Archive for the ‘vedere de pe trotuar’ Category

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (5)

Monday, May 15th, 2023

5

În cele din urmă, a venit și procesul. Nu se putea ca Organele, Miliția Economică, Inspectoratul Teritorial Financiar, Procuratura și care-or mai fi fost să se fi zbătut și agitat un an întreg fără ca din asta să iasă ceva palpabil, îndosariat. Aceasta, cu toate că șeful Judecătoriei primise deja două telefoane care-i ordonau să-l ”trântească”. Dar de avut, trebuia să aibă loc, căci Fiscul și polițaii apucaseră deja să scrie în hârțoagele lor că paguba era de fix 96192 de lei. Așa că au fost câteva ședințe de judecată.
Iar, culmea! la ultima dintre ele și-a făcut apariția în sală, nechemat de cineva, Titus, care a cerut, chiar acolo, să depună mărturie. Mica sală de judecată, unde, la început, nu se aflau decât judecătorii, grefierul, Rodolfo și avocații cu pricini în ziua aceea, gemea acum de lume.
- L-au văzut toți, s-a strâmbat avocatul. Trag la el ca muștele la căcat, tocmai de asta n-aveam nevoie, a mai spus el.
Judecătorul-șef i-a explicat cu binișorul lui Titus că n-avea cum depune mărturie așa, tamnesam, dar marele comic, nu și nu, că legea trebuie să fie și ea flexibilă în anumite cazuri. Avocatul s-a dat mai aproape de el și i-a șoptit la ureche să se abțină, că Rodolfo va fi achitat. Nu ne trebuie spectacol, tămbălău, i-a mai spus el.

Avocatul lui Rodolfo s-a dovedit un prezicător de mâna-ntâi. Clientul lui a luat doi ani și patru luni, cu suspendare. Iar în ce-l privea pe șeful lui, cointeresat de Rodolfo cu suma ridicolă de patru mii de lei, după cum dovedea o chitanță semnată cu mâna proprie a primitorului – acela a fost achitat. Așa că n-a mai fost nevoie ca Titus să se transforme în martorul sau apărătorul cuiva.

*
Timp de un an și ceva, Africa a tot scris de mână procese-verbale și tot soiul de rapoarte semnate de Nicușor Năstase. Se obișnuise să rămână peste noapte la el. Asta, după ce, în primele luni, alergase de nu știu câte ori să prindă ultimul troleu și chiar căzuse o dată, de era să ajungă sub roți.
Iar după încă un an, fusese primită în Partid. Ăsta era cadoul lui Nicușor pentru ea. Nicușor n-avea de gând s-o ia de soție, chiar dacă ea adusese vorba de vreo două ori despre asta. ”Te rog un singur lucru”, îi spusese el, ”să nu rămâi gravidă”.
Dar nici ea n-avea de gând. Și n-au mai discutat despre asta.

*
Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini. Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.
Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.
Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.
În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012. Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.
N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat curând americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).
Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.
Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.
Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.
Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.
Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice. Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!
Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi obţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune. Sau ani.
În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap. 2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149

Counter instalat la 15.05.2023


Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (4)

Friday, February 24th, 2023

4

Ica n-a avut parte de căldură gratis la Cazanul Roșu, fiindcă n-a profitat de noua ei locuință decât trei săptămâni. Asta, din cauză că binefăcătorul ei și-a revenit curând din amețeala romantică (de fapt, nu se culcase cu ea decât de patru ori) și a căzut pe gânduri.

Mă, ce dracu’ fac eu aici? trebuie că și-a spus el. La noua ei locuință nu putea s-o caute, că a doua zi ar fi sărit în aer tot Cazanul Cu Căcat, cum îi zicea adesea în sinea lui, acasă n-o mai putea primi, fiindcă între timp se întorsese nevastă-sa de la Medgidia… și de altfel, mare lucru dacă nu i-or fi spus despre Ica hoaștele din bloc… Trebuia să fie atent la toate astea, nu-i ajungea câte avea pe cap la uzină… până acum avea, săptămânal, ocazia să-și dea foc la valiză, la birou, dar de acum încolo ar putea să i se-ntâmple de trei ori pe zi… acasă…

Riscant… scumpă distracție… facerea de bine… s-a trezit vorbind singur. Trebuie s-o aranjez altfel…

De aranjat a aranjat-o, foarte curând, întâmplarea. Sau nu ea? Coincidența, citise chestia asta undeva, este felul în care Dumnezeu se amestecă discret în afacerile oamenilor. Să-și fi băgat El nasul în treburile lui Guriță? care era ateu convins? Greu de crezut, și-a zis Guriță, dar poate că nu chiar imposibil. În fond, făcuse și el o faptă bună scoțând-o pe Ica din condiția ei de servitoare a unei muncitoare necalificate lipsite de inimă, cine știe, poate că Domnul s-o fi gândit la asta.

Coincidența a făcut ca, la câteva zile după instalarea Icăi în căminul de nefamiliști de la Cazanul Roșu, Guriță să primească un telefon de la un șef al altei mari întreprinderi. Mare, de fapt singura producătoare  de anvelope de automobil din țară. Omul avea o nepoată din provincie care trebuia angajată. Fată sărmană, fără noroc, dăduse admiterea la Institutul de Educație Fizică și Sport și ratase într-un mod mizerabil, prima după linie, cu nota patru-nouășcinci… nu dăduse șpagă și nu se culcase cu porcii ăia… Îi trebuia neapărat o slujbă. Și locuință, a mai zis el. Și fii sigur că n-am să te uit!

În clipa aceea, Guriță a scăpat telefonul din mână. Și i-a venit să chiuie. Și-a tras numai o palmă peste frunte și i-a spus, cu glas sugrumat, celuilalt:

- Bine, cred că pot aranja într-o săptămână. Da, inclusiv cu locuința. O să avem liber ceva la căminul nostru.

Iar apoi, fără ezitare, i-a spus interlocutorului că întâmplarea face ca și el, adică o fată, o rudă de-a lui, să se afle în aceeași situație. Nu cumva are fabrica de cauciucuri un post vacant? unul corespunzător, desigur, fiind vorba de o tânără care a dat admiterea la Medicină. Și un loc – corespunzător – în căminul de nefamiliști. Dat fiind că și fabrica de cauciucuri poseda așa ceva.

Celălalt a tăcut câteva clipe, apoi a oftat: se face, se rezolvă. Trimite-o luni la mine.

*

Totul era pe gratis, totul era pe șmechereală. Totul era, până la urmă, de furat. Nimic ”cu acte”. Și toți știau. Și toți ”închideau ochii”. Și nimeni nu zicea nimic.

Asta, desigur, până la un moment dat. Până când te punea dracu’ să scoți vreo vorbă. Să zici ceva. Să ”calci pe bec”.

Adică de ce să vorbești, măi Vasile Căcat? De ce să nu-ți ții gura? Și boul are limbă lungă, da’ tot nu-i ajută la nimic. Iar păduchele, când se satură de bine, iese-n frunte. Stai, dracului, în banca ta, fură și lasă și pe altul să fure, că toți furăm de la Stat, că de-aia e Statul Oamenilor Muncii.

Aici, Înțelepciunea Poporului, Scoarța Corticală Colectivă a celor care nu posedă una personală, greșea. Fiindcă nu știa, sau nu voia să știe că impresionanta, categorica, desăvârșita bulibășeală din Statul Oamenilor Muncii avea mai ales rolul de a nu-l lăsa pe Vasile C. să observe că zisul Stat i-a luat totul. Și că, vezi Doamne, îl lasă să ciugulească firimiturile de pe jos fiind el mărinimos. Și nu ca să-l aibă la îndemână atunci când se va hotărî să-i ia și gâtul. Asta, numai la nevoie, desigur.

*

Ica nu s-a mirat prea tare când s-a trezit cu hârtiile de transfer în mână. Învățase că ceea ce făcea Guriță era cel mai bun lucru ce putea fi făcut, că nimeni n-ar fi putut face ceva mai bun într-o situație dată. Camera ce i s-a repartizat la noul ei loc de muncă era chiar mai mare decât cea de la căminul Cazanului, mâncarea de la cantină, aproape acceptabilă și deloc scumpă, iar slujba era la fel ca și precedenta, practic inexistentă, într-un birou cu încă o ”pilă”, o fată un pic mai mare ca ea. Venea la șapte dimineața și pleca pe la zece, spunându-i șefului, un individ între două vârste care toată ziua citea Sportul Popular, că are oră la dentist, sau că se duce la facultate să-și retragă dosarul, sau, de la un timp, nemaispunându-i nimic.

În următoarele câteva luni, până la Anul Nou, Guriță a mai vizitat-o de trei ori. A făcut dragoste cu el într-un mod mai degrabă apatic, dându-i tot mai clar de înțeles că n-o entuziasmează câtuși de puțin, iar după aceea spunându-i în față să n-o mai sune.

Pe la începutul lunii decembrie, s-a trezit cu un vizitator. Era tipul de la UTC.

- Domnișoară, i-a zis acela, privindu-i cu încăpățânare doar mâinile (nici vorbă de ”tovarășă”, asta poate datorită unghiilor ei date cu ojă). Domnișoară, trebuie să ne ajutați. Scrieți frumos?

- Da, a zis ea, în liceu am fost la cercul de literatură poetică.

- A, nu, nu de asta-i vorba. Trebuie să scrieți citeț. Și repede.

Astfel, Ica a ajuns un fel de stenografă a comitetului UTC. Mai târziu, a învățat și dactilografia, pe o mașină de scris LC Smith & Corona, veche de vreo șaptezeci de ani și grea de zece kilograme.

Acum, că avea unde sta, avea și adresă. Așa că le-a scris alor ei să-i caute prin sertare carnetul de UTC și să i-l trimită. O întrebase Nicu Năstase, tipul de la UTC, de el.

*

La câteva luni după aceea, într-o după amiază, pe trotuarul din fața hotelului Intercontinental, adică de fapt, pe treptele de ciment care coboară de la intrarea acestuia până în stradă, ședea, lingând o înghețată cu vanilie și fructe de pădure, Africa. Prin fața ei, pe trotuar, treceau, stricându-se de râs, trei tineri, trei băieți grozav de gălăgioși, probabil băuți. Cam de aceeași statură și purtând toți aceeași marcă de blugi de cârpă, numai că unul avea și geacă, iar altul, mustață. Și teniși.

”Ăștia trebuie să fie de la Cazan, din căminul de nefamiliști” i-a trecut prin minte Icăi. În clipa aceea, pe lângă cei trei a trecut un tip bine, care precis că se ducea la o tipă, judecând după buchetul de trandafiri mari, roșii, în țiplă, din mâna lui. L-a măsurat într-o clipă: cămașa Lee cambrată și pantofii italienești din piele fină i-au luat ochii, ”ăsta nu-i de-al nostru, la cine s-o fi ducând?”

Poate că aceeași întrebare și-or fi pus-o și cei trei nefamiliști de la țară, care și-au exprimat sentimentele amestecate – admirație, invidie, ură – printr-un râgâit colectiv, în momentul când străinul plin de parale se afla cu un pas înaintea lor.  Iar acesta, întorcându-se pe jumătate spre ei, le-a zâmbit, a ridicat un picior și a tras un pârț la fel de sonor, în semn de salut.

Cei trei s-au oprit locului. Părea că se sfătuiesc cum să riposteze, ce să facă, ce să zică, dar până s-au lămurit, n-a mai fost cazul, străinul dispăruse. Poate luase vreun taxi. Iar presupușii cazangii au tăcut și s-au grăbit să dispară după colț, pe strada Batiștei.

- Sărumâna, a auzit Ica de undeva de lângă umărul ei. A întors capul, tresărind. Era Năstase, de la uzină.

- Nu-ți vine să crezi ce-am văzut, i-a spus ea, încă râzând.

- Știu, am văzut și eu, a zâmbit el. Ce faci pe aici, ai ieșit la aer?

- Sunt în excursie în Capitală. N-am mai fost din clasa a zecea.

I-a povestit cum i-au dus la EREN, Expoziția Realizărilor Economiei Naționale, unde s-au ales toți cu teancuri întregi de pliante, prospecte și broșuri lucioase și colorate, multe dintre ele tipărite pe englezește și nemțește, de-i făceau pe profesorii lor să dea din umeri.

- Și după aia, ne-au dus să vizităm Cimitirul Bellu, la  mormintele scriitorilor. Da’ tot a fost bine, că am fost și la Gospodina, pe Magheru, am mâncat acolo niște chifteluțe extraordinare! n-am plecat nemâncați de la București!

- Te fac un film? a întrerupt-o el, brusc, uitându-se la ceas. Hai, că mai e juma de oră. E la Scala, aici, la doi pași.

Acela era un western cu Bronson și Lee Marvin, iar ea a simțit că o ia cu frig când l-a văzut pe însoțitorul ei că dă treizeci de lei pe două bilete, la suprapreț. ”Nu trebuia”, a șoptit ea, strângându-l de braț. Năstase a zâmbit, ”cultura costă! are preț, ce pisici!”

Și în sală era frig, i s-a părut Icăi. ”Ție nu ți-e frig?” i-a șoptit ea la ureche, așa că el i-a pus pe umeri geaca lui. Și s-au trezit sărutându-se.

Năstase locuia undeva pe lângă strada Matei Voievod. După film, fără să se fi vorbit înainte, au pornit repejor spre Universitate și tot așa, fără o vorbă, au luat troleibuzul 90.

Au tăcut tot drumul, de altfel, nici n-a fost prea lung, iar el, ca dus pe gânduri, a tresărit la un moment dat: ”coborâm”. Ica a privit fără să vrea tăblița cu numele stației, Mecet. Habar n-avea pe unde vine strada asta.

Locuința lui i s-a părut incredibil de mare. Numai două camere, dând dintr-una în cealaltă și apoi, printr-un culoar, în baie și bucătărie, care, însă, erau foarte mici. Dar cele două camere erau mari. Toate astea, la parter, în casa cu un etaj, care, văzută din stradă, părea o dărăpănătură, o ruină. Interiorul, însă, micul apartament al lui Nicușor Năstase nu era rău, era chiar drăguț, a apreciat ea, zăbovind cu privirea pe un afiș mare al Rolling Stones-ilor și pe pagina dublă din revista Playboy cu poza unei cântărețe din Italia, goală.

- Nu-i rău la tine, a zâmbit ea. Mai ai și alte poze de uteciste din astea, americane? Apoi, după o clipă de tăcere, i-a mângâiat ușor dosul palmei: totuși… se simte lipsa unei mâini de femeie.

- Femei au mai trecut pe-aici, a râs el, dar mâini, nu prea.

Mai mare cu șase ani ca ea, Nicolae Năstase era convins că are o îndelungată experiență de viață. În orașul lor, un târgușor neînsemnat de pe traseul căii ferate București-Craiova, tatăl său era viceprimar. Asta însemna că Nicușor și Aneta, sora lui, s-a întâmplat să crească în cele mai bune condiții imaginabile prin părțile acelea, în anii aceia. Pe la paisprezece ani, de pildă, a petrecut câteva săptămâni de neuitat în tabăra internațională pentru copii de la Artek, din Crimeea. Asta, alături de alți numai doi români, un băiat și o fată descinzând, amândoi, din Comitetul Central. Asta, probabil, fiindcă taică-su, viceprimarul, mai cunoștea pe câte cineva de acolo, din CeCe. Însă de genul acesta de privilegii n-a avut parte prea mult. După trei ani de la vacanța din Crimeea, părinții lui au divorțat, iar tatăl lui a schimbat serviciul de la primărie pe unul mai nebătător la ochi, de la Combinatul Cocsochimic. Partajul a fost o judecată cu adevărat ca a regelui Solomon din Vechiul Testament, noroc că aici era vorba de doi copii, nu de unul, așa că pe Aneta a luat-o maică-sa, iar pe Nicușor, taică-su. Iar acesta a cumpărat micul apartament de pe strada Mecet, unde l-a mutat pe băiat, acum flăcău în toată firea, în ultimul an de liceu. Asta, deși o asemenea tranzacție imobiliară nu era posibilă, nu era legală pe vremea aia. Dar dacă nici un aproape-primar de pe linia București-Craiova n-o fi capabil de o chestiuță dintr-asta…

Iar acum, i-a povestit Nicușor Icăi, începând chiar din acea dimineață, din urmă, deci, cu o jumătate de zi, era student la Facultatea de Filozofie. Reușise, din a doua încercare, să intre. La Fefe, Fără Frecvență.

Ea a tras un țipăt și i-a sărit în brațe.

- Păcat că n-am șampanie, a mormăit el încurcat. Chiar n-am nimic de băut.

- Nu ne trebuie, a murmurat ea.

Au dormit îmbrățișați, iar în dimineața următoare au plecat împreună la fabrică.

*

Titus Drocan era fiert. De dimineață, se trezise cu Teia la ușă. Venise să-i spună, în șoaptă, că l-a căutat unul care, negăsindu-l acasă, a sunat la ușa ei ca s-o întrebe dacă acolo locuiește tovarășul Constantin Drocan.

În ce-l privea, Constantin-Titi-Titus știa bine de unde venea acela și ce căuta acolo. În ziua precedentă, îl sunase Rodolfo. Rodolfo Ghițeanu era omul lui de la teatru, din mâna căruia primea, după fiecare reprezentație cu Siciliana, mia de lei cuvenită, plata ”neoficială”, secretă, fără acte, pentru munca lui. Pe șest, fiindcă legea tâmpită nu permitea o plată mai mare de două sute de lei pentru așa ceva.

Rodolfo era șeful sectorului Organizare de la teatru. Adică șeful ”organizatorilor de spectacole”, așa se numea funcția asta a lor.

Pe vremea aceea, auzeai adesea și în locuri ori împrejurări foarte diferite bancul cu legea care ar fi o barieră peste care sar leii, pe sub care se strecoară javrele și în care boii se proptesc cu capul, neputând să treacă de ea. Titus Drocan și-a spus de multe ori, gândindu-se la un alt actor bucureștean celebru, admirat nu numai de ”marele public”, ci și de publicul cu carte, căruia el îi zicea snob, că acela e un bou. Asta, fiindcă renunțase să mai joace într-un spectacol bucureștean de talie internațională din cauza onorariului. O lege stupidă, cum sunt în general legile, nu numai cele de atunci, hotăra că atunci când un artist are o ”colaborare externă”, adică, de exemplu, joacă pe scena altui teatru decât cel unde e angajat cu contract de muncă, el poate fi retribuit conform tabelului anexat. Iar tabelul acela avea ca limită maximă suma de două sute de lei pe reprezentație. Maestrul – în cazul lui, apelativul ăsta chiar nu era exagerat – s-a simțit jignit de suma meschină și s-a retras din spectacolul regizorului genial. A fost înlocuit urgent cu un alt interpret, cât se poate de onorabil și el – dar spectacolul n-a mai fost același. Rămăsese un spectacol bun, frumos, dar nu unul de rupt gura Occidentului cu el – cum o făcuse cel al unui regizor evreu, între timp plecat de bună voie din țară, cu vreo zece-doișpe ani mai devreme. Și cum ar fi avut toate șansele să devină cel abandonat de Maestru.

Titus se considera, mai presus de orice, un om capabil. Capabil și talentat, apt adică se descurce în orice situație, nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei. Iar Rodolfo era chiar omul potrivit pentru a-i sta alături. Colaborarea aceasta nu Rodolfo a hotărât-o, desigur, dar marele comic la el a trebuit să ajungă după ce ea a fost bătută-n cuie și contractul, semnat cu directorul teatrului. La rubrica ”onorariu” scria ”conf. prev. legale”. Atât. Iar directorul îi spusese, strângându-i mâna, la despărțire, că detaliile urma să le discute cu Ghițeanu, un om capabil.

Aceluia, Titus i-a spus din primele minute ale convorbirii că vrea o mie de lei pe seară. Ceea ce ar fi făcut cel mult cinci sau șase mii de lei pe lună.

Nici o problemă, i-a răspuns Rodolfo, banii o să-i primiți în mână după fiecare spectacol, dar o vă facem chitanțe de două sute pe reprezentație, că așa zice legea.

Ce mă privește legea pe mine, nu sunt avocat, a râs Titus și au râs amândoi – și așa a rămas, timp de aproape cinci ani.

Nu-l interesase niciodată ce bani erau ăia, de unde proveneau, important era că veneau fără greș. Ba chiar mai mult decât atât, i-a primit și în săptămâna când n-a jucat, trântit la pat de o gripă. Rodolfo era băiat culant, nu vreun contabil încuiat.

Ce erau organizatorii de spectacole, cei doi subalterni ai lui Rodolfo? Niște impresari, pe scurt.

Ce făcea un impresar pe vremea lui Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului cu banii pe bilete era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dădea Rodolfo îndrăgitului comic. Iar cei cinci-șase mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că operațiunile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865

Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556

Counter instalat la 23.02.2023



website counter

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (2, 3)

Tuesday, August 23rd, 2022

https://ziarulactualitatea.ro/a-aparut-actualitatea-literara-nr-119/
unde veți da de această poveste - la pagina 18

2

Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.

Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.

Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.

- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.

Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.

- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?

Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.

- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.

Iar apoi, după un lung moment de tăcere:

- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.

Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.

Africa a dat din cap, a încuviinţare.

- Cum ai zis că te cheamă?

- Africa, a şoptit ea.

- Cum Africa? ce nume-i ăsta?

Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?

A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care,  de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.

- Ica. Aşa o să te strig.

În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.

- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.

Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.

Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor.

Asta, desigur, pentru doar o lună-două pe an, intervalul de pregătire a taberelor acelea, de Întâi Iunie, de Douăzecişitrei August şi de Anul Nou, când copiii îi sorcoveau, pe Tovarăşuşi Tovarăşa, cu Sorcovele de Gradul Zero meşterite de profesorii de la cercul de Arte Plastice de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei sect. 1.

Din păcate, sau mai degrabă din fericire, la scurt timp după ce o adusese pe Ica, Bogdan a fost mutat, din postul lui de şofer al unui director, la o redacţie nu prea făţoasă, nici politică, nici artistică, cu doar două ore de emisie săptămânal – şi acelea, duminică dimineaţa, când nu-i arde nimănui de stat la televizor. Redacţia Agricolă părea o fundătură fără viitor, fără perspective, pentru toţi cei de acolo. În primul moment, a luat-o drept o retrogradare. Nu-i surâdeau de loc voiajele săptămânale, sau chiar mai dese, pe tot felul de coclauri, pe arşiţe prăfoase sau prin noroaie diluviene – dar, după prima astfel de ieşire în peisaj, optica, viziunea asupra existenţei i s-a schimbat radical.

După ce i-a dus la casele lor pe cei patru pasageri din Dacie, cu bagajele lor cu tot, ultimul fiind, cum se şi cuvenea, şeful echipei, acesta şi-a luat din portbagaj sacul de rafie greu de cel puţin zece kilograme, în care ceapiştii din judeţul Călăraşi băgaseră stima lor comestibilă la adresa Televiziunii Române, preşedintele C.A.P.-ului urmând să-şi vadă mutra „pe sticlă” într-una din următoarele câteva săptămâni. Mai rămăsese un sac asemănător, însă mai mic.

- Ăsta-i al tău, i-a spus lui Bogdan.

Înăuntru se găseau aproape cinci kilograme de carne de oaie şi vreo două de brânză. Aşa că Bogdan n-a mai avut obiecţiuni la adresa locului său de muncă şi nici maică-sa nu l-a mai bătut la cap să-şi termine liceul.

Fără emisiunea Viaţa Satelor, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Icăi, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.

Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.

*

Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis.  Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.

- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.

- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.

Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.

Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat de  pe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.

După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.

Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.

Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.

*

Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.

Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.

Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.

O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.

Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.

*

În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.

Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.

Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.

3

Tavi, cel de la ea de la țară, primul ei bărbat. De ce l-a lăsat atunci, în prima lor zi, în prima lor seară? De curiozitate? voise să știe cum e? cum e să fii femeie? Că de simțit ceva pentru el, nici vorbă. Era mic, îndesat și avea o sculă monstruoasă, altceva nu mai știa despre el. Și dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Ca și pe cei câțiva care i-au urmat. Nu mulți, la urma urmei, de altfel nici n-ar fi știut să spună cam câți trecători prin sufletul ei ar fi trebuit să se adune ca să-i poată numi ”mulți”. Cu unii fusese bine, cu Guriță de pildă. Nu petrecuse cu ea niciodată mai mult de o oră, o oră jumate, în câteva dimineţi, când Bogdan era la servici.

L-a cunoscut la nici o lună după ce-şi luase în primire atribuţiunile de angajată a Teii.

Asta s-a întâmplat jos, în holul de la intrare, când se întorcea de la Alimentara, cu o cutie de detergent în mână. Din lift a coborât un domn cu cravată şi cu o geantă mare din piele de porc, de culoare maro. (Treaba asta, cu „domnul”, o moştenise pesemne de la maică-sa, ea îi zicea „domn” oricărui purtător de cravată.) Acela s-a proţăpit  în faţa ei, a măsurat-o din priviri de sus până jos şi a întrebat-o matale pe cine cauţi aici?

Stau la doamna Teia, a răspuns ea. Hm, a zis el, multă lume nouă pe-aici. Şi asta a fost tot.

După câteva zile, s-au întâlnit iar, tot la lift. De data asta, ea, cu un sac de gunoi de la madam Bunescu, pe care-l ducea jos, la tomberoane.

- Fac curăţenie la lume, pe-aici – a zis, când Guriţă s-a arătat surprins că o vede în postura aceea.

- Hm, a făcut Guriţă, s-ar putea să ne trebuiască şi nouă.

Iar la nici o săptămână după aceea, Teia a anunţat-o că are un client nou, pe domnul director de la etajul unu. Care, în dimineaţa următoare, i-a încredinţat aspiratorul şi apoi s-a retras, cu un teanc de hârţoage în mână, într-un mic intrând de lângă „sala de consiliu”, cu pluş roşu pe masa mare din mijlocul ei.

Pe la amiază, după ce isprăvise de aspirat în trei camere, Guriţă a chemat-o în bucătărie, unde îi pregătise câte ceva.

- O să gustăm ceva împreună, a poftit-o el. Pentru că era singur de aproape o lună şi nici n-avea habar cât avea să mai dureze situaţia aceasta, mânca la cantina uzinei, sau, mai rar, la un restaurant, i-a spus. Doamna, nevastă-sa, se afla undeva, pe lângă Medgidia, la părinţii ei,  care erau amândoi foarte bolnavi şi nici n-aveau pe altcineva să le poarte de grijă, aşa că pe el cădea acum toată grija casei, i-a mai spus.

N-a făcut mofturi, îi era într-adevăr foame, iar masa era plină de bunătăţi, nici la ea acasă nu avusese parte decât foarte rar de mezeluri fine, iar cu Roquefort acum făcea cunoştinţă. Guriţă a scos din frigider şi două sticle de bere Radeberger, dar ea a zis că nu bea, nu i-a plăcut niciodată berea.

- A, păi atunci, avem ceva mai bun pentru o domnişoară, a sărit el. Şi a scos din frigider o sticlă de vin alb, sec, merge bine cu aşa o gustare rece.

Iar după primul pahar: Şi acum, zi de unde vii şi cum ai ajuns aici.

I-a povestit nu chiar totul, dar aproape. Iar el, s-a arătat, pe rând, speriat, înduioşat, indignat – pentru ca, în cele din urmă, să se trezească deasupra ei, aproape sufocând-o. Încât ea a fost nevoită să se tragă de sub el, ca să-şi poată scoate ce-avea şi ea de scos.

Asta a ţinut până când Cati, sora Teii, a observat, rânjind, că la tovarăşu’ director se cam face curăţenie generală de trei ori pe lună, mult praf se mai adună-n casa aia, dreptu-i că e şi mare, oare toate-or fi mari pe-acolo? În ce o privea, Teia n-avea nici o pornire să observe chestii de-astea, de la Guriţă încasa pentru munca Africii aproape cât de la celelalte trei babe din bloc.

Iar într-o seară, când Ica l-a refuzat încă o dată, Bogdan a pocnit-o.

I-a povestit, plângând, lui Guriţă răutăţile lui Cati şi despre palmele încasate de la Bogdan. Acesta n-a avut nimic de comentat, dar, după o lungă tăcere, i-a cerut buletinul.

- În două-trei zile, ţi-l dau înapoi, asta e tot ce i-a spus.

Nu-şi imagina la ce i-ar fi trebuit lui Guriţă vreun act al ei. Voia s-o treacă în cartea de imobil? La ce bun, când ea nici n-avea buletin de Bucureşti?

Surpriza a fost mare: Guriţă i-a înapoiat buletinul, cu viză de flotant pe el, cu adresa apartamentului Filofteii. El ştie cum o fi făcut-o, că pentru asta i-a trebuit contractul de închiriere al Teii. Mai mult ca sigur, l-a căpătat de la administratorul blocului, care-l avea în copie.

Îi venea să sară într-un picior de fericire: era pe jumătate bucureşteancă! aproape cetăţeancă a Capitalei ReSeRe! Sentimentul acesta n-a durat, însă, decât până în ziua când Teia a aflat că are de plată, la întreţinere, pentru încă o persoană. Aceea fiind, evident, Ica, Africa.

Teia şi fiu-său au urlat amândoi la ea o seară întreagă, ameninţând-o că au s-o dea afară, să moară pe maidan, ca un câine. Despre banii ce-i încasau de pe urma ei n-au suflat o vorbă.

Mai rabdă un pic, a sfătuit-o Guriţă, te scot eu de aici, acum e mai simplu, că ai viza aia.

Într-adevăr, după nici două săptămâni, i-a cerut diploma de bacalaureat şi buletinul. A doua zi, era angajată la uzina Cazanul Roşu, ca ajutor de bibliotecar.

Bibliotecara, şefa ei directă, mai avea puţin până la pensie şi carte mai puţină decât Ica. Dar avea vechime. Şi era nevastă de miliţian.

De altfel, Guriţă era aproape singurul vizitator al bibliotecii, unde cerceta, periodic, colecţia de Buletinul Oficial. Celălalt fiind şeful Oficiului Juridic – pe care Guriţă îl numea Orificiul Juridic.

Leafa era foarte mică, şapte sute şi ceva de lei, ar fi murit de foame cu ea, dacă ar fi fost să se descurce pe cont propriu. Însă a avut Guriţă grijă şi de asta: chiar în ziua angajării, după ce un moşulică de la Administrativ a plimbat-o prin toate birourile unde avea de semnat câte o hârtie, acesta a dus-o la căminul de nefamilişti al uzinei, unde, pentru o chirie ridicol de mică, avea să ocupe o cameră. În exclusivitate! fiindcă o bibliotecară adjunctă, o intelectuală vasăzică, avea nevoie de condiţii pentru studiu, nu ca vecinii ei din acelaşi cămin, care se-nghesuiau câte patru în cameră.

A ei avea chiuvetă, baia aflându-se la celălalt capăt al coridorului. Oricum, e de-o sută de ori mai bine decât la ăia, şi-a zis Ica, fără pic de recunoştinţă pentru Bogdan şi familia lui. Caloriferele nu  merg, a informat-o moşulică de la Administrativ, şi uite că mai e puţin şi vine iarna, aşa că o s-o ajute el să-şi procure un reşou improvizat, că tot nu va avea de plătit curentul.

Counter instalat la 23 august 2022


Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (1)

Tuesday, May 17th, 2022

Tocmai ce am aflat că acestei reviste i-a fost tăiată finanţarea. Cel mai probabil, fiindcă m-a publicat pe mine (pag. 13 în numărul de faţă):

https://actualitatealiterara.ro/AL117.pdf

*

ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR

1

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”.

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Jandarmul şi jandarmeriţele, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Călăreţul electric, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă. După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râse găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt? Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

S-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier. George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea, îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică. Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar el și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Aceea n-a fost, însă, o rană serioasă, adică o leziune, ca să zicem așa. Ca dovadă că până  seara, Tavi a și uitat de ea, s-a strecurat din nou în magazie, unde a chemat-o, șoptit, într-un moment când ea ieșise în curte.

Și a terminat treaba pentru care venise de dimineață – fără ca ea să fi scos vreun sunet. Deși de durut, o duruse.

Tot sărutând-o, George a făcut-o să se întindă pe bancă şi, cu toată împotrivirea ei tăcută (căci ei îi era mai frică decât lui să nu-i descopere vreunul, miliţianul de la intrare, de pildă, care s-o întrebe de buletin şi de viză de flotant), fără să ia în seamă gemetele şi mârâielile ei disperate, a dezbrăcat-o şi şi-a văzut de treabă.

- Ei hai, nu te mai fasoli atâta, a zis el după un timp, sărutând glezna care i se odihnea pe umăr, că nu eşti fată mare. Spală-te numa’, uite, ia săpun de-aci.

Ceea ce a şi făcut, apa era rece, iar ea a început să plângă.

De ce plângi, a mai zis el, nu-i sfârşitul lumii, ai mai făcut-o cine ştie de câte ori.

S-a dovedit, însă, că Africa avea şi alte motive să dispere. Printre care, împrejurarea că bătrânii de la Piața Chibrit, la care stătuse-n gazdă pe timpul examenelor de admitere, îi puseseră în vedere să-şi ia bagajul şi s-o şteargă, căci le plătise doar pentru zece zile. Care cam trecuseră de alaltăieri. Şi în afară de asta, nici bani de tren nu mai avea destui, ar fi putut să încerce doar cu  naşu’ – şi îi era frică.

Mda, a zis el scărpinându-se în creştet, trebuie să-ţi iei valiza, să nu ţi-o oprească ăia. Du-te şi ia-o. Adică nu… ia stai un pic. Stai să-l întreb pe Doru… un pretenar de-al meu, băiat de gaşcă.

George a ieşit şi s-a întors după câteva minute, însoţit de un băiat care părea mai tânăr chiar decât ea, un brunet pletos,  cu ochi verzi.

- El e Bogdan, a zis George, lucrează aici, la Transporturi. I-am spus care-i situaţia ta. Te duci cu ea s-o ajuţi să-şi ia lucrurile?

- Şi după aia, eu ce fac?

- Nu te mai smiorcăi… stai să vedem…

- N-ai unde sta? a întrebat noul venit. Se aranjează, am eu o cameră liberă.

Toate astea s-au întâmplat precum în vis, mai târziu Africa s-a gândit adesea la fiecare pas și fiecare gest pe care l-a făcut în ziua aceea, fără să-și fi imaginat vreodată că lucrurile ar fi putut, cumva, să se desfășoare altfel. De pildă, să fi intrat la Medicină. Sau să se fi angajat ca vânzătoare la Alimentara din sat, cum voise maică-sa să-i aranjeze, printr-un șir lung de combinații și de ”pile”.

După aceea, George a condus-o până la poartă și apoi, până la colțul străzii, unde l-au așteptat împreună pe Bogdan.

- Pa, i-a zis el când Dacia condusă de acesta a oprit lângă ei, o să trec să te văd mai pe seară.

Noul ei cunoscut ținea, pesemne, s-o impresioneze cu orice preț, a condus ca un nebun tot drumul, abia reușind să evite un camion și fiind cât pe-aci să calce o femeie, pe zebră. În cele din urmă, când a ieșit pe poartă cu geamantănașul și cu cele două pungi de plastic pe care i le ducea gazda ei, iar Bogdan s-a repezit să o ajute, bătrâna a holbat ochii la cartonașul din parbriz pe care scria TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ ACCES.

Au plecat mândri de acolo și nu s-au mai oprit decât în fața unei clădiri vechi din centru, cu doi Atlași de ghips, cam ciobiți, la intrare.

- Hai c-am ajuns, a zis el. Nu, nu aici, vizavi, unde te uiţi? Dă-ncoa’ valiza, că urcăm la mansardă.

Ea s-a întors şi a privit în sus, numărând automat etajele, erau şapte. A privit încă o dată, mai atent şi a observat un rând de ferestruici sus de tot, chiar sub streaşină.

Liftul mergea, scârţâitor şi bălăngănindu-se, până la etajul şase. Au urcat încă un etaj pe jos, au pătruns pe un coridor neluminat şi s-au oprit în faţa unei uşi cu gemuleţ, prin care răzbătea un fir de lumină.

- Aşteaptă aici, mă duc jos să iau cheia, a zis el. Vezi că buda e înainte şi la dreapta, dacă ai nevoie, dar fii atentă cum umbli, că nu e bec.

Nu numai becul acela lipsea, a constatat ea, ci şi o bucată din pardoseală, în locul ei aflându-se o gropiţă în care era cât pe-aci să-şi sucească glezna. Dar s-a dus pâşpâş, pipăind peretele,  până la locul unde bezna era cea mai adâncă şi mirosul, cel mai pătrunzător. Faptul că nu era bec avea o explicaţie firească, şi-a dat seama după aceea, în timp ce se întorcea prudent către lumină: şi veceului îi lipsea ceva. Uşa.

Bogdan s-a întors cu cheia şi cu o pungă de plastic. Cămăruţa era mică rău, abia încăpeau în ea o canapea îngustă, o măsuţă şi mai îngustă, cam cât pentru o farfurie, dacă ocupantului ei i-ar fi venit ideea – prea puţin probabilă, de altfel – să guste ceva, un dulăpior cu două umeraşe şi un taburet şubred. Iar Bogdan a scos din pungă un cearceaf şi o păturică.

- Astea sunt, deocamdată, a zis el, înfăşând patul. Canapeaua, adică. Mama nu ştie că i le-am luat din dulap. Aici n-o să plăteşti chirie, a adăugat după un răstimp lung de tăcere. Hai, dezbracă-te, acum poţi să te schimbi – şi s-a întins spre ea, chipurile ca să-i dea o mână de ajutor.

Numai că ea s-a tras îndărăt, lipindu-se de perete, în timp ce el rămăsese cu degetele agăţate de bluza ei. Aşa că, de frică să nu i-o rupă, mai avea doar încă una în geamantan, l-a lăsat să i-o dea jos. Şi mai că nu s-a împotrivit când el a continuat. I-a şoptit doar: te rog, nu înăuntru. Însă aproape că n-ar fi fost cazul, fiindcă cel speriat el părea să fie, nu ea. A priceput pe loc că n-are ce face decât să preia iniţiativa.

S-a chinuit mult cu el, violatorul violat. Au rămas apoi tăcuţi, cuprinşi, parcă, de teamă. Să nu fie văzuţi, simţiţi de cineva… de cine?

- Am să pun bec la veceul ăsta de-aci, a spus el într-un târziu. Nu pot să te duc la noi la baie, că e maică-mea acasă. Numa mâine dimineaţă, după ce pleacă ea.

*

1. La noua ei adresă locuieşte şi Cati, o femeie de vreo patruzeci de ani, care arată de cincizeci, sau, în unele momente, de şaizeci. Ea este femeie de servici la Şcoala Unşpe, de lângă Muzeul de Istorie a Partidului. Pe perioada taberei de Pluguşor – şi o să vedeţi la un moment dat de ce anume, toate la vremea lor – viaţa ei e cu adevărat fericită. Şi îi face fericiţi pe cei din jurul ei, printre care şi pe Bogdan, nepotul ei din cămăruţa de la mansardă. Respectiv, şi pe Africa. Ea aduce zilnic mâncare cu care-i satură pe toţi prietenii fiului ei, din mansardă şi de la subsol – uneori, pe gratis.

2. Ea e în relaţii reci cu Manuela, vecina ei de palier, uşă-n uşă la etajul doi, educatoare (zice ea, de fapt e femeie de serviciu) la o grădiniţă, care n-are nevoie, în general, de mâncarea de la cantinele taberelor de Întâi Iunie şi de Douăştrei August. Decât atunci când e vorba de caşcaval Dalia, căci grădiniţele nu pupă ele aşa ceva. Nu se compară grişul cu lapte şi mâncarea de cartofi din paporniţa Manuelei cu pulpa de porc proaspătă, rămasă neconsumată de copiii mofturoşi care-şi vor fâlfâi cravatele roşii sub nasul Cârmaciului şi Savantei. (Mofturoşi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei văd pentru prima oară în viaţă aşa ceva, sau cel mult pentru a doua ori a treia oară – şi ca atare, nu le place.) Aşa că atunci când se ivesc la orizont bunătăţile acestea, Manuela se face dulce şi lipicioasă. Ca şi cum Cati i-ar fi dat vreodată pe gratis din pulpa aia de porc.

3. Poştaşul Zămîrcă, de la oficiul din cartier, care, teoretic, cu leafa lui mititică, ar trebui să fie muritor de foame (şi de sete). Dar, fiind slujbaş bătrân, are în permanenţă acces la „fondul de rulment”, cum îi zice el, pe care-l topeşte aproape zilnic la bomba din cartier. Fiindcă ciubucul de la pensionari în Sfânta Zi a Pensiei e una, ciubucul de la avocatul din bloc, când scrie pe câte-o somaţie adresată aceluia „destinatar lipsă domiciliu” e alta – şi aşa mai departe. Dar nu se compară cu hârtiile de cincizeci sau chiar o sută de franci elveţieni pe care le amuşina în plicurile primite de madam Bunescu, bătrâna evreică de la etajul patru, de la fiica ei din Zürich, cam o dată pe lună. Până în urmă cu câţiva ani, corespondenţa unei babe ca ea nu interesa pe nimeni, aşa că plicurile ajungeau nedeschise până la el, iar el, care dădea raportul unui tovarăş în civil, o dată pe săptămână, la oficiul poştal, în biroul dirigintei, aceasta lăsându-i acolo, singuri şi spunându-le să stea cât le place, că ea se duce la coafor, iar fierbătorul de cafea e în sertarul de jos, el vasăzică, îi povestea tovarăşului cu muncă de răspundere tot ce se întâmplase prin cartier în ultimele şapte zile. Mai puţin de francii elveţieni, nu e bine nici să spui chiar totul Partidului. Toate astea, până în urmă cu vreun an de zile, când Organele şi-au adus, probabil, aminte, că bătrânica, acum aproape ramolită, era văduva unui ditamai acuzator public din procesul mareşalului Antonescu – şi de atunci, scrisorile ei ajungeau în tolba lui Zămîrcă dezlipite şi lipite grosolan la loc. Şi fără nici un franc înăuntru, asta îi spuneau lui Zămârcă buricele propriilor sale degete, mai fine ca nasul de copoi, însă, de data asta, fără nici un folos.

Salahori, necalificaţi, le spune el în gând, păi la ale mele nici nu se cunoştea, lucrătură de înger, nu fuşereală ca la ciobanii ăştia cu stele pe umăr.


4. Bocanu, muncitor la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori Băneasa şi partener de conversaţie al lui Zămârcă, la bomba de care ziceam. Şi el dă periodic raportul, cam tot ca Zămârcă, dar limitându-se la colegii săi de serviciu, de aceea nu vom insista asupra conţinutului monoton în chestiune. Îl găseşti aproape în fiecare după amiază în faţa magazinului de electronice de pe strada Academiei, vizavi de Universitate, unde vinde la preţuri mult mai mici decât cele dinăuntru, din magazin, tranzistori, ventilatoare mici, de calculator şi alte mărunţişuri de-astea. Noi-nouţe, de altfel.

Madam Bocanu, nevastă-sa, munceşte la Avicola, undeva la dracu’n praznic, face o oră jumate până acolo, schimbând trei autobuze şi-un tramvai. Dar merită. În fiecare seară, după ce se întoarce de la servici şi se dezbracă, se priveşte admirativ în oglinda din baie: e dintr-odată mult mai suplă decât până atunci. Asta, fiindcă a adus, ascunşi în chiloţi, doi pui tăiaţi, de cam un kil fiecare.

5. Apachiţei, tânărul şofer de taxi, care a terminat de aproape doi ani armata şi tocmai a reuşit să-şi pună la punct casa de la ţară, de lângă Bucureşti – numai cu parter, dar tare ca un buncăr, graţie cimentului şi fierului-beton pe care le-a pus deoparte în cele câteva luni cât a lucrat pe şantierul noului combinat din vecinătate.

6. Neluţa, tânăra muncitoare de la fabrica de ţigări de pe strada Orhideelor, care-i aprovizionează pe toţi cu ţigări de calitatea-ntâi, vărsate, adică livrate în nişte pungi mari de plastic – la juma de preţ. Tot ea este şi principala sursă de cafea boabe, prăjită, a tuturor vecinilor ei (inutil să precizăm că toate astea se întâmplau în 1985, când în ţara noastră mai degrabă găseai uraniu îmbogăţit, la pachete de 2 kg, în magazinele de încălţăminte decât cafea la băcănie). Ah, da, cafeaua provine de la „sosarea” tutunului din ţigările cele mai scumpe, numai că, ce să-i faci, sunt vremuri grele, aşa că boabele se scurg uşurel pe poarta fabricii, în genţile şi sacoşele oamenilor muncii. Şi în portbagajele directorilor, de altfel. Şi în general, e bine să ştie fumătorii că tutunul netratat, tutunul ca de la mama lui, e mult mai sănătos.

7. Victoriţa, consăteanca precedentei, de o vârstă cu ea şi împărţind cu ea aceeaşi cameră mobilată. Muncitoare la fabrica de pâine, tot pe Orhideelor. Din când în când, are nevoie de concursul lui Apachiţei, ca să mai aducă, discret, câte-un sac cu făină. Dar mai adesea, vine cu câteva pachete de drojdie în poşetă. Pentru asta o apreciază toate doamnele din bloc. Că nu se găseşte la Alimentara.

8. Avasiloaie, între două vârste, vânzător la „şop”. N-are nevoie de haleala lui Cati, el mănâncă, de regulă, la Select, pe Aleea Alexandru şi de băut bea numai whisky. Zămârcă e adesea clientul lui. Asta, desigur, pe şest: el îi încasează francii elveţieni, scrie un bon cu un nume marocan sau nigerian pe el şi îşi reţine un modest comision. Uneori, se arată generos, pe lângă player-ul video ce i l-a vândut, i-a pus în cutie şi o casetă porno.

9. Profesorul de sport Făgeţeanu, activist la Pionieri. „Florarul” lui Ceauşescu. Visează să ajungă ofiţer de Miliţie, dar nu mai apucă. După revoluţie, fiindcă e cunoscut ca un cal breaz, lumea l-a tot văzut în telejurnale mânând de la spate copchiii cu cravată roşie care-l primesc cu flori pe Jupânu la întoarcerea din Sudan sau de Dumnezeu mai ştie de pe ce coclauri, fiind el, deci, persoană publică, îşi rade mustaţa roşcovană şi se dă uşurel la fund. Singurii care-şi fac milă de el şi îl angajează (ca operator, cică, de fotocopiator) sunt cercetătorii ştiinţifici cu grad de colonel de la Ministerul Educaţiei, din palatul boieresc de pe Calea Ştirbei Vodă, lângă Conservator, chiar de la intrarea în Cişmigiu.

10. Cristi Turcu, profesor de Informatică de la o Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, care de ani de zile n-a mâncat şi nu s-a îmbrăcat din banii lui. Prea multă Informatică nu se găseşte acolo, prima sculă de soiul ăsta, cu care se puteau juca vreo două joculeţe simple, făcându-şi apariţia de abia în vara lui 1988, aşa că tânărul profesor (i se zicea aşa fiindcă făcuse aproape doi ani de Politehnică) era magazioner şi se ocupa, de fapt, cu taberele-pioniereşti-la-munte-şi-la-mare-în-orice-mprejurare. De unde, şi mâncarea gratis – şi echipamentul: fie vară, fie iarnă, îl găseai numai în trening şi tenişi sau bocanci de vânător de munte, după anotimp. Pionierii nu pentru anii lui de Politehnică îl angajaseră, ci fiindcă taică-su fusese şofer al unui ministru, iar soră-sa era secretară a Polianei Cristescu, soţia efemeră a lui Nicu Ceauşescu.

În tabăra de pregătire a Marelui Douăştrei August din anul 1987, l-au pus şef peste profesorii care răspundeau de intrarea şi ieşirea fără incidente şi accidente a celor şase mii de copii din toată ţara care alcătuiau Momentul Pionierilor din spectacolul oferit Tovarăşului şi Tovarăşei. Şi, prin ricoşeu televizat, Poporului Român. În decurs de fix un minut, copiii aceştia trebuiau să intre prin cele şase tuneluri de acces în arenă ale Stadionului 23 August – şi tot într-un minut trebuiau să şi iasă, tot pe acolo. Dacă vreunul s-ar fi împiedicat, iar cei din spate ar fi căzut peste el, nimeni n-ar fi putut prevedea câţi ar fi urmat să moară. Ar fi fost o catastrofă, dar e foarte probabil că nu Cristi Turcu ar fi fost găsit vinovat de producerea ei.

11. Tot la etajul doi locuieşte şi Maestrul. Regizor celebru de teatru şi de cinema, el este unul dintre puţinii locuitori ai R.S.R. care se plimbă prin Occident – şi se şi întorc de acolo. Nu cu mâna goală, ci, de regulă, cu câte un proiect regizoral nou şi inedit, care face senzaţie pe scena mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Nevastă-sa, altă legendă vie a teatrului românesc, fiică a unui gazetar de stânga de pe timpuri, însă amantă, la vremea ei, a ambasadorului hitlerist la Bucureşti, spun gurile rele. C-o fi, că n-o fi adevărat, fapt este că ea e cea mai bună prietenă (de fapt, singura) a doamnei Bunescu, văduva acuzatorului public din procesul mareşalului Antonescu.

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul și ce rezultă se numește Rinocer.

12. La etajul întâi locuieşte Guriță, directorul general adjunct al unei uzine cu douăzeci de mii de angajaţi. În apartamentul lui de două sute de metri pătraţi, vreo treizeci sunt rezervaţi activităţii profesionale. E vorba de o fostă sufragerie, actulmente sală de consiliu, identică cu cea de la el de la uzină. În ea se află până şi masa lungă acoperită cu pluş roşu, singura deosebire fiind calitatea materialului, cea de la uzină fiind o stambă ordinară. Dar, desigur, tot roşie. Vom vedea mai încolo cum se va fi produs coliziunea între el şi Africa noastră. Şi ce urmări improbabile şi incredibile urmează să aibă ciocnirea în cauză.

Numele, porecla de fapt, de Guriță îl are pentru că, în uzina aceea imensă, întinsă ca o pomană țigănească pe suprafața unui cartier întreg, el este, aparent, singurul capabil să articuleze o propoziție mai lungă de cinci-șase vorbe. Printre care, neapărat, cuvântul ”a implementa”. Toți implementează ceva acolo, implementa-mi-aș. Și toți mănâncă semințe. Semințe de floarea soarelui, fiindcă fabrica de ulei e gard în gard cu fabrica lor de tancuri. Iar Guriță, ca să spunem întreg adevărul, e singurul de acolo capabil să citească și să scrie un contract. Mic și îndesat, are un aer de mistreț neliniștit între două vârste, cu debit verbal rapid și neprivindu-te în ochi când vorbește cu tine.

13. Zămîrcă împarte cu Melania un apartament de patru camere. Acela fiind, la origine, al unui avocat foarte cunoscut la vremea lui, care, însă, a preferat vieții fără griji de la porțile Orientului incertitudinile și pericolele existenței de metec în iadul capitalist. Adică a șters-o cu nevastă cu tot, plus două valize, cu ocazia unei excursii O.N.T. în Iugoslavia. Iar Organele au confiscat vizuina luxoasă a acestor dușmani ai Poporului și I.C.R.A.L.-ul a dat-o, așa cum se găsea, cu mobila stil și cu toate bulendrele din ea, oamenilor muncii, adică lui Zămîrcă și Melaniei. Asta, firește, după ce Organele au scotocit-o minuțios, recuperând o casetă cu bijuterii ascunsă într-o gaură de aerisire dintr-o debara. Astfel, apartamentul avocatului s-a văzut tăiat în două, a fost ceva ca operația de separare a gemenilor siamezi, cu cicatrici oribile și cu reconstrucție nu prea reușită, cu o grămadă de improvizații, adică, dătătoare de veșnice inundații și de înfundări ale closetului.

Asta a fost mai de mult, pe când Melania avea servici. La Nufărul, la curățătoria chimică. Dar la momentul despre care vorbim aici, ea se afla condamnată la un an cu ispăşirea pedepsei la locul de muncă, pentru spargere de autoturisme, împreună cu încă unul, momentan aflat la Poarta Albă. Păi, e foarte simplu, zice ea, te salţi tare cu curu’ pe portbagajul Daciei, ăla se deschide – şi tu arestezi roata de rezervă. E trei sute de lei una. Partea proastă-i că n-am loc de muncă, zice ea.

Da’ din ce trăieşti? o întreabă unul. Sunt curvă în Turist. În Romană. Da’ o mai fac şi pe gratis câteodată, de amoru’ artei, dacă-mi place de vreunul. Dacă sunt de meserie, asta nu înseamnă că n-am şi eu sentimente.

14. În acelaşi bloc Frank Lloyd Wright, la etajul trei, chiar deasupra apartamentului directorului general al Combinatului de Utilaj Greu, locuieşte marele actor Titus Drocan. El este cu adevărat o vedetă. Prostia aceea de comedie, Siciliana, a lui Baranga, a ajuns deja la reprezentaţia cu numărul o mie şapte sute – şi asta, numai datorită lui. Din textul piesei n-a mai rămas mare lucru, locul luându-i-l bancurile lui. „Şopârlele” lui Drocan dădeau sala cu cracii-n sus – şi primii care se tăvăleau de râs cică ar fi fost securiştii. Mulţi dintre cei din sală, oameni obişnuiţi, public de toată ziua, de toată mâna, îl văzuseră de mai multe ori, erau chiar unii care se lăudau că l-au văzut de zece ori. Şi se poate spune că aceştia văzuseră zece spectacole diferite, căci bancurile lui Drocan, inclusiv cele cu Ceauşescu şi Leana Lui, erau mereu proaspete, „la zi”.

Restul trupei, partenerii lui în acel spectacol, erau, cu doar două excepţii, aceiaşi de acum douăzeci de ani, când avusese loc premiera. Şi pentru că rolurile lor erau cele ale unor tineri care tocmai îşi isprăviseră studiile, li se potriviseră atunci, la premieră, când şi ei erau în aceeaşi situaţie, de tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru. Numai că de atunci trecuseră aproape douăzeci de ani, cei care purtau pe atunci pantaloni numărul patruşopt, acum nu mai încăpeau nici în blugi număru’ cinzeşpatru, iar frumoasa ingenuă din anii Beatles-ilor şi ai lui Ciao ragazzi, care pe atunci purta – inclusiv în luna decembrie – iie de pânză topită, fără sutien pe dedesubt, acum nu mai apărea fără o eşarfă care să-i ascundă ridurile de pe gât şi fără ochelari de soare, chiar şi pe timp de ploaie.

Partenerii, vechile edecuri ale teatrului acela cam periferic, fără alte succese notabile în afară de cel al Sicilianei, singurul în care apărea Drocan, care, de altfel, nu era angajat acolo, ci „colaborator extern”, plătit la bucată, adică pe reprezentaţie, îşi arătau nemulţumirea în şedinţele de sindicat, spunând că rolurile nu li se mai potrivesc şi că ar trebui date unora mai tineri. Prea mulţi tineri nu-şi făcuseră, însă, apariţia acolo în ultimii ani. În spectacolul lui Drocan era doar unul, în rolul unui miliţian. Foarte convingător, de altfel, în costumaţia aceea. Atâta doar că, atunci când trebuia să spună ce a găsit el la etajul de dedesubt, îi ieşea invariabil „la etajul inferior de dedesubt”. Dacă Drocan putea să facă bancuri cu Nea Nicu, putea şi el să-şi permită măcar atâta, să ia miliţianul la mişto, nu? Era singurul lui moment care stârnea nechezatul şi aplauzele sălii. Dar asta n-a ţinut prea mult, a fost înlocuit cu unul dintre vechii salariaţi de acolo.

Și – încă o dată – ”i s-a pus în vedere”.

*

Chestiuţa de mai jos am postat-o la 22 august 2016 în paginile prezentei publicaţii de Arte Parţiale. Dar abia ieri am cumpărat cartea dlui Dennis Deletant, publicată în Anglia tot în anul 2016, care confirmă cele referitoare la navigaţia pe Dunăre consemnate de mine. Mă bucur că, prin urmare, ce-am scris eu n-a fost o simplă invenţie, o legendă urbană. Că, uite, contribui şi eu cu ce pot la măreţia Istoriei Secolului XX!


Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.
De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.
Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

https://www.dol.ro/carti/istorie/istorie/activitati-britanice-clandestine-in-romania-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-yhu11437.html

web counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (97)

Wednesday, March 30th, 2022
https://www.capital.ro/vestea-cea-mare-despre-pensiile-din-romania-este-obligatoriu-pana-pe-31-martie.html?fbclid=IwAR11ey8KGy-fsyXd_Pc1gu5xl3FcxbzfLgVr8DkkqEeO9lJpxh2prDQafhA#https://www.capital.ro/vestea-cea-mare-despre-pensiile-din-romania-este-obligatoriu-pana-pe-31-martie.html

Păi, deocamdată, vestea cea mare din COPITAL e că de crescut crește contributivitatea, adică ce ai de dat, nu de luat. Despre majorarea punctului de pensie vorbim altădată. Într-o altă existență.

*

GÂNDURI NEISPRĂVITE DINTR-UN RĂZBOI NEÎNCEPUT

Dictatorul ăla dintr-un film, care făcea gimnastică artistică cu un glob pământesc, era o simplă eboșă, o schiță. Realitatea, vorba unui banc vechi, e mai dură.

(24.02.2022)

*

Ultima oară, Rusia s-a aflat într-o asemenea situație în 1917. Țineți-vă respirația zece secunde, zece minute, zece decenii, urmează Marea Revoluție din Octombrie (sau din ce lună doriți). Numai că ea nu prea va fi Socialistă.

(28.02.2022)

*

Judecând la rece, lucrurile stau cam așa: Zelenski va ceda, iar Putin va obține Donbas-ul cu complexul industrial-militar aferent. Care înseamnă o industrie serioasă – în momentul de față. Cam la fel de serioasă ca și cea nemțească din 1945, pe care rușii au demontat-o, au încărcat-o în tren și au dus-o în URSS-ul lor – alegându-se astfel cu o industrie veche, de pe urma căreia au tot trăit o juma de secol, din ce în ce mai prost. În vreme ce Ucraina astfel amputată va profita de compasiunea lumii civilizate, instantaneu concretizată în mari ajutoare financiare și tehnologice gen Planul Marshall. Și astfel, Ucraina va repeta povestea de succes a Republicii Federale Germane. Iar Putin, sau Putinul care-i va urma, din nou se va supăra. Și iar va dezlănțui un război antinazist.

Post scriptum: desigur, asta e numai jumătate din problemă. Despre Marea Neagră și înaintarea Rusiei înspre Gibraltar și Canalul Suez, în numărul următor.

(10.03.2022)

*

Mi se pare imposibil să plece Putin din Ucraina fără să arunce în aer măcar o centrală nucleară. Spunând pe urmă că ar fi fost vorba de un sabotaj ucrainean.

(29.03.2022)

*

În al doilea război mondial, la Timișoara, un soldat neamț s-a dus cu o prostituată. A doua zi dimineață, a fost găsit numai în izmene și cu gâtul tăiat. Fata era sârboaică, de-a lui Tito. Chestia asta mi-a povestit-o, de mult, o timișoreancă din generația părinților mei.

*

AJUTORUL DAT CELUI ÎN NEVOIE

Astăzi, la fel ca în 1968, România adună într-o clipă un mare capital de admirație internațională, tradus pe atunci în câteva mari câștiguri materiale (la începutul anilor 70, m-am aflat în contact direct și personal cu unul dintre ele). Cu care capital Ceaușescu s-a șters la cur în doi timpi și trei mișcări, la câțiva ani după aceea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se întâmple la fel și acum.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/25-000-de-refugiati-se-afla-pe-teritoriul-romaniei-la-patru-zile-de-la-izbucnirea-razboiului-in-ucraina-1852943

*

CUȚITUL @ OS

Pe vremea țarismului, Rusia exporta în Moldova și Țara Românească, pe lângă un guvernator Kiseliov occidentalizat, o grămadă de popi și călugări, care mai de care mai sfânt, care mai de care mai bărbos.

După Marea Rivaliuție, și-au făcut drum încoace Idealurile, care mai de care mai generos, mai Înalt, mai anticapitalist – întrupate toate ba în cinici fripturiști, ba în fraieri cu studii universitare.

Dar după Mica Revoluție din 89? ce mai era să ne livreze Măicuța Rusie? Părea că și-a epuizat opțiunile.

Și atunci, cu inspirația disperării, și-a adus aminte de legionari. Buni și ăștia, la o adică, și-o fi zis ea, ce dacă put în halul ăsta.

Asta înseamnă că Măicuței i-a ajuns cuțitul la os.

*

Turnători or mai fi fost și alții, dar marinerul măcar nu și-a pus fularul. Fiindcă veni vorba: pe vremea războiului al doilea mondial, cică ar fi fost soldați simulanți care-și trăgeau un glonț în picior punând înaintea țevii o pâine din aia mare, cazonă, neagră și rotundă, că să-i ferească de flacăra împușcăturii, să nu rămână urma care să-i dea de gol. Ei, uite, boierii folosesc fulare Burberry la treburi de-astea. Chestie de stil, îți dai seama. Și nici n-ajung la Curtea Marțială, ca răcanii de atunci.

Așa că Băsescu rămâne singurul turnător care ne-a băgat în NATO. Năstase, Ponta și Dragnea voiau să ne bage-n China și în Imperiul Sovietic.

*

La telejurnalul de seară de la TVR, o rubricuță e intitulată Tema Zilei. Date fiind împrejurările, ar trebui să-i zică Teama Zilei.

*

La nu știu care Televiziune A Lu’ Pește Eviscerat, prezentatorul are un ditamai coc, mai ceva ca al tovarășei Suzana Gîdea.

‘Rii al drieacu’, Suzănică mică! mă trece-un gând incorect politic, mi-aduci aminte de Iepoca de Aur, prăpădenie mică!

https://jurnalul.ro/tag/venerica-patru-34609.html

*

Prin 1980-1981, cu diploma de IATC în buzunar și cu două-trei articole publicate în revista Teatrul (ceea ce, pe atunci, pentru un tânăr absolvent și chiar pentru unul mai bătrân, nu era tocmai de colea), mă aflam muncitor necalificat la uzina Vulcan – fiindcă alt serviciu nu-mi găsisem în București, adică la mine acasă, iar Gigi Trif, directorul Direcției Personal din Consiliul Culturii și Educației Socialiste. când i-am cerut o slujbă, m-a sfătuit să emigrez.

…Poveste lungă… Cu toate astea, o colegă de-a mea, angajată la Teatrul Național, s-a gândit să apeleze la mine ca să-l ajut pe Mihai M. să-și înființeze o trupă – sau, de ce nu, un mic teatru al lui. Ceea ce era, pur și simplu, o himeră pe vremea aceea. Tot discutând cu el și învârtind chestiunea pe toate părțile, am căzut de acord că așa ceva numai cu UTC-ul se putea realiza. Dar n-a realizat nimic și nu ne-am mai întâlnit timp de vreo zece ani.

În 1991, când eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, M.M. și-a făcut din nou apariția, cu același proiect. Timp de vreun an, am luat parte la realizarea lui (atribuțiile mele acolo numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice) și pot spune că n-a fost treabă ușoară, în special din motive financiare și legate de problema aproape insolubilă a sediului noului teatru. Care s-a rezolvat la vreo câțiva ani buni după aceea.

Ceea ce n-am reușit să aflu, în cele trei decenii scurse de atunci, este care e, de fapt, locul noii instituții teatral-experimentale în viața culturală a capitalei. Și ce anume vrea ea de la viață și cui se adresează ea și cui anume îi e de folos, în afară de Mihai M. însuși, care și-a lăsat soția directoare atunci când a ieșit el la pensie.

Azi a postat pe Facebook un răcnet de revoltă, păcum că el e persecutat.

*

Nu-mi mai amintesc toate amănuntele, dar cred că cea mai importantă contribuție a Direcției Teatrelor, unde lucram pe atunci (atribuțiile mele numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice), a fost încercarea (nefinalizată) de a impune o Lege a Teatrelor care să schimbe sistemul de salarizare a personalului artistic. Cel vechi, din RSR, fiind identic cu al celorlalte categorii profesionale, adică bazat pe vechimea în muncă. Adică un Romeo de 65 de ani și o Julietă de 64 erau oamenii de acolo cel mai bine plătiți, chit că nu urcau pe scenă decât de două ori pe an. Iar adevărații Romeo și Julieta, abia ieșiți de pe băncile facultății, care jucau de trei-patru ori pe săptămână și de dragul cărora venea lumea la spectacol, erau plătiți la minimum. Cu greu s-a renunțat la grila de salarizare, mizerabilă, a fostului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, cu greu am convins câțiva directori de teatre să adopte utilizarea de colaboratori externi, neangajați ai teatrelor în cauză, care puteau fi plătiți pe bază de negociere.

De asemenea, am reușit să schimbăm modul de încadrare a ”corpului ansamblu”, a actorilor fără studii de specialitate (care erau destui, mai ales în teatrele din provincie). Fiindcă salariile actorilor erau mici, dar ale ”corpului ansamblu” erau ridicol de mici. Am reușit, cel puțin, să le egalizăm, reparând astfel o nedreptate. Și sunt plăcut surprins văzând că, acum, câte unul sau una din această categorie figurează în distribuția vreunui film din Vest.

*

FIINDCĂ TOT VENI VORBA

În 1990, prima publicație scoasă de foștii (?) securiști a fost una bisericoasă, am uitat cum îi zicea. A doua a fost TRUP ȘI SUFLET, o revistuță cu poze de dame goale, copie a publicației cu același nume de prin 1936-37. Care a avut la un moment dat printre ”redactorii” ei și o absolventă de IATC. Pe aceasta am cunoscut-o la vreun an după aceea, în legătură cu atribuțiunile mele de serviciu despre care vorbii mai sus. Venise să-mi ceară s-o angajez la un teatru din București. N-am angajat-o (era încă studentă), nici să fi vrut n-aveam cum, în haosul și sărăcia de atunci.

A angajat-o abia Găbița Primărița, ca directoare la o prăvălie-culturală-fantomă, serios bugetivoră.

*

Ieri am avut niște îndoieli apropo de funcționarea normală a mașinăriei mele. Și m-a pus dracu să i le comunic nevesti-mi. Atâta mi-a trebuit. Azi a apărut cu un test de Covid, ăla cu băgatul bețișorului în nas. Așa că l-am făcut, iar rezultatul a fost negativ. Am pus întâmplarea pe seama celor 45 de ani ai mei de fumat, am ridicat din umeri și eram gata să arunc bețișorul, cu toate anexele lui, la gunoi. Când – ce să vezi? pe cutie scria ”Made in RPC”. Adică, în Repulica Populară Chineză, pentru cine nu știe.

”Mai lipsește să scrie Made in Wuhan”, mi-a trecut prin minte. Bune afaceri mai fac chinezii, mi-am mai zis. După ce furnizează omenirii cea mai rapidă și eficientă Apocalipsă - nenucleară, bagați de seamă! – îi dau și mijlocul de a o constata. Că de contracarat, ciuciu! pân-acum, antidotul a venit numai din Occident. În pură tradiție chinezească (cleștișori de unghii, creioane cu radieră etc), țara asta dă o lovitură Capitalismului vânzându-i cantități imense de cârpe de pus la bot și de teste dintr-astea, Dumnezeu știe cât de demne de crezare.

*

Toată ziua bună ziua, cum dau drumul la televizor, el e acolo. Nu-i chip să scap de el. Și pe lumea ailaltă, mai mult ca sigur, o să dau de el - secretar de partid pe cazan.

.

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (96)

Wednesday, February 16th, 2022

Turelă de tanc T55 (grosime frontală 20,8 cm)

supusă unui test de rezistență în poligon

*

Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.

- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.

Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…

*

Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.

*

”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?

Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.

PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.

*

Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.

*

MI-ADUC AMINTE

Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.

*

Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…

*

Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.

*

Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?

*

Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.

Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!

https://tomisnews.ro/1-ianuarie-2022-prima-zi-fara-dosar-cu-sina-institutiile-publice-nu-mai-au-voie-sa-solicite-copii-de-pe-documente-emise-de-catre-alte-entitati-ale-statului/?fbclid=IwAR2VffOkXJd1thY0_K3ZHVI2ZcdeoEoEeUysIhZeHZiLe-mLFBaNCLzlWWQ

*

Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-ti zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.

A se vedea și https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6794

*

Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.

Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.

Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.

https://economedia.ro/clotilde-armand-vrea-sa-transforme-piata-matache-din-bucuresti-intr-un-hub-cultural-si-pol-al-gastronomiei-ateliere-mestesugaresti-cinema-si-targuri-in-incinta.html#.YdRrdftBzIU

*

Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.

*

BĂIEȚI BUNI

În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.

https://adevarul.ro/news/sport/emma-raducanu-pasit-stangul-2022-retragere-e-insotita-avertismentul-specialistilor-1_61d02be65163ec427132e17b/index.html

*

.

.

.

..

*

Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>

Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.

*

Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.

Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.

Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]

*

Mă bucur că domnul deputat ieșean Alexandru Muraru, reluat de DIGI24, e de aceeași părere cu articolul meu de mai jos, publicat chiar aici, pe blogul de față, la 5 decembrie 2017. De azi înainte, numele meu va fi Dan Predescu-Muză.

<< REGELE MIHAI

Dispariția lui Mihai incită, ba chiar invită la o scurtă rememorare a faptelor. Pe unii (ca mine, de exemplu) chiar îi provoacă la Political fictions, la exerciții de fantazare gen ”ce-ar fi fost dacă”.
Așadar – ce-ar fi fost dacă Douăștrei August n-ar fi avut loc, iar germanii ar mai fi dispus de vreo șase-șapte luni?
Nu pretind că Hitler ar fi reușit să fabrice bomba atomică înainte de 6 august 1945. Ci doar că, dacă războiul contra Germaniei nu s-ar fi terminat în mai 1945, americanii n-ar fi aruncat-o, pe a lor, la Hiroshima, ci la Berlin.
Dar asta, numai dacă ei ar fi reușit să pună mâna pe stocul de o sută de rachete balistice V2, care așteptau, gata de lansare, în depozitele subterane din Germania (și care, de altfel, au fost transportate în SUA la foarte scurt timp după capitularea Reich-ului). Fiindcă, în caz contrar, Statele Unite ar fi lăsat naibii experiențele atomice din deșertul de la Alamogordo, fiind ocupate cu construcția urgentă de adăposturi antiaeriene pe toată Coasta de Est.
Cu petrolul de la Ploiești, Messerschmidt-urile cu reacție ar fi continuat să masacreze forțele aeriene aliate, așa cum și începuseră, cu mare spor, să facă – iar contraofensiva terestră nemțească din decembrie 1944 nu s-ar mai fi oprit din lipsă de carburant.
În cele câteva luni suplimentare care i-ar fi rămas la dispoziție lui Hitler dacă nu s-ar fi produs surpriza de la București, ultimele modele de tancuri nemțești ar fi fost echipate cu stabilizatorul giroscopic, un pilot automat împrumutat de la V1 și V2, foarte util inclusiv pentru tragerea din mișcare. Ceea ce, pe lângă atout-urile lor ce-i înspăimântaseră deja pe Aliați, le-ar fi furnizat Tiger-ilor încă un ascendent imens în fața oricărui tip de tanc inamic, care, pentru a trage cu tunul, trebuia să se oprească vreo câteva secunde foarte periculoase. (De altfel, din câte-am înțeles din niște filmulețe difuzate în premieră de unele canale TV gen Discovery în ultimul an de zile, upgradarea cu pricina chiar începuse să fie realizată de către armata germană.)
Iar pistolul automat Schmeisser StG44 n-ar mai fi ajuns să fie numit Kalașnikov. Și, produs în cantități suficiente, ar fi provocat unele mici surprize atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest.
Să nu uit: în ultimele luni ale războiului, unii infanteriști germani au fost dotați cu arme prevăzute cu un dispozitiv de vedere în întuneric, cu infraroșii. Ceea ce adversarilor lor nici prin vis nu le trecuse vreodată.
Din toate aceste motive, am putea să ne mai gândim la relația dintre 23 August 1944 și finalul celui de al doilea război mondial. Și neapărat, la importanța rolului jucat de Regele Mihai în acea zi.
Dumnezeu să-l odihnească pe acest Om, căruia omenirea îi datorează mai mult decât scrie în cărțile de istorie.
NB. După toate aparențele, cam de un an încoace au fost desecretizate noi tranșe de informații referitoare la al 2-lea război mondial. Emisiunile TV Discovery, History și care-or mai fi au cuprins în ultima vreme niște lucruri inedite și surprinzătoare. E pentru prima oară, am impresia, când aceste televiziuni (și massmedia occidentală, în general) afirmă fără echivoc că Hitler nu bătea câmpii când amenința lumea cu armele lui minune. Când ele adeveresc că Germania nazistă a fost foarte aproape de utilizarea lor. Așa că, în acest context necunoscut până acum, întâmplările de la 23 August capătă o altă greutate și consecințe mai ample decât știam noi. Și în cadrul lor, acțiunile regelui Mihai, care n-au fost nici ale lui Maniu, nici ale comuniștilor… >>

*

Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=3vg8XXmvviA

*

Bonus pentru băieții cuminți:

.

Counter instalat la 11 iulie 2022


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (91)

Sunday, February 28th, 2021

Opinia publică: cel mai mic multiplu comun al unei mulţimi.

Ce au în comun toţi oamenii? Nu gândirea, ci instinctul. Mai exact, instinctul de turmă, gregaritatea. Asta, apropo de ce-am descoperit adineaori pe FB: că ce-ar fi să cerem părerea publicului despre “sclupturile” de la primărie. Păi instinctul ar face turma să-i omoare cu pietre pe cei care scluptează în halul ăsta în loc să picteze ţigănci cu pepeni şi cu ţâţele goale. Părerea mea.

*

Cum mai stăm cu LIBERTATEA DE EXPRESIE


Toată lumea are dreptul să se exprime: şi artiştii care se prevalează de vezi-Doamne-Estetica-Urâtului, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că ei sunt în stare şi de ceva expresiv, coerent, frumos (lucru de care mă cam îndoiesc) – şi puliticienii nespălaţi care se oriBilează văzându-le oaperele în holul primăriei. Iar de Măslina În Scobitoare şi de Împăratul Cu Puţa-n Ghips eu nu mai zic nimic.

P(R)OSTULAT

Toţi oamenii mănâncă, toţi oamenii defechează. NU toţi oamenii gândesc.

*

EPOCILE SE ÎNTÂLNESC. BA SE ŞI INTERSECTEAZĂ.
Aşa scriam acum aproape treizeci de ani, comentând o ştire dintr-un ziar. Undeva, în Germania, un excavator al unei firme de construcţii a dezgropat din întâmplare nişte morminte datând de vreo două milenii, din vremea ocupaţiei romane. Iar între oasele unuia dintre morţii antici se afla înfiptă o mică bombă neexplodată, probabil incendiară, din al doilea război mondial.
Alta, tot cam de atunci, dar de data asta personală, trăită chiar de mine. În 1992, aflat într-o delegaţie în Republica Moldova, am intrat într-un magazin universal, unde, printre altele, puteai cumpăra un dozimetru, un contor de radiaţie Geiger-M
üller (asta fiind la şase ani după Cernobîl), la preţul, echivalent, de vreo sută de dolari americani. La casă, duduia casieriţă îşi făcea treaba cu ajutorul tehnicii de calcul: un abac cu bile, cum am avut şi eu prin clasa întâi primară, în anii cincizeci.
Dacă nici asta nu-i Maşina Timpului… mi-am spus, reprimându-mi cu greu un hohot de râs.

*

Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi. Căci una e cultura şi alta e civilizaţia unui popor, a unei ţări. Cultura rusească înseamnă Tolstoi şi Cehov, plus evreii în ştiinţă şi tehnologie şi armenii în arte. Civilizaţia, însă, se exprimă prin cifre: venituri pe cap de locuitor, durata medie de viaţă, starea de sănătate a populaţiei, nivelul general de instruire, calitatea hranei şi locuirii etc.

Ceasurile multiple de pe mâna eroului sovietic beat pul bere n-au legătură nici cu Tolstoi, nici cu Soljeniţîn.

*

Prietenii, sau mai degrabă colegii de echipă ai abia răposatului propagandist ghinionist anti-mască, o-ntorseră ca la Ploieşti: că regretatul, dacă n-ar fi murit, acum ar fi în viaţă şi că de omorât, l-ar fi omorât nosocomialele şi spitalele. Nu Covidul, Doamne fereşte. Mai rămâne să ceară daune morale doctorilor care l-au tratat.

Ar fi, însă, nostim să le ceară lor despăgubiri cei infectaţi cu Coronavirus fiindcă s-au lăsat convinşi de discursurile televizate ale lui Bogdan Stanoevici despre inexistenţa acestuia. Şi ar fi mai aproape de realitate.

*

Din păcate, în ultimii 10-15 ani am cam avut de-a face cu doctorii şi cu mediul medico-sanitar. În care, categoric, nu medicii erau hienele, ci asistentele, infirmierele, brancardierii, femeile de serviciu, subalternele lor. N-am văzut niciodată vreun medic care să-ţi ceară ceva în schimbul serviciilor sale, deşi primea cam întotdeauna şi nu te dădea afară cu şuturi în cur când îi puneai plicul pe birou. Fiindcă deh, aşa e datina. În schimb, cu subalternii şi subalternele de care zisei, situaţia era cu totul alta, aceştia, aproape fără excepţie, nu mişcau un deget până nu le băgai bănuţul în buzunarul halatului. Asta, pentru serviciile şi operaţiunile care făceau parte strictamente din obligaţiile lor. Deci, diferenţa e următoarea, că medicului îi dădeai după şi aparent, necondiţionat de ceva – dar asistentei sau muierii de serviciu, obligatoriu, înainte.

M-am aflat de câteva ori în cabinetul câte unui medic respectabil, unde asistenta părea să fie şefa.

Cum de-şi permiteau toţi aceştia asemenea lucruri – adesea, sub ochii şefilor lor? Păi, simplu, fiindcă-i aveau la mână. Puteau oricând să spună de la cine a primit un plic don doctor şi la ce oră.

Aşa încât, ştiind toate acestea, comportarea lor în cazul pacientului ars expediat în străinătate fără ca vreun felcer de pe la noi să-i spălat măcar rănile, devine explicabilă: omul era inconştient şi nu s-a găsit nici un aparţinător prin preajmă, ca să bage “atenţia” în buzunarele halatelor albe.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/pacientul-cu-arsuri-grave-transferat-cu-intarziere-in-belgia-a-murit-1452007

*

SĂ MAI ŞI CITIM

Literatura modernă din Franţa n-are nimic de oferit celor dornici de hrană consistentă, elementară. Îi lipseşte simplitatea, forţa şi convingerea. Efortul ei – să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce este pur şi simplu adevărat. E bizară, afectată şi anemică, plină de trucuri mărunte, de arii deja auzite când este vorba de pasiuni. Prea dificilă atunci când este frumoasă (Claudel nu poate deveni popular). Întristător de burgheză şi falsă, când este facilă. Iar operele de “avangardă” dau în totalitate un sentiment de crispare, de minuţie maniacă, de răutate de neputincioşi care se chinuie cât pot ca să provoace un geamăt nou al sensibilităţii. Înţeleg de ce un număr de scriitori francezi au adoptat comunismul: trebuiau s-o facă pentru a îndrăzni din nou să vorbească o limbă generoasă, utilă şi umană… Înainte, credeau, ca şi alţii, că e mai degrabă ridicolă. Se pare însă că va fi tot mai la modă. Asta e biata şansă a scriitorilor francezi: a fost nevoie de un nou conformism ca să-i elibereze de cel vechi; şi de pretextul unei acţiuni politice din care nu pricep o iotă.

(Jurnalul unei epoci 1926-1935 de Denis de Rougemont, vol. 1, pag. 194, Ed. Humanitas, 2018)

*

Se tot înmulţesc ofertele creatorilor de talente, atelierele, cică, de scris creativ. Foamea mare, pungaşi mulţi… să mănâncă şi gura lor o pâine…

*

CUJETARE DE WEEK END

Din fericire, speţa omenească este alcătuită în proporţie majoritară din idioţi. Sfârşitul lumii va veni numai atunci când raportul proşti/deştepţi se va inversa.

Counter instalat la 30.12.2022


Ceva mai mult de O MIE ȘI UNU DE MORȚI (89)

Thursday, December 17th, 2020

O MIE ŞI UNA DE MORŢI

observaţii, divagaţii, ipoteze,

amintiri din vremurile bune

.

Motto:

Timpul nu e decât pârâul în care pescuiesc.

Henry David Thoreau

22 decembre… Iată că se fac treizecișiunu de ani…

Revoluția Română tocmai se isprăvise. Revoluția Română a fost cea de la Timișoara. La București tocmai începea ediția ei a doua, revăzută și oribil adăugită.

La ceva mai mult de patruzeci de ani, câți aveam eu atunci, ești un animal politic cu simțul mirosului cât de cât educat, antrenat. Și deci, oarecum familiarizat cu adierea stătută a demagogiilor zis democrate și cu parfumul de closetul gării al comunismo-legionarismului securist. Și deci prudent, să nu zic bănuitor.

Prima chestie care m-a cam nedumerit, atunci, a fost coloana de muncitori de la Turbomecanica, din cartierul Militari, îndreptându-se spre revoluția de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului. Frumos, ordonat, încolonat, cu steaguri. Și cu veșnicii tovarăși care conduceau masele, care dădeau indicații. V-am spus, aveam nasul antrenat, avusesem de-a face cu ei, îi miroseam de la o poștă, la fel ca pe securiști.

Unde se  ducea personalul uzinei Turbomecanica, care, după cum știa tot cartierul, producea motoare cu reacție licență Rolls Royce pentru avioane de transport și de vânătoare – sau măcar de atac la sol? și care, prin urmare, era supermilitarizată? Acela era un loc unde până și musca bătea pas de defilare când trecea prin fața portretului lu’ Tovarășu’. Cum de mergeau oamenii ăia să-l dea jos pe Ceaușescu? cântând Deșteaptă-te române, deși nu știau versurile? Nu se poate, e ceva aici care nu se leagă, mi-am zis. Dar apoi mi-am răspuns tot eu că sunt stricat la cap, paranoic.

A doua întâmplare ce m-a pus pe gânduri datează din seara următoare, când începuse bătălia. Locuiam în cartierul Regie, chiar lângă stadionul Sportul studențesc. Din curticica mea (stăteam la parter) până la Radio era mai puțin de un kilometru, în linie dreaptă – așa că vedeam bine ce se întâmpla pe cerul de deasupra Radiodifuziunii Române. Și am tot văzut, până a doua zi dimineață, dârele de trasoare pe cer – ca să înțeleagă tot revoluționarul că acolo nu era vorba de simulatoarele de tragere de până atunci, alea erau gloanțe adevărate de pistol automat AKM și de mitralieră.

Una din rafalele acelea, însă, m-a pus pe gânduri. A fost o serie lungă, cu certitudine mai lungă decât cele maximum trei-patru secunde ale încărcătorului de AKM cu treizeci de cartușe, deci era una provenind dintr-o bandă de mitralieră. Iar seria, rafala aceea foarte lungă, a fost trasă direct în sus, perfect vertical. Nici antiaeriana nu trage așa.

Să fi fost vorba de un muribund care a înțepenit cu degetul pe trăgaci? Cam greu, mi-am zis, așa ceva n-am văzut nici în filmele rusești de război.

…Dar văzusem, în schimb, în armată. Mi-am adus aminte fulgerător, chiar în clipele acelea. Treaba cu pricina s-a întâmplat la ultima tragere, de după cea cu proiectile reale, explozive de calibru 100 mm, cu vreo două săptămâni înainte de liberare. Care conta, cred, ca un fel de examen de absolvire și pentru noi, răcanii, dar și pentru instructorii noștri.

Era tragerea de noapte, cu luneta în infraroșu de tip Luna, mi se pare că așa îi zicea. Cu 6 proiectile de 20 mm, de antiaeriană nemțească (țeava de FLAK era montată în interiorul țevii tunului, iar proiectilele aveau zvastica pe ele) trebuia să nimerești din mișcare ținta-tanc, făcută din tablă ca să fie reflectorizantă, de la nu știu câte sute de metri. O gaură pentru Satisfăcător, două pentru Bine, trei pentru Foarte Bine.

În realitate, cu IR-ul sovietic singurul lucru pe care-l vedeai era becul roșu din fundul poligonului. Tancul era vizibil de la cel mult 40-50 de metri, iar omul, de la vreo 2-3. Așa că s-a tras la futu-i tămâia, cum ziceam noi pe atunci, cam cu zero găuri în ținte.

Ultimele care au tras au fost cele trei tancuri ale plutonului de cercetare al regimentului. Acela era o unitate de comando, independentă, care primea ordine de mai de sus decât de la colonelul nostru, iar tancurile lor erau puțin mai altfel dotate – în primul rând, cu alte stații de radio, ceva mai capabile ca ale noastre. Iar echipajele acestor trei tancuri nu erau compuse din militari în termen, ci numai din ofițeri și subofițeri.

Felul cum au tras ei atunci a fost cel mai frumos spectacol de care am avut parte în armată. Au pornit perfect aliniați pe cele trei piste ale poligonului și au deschis focul în același moment, dar nu cu tunul, ci cu mitraliera. Și, dacă mi-aduc bine aminte, toate gloanțele lor erau trasoare – adică nu unul din trei, cum se obișnuiește – așa că rafalele lor erau niște linii lungi, continue, de lumină pe cerul nopții de ianuarie. Cel din dreapta trăgea în stânga sus, cel din stânga, în dreapta sus, iar cel din mijloc, drept înainte, cât de sus le permitea construcția mașinilor. Liniile acestea desenau trei bolte perfecte care se intersectau exact în centru, undeva în fundul poligonului, înfundându-se apoi în movila din spate.

A fost un foc de artificii cum n-am mai văzut de atunci, iar soldățimea era entuziasmată, aplauda și râdea cu toată burta, în vreme ce comandantul tragerii înjura și-i amenința pe făptași cu tribunalul militar.

…Iar atunci mi-am spus că rafala cea lungă de la Radio era tot un foc de artificii. Chit că spectacolul de acolo s-a lăsat cu ceva morți, pentru verosimilitate. A avut grijă Iliescu de asta.

.

A se vedea și

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=21568

Counter instalat la 21.12.2022



web page counter code

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (88)

Tuesday, November 3rd, 2020

TIMPURI NOI

Altădată, se chemau “geambaşi”. Acum le zice “Human Resources managers”. Pe vremuri, se numeau “samsari” sau “misiți”. Azi se numesc “Real Estate agents”.

*

EFECT BIZAR AL PANDEMIEI

Până mai ieri, când se-ntâlneau, șefii de state se pupau și-ncurajau. Acum, își dau coate.

*

ÎN ACEEAȘI ORDINE DE IDEI

Dumnezeu nu bate cu parul - chestia asta am început s-o observăm eu și alți cunoscuți de-ai mei, care în tinerețe n-aveam destulă băutură pe cât cereau gâtlejurile noastre saharian-pustiite, iar acum, avem casele pline de lichide cu etichete prestigioase, iar noi stăm și ne uităm, oftând, la ele.

Că nu ne mai dau voie conștiința, nevestele și ficații să ne atingem de ele, dar și pentru că nu mai avem cu cine, că e pandemie și stăm toți cu botnița pusă, fiecare-n cușca lui, numărând morții de Covid tot mai prezent și tot mai contestat.

*

Demonstrații de protest, uneori chiar violente, împotriva măsurilor anti-Covid luate de autorități, în Germania, Polonia, Italia… ”Lăsați-ne să muncim, să ne relaxăm în voie, să ne vedem de viața și de afacerile noastre”, urlă masele. E de parcă deportații de la Auschwitz stând la rând la intrarea în camera de gazare s-ar lua la bătaie încercând să și-o ia înainte unii altora.

*

Catastrofă & dezastru

Situaţia e cam albastru

*

EPOCALiptic!

Pentru prima oară după 75 de ani, sectorul 1 are un primar care știe o limbă străină!

https://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-24318170-ultima-ora-clotilde-armand-castiga-primaria-sectorului-1-mai-putin-1-000-voturi-fata-actualului-primar-psd-dan-tudorache.htm

*

CUJETARE DE REȚEA SOCIALĂ

Orice om are dreptul constituţional la tâmpenie. La propria sa prostie – cu singura condiţie de a fi personală, adică originală.
De aceea, eu îndemn pe toată lumea de pe Facebook: nu mai citaţi! nu postaţi cujetări străine!

*

Marele și uitatul poet Tudor George-Ahoe a fost invitat și el, odată, la una din multele comemorări ale lui Bacovia, cu haleală și băutură, organizată de neobosita-i văduvă Agatha pe banii, desigur, ai Uniunii Scriitorilor (un fel de Găbiță Firea avant la lettre, această Agată). Toți scriitorii invitați au rostit câte o vorbă simțită la adresa sărbătoritului, iar când i-a venit rândul, Ahoe a luat paharu-n mână și a zis:

- Doamnă, voi fi scurt. Să vă trăiască mortu’!

Cam asta simt și eu nevoia să le transmit deveselenilor.

https://www.g4media.ro/victoria-primarului-decedat-din-deveselu-sarbatorita-la-cimitir-de-sustinatorii-sai.html?fbclid=IwAR07hKpviiPwf2jIbCSq-str1o4zesur7XJn6prtEfN5QlC274uL1zHCOow

*

Văd că stăpânirea dă o grămadă de amenzi țapene pentru ”zădărnicirea combaterii bolilor”, nu știu dacă o să le și încaseze, chiar aș fi curios. În acest sens, aș vrea să știu dacă celebra doamnă Olivia Știr (a nu se confunda cu Olive Oil, care nu făcea rău la nimeni) este sau nu eligibilă pentru atare distincție.

*

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

Şerban Nicolae, senator pesedist la vremea lui, se declară, la un moment dat,  colecționar de poze cu sex anal. Alt pesedist, tot așa de important (L. Romașcanu, ex-ministru al Culturii, mânca-ț-aș!), oferi ziariștilor, citez, “niște pule în cur”. Găbiță Firea, primăriță de nostimă amintire & pomenire a Capitalei (& poetă & parașutistă…), mărturisi odată existența unei sârme de 4 cm în distinsu-i dindărăpt. După cum vedem, curul este o constantă în existența Partidului Social Democrat român.

https://www.youtube.com/watch?v=Q7yfsNFoUvk

*
SHOBY

Magawa, șobolănelul decorat, a făcut pentru omenire mai mult decât un batalion de geniști, salvând sute sau, poate, mii de vieți omenești. Ceea ce îmi dă ocazia să mă umflu-n pene, că, uite, sunt și eu din zodia chinezească a Șobolanului – de Pământ, de Foc, de Fier-beton, de ceva acolo.

Eroicul nostru Șobi repară astfel reputația neamului său de rozătoare care, în cooperare cu puricii și popoarele sud-est asiatice, au fericit restul lumii, mai de mult, cu ciuma bubonică. Și aceea, la fel ca actualul Covid Nouășpe, provocată numai și numai de familiaritatea oamenilor de acolo cu diverse alte regnuri.

Apropo, o știți pe aia cu intimitatea?

Cică o tipă care duce la remaiat un dres găurit între picioare. După o săptămână, se prezintă din nou cu un dres găurit în acelaşi loc. După încă o săptămână, idem.

În cele din urmă, remaieuza, moartă de curiozitate, o abordează frontal:

- Doamnă, cum faceţi dumneavoastră de rupeţi mereu dresul în felul ăsta? că femeile mai rup dresul ba la vârf, ba la talon… dar dumneavoastră, tot timpul la mijloc… n-am mai pomenit…

- Păi, ştiţi, zice clienta, eu am un prieten… un iubit… ne vedem o dată pe săptămână…

- Şi?!

- Şi facem amor…

- Da’ nu scoateţi dresu’?!

- Ah, nu… nu suntem chiar atât de intimi…

https://stirileprotv.ro/stiri/international/cum-a-ajuns-un-sobolan-sa-fie-decorat-pentru-curaj-si-devotament-magawa-a-salvat-vietile-a-mii-de-oameni.html

*

VECHIA:

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (85)

Wednesday, July 8th, 2020

Motto:

Pietricica din pantoful tău e cea mai îndreptăţită

să afirme că-ţi put picioarele.

.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/campanie-gigant-de-impadurire-ministrul-mediului-costel-alexe-anul-acesta-vom-ridica-2500-de-paduri-de-la-zero_5e56847e4dd4da1c5b15ba92

Perdea de fum cu aromă de fasole bătută

În timp ce pădurea Băneasa e pusă la pământ de mafie, dl ministru, înconjurat de trei-patru figuranţi cu lopeţi şi de o guristă cu microfon, ameţeşte lumea cu împăduririle pe care le-a pornit azi dimineaţă, urmând a le abandona în următoarele treizeci de minute.

*

N-am nimic împotrivă ca Ludovic al Enșpelea să fie amendat fiindcă a fumat la locul de muncă. Dar numai după ce lui Bombonel Împușcatu În Fular și celor din gașca lui li se va confisca tot ce au furat.

*

Cică vor să mărească pensiile, dar încă nu s-au hotărât: cu +40% sau cu -50%?

*

Apropo de discuțiile tâmpite pe tema educației sexuale / sanitare în școli: oare n-ar fi cazul să-i tragem și noi o anchetă Kinsey? O anchetă la care să răspundă, dacă nu 10%, atunci măcar un procent, unul singur din totalul populației – în modul cel mai anonim și absolut confidențial. Iar unica întrebare să fie: la ce vârstă v-ați început activitatea sexuală?

*

*

A fost odată unul care şi-a tras un glonţ într-un fular. Burberry, marfă de marfă, nu oricum. Cu grijă să nu nimerească în gâtul aferent – şi n-a nimerit. A paradit numai bunătate de fular. Apoi, în altă ordine de idei, a făcut şi niţică puşcărie. Dar nu pentru fular, ci pentru oarece mici potlogării.
În timpul războiului al doilea mondial, au fost ceva răcani care-au făcut figura asta. Ca să scape de frontul din Rusia, îşi trăgeau un glonţ în picior. Neavând fulare de-astea scumpe, foloseau, de regulă, o pâine. O pâine de-aia neagră, mare şi rotundă. Adică puneau pâinea aceea cazonă pe picior şi trăgeau în ea, astfel evitând flacăra împuşcăturii. Dar aceşti simulanţi jalnici erau demascaţi repede şi trimişi în faţa plutonului de execuţie.
Ceea ce, vă daţi seama, n-avea cum să se întâmple în cazul unuia cu fular cumpărat la Londra.
Est modus in rebus, ce pisici.

*

MIRCEA CRIŞAN

despre clasa muncitoare

1. Un muncitor se duce la Nufărul cu sacoul său alb, pătat cu vin roşu.

Morala: nu haina face pe om, ci invers; la fel şi cu pantalonii.

2. Pe malul lacului, fata mulge vaca. În apă se vede invers.

3. Din 1967, de la fuga sa în Vest, până în 1989, TOATE revelioanele de la TVR se bazau în foarte mare măsură pe scheciurile lui, semnate însă de băieţii talentaţi din TVR. L-am întrebat în 1996, singura dată când a mai călcat pe-aici, ce are de gând să facă în privinţa asta. A dat din mână a lehamite şi a schimbat vorba, spunându-ne un banc fără perdea. Asta era după conferinţa de presă, când am mai rămas pe lângă el doar vreo câţiva care-l ştiam din tinereţe.

*

S-a anunţat caniculă, începând de mâine. Că până acum a fost caliculă. Vezi şi “paniculă.

*

CONSTANȚA, NOUTATE ABSOLUTĂ: MAȘINA DECAPITABILĂ

https://adevarul.ro/locale/constanta/accident-mai-putin-obisnuit-femeie-coma-cauza-masinii-decapotabile-1_5eedb07c5163ec4271130dda/index.html

*

https://www.dcnews.ro/firea-anunt-in-direct-sunt-filata-sunt-urmarita-a-inceput-campania_757846.html?fbclid=IwAR2Kn8T_cRsCUTHywJPplu-jAmr8yi65dvS-o3pCpJyr0vdv4mtlvwkqT0Q

“SUNT URMĂRITĂ”

Iar sârma din eşapament e 5G.

*

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sute-de-bolnavi-de-covid-au-plecat-din-spitale-si-mii-de-romani-au-iesit-din-centrele-de-carantina-si-izolare-1334455

Explicabil: ştiind că de Covid oricum nu scapă, oamenii vor să moară în patul lor. Şi să-şi omoare şi familia, ca să nu-şi mai bată capul cu testamentul. Că notarul e scump.

*

*

https://dibette.ro/cum-a-fost-la-expozitia-spatiala-space-adventure/

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”. De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

https://3dots.ro/actualitate/traian-basescu-revenire-stare-de-urgenta-13546.html?fbclid=IwAR1CA6Zid4rhNquXwroDAAWULB0jm-NET-cUVuj_lvpNv4wLm_7VxHnoh1Y

SIMPLU CA SĂRUMÂNA

Oamenilor liberi, evoluaţi, educaţi, civilizaţi adică, le sunt adresate argumente. Primitivilor - stimuli senzoriali. Iar sclavilor şi salariaţilor - ordine.
Nota bene: Ceauşescu a obţinut rezultate excelente folosind bâta.

*

https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Réard

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă împinge gându ăl bun să-mi aduc contribuţia dezinteresată şi corectpolitică la ştiinţa Chiloţologiei, ce cu strălucire o vedeţi evocată mai sus. La obiect, nu vreau decât să adaug că celebrul bikinel, mai înainte de a deveni “sinonim cu seducţia”, era un triunghi de cauciuc plumbat învelit în pânză, care le-a fost împărţit militarilor participanţi la declanşarea uriaşelor explozii nucleare din Pacific, în anii 40 şi 50, ca să şi-l pună peste uniformă, în dreptul sexului, pentru a-l proteja de radiaţii pe acesta din urmă. Vaszică, doamnelor, dacă în viitor veţi avea oarece probleme similare gen Cernavodă ori Kozlodui (Doamne apără şi păzeşte), e bine de ştiut că nu bikineii dv. actuali vă vor fi de vreun folos.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24015154-noi-imagini-fragmentele-roca-gasite-iasi-profesorul-care-recuperat-pare-corp-tip-meteorit-descompus-atmosfera-localnicii-spun-auzit-zgomot-puternic.htm?fbclid=IwAR22v86zIz9pqYQbmP4xTk6_h9WJl1MxobWeXpjCqMYdQk50K_oc2TwgSQc

Cineva tot dă cu pietre după Iași, dar până acum n-a nimerit.

*

https://recorder.ro/de-ce-avem-atat-de-multe-retele-cu-apa-contaminata-in-panza-freatica-exista-depasiri-la-absolut-tot/

Pe lângă recentul Covid19, mai avem noi şi altele, din moşi strămoşi. În apele subterane din toată țara, se află bacili, faimosul E-coli și mulți alții de același soi, de mă și mir că nu dau peste noi niște molime mai zdravene și mai dese. E vorba de aproape toate așezările rurale din țara asta, lipsite de canalizare și apă de băut la robinet. Unde căcăstoarea din fundul curții împarte frățește pânza freatică de dedesubt cu puțul ”american” de la poartă.

*

DESPRE SOARTA RUCSACURILOR

Cele de la São Paulo erau purtate de femei invers, peste sâni, de frica tâlharilor de 14-15 ani, care mişunau peste tot, aveau o viteză de sprinteri olimpici şi nu puteau fi băgaţi în puşcărie fiind minori (drept care erau tot mai adesea împuşcaţi) – chestie care m-a oripilat atunci, în 1991, când m-am nimerit pe acolo, dar şi mai tare la un an-doi după aceea, când moda asta - minus împuşcatul - s-a generalizat şi aici, la noi. Iar în anii din urmă, în secolul XXI, se întâmplă că nu e indicat să circuli cu rucsacu-n spate, mai ales dacă eşti tânăr, brunet şi te afli în metrou sau autobuz, fiindcă vei fi luat drept terorist jihadist sinucigaş.

*

*

Observ că există o gășcuță, o întovărășire, un grupuscul botezat ANTE PORTAS. În amintirea cărui eveniment nefericit? îmi vine să întreb. Ci pune, Doamne, lacăt gurii mele…

https://adevarul.ro/sanatate/medicina/ejacularea-precoce-problema-medicala-afecteaza-1-5-barbati-nivel-mondial-1_544e63190d133766a8491ddf/index.html

Apropo, mai există în țara asta (dac-o mai fi existând) o publicație cu numele EURESIS. Pe care, fără nici un gând rău, mă jur! l-am pronunțat întotdeauna ENURESIS.

Tot așa, un site RO.CULTURA. Care mi-a ieșit, absolut fără voia mea, UROCULTURA.

…Vedeți, de-aia-i vesel internetul!

*

În numărul 26/2020 al României literare, publicaţia principală, bărcuţa-amiral a Uniunii Scriitorilor din România, Adrian G. Romila anunţă Universul că Stefan Zweig este cunoscut “destul de vag ca romancier”. Cine ştie, poate dacă ar mai fi trăit un pic, S.Z. ar mai fi scris două-trei romane, astfel ca să poată lua cunoştinţă şi A.G.R. de ele.
https://carturesti.ro/autor/stefan_zweig

*

Războiul între cei ce vor să trăiască din ajutoarele sociale (și din furturi, droguri, prostituție etc), fără să fi muncit măcar o clipă în toată viața lor - și cei care vor să-i pună la muncă pe bani puțini nu se va sfârși niciodată. În această tragicomedie nu există personaje pozitive.

*

Tulburările sociale violente din Europa sunt provocate, în mare măsură, de locuitorii neeuropeni ai acesteia, care cer, cică, dreptate socială. Stai să vezi dreptate socială când vor ajunge ei la putere. Iar clipa aia nu-i departe.

https://www.cbsnews.com/news/paris-riots-resume-president-emmanuel-macrons-retreat-fuel-tax-hike/

*

Ocupația pașnică, prima etapă a anihilării lumii civilizate de către Arma Demografică (vezi madam Merkel), s-a încheiat. Asistăm acum la începutul celei de a doua etape, violente, destructive. Și, la fel ca data trecută, Marele Frate de la Răsărit asistă cu interes de pe margine. Când se vor mai lămuri lucrurile, va sări în ajutorul celui mai puternic.

*

Statele Unite sunt o ţară paradoxală. Cu foarte multe genii (adică, proporţional, mai multe decât cele din restul ţărilor lumii) şi cu foarte mulţi cretini (nu mai mulţi decât, proporţional, cei din alte locuri ale lumii). Partea proastă e că ambele categorii au aceleaşi drepturi – printre care, în special, libertatea de expresie. De care numai cei din a doua categorie abuzează. Asta, fiindcă aceştia, atunci când ajung – cu greu, din cauze ţinând de educaţie şi de tradiţii – la uz, îl transformă automat în abuz. Iar ţara asta a mers bine atunci când gloata ne-gânditoare sau nu-prea-gânditoare a fost condusă de câte un preşedinte excepţional, sau de câte unul doar inteligent, dar bine sfătuit de o echipă leală şi capabilă. Când, însă, şi massele şi preşedintele au aproximativ acelaşi IQ, treaba se cam împute, după cum reiese din ce vedem, zilele astea, la televizor. Părerea mea, vorba unui prim ministru de la noi.

*

Counter instalat la 15.04.2023



free counter for website