Archive for the ‘DP’ Category

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (2)

Tuesday, August 23rd, 2022

https://ziarulactualitatea.ro/a-aparut-actualitatea-literara-nr-119/
unde veți da de această poveste - la pagina 18

2

Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.

Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.

Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.

- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.

Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.

- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?

Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.

- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.

Iar apoi, după un lung moment de tăcere:

- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.

Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.

Africa a dat din cap, a încuviinţare.

- Cum ai zis că te cheamă?

- Africa, a şoptit ea.

- Cum Africa? ce nume-i ăsta?

Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?

A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care,  de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.

- Ica. Aşa o să te strig.

În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.

- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.

Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.

Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor.

Asta, desigur, pentru doar o lună-două pe an, intervalul de pregătire a taberelor acelea, de Întâi Iunie, de Douăzecişitrei August şi de Anul Nou, când copiii îi sorcoveau, pe Tovarăşuşi Tovarăşa, cu Sorcovele de Gradul Zero meşterite de profesorii de la cercul de Arte Plastice de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei sect. 1.

Din păcate, sau mai degrabă din fericire, la scurt timp după ce o adusese pe Ica, Bogdan a fost mutat, din postul lui de şofer al unui director, la o redacţie nu prea făţoasă, nici politică, nici artistică, cu doar două ore de emisie săptămânal – şi acelea, duminică dimineaţa, când nu-i arde nimănui de stat la televizor. Redacţia Agricolă părea o fundătură fără viitor, fără perspective, pentru toţi cei de acolo. În primul moment, a luat-o drept o retrogradare. Nu-i surâdeau de loc voiajele săptămânale, sau chiar mai dese, pe tot felul de coclauri, pe arşiţe prăfoase sau prin noroaie diluviene – dar, după prima astfel de ieşire în peisaj, optica, viziunea asupra existenţei i s-a schimbat radical.

După ce i-a dus la casele lor pe cei patru pasageri din Dacie, cu bagajele lor cu tot, ultimul fiind, cum se şi cuvenea, şeful echipei, acesta şi-a luat din portbagaj sacul de rafie greu de cel puţin zece kilograme, în care ceapiştii din judeţul Călăraşi băgaseră stima lor comestibilă la adresa Televiziunii Române, preşedintele C.A.P.-ului urmând să-şi vadă mutra „pe sticlă” într-una din următoarele câteva săptămâni. Mai rămăsese un sac asemănător, însă mai mic.

- Ăsta-i al tău, i-a spus lui Bogdan.

Înăuntru se găseau aproape cinci kilograme de carne de oaie şi vreo două de brânză. Aşa că Bogdan n-a mai avut obiecţiuni la adresa locului său de muncă şi nici maică-sa nu l-a mai bătut la cap să-şi termine liceul.

Fără emisiunea Viaţa Satelor, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Icăi, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.

Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.

*

Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis.  Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.

- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.

- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.

Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.

Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat de  pe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.

După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.

Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.

Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.

*

Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.

Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.

Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.

O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.

Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.

*

În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.

Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.

Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.

3

Tavi, cel de la ea de la țară, primul ei bărbat. De ce l-a lăsat atunci, în prima lor zi, în prima lor seară? De curiozitate? voise să știe cum e? cum e să fii femeie? Că de simțit ceva pentru el, nici vorbă. Era mic, îndesat și avea o sculă monstruoasă, altceva nu mai știa despre el. Și dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Ca și pe cei câțiva care i-au urmat. Nu mulți, la urma urmei, de altfel nici n-ar fi știut să spună cam câți trecători prin sufletul ei ar fi trebuit să se adune ca să-i poată numi ”mulți”. Cu unii fusese bine, cu Guriță de pildă. Nu petrecuse cu ea niciodată mai mult de o oră, o oră jumate, în câteva dimineţi, când Bogdan era la servici.

L-a cunoscut la nici o lună după ce-şi luase în primire atribuţiunile de angajată a Teii.

Asta s-a întâmplat jos, în holul de la intrare, când se întorcea de la Alimentara, cu o cutie de detergent în mână. Din lift a coborât un domn cu cravată şi cu o geantă mare din piele de porc, de culoare maro. (Treaba asta, cu „domnul”, o moştenise pesemne de la maică-sa, ea îi zicea „domn” oricărui purtător de cravată.) Acela s-a proţăpit  în faţa ei, a măsurat-o din priviri de sus până jos şi a întrebat-o matale pe cine cauţi aici?

Stau la doamna Teia, a răspuns ea. Hm, a zis el, multă lume nouă pe-aici. Şi asta a fost tot.

După câteva zile, s-au întâlnit iar, tot la lift. De data asta, ea, cu un sac de gunoi de la madam Bunescu, pe care-l ducea jos, la tomberoane.

- Fac curăţenie la lume, pe-aici – a zis, când Guriţă s-a arătat surprins că o vede în postura aceea.

- Hm, a făcut Guriţă, s-ar putea să ne trebuiască şi nouă.

Iar la nici o săptămână după aceea, Teia a anunţat-o că are un client nou, pe domnul director de la etajul unu. Care, în dimineaţa următoare, i-a încredinţat aspiratorul şi apoi s-a retras, cu un teanc de hârţoage în mână, într-un mic intrând de lângă „sala de consiliu”, cu pluş roşu pe masa mare din mijlocul ei.

Pe la amiază, după ce isprăvise de aspirat în trei camere, Guriţă a chemat-o în bucătărie, unde îi pregătise câte ceva.

- O să gustăm ceva împreună, a poftit-o el. Pentru că era singur de aproape o lună şi nici n-avea habar cât avea să mai dureze situaţia aceasta, mânca la cantina uzinei, sau, mai rar, la un restaurant, i-a spus. Doamna, nevastă-sa, se afla undeva, pe lângă Medgidia, la părinţii ei,  care erau amândoi foarte bolnavi şi nici n-aveau pe altcineva să le poarte de grijă, aşa că pe el cădea acum toată grija casei, i-a mai spus.

N-a făcut mofturi, îi era într-adevăr foame, iar masa era plină de bunătăţi, nici la ea acasă nu avusese parte decât foarte rar de mezeluri fine, iar cu Roquefort acum făcea cunoştinţă. Guriţă a scos din frigider şi două sticle de bere Radeberger, dar ea a zis că nu bea, nu i-a plăcut niciodată berea.

- A, păi atunci, avem ceva mai bun pentru o domnişoară, a sărit el. Şi a scos din frigider o sticlă de vin alb, sec, merge bine cu aşa o gustare rece.

Iar după primul pahar: Şi acum, zi de unde vii şi cum ai ajuns aici.

I-a povestit nu chiar totul, dar aproape. Iar el, s-a arătat, pe rând, speriat, înduioşat, indignat – pentru ca, în cele din urmă, să se trezească deasupra ei, aproape sufocând-o. Încât ea a fost nevoită să se tragă de sub el, ca să-şi poată scoate ce-avea şi ea de scos.

Asta a ţinut până când Cati, sora Teii, a observat, rânjind, că la tovarăşu’ director se cam face curăţenie generală de trei ori pe lună, mult praf se mai adună-n casa aia, dreptu-i că e şi mare, oare toate-or fi mari pe-acolo? În ce o privea, Teia n-avea nici o pornire să observe chestii de-astea, de la Guriţă încasa pentru munca Africii aproape cât de la celelalte trei babe din bloc.

Iar într-o seară, când Ica l-a refuzat încă o dată, Bogdan a pocnit-o.

I-a povestit, plângând, lui Guriţă răutăţile lui Cati şi despre palmele încasate de la Bogdan. Acesta n-a avut nimic de comentat, dar, după o lungă tăcere, i-a cerut buletinul.

- În două-trei zile, ţi-l dau înapoi, asta e tot ce i-a spus.

Nu-şi imagina la ce i-ar fi trebuit lui Guriţă vreun act al ei. Voia s-o treacă în cartea de imobil? La ce bun, când ea nici n-avea buletin de Bucureşti?

Surpriza a fost mare: Guriţă i-a înapoiat buletinul, cu viză de flotant pe el, cu adresa apartamentului Filofteii. El ştie cum o fi făcut-o, că pentru asta i-a trebuit contractul de închiriere al Teii. Mai mult ca sigur, l-a căpătat de la administratorul blocului, care-l avea în copie.

Îi venea să sară într-un picior de fericire: era pe jumătate bucureşteancă! aproape cetăţeancă a Capitalei ReSeRe! Sentimentul acesta n-a durat, însă, decât până în ziua când Teia a aflat că are de plată, la întreţinere, pentru încă o persoană. Aceea fiind, evident, Ica, Africa.

Teia şi fiu-său au urlat amândoi la ea o seară întreagă, ameninţând-o că au s-o dea afară, să moară pe maidan, ca un câine. Despre banii ce-i încasau de pe urma ei n-au suflat o vorbă.

Mai rabdă un pic, a sfătuit-o Guriţă, te scot eu de aici, acum e mai simplu, că ai viza aia.

Într-adevăr, după nici două săptămâni, i-a cerut diploma de bacalaureat şi buletinul. A doua zi, era angajată la uzina Cazanul Roşu, ca ajutor de bibliotecar.

Bibliotecara, şefa ei directă, mai avea puţin până la pensie şi carte mai puţină decât Ica. Dar avea vechime. Şi era nevastă de miliţian.

De altfel, Guriţă era aproape singurul vizitator al bibliotecii, unde cerceta, periodic, colecţia de Buletinul Oficial. Celălalt fiind şeful Oficiului Juridic – pe care Guriţă îl numea Orificiul Juridic.

Leafa era foarte mică, şapte sute şi ceva de lei, ar fi murit de foame cu ea, dacă ar fi fost să se descurce pe cont propriu. Însă a avut Guriţă grijă şi de asta: chiar în ziua angajării, după ce un moşulică de la Administrativ a plimbat-o prin toate birourile unde avea de semnat câte o hârtie, acesta a dus-o la căminul de nefamilişti al uzinei, unde, pentru o chirie ridicol de mică, avea să ocupe o cameră. În exclusivitate! fiindcă o bibliotecară adjunctă, o intelectuală vasăzică, avea nevoie de condiţii pentru studiu, nu ca vecinii ei din acelaşi cămin, care se-nghesuiau câte patru în cameră.

A ei avea chiuvetă, baia aflându-se la celălalt capăt al coridorului. Oricum, e de-o sută de ori mai bine decât la ăia, şi-a zis Ica, fără pic de recunoştinţă pentru Bogdan şi familia lui. Caloriferele nu  merg, a informat-o moşulică de la Administrativ, şi uite că mai e puţin şi vine iarna, aşa că o s-o ajute el să-şi procure un reşou improvizat, că tot nu va avea de plătit curentul.

Counter instalat la 23 august 2022


Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (1)

Tuesday, May 17th, 2022

Tocmai ce am aflat că acestei reviste i-a fost tăiată finanţarea. Cel mai probabil, fiindcă m-a publicat pe mine (pag. 13 în numărul de faţă):

https://actualitatealiterara.ro/AL117.pdf

*

ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR

1

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”.

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Jandarmul şi jandarmeriţele, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Călăreţul electric, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă. După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râse găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt? Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

S-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier. George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea, îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică. Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar el și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Aceea n-a fost, însă, o rană serioasă, adică o leziune, ca să zicem așa. Ca dovadă că până  seara, Tavi a și uitat de ea, s-a strecurat din nou în magazie, unde a chemat-o, șoptit, într-un moment când ea ieșise în curte.

Și a terminat treaba pentru care venise de dimineață – fără ca ea să fi scos vreun sunet. Deși de durut, o duruse.

Tot sărutând-o, George a făcut-o să se întindă pe bancă şi, cu toată împotrivirea ei tăcută (căci ei îi era mai frică decât lui să nu-i descopere vreunul, miliţianul de la intrare, de pildă, care s-o întrebe de buletin şi de viză de flotant), fără să ia în seamă gemetele şi mârâielile ei disperate, a dezbrăcat-o şi şi-a văzut de treabă.

- Ei hai, nu te mai fasoli atâta, a zis el după un timp, sărutând glezna care i se odihnea pe umăr, că nu eşti fată mare. Spală-te numa’, uite, ia săpun de-aci.

Ceea ce a şi făcut, apa era rece, iar ea a început să plângă.

De ce plângi, a mai zis el, nu-i sfârşitul lumii, ai mai făcut-o cine ştie de câte ori.

S-a dovedit, însă, că Africa avea şi alte motive să dispere. Printre care, împrejurarea că bătrânii de la Piața Chibrit, la care stătuse-n gazdă pe timpul examenelor de admitere, îi puseseră în vedere să-şi ia bagajul şi s-o şteargă, căci le plătise doar pentru zece zile. Care cam trecuseră de alaltăieri. Şi în afară de asta, nici bani de tren nu mai avea destui, ar fi putut să încerce doar cu  naşu’ – şi îi era frică.

Mda, a zis el scărpinându-se în creştet, trebuie să-ţi iei valiza, să nu ţi-o oprească ăia. Du-te şi ia-o. Adică nu… ia stai un pic. Stai să-l întreb pe Doru… un pretenar de-al meu, băiat de gaşcă.

George a ieşit şi s-a întors după câteva minute, însoţit de un băiat care părea mai tânăr chiar decât ea, un brunet pletos,  cu ochi verzi.

- El e Bogdan, a zis George, lucrează aici, la Transporturi. I-am spus care-i situaţia ta. Te duci cu ea s-o ajuţi să-şi ia lucrurile?

- Şi după aia, eu ce fac?

- Nu te mai smiorcăi… stai să vedem…

- N-ai unde sta? a întrebat noul venit. Se aranjează, am eu o cameră liberă.

Toate astea s-au întâmplat precum în vis, mai târziu Africa s-a gândit adesea la fiecare pas și fiecare gest pe care l-a făcut în ziua aceea, fără să-și fi imaginat vreodată că lucrurile ar fi putut, cumva, să se desfășoare altfel. De pildă, să fi intrat la Medicină. Sau să se fi angajat ca vânzătoare la Alimentara din sat, cum voise maică-sa să-i aranjeze, printr-un șir lung de combinații și de ”pile”.

După aceea, George a condus-o până la poartă și apoi, până la colțul străzii, unde l-au așteptat împreună pe Bogdan.

- Pa, i-a zis el când Dacia condusă de acesta a oprit lângă ei, o să trec să te văd mai pe seară.

Noul ei cunoscut ținea, pesemne, s-o impresioneze cu orice preț, a condus ca un nebun tot drumul, abia reușind să evite un camion și fiind cât pe-aci să calce o femeie, pe zebră. În cele din urmă, când a ieșit pe poartă cu geamantănașul și cu cele două pungi de plastic pe care i le ducea gazda ei, iar Bogdan s-a repezit să o ajute, bătrâna a holbat ochii la cartonașul din parbriz pe care scria TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ ACCES.

Au plecat mândri de acolo și nu s-au mai oprit decât în fața unei clădiri vechi din centru, cu doi Atlași de ghips, cam ciobiți, la intrare.

- Hai c-am ajuns, a zis el. Nu, nu aici, vizavi, unde te uiţi? Dă-ncoa’ valiza, că urcăm la mansardă.

Ea s-a întors şi a privit în sus, numărând automat etajele, erau şapte. A privit încă o dată, mai atent şi a observat un rând de ferestruici sus de tot, chiar sub streaşină.

Liftul mergea, scârţâitor şi bălăngănindu-se, până la etajul şase. Au urcat încă un etaj pe jos, au pătruns pe un coridor neluminat şi s-au oprit în faţa unei uşi cu gemuleţ, prin care răzbătea un fir de lumină.

- Aşteaptă aici, mă duc jos să iau cheia, a zis el. Vezi că buda e înainte şi la dreapta, dacă ai nevoie, dar fii atentă cum umbli, că nu e bec.

Nu numai becul acela lipsea, a constatat ea, ci şi o bucată din pardoseală, în locul ei aflându-se o gropiţă în care era cât pe-aci să-şi sucească glezna. Dar s-a dus pâşpâş, pipăind peretele,  până la locul unde bezna era cea mai adâncă şi mirosul, cel mai pătrunzător. Faptul că nu era bec avea o explicaţie firească, şi-a dat seama după aceea, în timp ce se întorcea prudent către lumină: şi veceului îi lipsea ceva. Uşa.

Bogdan s-a întors cu cheia şi cu o pungă de plastic. Cămăruţa era mică rău, abia încăpeau în ea o canapea îngustă, o măsuţă şi mai îngustă, cam cât pentru o farfurie, dacă ocupantului ei i-ar fi venit ideea – prea puţin probabilă, de altfel – să guste ceva, un dulăpior cu două umeraşe şi un taburet şubred. Iar Bogdan a scos din pungă un cearceaf şi o păturică.

- Astea sunt, deocamdată, a zis el, înfăşând patul. Canapeaua, adică. Mama nu ştie că i le-am luat din dulap. Aici n-o să plăteşti chirie, a adăugat după un răstimp lung de tăcere. Hai, dezbracă-te, acum poţi să te schimbi – şi s-a întins spre ea, chipurile ca să-i dea o mână de ajutor.

Numai că ea s-a tras îndărăt, lipindu-se de perete, în timp ce el rămăsese cu degetele agăţate de bluza ei. Aşa că, de frică să nu i-o rupă, mai avea doar încă una în geamantan, l-a lăsat să i-o dea jos. Şi mai că nu s-a împotrivit când el a continuat. I-a şoptit doar: te rog, nu înăuntru. Însă aproape că n-ar fi fost cazul, fiindcă cel speriat el părea să fie, nu ea. A priceput pe loc că n-are ce face decât să preia iniţiativa.

S-a chinuit mult cu el, violatorul violat. Au rămas apoi tăcuţi, cuprinşi, parcă, de teamă. Să nu fie văzuţi, simţiţi de cineva… de cine?

- Am să pun bec la veceul ăsta de-aci, a spus el într-un târziu. Nu pot să te duc la noi la baie, că e maică-mea acasă. Numa mâine dimineaţă, după ce pleacă ea.

*

1. La noua ei adresă locuieşte şi Cati, o femeie de vreo patruzeci de ani, care arată de cincizeci, sau, în unele momente, de şaizeci. Ea este femeie de servici la Şcoala Unşpe, de lângă Muzeul de Istorie a Partidului. Pe perioada taberei de Pluguşor – şi o să vedeţi la un moment dat de ce anume, toate la vremea lor – viaţa ei e cu adevărat fericită. Şi îi face fericiţi pe cei din jurul ei, printre care şi pe Bogdan, nepotul ei din cămăruţa de la mansardă. Respectiv, şi pe Africa. Ea aduce zilnic mâncare cu care-i satură pe toţi prietenii fiului ei, din mansardă şi de la subsol – uneori, pe gratis.

2. Ea e în relaţii reci cu Manuela, vecina ei de palier, uşă-n uşă la etajul doi, educatoare (zice ea, de fapt e femeie de serviciu) la o grădiniţă, care n-are nevoie, în general, de mâncarea de la cantinele taberelor de Întâi Iunie şi de Douăştrei August. Decât atunci când e vorba de caşcaval Dalia, căci grădiniţele nu pupă ele aşa ceva. Nu se compară grişul cu lapte şi mâncarea de cartofi din paporniţa Manuelei cu pulpa de porc proaspătă, rămasă neconsumată de copiii mofturoşi care-şi vor fâlfâi cravatele roşii sub nasul Cârmaciului şi Savantei. (Mofturoşi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei văd pentru prima oară în viaţă aşa ceva, sau cel mult pentru a doua ori a treia oară – şi ca atare, nu le place.) Aşa că atunci când se ivesc la orizont bunătăţile acestea, Manuela se face dulce şi lipicioasă. Ca şi cum Cati i-ar fi dat vreodată pe gratis din pulpa aia de porc.

3. Poştaşul Zămîrcă, de la oficiul din cartier, care, teoretic, cu leafa lui mititică, ar trebui să fie muritor de foame (şi de sete). Dar, fiind slujbaş bătrân, are în permanenţă acces la „fondul de rulment”, cum îi zice el, pe care-l topeşte aproape zilnic la bomba din cartier. Fiindcă ciubucul de la pensionari în Sfânta Zi a Pensiei e una, ciubucul de la avocatul din bloc, când scrie pe câte-o somaţie adresată aceluia „destinatar lipsă domiciliu” e alta – şi aşa mai departe. Dar nu se compară cu hârtiile de cincizeci sau chiar o sută de franci elveţieni pe care le amuşina în plicurile primite de madam Bunescu, bătrâna evreică de la etajul patru, de la fiica ei din Zürich, cam o dată pe lună. Până în urmă cu câţiva ani, corespondenţa unei babe ca ea nu interesa pe nimeni, aşa că plicurile ajungeau nedeschise până la el, iar el, care dădea raportul unui tovarăş în civil, o dată pe săptămână, la oficiul poştal, în biroul dirigintei, aceasta lăsându-i acolo, singuri şi spunându-le să stea cât le place, că ea se duce la coafor, iar fierbătorul de cafea e în sertarul de jos, el vasăzică, îi povestea tovarăşului cu muncă de răspundere tot ce se întâmplase prin cartier în ultimele şapte zile. Mai puţin de francii elveţieni, nu e bine nici să spui chiar totul Partidului. Toate astea, până în urmă cu vreun an de zile, când Organele şi-au adus, probabil, aminte, că bătrânica, acum aproape ramolită, era văduva unui ditamai acuzator public din procesul mareşalului Antonescu – şi de atunci, scrisorile ei ajungeau în tolba lui Zămîrcă dezlipite şi lipite grosolan la loc. Şi fără nici un franc înăuntru, asta îi spuneau lui Zămârcă buricele propriilor sale degete, mai fine ca nasul de copoi, însă, de data asta, fără nici un folos.

Salahori, necalificaţi, le spune el în gând, păi la ale mele nici nu se cunoştea, lucrătură de înger, nu fuşereală ca la ciobanii ăştia cu stele pe umăr.


4. Bocanu, muncitor la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori Băneasa şi partener de conversaţie al lui Zămârcă, la bomba de care ziceam. Şi el dă periodic raportul, cam tot ca Zămârcă, dar limitându-se la colegii săi de serviciu, de aceea nu vom insista asupra conţinutului monoton în chestiune. Îl găseşti aproape în fiecare după amiază în faţa magazinului de electronice de pe strada Academiei, vizavi de Universitate, unde vinde la preţuri mult mai mici decât cele dinăuntru, din magazin, tranzistori, ventilatoare mici, de calculator şi alte mărunţişuri de-astea. Noi-nouţe, de altfel.

Madam Bocanu, nevastă-sa, munceşte la Avicola, undeva la dracu’n praznic, face o oră jumate până acolo, schimbând trei autobuze şi-un tramvai. Dar merită. În fiecare seară, după ce se întoarce de la servici şi se dezbracă, se priveşte admirativ în oglinda din baie: e dintr-odată mult mai suplă decât până atunci. Asta, fiindcă a adus, ascunşi în chiloţi, doi pui tăiaţi, de cam un kil fiecare.

5. Apachiţei, tânărul şofer de taxi, care a terminat de aproape doi ani armata şi tocmai a reuşit să-şi pună la punct casa de la ţară, de lângă Bucureşti – numai cu parter, dar tare ca un buncăr, graţie cimentului şi fierului-beton pe care le-a pus deoparte în cele câteva luni cât a lucrat pe şantierul noului combinat din vecinătate.

6. Neluţa, tânăra muncitoare de la fabrica de ţigări de pe strada Orhideelor, care-i aprovizionează pe toţi cu ţigări de calitatea-ntâi, vărsate, adică livrate în nişte pungi mari de plastic – la juma de preţ. Tot ea este şi principala sursă de cafea boabe, prăjită, a tuturor vecinilor ei (inutil să precizăm că toate astea se întâmplau în 1985, când în ţara noastră mai degrabă găseai uraniu îmbogăţit, la pachete de 2 kg, în magazinele de încălţăminte decât cafea la băcănie). Ah, da, cafeaua provine de la „sosarea” tutunului din ţigările cele mai scumpe, numai că, ce să-i faci, sunt vremuri grele, aşa că boabele se scurg uşurel pe poarta fabricii, în genţile şi sacoşele oamenilor muncii. Şi în portbagajele directorilor, de altfel. Şi în general, e bine să ştie fumătorii că tutunul netratat, tutunul ca de la mama lui, e mult mai sănătos.

7. Victoriţa, consăteanca precedentei, de o vârstă cu ea şi împărţind cu ea aceeaşi cameră mobilată. Muncitoare la fabrica de pâine, tot pe Orhideelor. Din când în când, are nevoie de concursul lui Apachiţei, ca să mai aducă, discret, câte-un sac cu făină. Dar mai adesea, vine cu câteva pachete de drojdie în poşetă. Pentru asta o apreciază toate doamnele din bloc. Că nu se găseşte la Alimentara.

8. Avasiloaie, între două vârste, vânzător la „şop”. N-are nevoie de haleala lui Cati, el mănâncă, de regulă, la Select, pe Aleea Alexandru şi de băut bea numai whisky. Zămârcă e adesea clientul lui. Asta, desigur, pe şest: el îi încasează francii elveţieni, scrie un bon cu un nume marocan sau nigerian pe el şi îşi reţine un modest comision. Uneori, se arată generos, pe lângă player-ul video ce i l-a vândut, i-a pus în cutie şi o casetă porno.

9. Profesorul de sport Făgeţeanu, activist la Pionieri. „Florarul” lui Ceauşescu. Visează să ajungă ofiţer de Miliţie, dar nu mai apucă. După revoluţie, fiindcă e cunoscut ca un cal breaz, lumea l-a tot văzut în telejurnale mânând de la spate copchiii cu cravată roşie care-l primesc cu flori pe Jupânu la întoarcerea din Sudan sau de Dumnezeu mai ştie de pe ce coclauri, fiind el, deci, persoană publică, îşi rade mustaţa roşcovană şi se dă uşurel la fund. Singurii care-şi fac milă de el şi îl angajează (ca operator, cică, de fotocopiator) sunt cercetătorii ştiinţifici cu grad de colonel de la Ministerul Educaţiei, din palatul boieresc de pe Calea Ştirbei Vodă, lângă Conservator, chiar de la intrarea în Cişmigiu.

10. Cristi Turcu, profesor de Informatică de la o Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, care de ani de zile n-a mâncat şi nu s-a îmbrăcat din banii lui. Prea multă Informatică nu se găseşte acolo, prima sculă de soiul ăsta, cu care se puteau juca vreo două joculeţe simple, făcându-şi apariţia de abia în vara lui 1988, aşa că tânărul profesor (i se zicea aşa fiindcă făcuse aproape doi ani de Politehnică) era magazioner şi se ocupa, de fapt, cu taberele-pioniereşti-la-munte-şi-la-mare-în-orice-mprejurare. De unde, şi mâncarea gratis – şi echipamentul: fie vară, fie iarnă, îl găseai numai în trening şi tenişi sau bocanci de vânător de munte, după anotimp. Pionierii nu pentru anii lui de Politehnică îl angajaseră, ci fiindcă taică-su fusese şofer al unui ministru, iar soră-sa era secretară a Polianei Cristescu, soţia efemeră a lui Nicu Ceauşescu.

În tabăra de pregătire a Marelui Douăştrei August din anul 1987, l-au pus şef peste profesorii care răspundeau de intrarea şi ieşirea fără incidente şi accidente a celor şase mii de copii din toată ţara care alcătuiau Momentul Pionierilor din spectacolul oferit Tovarăşului şi Tovarăşei. Şi, prin ricoşeu televizat, Poporului Român. În decurs de fix un minut, copiii aceştia trebuiau să intre prin cele şase tuneluri de acces în arenă ale Stadionului 23 August – şi tot într-un minut trebuiau să şi iasă, tot pe acolo. Dacă vreunul s-ar fi împiedicat, iar cei din spate ar fi căzut peste el, nimeni n-ar fi putut prevedea câţi ar fi urmat să moară. Ar fi fost o catastrofă, dar e foarte probabil că nu Cristi Turcu ar fi fost găsit vinovat de producerea ei.

11. Tot la etajul doi locuieşte şi Maestrul. Regizor celebru de teatru şi de cinema, el este unul dintre puţinii locuitori ai R.S.R. care se plimbă prin Occident – şi se şi întorc de acolo. Nu cu mâna goală, ci, de regulă, cu câte un proiect regizoral nou şi inedit, care face senzaţie pe scena mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Nevastă-sa, altă legendă vie a teatrului românesc, fiică a unui gazetar de stânga de pe timpuri, însă amantă, la vremea ei, a ambasadorului hitlerist la Bucureşti, spun gurile rele. C-o fi, că n-o fi adevărat, fapt este că ea e cea mai bună prietenă (de fapt, singura) a doamnei Bunescu, văduva acuzatorului public din procesul mareşalului Antonescu.

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul și ce rezultă se numește Rinocer.

12. La etajul întâi locuieşte Guriță, directorul general adjunct al unei uzine cu douăzeci de mii de angajaţi. În apartamentul lui de două sute de metri pătraţi, vreo treizeci sunt rezervaţi activităţii profesionale. E vorba de o fostă sufragerie, actulmente sală de consiliu, identică cu cea de la el de la uzină. În ea se află până şi masa lungă acoperită cu pluş roşu, singura deosebire fiind calitatea materialului, cea de la uzină fiind o stambă ordinară. Dar, desigur, tot roşie. Vom vedea mai încolo cum se va fi produs coliziunea între el şi Africa noastră. Şi ce urmări improbabile şi incredibile urmează să aibă ciocnirea în cauză.

Numele, porecla de fapt, de Guriță îl are pentru că, în uzina aceea imensă, întinsă ca o pomană țigănească pe suprafața unui cartier întreg, el este, aparent, singurul capabil să articuleze o propoziție mai lungă de cinci-șase vorbe. Printre care, neapărat, cuvântul ”a implementa”. Toți implementează ceva acolo, implementa-mi-aș. Și toți mănâncă semințe. Semințe de floarea soarelui, fiindcă fabrica de ulei e gard în gard cu fabrica lor de tancuri. Iar Guriță, ca să spunem întreg adevărul, e singurul de acolo capabil să citească și să scrie un contract. Mic și îndesat, are un aer de mistreț neliniștit între două vârste, cu debit verbal rapid și neprivindu-te în ochi când vorbește cu tine.

13. Zămîrcă împarte cu Melania un apartament de patru camere. Acela fiind, la origine, al unui avocat foarte cunoscut la vremea lui, care, însă, a preferat vieții fără griji de la porțile Orientului incertitudinile și pericolele existenței de metec în iadul capitalist. Adică a șters-o cu nevastă cu tot, plus două valize, cu ocazia unei excursii O.N.T. în Iugoslavia. Iar Organele au confiscat vizuina luxoasă a acestor dușmani ai Poporului și I.C.R.A.L.-ul a dat-o, așa cum se găsea, cu mobila stil și cu toate bulendrele din ea, oamenilor muncii, adică lui Zămîrcă și Melaniei. Asta, firește, după ce Organele au scotocit-o minuțios, recuperând o casetă cu bijuterii ascunsă într-o gaură de aerisire dintr-o debara. Astfel, apartamentul avocatului s-a văzut tăiat în două, a fost ceva ca operația de separare a gemenilor siamezi, cu cicatrici oribile și cu reconstrucție nu prea reușită, cu o grămadă de improvizații, adică, dătătoare de veșnice inundații și de înfundări ale closetului.

Asta a fost mai de mult, pe când Melania avea servici. La Nufărul, la curățătoria chimică. Dar la momentul despre care vorbim aici, ea se afla condamnată la un an cu ispăşirea pedepsei la locul de muncă, pentru spargere de autoturisme, împreună cu încă unul, momentan aflat la Poarta Albă. Păi, e foarte simplu, zice ea, te salţi tare cu curu’ pe portbagajul Daciei, ăla se deschide – şi tu arestezi roata de rezervă. E trei sute de lei una. Partea proastă-i că n-am loc de muncă, zice ea.

Da’ din ce trăieşti? o întreabă unul. Sunt curvă în Turist. În Romană. Da’ o mai fac şi pe gratis câteodată, de amoru’ artei, dacă-mi place de vreunul. Dacă sunt de meserie, asta nu înseamnă că n-am şi eu sentimente.

14. În acelaşi bloc Frank Lloyd Wright, la etajul trei, chiar deasupra apartamentului directorului general al Combinatului de Utilaj Greu, locuieşte marele actor Titus Drocan. El este cu adevărat o vedetă. Prostia aceea de comedie, Siciliana, a lui Baranga, a ajuns deja la reprezentaţia cu numărul o mie şapte sute – şi asta, numai datorită lui. Din textul piesei n-a mai rămas mare lucru, locul luându-i-l bancurile lui. „Şopârlele” lui Drocan dădeau sala cu cracii-n sus – şi primii care se tăvăleau de râs cică ar fi fost securiştii. Mulţi dintre cei din sală, oameni obişnuiţi, public de toată ziua, de toată mâna, îl văzuseră de mai multe ori, erau chiar unii care se lăudau că l-au văzut de zece ori. Şi se poate spune că aceştia văzuseră zece spectacole diferite, căci bancurile lui Drocan, inclusiv cele cu Ceauşescu şi Leana Lui, erau mereu proaspete, „la zi”.

Restul trupei, partenerii lui în acel spectacol, erau, cu doar două excepţii, aceiaşi de acum douăzeci de ani, când avusese loc premiera. Şi pentru că rolurile lor erau cele ale unor tineri care tocmai îşi isprăviseră studiile, li se potriviseră atunci, la premieră, când şi ei erau în aceeaşi situaţie, de tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru. Numai că de atunci trecuseră aproape douăzeci de ani, cei care purtau pe atunci pantaloni numărul patruşopt, acum nu mai încăpeau nici în blugi număru’ cinzeşpatru, iar frumoasa ingenuă din anii Beatles-ilor şi ai lui Ciao ragazzi, care pe atunci purta – inclusiv în luna decembrie – iie de pânză topită, fără sutien pe dedesubt, acum nu mai apărea fără o eşarfă care să-i ascundă ridurile de pe gât şi fără ochelari de soare, chiar şi pe timp de ploaie.

Partenerii, vechile edecuri ale teatrului acela cam periferic, fără alte succese notabile în afară de cel al Sicilianei, singurul în care apărea Drocan, care, de altfel, nu era angajat acolo, ci „colaborator extern”, plătit la bucată, adică pe reprezentaţie, îşi arătau nemulţumirea în şedinţele de sindicat, spunând că rolurile nu li se mai potrivesc şi că ar trebui date unora mai tineri. Prea mulţi tineri nu-şi făcuseră, însă, apariţia acolo în ultimii ani. În spectacolul lui Drocan era doar unul, în rolul unui miliţian. Foarte convingător, de altfel, în costumaţia aceea. Atâta doar că, atunci când trebuia să spună ce a găsit el la etajul de dedesubt, îi ieşea invariabil „la etajul inferior de dedesubt”. Dacă Drocan putea să facă bancuri cu Nea Nicu, putea şi el să-şi permită măcar atâta, să ia miliţianul la mişto, nu? Era singurul lui moment care stârnea nechezatul şi aplauzele sălii. Dar asta n-a ţinut prea mult, a fost înlocuit cu unul dintre vechii salariaţi de acolo.

Și – încă o dată – ”i s-a pus în vedere”.

*

Chestiuţa de mai jos am postat-o la 22 august 2016 în paginile prezentei publicaţii de Arte Parţiale. Dar abia ieri am cumpărat cartea dlui Dennis Deletant, publicată în Anglia tot în anul 2016, care confirmă cele referitoare la navigaţia pe Dunăre consemnate de mine. Mă bucur că, prin urmare, ce-am scris eu n-a fost o simplă invenţie, o legendă urbană. Că, uite, contribui şi eu cu ce pot la măreţia Istoriei Secolului XX!


Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.
De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.
Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

https://www.dol.ro/carti/istorie/istorie/activitati-britanice-clandestine-in-romania-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-yhu11437.html

web counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (96)

Wednesday, February 16th, 2022

Turelă de tanc T55 (grosime frontală 20,8 cm)

supusă unui test de rezistență în poligon

*

Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.

- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.

Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…

*

Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.

*

”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?

Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.

PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.

*

Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.

*

MI-ADUC AMINTE

Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.

*

Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…

*

Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.

*

Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?

*

Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.

Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!

https://tomisnews.ro/1-ianuarie-2022-prima-zi-fara-dosar-cu-sina-institutiile-publice-nu-mai-au-voie-sa-solicite-copii-de-pe-documente-emise-de-catre-alte-entitati-ale-statului/?fbclid=IwAR2VffOkXJd1thY0_K3ZHVI2ZcdeoEoEeUysIhZeHZiLe-mLFBaNCLzlWWQ

*

Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-ti zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.

A se vedea și https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6794

*

Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.

Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.

Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.

https://economedia.ro/clotilde-armand-vrea-sa-transforme-piata-matache-din-bucuresti-intr-un-hub-cultural-si-pol-al-gastronomiei-ateliere-mestesugaresti-cinema-si-targuri-in-incinta.html#.YdRrdftBzIU

*

Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.

*

BĂIEȚI BUNI

În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.

https://adevarul.ro/news/sport/emma-raducanu-pasit-stangul-2022-retragere-e-insotita-avertismentul-specialistilor-1_61d02be65163ec427132e17b/index.html

*

.

.

.

..

*

Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>

Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.

*

Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.

Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.

Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]

*

Mă bucur că domnul deputat ieșean Alexandru Muraru, reluat de DIGI24, e de aceeași părere cu articolul meu de mai jos, publicat chiar aici, pe blogul de față, la 5 decembrie 2017. De azi înainte, numele meu va fi Dan Predescu-Muză.

<< REGELE MIHAI

Dispariția lui Mihai incită, ba chiar invită la o scurtă rememorare a faptelor. Pe unii (ca mine, de exemplu) chiar îi provoacă la Political fictions, la exerciții de fantazare gen ”ce-ar fi fost dacă”.
Așadar – ce-ar fi fost dacă Douăștrei August n-ar fi avut loc, iar germanii ar mai fi dispus de vreo șase-șapte luni?
Nu pretind că Hitler ar fi reușit să fabrice bomba atomică înainte de 6 august 1945. Ci doar că, dacă războiul contra Germaniei nu s-ar fi terminat în mai 1945, americanii n-ar fi aruncat-o, pe a lor, la Hiroshima, ci la Berlin.
Dar asta, numai dacă ei ar fi reușit să pună mâna pe stocul de o sută de rachete balistice V2, care așteptau, gata de lansare, în depozitele subterane din Germania (și care, de altfel, au fost transportate în SUA la foarte scurt timp după capitularea Reich-ului). Fiindcă, în caz contrar, Statele Unite ar fi lăsat naibii experiențele atomice din deșertul de la Alamogordo, fiind ocupate cu construcția urgentă de adăposturi antiaeriene pe toată Coasta de Est.
Cu petrolul de la Ploiești, Messerschmidt-urile cu reacție ar fi continuat să masacreze forțele aeriene aliate, așa cum și începuseră, cu mare spor, să facă – iar contraofensiva terestră nemțească din decembrie 1944 nu s-ar mai fi oprit din lipsă de carburant.
În cele câteva luni suplimentare care i-ar fi rămas la dispoziție lui Hitler dacă nu s-ar fi produs surpriza de la București, ultimele modele de tancuri nemțești ar fi fost echipate cu stabilizatorul giroscopic, un pilot automat împrumutat de la V1 și V2, foarte util inclusiv pentru tragerea din mișcare. Ceea ce, pe lângă atout-urile lor ce-i înspăimântaseră deja pe Aliați, le-ar fi furnizat Tiger-ilor încă un ascendent imens în fața oricărui tip de tanc inamic, care, pentru a trage cu tunul, trebuia să se oprească vreo câteva secunde foarte periculoase. (De altfel, din câte-am înțeles din niște filmulețe difuzate în premieră de unele canale TV gen Discovery în ultimul an de zile, upgradarea cu pricina chiar începuse să fie realizată de către armata germană.)
Iar pistolul automat Schmeisser StG44 n-ar mai fi ajuns să fie numit Kalașnikov. Și, produs în cantități suficiente, ar fi provocat unele mici surprize atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest.
Să nu uit: în ultimele luni ale războiului, unii infanteriști germani au fost dotați cu arme prevăzute cu un dispozitiv de vedere în întuneric, cu infraroșii. Ceea ce adversarilor lor nici prin vis nu le trecuse vreodată.
Din toate aceste motive, am putea să ne mai gândim la relația dintre 23 August 1944 și finalul celui de al doilea război mondial. Și neapărat, la importanța rolului jucat de Regele Mihai în acea zi.
Dumnezeu să-l odihnească pe acest Om, căruia omenirea îi datorează mai mult decât scrie în cărțile de istorie.
NB. După toate aparențele, cam de un an încoace au fost desecretizate noi tranșe de informații referitoare la al 2-lea război mondial. Emisiunile TV Discovery, History și care-or mai fi au cuprins în ultima vreme niște lucruri inedite și surprinzătoare. E pentru prima oară, am impresia, când aceste televiziuni (și massmedia occidentală, în general) afirmă fără echivoc că Hitler nu bătea câmpii când amenința lumea cu armele lui minune. Când ele adeveresc că Germania nazistă a fost foarte aproape de utilizarea lor. Așa că, în acest context necunoscut până acum, întâmplările de la 23 August capătă o altă greutate și consecințe mai ample decât știam noi. Și în cadrul lor, acțiunile regelui Mihai, care n-au fost nici ale lui Maniu, nici ale comuniștilor… >>

*

Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=3vg8XXmvviA

*

Bonus pentru băieții cuminți:

.

Counter instalat la 11 iulie 2022


PAŞTE FERICIT!

Thursday, April 29th, 2021

.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ecouri

Saturday, November 19th, 2016

Viorel Marineasa

ÎN CE EUROPĂ TRECUTĂ TRĂIM ?

(1)

La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…

Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.

Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.

Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.

Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.

El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.

Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).

Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.

(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)


(2)

Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?

Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.

Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.

Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)

Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.

Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)

Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.

Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.

(ORIZONT Timişoara, nr. 10/2016, pag. 18)

http://www.niculescu.ro/prod/Europa_trecuta_Asia_viitoare

http://www.cimec.ro/Teatru.html

https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0

http://www.librariaeminescu.ro/ro/autori/Dan-Predescu.html

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_7-8-9_2016.pdf pag. 172

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf pag. 19

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/octombrie2016.pdf pag. 18

O imagine preţioasă pentru mine. Aici, cu legenda numită David Esrig, despre care se vorbește insistent în cartea de mai sus - la TESFESTRO, Festivalul Internaţional de Teatru Idiş (la Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti, 20-27 noiembrie 2016):


Counter instalat la 26 iulie 2022


AVIZ AMATORILOR

Monday, August 1st, 2016

Cei care preiau lucrări create de subsemnatul, precum şi alte materiale originale de pe acest blog, postându-le pe site-urile şi blogurile lor (în special, pe cele aducătoare de venituri), o pot face numai cerându-mi permisiunea prealabilă şi respectând exigenţele mele.

DAN PREDESCU

http://www.ziarulactualitatea.ro/radu-beligan/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

PLACIDO

Wednesday, November 18th, 2015

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui

- fragment -

(în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE, ed. NICULESCU Bucureşti, 2013)

- Bine că suntem sănătoşi, zice Adrian. Harry, dragă, nu vrei tu să pui de-o cafea, să ne mai venim niţel în fire? Hai, hopa sus, Vânătorule de Cremvurşti… sorry, cerbi n-avem… O să-ţi punem cercei, că tot poartă băieţii… şi tu tot ai urechile găurite…

- Ştii ce zicea Liana? Acum doi ani, când ne-a murit papagalul? L-am luat atunci pe bietul Pongo şi l-am lăsat afară, lângă uşa bucătăriei, iar când m-am întors, Placido îl jumulea entuziast, era plină curtea de puf albastru… L-am luat de ceafă şi l-am azvârlit înăuntru, în casă, iar el i-a tras nişte miorlăieli indignate. Iar Liana zicea că, de atunci, Placido ne priveşte chiorâş, fiindcă e convins că noi am mâncat papagalul, iar lui n-am vrut să-i dăm nici o bucăţică…

- Pe mine a vrut să mă halească o omidă, săptămâna trecută, zice Adrian.

- O fi şi asta vreo mutaţie, ceva, zice Harry. La urma urmei, am trecut prin experienţa Cernobîlului, a Caritasului, a Carrefourului… ne putem aştepta şi la asta…

Adrian stă ce stă, mai cugetă şi în final conchide:

- Ba nu, săraca, a căzut, probabil, pe jos, pe ciment, de pe nişte fructe luate din piaţă şi probabil că murea de foame şi de frig… Evident că, negăsind nimic de mâncare, s-a îndreptat spre singurul lucru organic din împrejurimi, adică degetul ăla al meu…

- Probabil, nespălat, zice Marcel, că nu venea ea degeaba, aşa, drept la el, să se înfigă cu colţii în el…

- Mă rog, singura chestie cât de cât comestibilă din împrejurimi…

- Nemâncată trebuie să fi fost, săraca, zice Harry, privindu-l cu dezgust.

-…Iar eu, ca un animal, am cules-o de pe jos şi am băgat-o-n spirt, cu gândul s-o duc la Muzeul Antipa…

- Trebuie să ne repetăm într-una că suntem oameni nu fiindcă acest lucru ar fi pe de-a-ntregul adevărat, ci pentru că, altfel, ne-am reîntoarce prea curând în animalitatea noastră natală, proclamă Marcel.

- Ce nume incredibil, mormăie Adrian.

- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.

- Tovarăşude care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis. Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…

Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.

- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.

- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.

Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.

La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…

Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune - în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.

Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.

Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ‘86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.

- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…

Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.

La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.

Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.

De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…

Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu - iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.

Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…

Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.

…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.

În fond, şi eu am procedat cam la fel. Băiat sărac şi fără pile, m-am scos din mocirlă trăgându-mă singur de păr, sau mai curând, dacă se poate spune aşa, de creier, scriind la ziar. M-am bazat numai pe creierul meu, n-am avut nici un alt sprijin, la fel cum Mariella s-a bazat doar pe ţâţele şi cracii ei – poţi spune că nu e o similitudine izbitoare?

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8336
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (48)

Monday, September 28th, 2015

1. Drepturile omului ? Categoric, da.
2. Toţi bipezii sunt oameni ? Categoric, nu.

*

BACOVIANĂ

S-a stricat vremea. În autobuz miroase a câine plouat şi a băşini. Unul din faţa mea deschide geamul. Pasagerii urlă că e curent.

*

Se renunţă tot mai decis la „superstiţia” noţiunii de Valoare. Valoarea este o noţiune relativă şi mai ales, necuantificabilă. Deci inoperantă, inaplicabilă, inutilizabilă. În absenţa ei, toate creaţiile artistice vor fi tratate la fel. Democratic.

Se uită că locul democraţiei nu este în artă, un domeniu prin definiţie elitar. Cine transferă ideea de democraţie în câmpul artei, de obicei o elimină din întreg restul vieţii sociale, adică de acolo unde îi este locul de drept. Să ne gândim la Ceauşescu şi la Cântarea României. (Dar tot atât de bine am putea să ne ducem cu mintea şi la massmedia actuală. Iar lucrul ăsta ar trebui să ne cam pună pe gânduri.)

*

Individul arată ca şi cum ar purta doliu după el însuşi.

*

Sunt mediocru într-un mod absolut strălucit.

*

Reclamă la pasta de dinţi: DINŢI ALBI PENTRU ZILE NEGRE !

*

Astea se întâmplau la o vârstă când poftei carnale poţi încă să-i zici romantism.

*

Ion Iliescu pe englezeşte : „Măi darling !”

*

În Ţara lui Mucles (căreia mai de mult i se spunea Ţara de Apoi), muştele pe căciulă sunt mari cât vacile.

*

Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată / Societatea Habotnică Multilateral Dezvoltată

*

Socialismul şi „averea poporului”. Se confiscă („naţionalizează”) totul, de la fabrici şi prăvălii, la case, bani şi grâul din hambare: dacă tot nu putem să le dăm de mâncare decât la unii, atunci hai să-i înfometăm pe toţi – şi să vedeţi că toată lumea o să fie mulţumită. Şi o să-şi ţină gura, las că ne ocupăm noi de asta.

*

O să râdeţi, dar cabinetul ministrului din vechea Casă a Scânteii, în care am făcut “de gardă” vreo câteva nopţi, prin anii 1990-92, avea baie cu jacuzzi. Care se afla acolo din capul locului, adică de prin 1953, când a fost dată în funcţiune măgăoaia stalinistă de la Bucureşti. (2014.12.29)

*

Din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine”. Pare destul de adevărat, cu aplicabilitate reală, efectivă, dacă te gândeşti că, din salariul tău şi-al altora care chiar munceau, mai erau plătite diverse haimanale („javre”, aşa li se spunea de obicei) – turnători, ginitori, sau pur şi simplu, „piloşi”, care treceau pe acolo doar la zi de leafă.

*

Apropont de Compania Naţională de Autostrăzi (http://www.cnadnr.ro/), sau cum pisici i-o mai fi zicând : cei 1,5  până la 2 kilometri de autostradă cu care blagosloveşte ea, anual, popeurul român au termen de garanţie. De 2, sau de 3 ani, în cel mai fericit caz. După care, măreţele opere inginereşti, aflate încă în scutece, dau ortu popii. Se dezintegrează şi-o iau la vale cu prima ploaie, cu primul îngheţ.
…Şi …alţi bani, altă distracţie ! Alte licitaţii, alte contracte, alte comisioane ! …Dar vă imaginaţi ce comisioane gigantice or fi încasat constructorii antici romani, de-au atins asemenea performanţe ! să reziste drumurile lor 2000 de ani… vă daţi seama ?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drum_roman

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Domnul & dl Darwin

Saturday, August 15th, 2015

Din înălţimile, din adâncimile,

Din neisprăvirea Cosmosului,

Lucrul În Sine pogorând peste tine,

Definitiv, lapidar şi gongoric,

Ultimativ, imperativ,

Ca o labă peste ochi,

Categoric.

.

Dumnezeu şi domnul Darwin

Au creat fiinţele acestea

Mirifice şi terifiante

De pe fundul oceanului, translucide,

Vălurind azurii,

Fâlfâind argintii

Misterioase, inexplicabile, groteşti,

Cu nume latineşti.

Nu cred, dar îmi închipui că

Dumnezeu şi domnul Darwin

Au făcut toate astea

Ca să mă minunez eu de ele.

.

Alde Stan Păpuşă se holbează la fiinţele

Adâncurilor.

Tot e ceva, îşi zice, pesemne, Dumnezeu.

Şi scrie în carneţel :

Stan Papouash

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (44)

Friday, May 8th, 2015

ĂI DE LA

„Suspectul a fost reţinut pentru 24 de ore, comunică cei de la Poliţia Capitalei”. „Pensiile nu vor fi mărite anul acesta, ne informează cei de la Secretariatul General al Guvernului”. „Cele două eleve care s-au bătut în clasă vor fi exmatriculate, afirmă cei de la Ministerul Educaţiei”.

Cam aşa sună textele redactate de ziariştii noştri cu masterate la Universitatea Budistă SRL Bucureşti şi doctorate la Facultatea de Drept Comun Brăila.

Formularea normală, în toate limbile din lume, fiind în acest caz „ …comunică Poliţia Capitalei”, „ …informează Secretariatul…”, „ …afirmă Ministerul Educaţiei” etc.

Exprimarea tinerilor noştri ziarişti traduce în modul cel mai univoc (adică fără putinţă de tăgadă, ca să mă exprim pe boiereşte) insuficienta capacitate de abstractizare proprie primitivului de prin Mările Sudului, care, când are în vedere pluralul cuvântului „câine”, nu zice „câini”, ci „câine câine”.

Această insuficienţă se numeşte, de obicei, prostie şi este cauzată, în general, de lipsa de educaţie (atunci când nu e în chestiune, Doamne fereşte, vreo particularitate medicală a creierului din categoria idioţie/imbecilitate/cretinism).

Guguştiucul e o pasăre pur şi simplu adorabilă. Cea mai drăguţă dintre păsări, dacă stau şi mă gândesc. Într-atât de simpatică în prostia sa inofensivă şi neajutorată, încât nu ne supără nici măcar când ni se găinăţează în cap.

Eu atât am avut de spus.

Acum mai bine de patruzeci de ani, am văzut la Nottara Bună seara domnule Wilde, un spectacol în care juca Ştefan Iordache. (Căutându-l, chiar în clipa asta, pe net, fiindcă nu mai eram sigur de numele lui, am descoperit că e comentat cu mare aplomb de câte-o pisicuţă drăguţă care încă nu era născută pe vremea aia). Ce n-a văzut pisicuţa, dar am văzut eu - şi mi-a rămas aşa bine întipărit în minte că râd şi-acum când îmi amintesc?

Iordache, adăugând ironiei aristocratic-sofisticate a lui Wilde câte o contribuţie proprie, de cartier bucureştean: “Ho, milady !” se adresa el, la un moment dat, partenerei sale - ceea ce dădea sala cu roţile în sus, iar aplauzele nu se mai opreau.

Rating : proşti, da’ mulţi.


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com