turelă de tanc T55 (grosime frontală 20,8 cm)

supusă unui test de rezistență în poligon

*

Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.

- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.

Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…

*

Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.

*

”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?

Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.

PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.

*

Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.

*

MI-ADUC AMINTE

Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.

*

Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…

*

Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.

*

Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?

*

Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.

Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!

https://tomisnews.ro/1-ianuarie-2022-prima-zi-fara-dosar-cu-sina-institutiile-publice-nu-mai-au-voie-sa-solicite-copii-de-pe-documente-emise-de-catre-alte-entitati-ale-statului/?fbclid=IwAR2VffOkXJd1thY0_K3ZHVI2ZcdeoEoEeUysIhZeHZiLe-mLFBaNCLzlWWQ

*

Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-iști zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.

A se vedea și https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6794

*

Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.

Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.

Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.

https://economedia.ro/clotilde-armand-vrea-sa-transforme-piata-matache-din-bucuresti-intr-un-hub-cultural-si-pol-al-gastronomiei-ateliere-mestesugaresti-cinema-si-targuri-in-incinta.html#.YdRrdftBzIU

*

Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.

*

BĂIEȚI BUNI

În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.

https://adevarul.ro/news/sport/emma-raducanu-pasit-stangul-2022-retragere-e-insotita-avertismentul-specialistilor-1_61d02be65163ec427132e17b/index.html

*

.

.

.

..

*

Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>

Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.

*

Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.

Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.

Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]

*

*

Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=3vg8XXmvviA

*

Bonus pentru băieții cuminți:

.

Counter instalat la 11 iulie 2022

Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.

L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-am cunoscut prin copiii noștri, când mergeam împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din strada Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.

Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.

Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine? mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.

Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește! nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Blaier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).

Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!

Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”. Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboedrele Coloanei. Atunci, 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!

Mi-e greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc. Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.

Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!

Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură, nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu Flacăra, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzman-ul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.

Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.

Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.

L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.

Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vom întâlni, poate, pe Câmpiile Elizeee.

free web counter no ads

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.

ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!

SIMPLU ȘI EFICIENT!

Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.

(18.12.2019)

*

La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.

Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.

Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.

https://www.mediafax.ro/social/gelu-voican-voiculescu-batut-pana-la-sange-de-un-revolutionar-in-piata-universitatii-criminalule-cum-ai-tupeul-sa-vii-aici-agresorul-a-fost-prins-foto-18675172

*

În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10449

*

Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.

*

Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.

*

ISTORIA DE SUB PREȘ

Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.

Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a  întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.

Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.

*

1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…

2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.

3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.

4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.

*

Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23556852-livevideo-sedinta-miza-uriasa-parlament-liberalii-reusit-scoata-vot-reducerea-tva-dar-nu-dublarea-alocatiilor-astazi-discuta-eliminarea-pensiilor-speciale.htm?fbclid=IwAR2X1mXmK5zPwRq2yRky5Ao2CFEo3oorUwFTDHPtR9ZQvxfYxH861FgSb7w

*

Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.

*

St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE

Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.

*

Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre

*

Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.

LA MULŢI ANI DOUĂZECI DOUĂZECI!

www.easy-hit-counter.com

AMINTIRI DIN N-AR MAI FI

Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie.
- Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.

Adevărată, nu inventată.

*

https://www.expozitiespatiala.ro/?utm_source=ads&utm_medium=page&utm_campaign

=0045&fbclid=IwAR1JJekVXJ4b_XufdiE2

QMmyWy4i9z9rEOBnnoylr2iAGUWVstKaH0aT2gI

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.

De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/atac-informatic-asupra-spitalelor-din-romania-ce-au-cautat-hackerii.html

Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.

PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ

La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?

*

Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.

*

Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.

Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”

*

Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).

De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.

Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu “Mai trage o dată”.

*

Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.

*

Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban

*

DESPRE ASOCIALI

Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.

*

Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.

Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.

*

www.easy-hit-counter.com

Cu toţii, sau, în orice caz, mulţi dintre noi am asistat la câte-o scenă în autobuz, cam aşa: pe nepusă masă, din senin, doi indivizi încep să se înjure, ba chiar să se păruiască, par că se omoară, iar la un moment dat, coboară şi continuă pe trotuar, până pleacă autobuzul din staţie. Imediat după aceea, unul dintre privitorii din autobuz constată că i-a dispărut portofelul.

Iar eu v-am descris aici, dragi prieteni, descoperirea pe care o veţi face foarte curând după referendumul din acest weekend. Pentru că, în realitate, chestiunea căsătoriei dintre o femeie şi un bărbat este cel mai neînsemnat lucru la care se va referi votul acesta.

Şi nu uitaţi: Hitler a ajuns Führer în modul cel mai democratic cu putinţă, prin vot popular.

*

O tânără româncă din Spania are o mică afacere, un fel de snackbar foarte profitabil. Clou-ul afacerii, care i-a dat cu roţile-n sus pe localnici, precum şi pe mulţii olandezi şi scandinavi stabiliţi în orăşelul acela, sunt roşiile umplute cu zacuscă de vinete, specialitate de la ea de-acasă, de prin Ialomiţa. Clienţii sunt leşinaţi după ele.

Iar noi, nevastă-mea şi cu mine, acum câţiva ani, în Turcia, i-am cerut patronului micului restaurant la care-am nimerit să ne dea ceva specific turcesc, 100% turcesc. Ne-a dat ardei umpluţi. Mai zi ceva, dacă poţi.

Despre globalizare.

*

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

Cum, nu ştiţi ce-i ăla “patriot profesionist”? E unul care-şi iubeşte patria pe bani.

https://adevarul.ro/cultura/arte/regizoarea-adina-pintilie-touch-me-not-inseamna-democratiemaxima-planurile-1_5a8e9e8fdf52022f75d92627/index.html

*

Preşedintele Iohannis prezintă unele asemănări cu filmul românesc actual: ambii au succes în străinătate, nu acasă. Pentru cine nu ştie, filmele noastre actuale, care obţin premii peste premii la mai toate festivalurile internaţionale, în general nu rulează în ţară, iar atunci când rulează, au parte de incredibil de puţini spectatori. Asta, în timp ce televiziunile difuzează cu încăpăţânare filmele româneşti din anii comunismului, adică cele mai nenorocite mostre de coprofagie naţional-comunistă. Pe care publicul, în special, cel de vârsta pensiei, le prizează cu nesaţ – nu de altceva, ci fiindcă sunt interpretate de marii actori pe care i-a tot admirat încă din tinereţe.

E vorba de efectul Stalin - „ce bine era pe vremea lui Stalin, că eram în stare să fac amor de trei ori pe zi”.

https://cititordeproza.wordpress.com/category/film/page/7/

*

Flora & Fauna: Violeta Lupu, Hortensia Cocoş, Ghiocel Ursu etc.

*

Rebel. Al naibii ce mai rimează cu “tembel”.

*

Publicaţia bilunară DUHUL ŞI DUHOAREA

*

În această poză poate fi admirată o consecinţă directă şi imediată a momentului astral al lui Ceauşescu, când a hămăit el contra ruşilor, în 1968: ceea ce se vede aici este al dumneavoastră Dan Predescu la pupitrul staţiei Hawker Sideley de recepţie a imaginilor transmise de sateliţii meteo americani ESSA8 şi NOAA2, în 1971. Staţia aceea, care era considerată echipament militar, am primit-o noi pe gratis din Anglia prin intermediul Organizaţiei Meteorologice Mondiale, unul din departamentele ONU, la puţin timp după faimosul discurs al lui Ceauşescu din august 1968.

Aveau şi ruşii una dintr-asta, producţie proprie, care furniza imagini cam de 1000 de ori mai proaste. Ale ruşilor erau pur şi simplu nişte umbre, în vreme ce ale noastre erau fotografii artistice ale Terrei, făcute de la 1400-1700 km înălţime, pe care se vedeau cu perfectă claritate şi relieful şi norii de deasupra lui. Am văzut, mulţi dintre noi, la telejurnal pozele alea, în fiecare seară, cel puţin până în 1989. În vreme ce sateliții rusești, meteo sau de alt soi, erau obligați să orbiteze la altitudini nu mai mari de 200-300 km din cauza imperfecțiunii aparaturii optice și electronice de la bordul lor - ceea ce explică împrejurarea că, până la începutul anilor 90, lansaseră cam 2000 de sateliți în seria Kosmos. Asta, deoarece înălțimea la care evoluau aceștia fiind mică, ei reintrau foarte repede în atmosferă, dezintegrându-se, ceea ce îi obliga să tot lanseze la sateliții ăștia ai lor de slabă performanță. Iar ESSA8, satelitul din anii 60 cu care am lucrat eu, încă mai funcționa normal prin 1988, când am stat de vorbă cu unul dintre foștii mei colegi de la Meteo - deși nu mai era nevoie de pozele lui, fiind lansați între timp alți sateliți, mai avansați.

Să nu uit: pe pozele recepționate de mine și de colegii mei se vedeau inclusiv norii și temperaturile de deasupra URSS-ului. Era singura modalitate de a afla ceva despre situaţia meteo din zona aceea, fiindcă ruşii nu furnizau nici unei ţări străine informaţii meteo, pe care le considerau secrete militare – deşi le primeau, din 3 în 3 ore, pe ale tuturor celorlalte ţări membre ale Organizației Meteorologice Mondiale, din care ziceau că fac și ei parte.

Înţelegeţi, ei se aflau în război cu restul lumii. Dar restul lumii cu ei, nu.

website hit counter

Din nesfârşita înţelepciune a demnitarului român:

Motostivuitor, genuche, pamblică, douăzeci-douăzeci, branconaj, pieptu-n faţă – curu’ înapoi

*

Zilele trecute, primarul comunei Albeni, din Gorj, a luat măsuri contra doctoriței (probabil, singura) de la dispensarul local. Aceasta, deoarece ea, până atunci amanta lui, nu-l mai voia. Ca atare, dom’ primar a tăiat apa, curentul şi gazele la dispensar. Ca să vadă ea cine fute acolo, după cum bârfeşte presa.

Tot zilele trecute, Uniunea Scriitorilor a suspendat-o pe Herta Müller, una dintre cei doi laureați Nobel originari din România. Pe care tot ea, Uniunea, şi-o făcuse membră, fără ca, din câte ştiu, H.M. să fi cerut înscrierea.

Întrebare: care e diferența între focosul premar şi Uniunea Scriitorilor din România? Dar asemănările?

http://evz.ro/scandal-primar-doctorita.html

http://www.pandurul.ro/articol/verificari-la-albeni-primarul-foc-si-para-control-_102483.html

*

Dl. Ionel Minea, secretor de stat în Ministerul Transporturilor, se rățoi azi la piloții de Boeing 747, care, neavându-le pe astea cu parcarea laterală, au nenorocit asfaltul de la Otopeni. Aşa cum au procedat şi la Ploieşti, în 44, dacă vă mai aduceți aminte. Aşa că băgați la cap: Boeingu dăunează grav sănătății aeroporturilor noastre!

Post scriptum: în vara lui 1968, eram angajat al ICST 3, pe şantierul noului aeroport Otopeni, la Lotul Aerogară. Am luat parte în mod direct la construcţia aerogării, mai exact la a platformei din faţa acesteia (plasată fix pe locul bălţii Pasărea, care a fost desecată atunci cu eforturi imense) şi a căii de rulare. Auzisem şi eu, ca tot omul, pentru ce a fost prevăzut Otopeniul cu o pistă de 3500 de metri: pentru faimosul supersonic Concorde. Cel puţin, ăsta era zvonul răspândit de …organele de resort. Mai aproape de realitate e, însă, presupunerea că noua pistă, pusă peste cea veche, de 1200 de metri, era bună şi pentru decolarea/aterizarea simultană a două Mig-uri, la o adică.

Ziua de 21 august, când ruşii au invadat Cehoslovacia, m-a prins acolo, pe pistă. N-am s-o uit, cât oi trăi, ziua aceea. Mig-urile noastre n-au trecut, atunci, pe acolo – ci doar radarele, tunurile şi mitralierele antiaeriene, era realmente plină pista de ele.

Iar în ce-l priveşte pe Concorde, din câte ştiu, în afară de Londra, Paris şi New York, alte aeroporturi n-a apucat să vadă, săracul. Pe noi ne-a ratat, în orice caz.

În altă ordine de idei: cică Concorde avea greutatea maximă la decolare de 187 de tone, în vreme ce Boeing-urile actuale au o greutate mai mult decât dublă. Dacă dom’ Minea ar fi spus chestia asta pe şleau, nu s-ar mai fi făcut de râs la televizor.

Realitatea e că avem nevoie de cel puţin încă un aeroport, cu caracteristici pe măsura giganţilor din ziua de azi.

https://www.digi24.ro/stiri/economie/transporturi/reparatiile-celor-doua-piste-de-la-otopeni-definitivate-in-iunie-914353

http://www.mediafax.ro/economic/secretar-de-stat-in-ministerul-transporturilor-sunt-avioane-care-opereaza-fara-probleme-pe-pista-2-a-aeroportului-otopeni-17133572

*

R.S.R.

E greu de spus cine de la cine fura: Statul de la Bizonul Naţional, pe care-l plătea mizerabil, ori creatura cu pricina, care trăgea chiulul şi şutea tot ce apuca.

Am auzit, la un moment dat, o poveste pe care n-am vrut, pur şi simplu, s-o cred, dar îl cunoşteam de mult pe cel ce mi-a spus-o şi părea om serios, cu minţile la locul lor.

Aşadar, cică la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte (care, pe atunci, încă nu ajunsese pe mâna prietenilor noştri de la Răsărit) se foloseau nişte arzătoare imense. Unele de acelaşi fel cu cele din sobele noastre de acasă, numai că mult mai mari.

Oamenii le furau de la COS şi le instalau în apartamentele lor nefinalizate, în care se trăseseră, adică, doar gazele, dar sobe nu fuseseră construite şi nici contoare nu fuseseră puse. Apoi aprindeau gazele şi cu fereastra doar un pic crăpată, le lăsau să ardă în prostie, în disperare, ore şi ore în şir, până ce se încălzeau bine pereţii. După aceea, aeriseau – şi se duceau frumos la culcare în încăperile acelea, care rămâneau aproximativ încălzite timp de câteva ceasuri.

Şi nici acuma nu ştiu cum aş putea numi fenomenul: risipă de gaz metan, sau economie de sobe?

*

Breaking news

Aurina a urinat.

www.easy-hit-counter.com

page counter

CRITICII LITERARI DE LA POLIŢIA BRAŞOV

Drăguţă – şi întrutotul caracteristică – povestea tânărului poliţist talentat de la Braşov, sancţionat de şefii lui fiindcă povesteşte, pe internet, scene de un haz nebun din activitatea lui profesională de toată ziua.

Cred că am să m-apuc şi eu de povestit, că doar am fost, timp de doişpe ani, „comunicator” la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – iar cei ce mi se adresau personal, în scris sau prin telefon, erau încălcătorii de lege cu pricina, adică infractori sau contravenienţi, precum şi victimele lor năuce, în proporţii aproximativ egale. Şi mai trebuie adăugat că mare parte dintre ei erau de o originalitate (ca să mă exprim cu blândeţe) frapantă. Şi nu puţini, atinşi rău la mansardă.

Dar până atunci, în aceeaşi ordine de idei, îmi readuc doar aminte că, în 1977, în ultimul meu an de facultate, am păţit cam acelaşi lucru ca şi dl Godina, poliţistul braşovean în chestiune.

Vasăzică, eram student la IATC, secţia Teatrologie-Filmologie, iar programa noastră cuprindea şi o anumită activitate aplicativă, nu mai ştiu cum se numea, „practică în producţie” sau altfel. În cazul meu, ea a constat în realizarea unui scenariu de ficţiune de scurt metraj având la bază o creaţie literară, care să servească realizării de către IATC a unui film didactic comandat de Ministerul Învăţământului.

Care minister întocmise un caiet de sarcini cu specificaţii. Una dintre acestea era intitulată „film didactic de limba engleză / timpurile verbelor”. Adică, trebuia realizat un filmuleţ de ficţiune de vreun sfert de oră, cu actori, care să ilustreze o lecţie de gramatică engleză.

Pe aceasta am ales-o şi am propus catedrei de Regie de Film, respectiv rectorului nostru Mircea Drăgan, căci el era şeful de catedră, ecranizarea unui fragment din Trei într-o barcă, una dintre cele mai tipărite şi traduse cărţi din lume. Scrisă într-o engleză impecabilă, exemplară, această capodoperă umoristică este utilizată în multe ţări anume pentru predarea englezei în gimnaziu şi liceu. Şi în afară de asta, a fost şi a rămas una dintre cărţile mele preferate.

Urma ca eu să fiu scenaristul, iar un coleg de la clasa lui Mircea Drăgan, un irakian (la IATC aveam colegi din cam 10-15 ţări europene, asiatice, sud-americane şi africane), ar fi semnat regia filmului.

M-am apucat de treabă cu entuziasm şi am dat gata scenariul în vreo două săptămâni.

Dialogurile, desigur, erau extrase din cartea lui Jerome K. Jerome, reproduse textual.

Domnul Drăgan mi-a dat un zece – şi a trimis manuscrisul la beneficiar, la Ministerul Învăţământului. De unde, după vreo lună, am primit aviz negativ.

Contrariaţi, cu toţii, Drăgan, regizorul şi cu mine, am insistat să aflăm motivul acestei respingeri.

Într-un târziu, l-am aflat: „nu merge”, ni s-a spus (în cadru neoficial, desigur), „la filmul ăsta se râde”.

…Aşa că nu-i mai bârfiţi pe şefii poliţistului de la Braşov, care i-au interzis să mai facă literatură comică pe internet… sunt şi alţii, mai poliţişti ca ei…

PS. Din păcate, n-am dat curs invitaţiei colegului meu din Irak, care mi-a propus să las naibii filmele didactice şi să-i scriu lui un scenariu despre nişte luptători arabi care pătrund în Israel şi îl nimicesc.

*

www.easy-hit-counter.com