Archive for the ‘film’ Category

O comemorare

Sunday, November 19th, 2017

RODIN

Filmul lui Jacques Doillon a fost făcut în următoarele scopuri:

- să marcheze un secol de la moartea lui Rodin;

- să ia Palme d’Or, la Cannes, anul acesta (ceea ce pe jumătate s-a și făcut, fiind nominalizat).

Așa stând lucrurile, e întrucâtva de înțeles că accentul trebuia să cadă pe monumentalitatea și genialitatea personajului. Scop urmărit cu perseverență monotonă de la începutul până la sfârșitul peliculei – aceasta, chiar dacă povestea este în egală măsură și cea a tinerei Camille Claudel, modelul, amanta și foarte talentata sa elevă, care și-a trăit ultimii treizeci de ani din viață (1864-1943) închisă într-un ospiciu – lucru la care spectatorului avizat îi e realmente imposibil să nu se gândească, în treacăt, pe parcurs.

Filmul de față, însă, nu relatează și nu analizează, ci, mai presus de așa ceva, celebrează.  El ne aduce în fața ochilor câțiva figuranți numiți Hugo, Cezanne, Monet, Rilke, Mirbeau, care emit opinii flatante la adresa lui Rodin și diverse alte platitudini, replicile lor având ”vivacitatea” lemnoasă a filmelor noastre cu subiect istorico-patriotic din anii comunismului.

Iar dacă la asta mai adăugăm și rostirea aproape integral ternă, mormăită, precum și clarobscurul aproape continuu și aproape alb-negru, ne putem face o idee despre epoca, nu-i așa, mohorâtă în care au trăit Rodin și Camille. (Referitor la replicile acestuia și la modul său de a le rosti, cronicarul parizianului Libération folosește un termen care se mai poate traduce și prin ”grohăit”.)

Iar pentru mine, cel puțin, rămâne o întrebare fără răspuns cum de putea fi atât de întunecos atelierul unui artist plastic, fie el și Auguste Rodin.

Posomoreala este nota dominantă aici. Singurul amuzant, în toată povestea, mi se pare momentul lucrului la statuia lui Balzac. După ce, inițial, masivul și îndesatul personaj ar fi urmat să fie reprezentat nud, chestie care-i oripilează pe oficiali și pe critici, marele sculptor își calcă pe inimă și îl îmbracă. Iar de pozat pentru aceasta îi pozează, la un moment dat, o tânără gravidă prin luna a opta sau a noua, căci marele geniu al literaturii universale cam atâta era de burtos.

În rolul lui Rodin este distribuit Vincent Lindon (Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, Cannes, 2015). Izia Higelin apare în rolul Camille Claudel. Rose Beuret, cea cu care sculptorul se va căsători în anul 1916, este interpretată de Séverine Caneele (Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Cannes, 1999).

”Mamă, vacii noastre nu-i e bine. Uite, vine tata cu pielea ei pe băț.” Nici filmului francez nu-i e prea bine, am impresia.

http://www.rador.ro/2017/11/09/festivalul-filmului-francez-2017/
http://www.konbini.com/fr/entertainment-2/vincent-lindon-rodin-jacques-doillon-izia-higelin/
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Monday, October 16th, 2017

Recolta de la Cannes, la cea de a 70-a ediție a sa, n-a fost una grozavă, e părerea unanimă.

Suedezul Ruben Östlund, care, la prima lui prezență acolo, în 2011, a luat doar un vag premiu în secțiunea Coup de Coeur, este distins anul acesta cu Palme d’Or pentru Square, un film mai slab decât cel de atunci.

Și după ce, în 2016, n-au băgat în seamă un Toni Erdmann cel puțin ieșit din comun, ca să nu zicem foarte bun, anul acesta, juriile au dat dovadă de o surprinzătoare larghețe – cel puțin, judecând după împrejurarea că Beguiled a luat Premiul pentru regie.

PĂTRATUL

Cu filmul actual, al treilea cu care defilează la Cannes, suedezul Ruben Östlund a obținut Marele Premiu Palme d’Or.

Este cel mai ambițios, dar și cel mai încărcat/încurcat dintre ele. Cel mai ambițios, sub aspectul multelor probleme pe care le dezbate. Idiot termen, acest ”dezbate” care ne aduce aminte de Scînteia, dar nu tocmai impropriu în cazul de față.

Dar s-o luăm metodic. Filmul se deschide cu povestea unui critic de artă, șef al departamentului PR și Marketing al Muzeului Regal și cu cea a organizării de ”evenimente” cât mai atracțioase – cel mai reușit volet al filmului, făcut din câteva momente de o sardonică ironie. Cum ar fi, de pildă, cel al ”instalației” constând în niște grămăjoare de nisip înșirate pe podeaua unei săli a muzeului. Din vina unor angajați, ele au fost deranjate – ceea ce îi panichează pe organizatori, speriați că vor avea de suportat consecințe, poate chiar financiare, dar care se descurcă până la urmă, rearanjând cu mătura movilițele cu pricina. Ideea fiind că nimeni nu-și va da seama de ”profanare”, nici autorul măcar. Sau momentele speech-urilor de un savantlâc burlesc, ascultate respectuos de un public à la Burghezul gentilom. Întrebarea neexprimată, dar inevitabilă, fiind dacă, ce și cui anume comunică faptul de comunicare artistică din zilele noastre.

Și de asemenea, până unde poate merge toleranța, în scena când un vernisaj este deranjat de obscenitățile zbierate de un cetățean din public – care, însă, trebuie lăsat să se exprime, trebuie lăsat în pace fiindcă e bolnav de nervi.

Un alt moment/mesaj al filmului este cel al străzii, al societății noastre actuale, alienată și necomunicantă. În drumurile sale prin oraș, personajul trece printr-o mare de oameni străină și indiferentă, portretizată în niște cadre care aduc aminte în mod frapant de filmele lui Jacques Tati, sau poate chiar trimit intenționat la ele. Nimeni nu e atent la cel de lângă el, nimănui nu-i pasă de celălalt. Până în momentul când o femeie fuge urlând printr-o piață plină de oameni care o ignoră. Singurul ce-i sare în ajutor este curatorul muzeal în cauză, care, cu această ocazie, rămâne fără ceas și telefon – fiindcă tot incidentul n-a fost decât o scenetă pusă la cale de niște hoți.

Cel care-l va pune pe urmele telefonului furat, prevăzut cu GPS, este subalternul său, un tânăr IT-ist de la muzeu, de origine africană. Este exact reversul, negativul situației din Play, filmul său din 2011, în care un tânăr de culoare fura un celular pe o stradă din Suedia.

O altă fabulă de aici este cea a happening-ului de la un dineu cu invitați în smoking, unde un culturist pe nume Oleg Rogozin interpretează rolul unui cimpanzeu, parcă pentru a pune în aplicare ideile avangardei teatrale din secolul XX privind implicarea publicului în acțiunea scenică. Numai că, luat de val, adică de inspirația interpretativă, Oleg își depășește limitele stabilite de regizor și e cât pe-aci să violeze, de față cu cei vreo sută de invitați, o tânără în rochie de seară. Și abia după niște lungi momente de paralizie generală, asistența reacționează, câteva zeci de bărbați de toate vârstele dând buzna și linșându-l pe originalul performer.

Nu lipsește nici povestea nostimă cu domnișoara care face amor cu personajul principal și vrea neapărat să păstreze ca amintire prezervativul folosit, chestie care-l înspăimântă un pic pe fericitul emițător al conținutului acestuia. Ceea ce trimite, obligatoriu, la povestea de acum aproape douăzeci de ani a celebrului tenisman german care, pe nepusă masă, s-a trezit tătic al unei fetițe cu nume rusesc, dar cu rezultat indubitabil al testului ADN de paternitate.

Leitmotivul care traversează, însă, toată această înlănțuire de parabole cu mesaj deloc ambiguu este cel al cerșetorilor sud-est europeni de pe trotuarele capitalei suedeze. Ei nu ucid, nu tâlhăresc, nu violează, dar deranjează prin murdăria și apucăturile lor mizerabile. Despre ceilalți, cei care fac toate acele lucruri violente, Östlund a vorbit – și încă, foarte convingător – în filmul său din 2011, care era mult mai coerent decât cel de față.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

https://mediarpl.ro/the-square-2017-filme-online-subtitrat-in-romana/


BEGUILED

Filmul simpluț al Sofiei Coppola, un remake bazat pe un scenariu propriu extras dintr-o povestire, după toate aparențele, popular-kitschoasă, relatează peripețiile unui soldat unionist, nordist, din Războiul Civil american, la anul 1864.

Grav rănit, acesta se ascunde într-o pădure, unde este descoperit de o adolescentă care îl va ajuta să ajungă la pansionul de fete unde locuiește împreună cu cele două institutoare și cele cinci colege ale sale. Deși toate astea se întâmplă în Sud, iar locatarele, care au chiar frați morți în lupta cu unioniștii, ar trebui să-l predea autorităților pe rănitul inamic, ele nu o fac, ci îl adăpostesc și oblojesc, spunându-și că au să-l predea după ce el va apuca să se înzdrăvenească.

Prezența unui bărbat, într-un asemenea loc cu desăvârșire cast (și în niște vremuri ale unor conveniențe pe care noi, astăzi, le numim prejudecăți, în vremurile când pudoarea se numea pruderie), declanșează un șir de reacții neașteptate. Sau mai curând, absolut previzibile: în puștoaicele de la internat și în educatoarele lor se trezește feminitatea, pur și simplu. De la o timidă cochetărie la flirt și apoi, la vizitele nocturne în camera musafir/prizonierului convalescent, calea nu e deloc lungă.

Dar ceea ce începuse ca un inofensiv marivodaj se transformă brusc în horror, după ce el este îmbrâncit de o domnișoară ce-l descoperă în pat cu alta, își rupe piciorul rănit, este operat (!) și rămâne cu un singur picior.

Finalmente, domnișoarele complotează să scape de el și îl otrăvesc cu ciuperci. El moare – și cam asta-i tot.

Ceea ce nedumerește, aici, este raportarea la convenție. Dacă începi ca un vodevil cu sugestii frivole, narațiunea rămâne în limitele convenționalului amuzant, fantezist, mai degrabă teatral, cam ca într-o comedie shakespeareană. Dar dacă, după aceea, te cobori la amănunte prozaice, cum ar fi cele ale rănii caporalului unionist, din care Nicole Kidman scoate vreo șase-șapte schije metalice de vreo doi centimetri fiecare, sau la amputația executată de aceeași – te trezești asediat de ”meandrele concretului”. Și începi să-ți reamintești ce-ai învățat în armată: că o explozie care aruncă atîtea schije de dimensiunile acelea nu le proiectează grupat, într-o singură gambă, ci le împrăștie într-un mod relativ uniform, din talpa până-n creștetul nefericitei victime, care ar da certamente ortu popii. Toate astea le știe orice om care-a făcut armata. Sofia Coppola, însă, n-a făcut-o.

Și apoi, văzând (sau mai exact, auzind) că tânăra doamnă îl operează pe seducătorul caporal sub narcoză, începi să te întrebi ca domnul Ion Cristoiu: de unde avea domnița sudistă cloroform? Ce căuta acesta în bucătăria unui pansion distins din Sudul confederat?

Ceea ce te poate ține cu privirea îndreptată spre ecran până la sfârșitul filmului este prezența lui Nicole Kidman și a copilelor ce-i dau replica. Dintre care aș menționa-o neapărat pe Addison Riecke.

Asta mă face să-mi reamintesc că, în cinema, prezența trece înaintea interpretării. Poți fi personaj de film și fără a învăța de undeva meseria de actor, sunt nenumărate exemple. Invers, cu o diplomă în buzunar și chiar cu meșteșug, dar cu o prezență ștearsă, nu merge.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN ediția XXI

Friday, May 5th, 2017

EU, OLGA HEPNAROVA

Olga Hepnarova, 1973

Personajul titular a fost o fată de 22 de ani, după toate aparențele bolnavă mintal, care, în 1973, a intrat cu camionul ce-l conducea în mulțimea de pe trotuar, la Praga, omorând opt inși.

Motivul cel mai probabil, ca să nu spunem cert, au fost propriile-i fantasme, închipuiri date de paranoia și/sau schizofrenia proprie. Ambele, provocate, după cum afirmă specialiștii, de unele dereglări biochimice, ereditare sau dobândite, din organismul uman.

Pentru asta, justiția a condamnat-o la moarte și a spânzurat-o, în 1975. A fost ultima femeie executată în R.S. Cehoslovacă.

În însemnările sale, ea vorbea despre „bestialitatea” celor din jur; în realitate, pare să fi fost vorba “doar” de răceala și mitocănia celor din jurul ei, începând cu propria-i mamă. Precum și de incompetența unor medici-funcționari.  Compensații – băutura, fumatul și relațiile ei lesbiene.

Docu-ficțiunea este acel hibrid care ar mai putea fi numit “telejurnal îmbălsămat”. Respectiv, o repovestire a faptelor fără obligația redacțională a neimplicării, a neutralității.

Filmul regizorilor Petr Kazda și Tomás Weinreb ar putea chiar să pară, la prima vedere, o relatare, o anchetă de tip jurnalistic. Asta, dacă n-ar semăna atât de bine cu Asul de pică și Amorurile unei blonde, de exemplu. Chiar dacă cei doi au realizat acest film fără să tragă cu ochiul la capodoperele cehoslovace de acum 50 de ani, spectatorului cât de cât avizat îi este imposibil să facă abstracție de amintirea lor. “Gheara” stilistică a “leului” a pătruns atât de adânc încât a marcat până și telejurnalul. Acea sărmană fată criminală arăta, în realitate, ca un personaj imaginat de Milos Forman, cu câțiva ani buni înainte de fapta ei.

Chit că marele regizor nu și-a împins niciodată personajele până la crimă. Dar realitatea bate ficțiunea, nu-i așa?

Că acest film ne aduce aminte și de Dansând cu noaptea al lui Lars von Trier, în care criminala spânzurată era o emigrantă din Cehoslovacia, e altă poveste. Poate că danezul s-o fi inspirat și el, un pic, din cazul real de la Praga…

Că ne trimite și la camioanele conduse, vezi Doamne, de psihopați dezamăgiți în amor, care, de vreun an de zile, tot intră în mulțimile de pietoni de pe trotuarele occidentale, e și ea altă poveste…

Michalina Olszanska

Tânăra actriță poloneză Michalina Olszanska, interpreta rolului titular de aici, face față cu abnegație dificultăților rolului său (dacă n-ar fi să mă refer decât la numărul enorm de țigări pe care le fumează) – la fel ca și Marika Soposká, în rolul uneia dintre iubitele ei.

http://www.imdb.com/title/tt2953762/

http://all-that-is-interesting.com/olga-hepnarova-murder

În aceeași ordine de idei:

http://stiri.tvr.ro/video-atentat-la-nisa-de-ziua-na–ionala-a-fran–ei–un-camion-a-intrat-in-mul–ime–cel-pu–in-80-de-oameni-au-fost-uci–i_76443.html#view

http://stirileprotv.ro/stiri/international/atentatul-din-berlin-ce-a-discutat-suspectul-cu-fratele-sau-inainte-de-atac-am-vorbit-cu-el-acum-doua-saptamani.html

*

CEALALTĂ PARTE A SPERANȚEI

Încă un film despre umiliții și obidiții finlandezului Aki Kaurismäki. De data asta, unul din celebra și multpremiata sa trilogie a emigranților, care, după cum a declarat regizorul anul acesta, la Berlinală (unde a luat un Urs de Argint), este ultima sa creație, el intenționând să se retragă.

Combinație paradoxală de Dostoievski și Charlie Chaplin, filmul său de acum spune povestea lui Khaled, un tânăr refugiat din Alep, Siria, a cărui familie a fost omorâtă de o bombă aruncată de una dintre părțile combatante, nu se știe care anume – armata lui Assad, rușii, Statul Islamic, alți rebeli…  Singura supraviețuitoare, în afară de el, fiind o soră ulterior pierdută pe căile refugiului, undeva prin Europa.

Printr-un pur accident, după o lungă și întortocheată peregrinare prin Europa, fugarul nimerește în Finlanda. Unde, după ce depune o cerere de azil, este luat în evidența poliției și a serviciilor sociale, care îl cazează, îl hrănesc și în cele din urmă, îi resping cererea. Autoritățile finlandeze se pregătesc să îl trimită în Turcia, de unde ar urma să fie repatriat, întrucât se consideră că situația din Siria n-ar fi atât de gravă încât să justifice aprobarea unei asemenea solicitări.

Khaled evadează chiar în momentul când apar polițiștii care trebuie să-l ducă la aeroport – și din acest moment, începe noua sa existență, de cetățean finlandez (cu acte false, fabricate de doi adolescenți care se pricep la calculatoare și imprimante).

Existență care, pe de altă parte, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul neprețuit al unui patron de restaurant, sau mai exact de birt fără pretenții și al celor trei angajați ai săi, o trupă de păguboși de un indescriptibil comic sec și absurd,  aducând aminte de poantele lui Buster Keaton. De exemplu, la un moment dat, când un grup de câteva zeci de turiști japonezi dau năvală, atrași de firma pe care scrie “Sushi – specialitatea casei”, bucătarul constată că n-are decât o jumătate de kilogram de pește proaspăt. Așa că-i servește pe japonezi cu niște hering conservat…

“Cealaltă parte” a vieții proaspătului finlandez nu e, însă, la fel de veselă: “ceilalți” sunt, în cazul de față, la fel ca și în alte filme ale lui Kaurismäki, huliganii de pe străzi – neonaziști, în cazul de față – care îi trag o bătaie cumplită „conducătorului de cămile”, cum îi zic ei.

Dar, în viziunea autorului finlandez, Binele învinge. Asta, chiar dacă tânărul oriental cu aer vag chaplinian se alege, în final, cu un cuțit în burtă de la un skinhead care i se adresează cu „mă jidane”.

Inter arme silent musae, era de părere Cicero. Se pare că proverbiala sa zicere devine din ce în ce mai actuală. Când subiectul, când miezul faptic al operei ajunge să pară, creatorului și publicului său, extrem de important și de urgent, de „arzător la ordinea zilei”, se poate întâmpla ca aspectul expresiv, estetic, să le pară ambelor părți implicate mai puțin important – iar asta se vede la fel de bine la Cannes, la Oscar și la premiile Nobel.

Constatare, de altfel, cu atât mai valabilă în cazul unei modeste cronici de film: chiar dacă te pregătești să comentezi un film sub aspectul „artisticității” sale, te trezești analizându-l ca pe o relatare gazetărească, sau ca pe un discurs politic.

Filmul de față este, printre altele, o comedie sentimentală de un umor irezistibil. În afară de asta, Kaurismäki vorbește, aici, despre teribila dilemă actuală a Europei, a lumii civilizate. Ea are de ales între a se lăsa invadată, copleșită de noncivilizație și a se nega pe sine însăși, ripostând cu mijloace dure, pe măsura agresiunii căreia îi este victimă. Asta deoarece, din păcate, singurele mijloace eficiente sunt cele binecunoscute, cele utilizate de statele combatante în al doilea război mondial.

Mai exact, ea are de ales între „Festung Europa” (fortăreața Europa) a lui Hitler și corectitudinea politică. Și între teama de islamiști și teama de propriul său nazism latent.

După cum se știe, ceea ce se numește “conflict tragic” poate fi descris drept necesitatea imperioasă a alegerii între două eventualități la fel de periculoase.

https://www.agerpres.ro/cultura/2017/02/14/berlinala-2017-regizorul-aki-kaurismaki-critica-europa-pentru-lipsa-ei-de-umanitate-in-abordarea-crizei-refugiatilor-18-14-53

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cel-mai-nou-film-al-lui-aki-kaurismaki-in-premiera-in-romania-la-ffe

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017. RĂZBOIUL REGELUI

Monday, April 24th, 2017

CINEPOLITICA nu s-a dezmințit nici la această a șasea ediție.

Deși componenta sa „Cine” a fost ilustrată foarte onorabil de câteva filme care merită prin ele însele, prin artisticitatea lor ca să zic așa, atenția cinefililor, mai ales cea de a doua jumătate a termenului este  cea care a stârnit interes și emoții.

Cu toate că nu era inedit, documentarul de mediu metraj RĂZBOIUL REGELUI a fost urmărit cu real interes de toți cei prezenți la festival, români și străini deopotrivă. Aceasta, fiindcă relatează un fragment important din istoria țării, actul ieșirii României din alianța cu Germania nazistă la 23 August 1944 – și o face “la firul ierbii”, examinându-l de foarte aproape și dând detalii inedite, prin intermediul unui participant ilustru, Regele Mihai.

Filmul produs de John Florescu și regizat de Trevor Poots, producător, printre altele, al unui documentar despre Rudolf Hess, are meritul de a (ne) reaminti că ieșirea României din Axă a scurtat cu cel puțin câteva luni războiul mondial, salvând astfel milioane de vieți de militari și civili. Și că acțiunea de la 23 August, în legătură cu care s-a tot mințit de atunci încoace, s-a datorat în mare măsură regelui.

Filmul acesta este pe jumătate documentar de arhivă și pe jumătate, interviu cu Regele, care povestește, cu remarcabilă acuitate a memoriei și adesea cu umor, faptele la care a luat parte și oamenii pe care i-a cunoscut.

De exemplu, că la una din întâlnirile lor de la Berchtesgaden, Antonescu ar fi vorbit continuu timp de două ore, traducerea în germană durând cam tot atâta, iar Hitler ar fi tăcut în tot acest timp, ascultându-l. Ceea ce, fără îndoială, a constituit un record.

Iar în ce privește aspectul arhivistic, aș observa că e pentru prima oară când văd imagini filmate la 23 august 1944, în Piața Palatului Regal din București. Mulțimea adunată acolo în acea zi era la fel de impresionantă ca și cea de la 21 august 1968, din același loc. Cu mențiunea că cea din 1944 venise acolo, după toate aparențele, spontan, fără s-o fi îndemnat cineva anume.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017. IMAGINEA DE APOI

Friday, April 21st, 2017

Instalat încă din tinerețe în elita cinematografiei mondiale și în programa analitică a școlilor de cinema din întreaga lume (Canalul - 1957 și Cenușă – 1965, printre altele), multiplu premiat (Cannes, Oscar ș.a.), autor al unei opere impunătoare, pline de titluri celebre, Andrzej Wajda a făcut filme cu un singur personaj: Polonia.

Polonia, patria sa, cu suferințele și  cu eroii ei, pe vremuri antihitleriști – și anticomuniști, mai către zilele noastre.

Afterimage, ultimul său film, datat 2016, anul morții sale, este povestea, însă, nu a unui erou, ci a unei victime. Este biografia unui Iov polonez din anii staliniști ai “dictaturii proletariatului”.

Considerat, astăzi, drept unul dintre cei mai mari artiști polonezi ai secolului trecut, pictorul și teoreticianul Władysław Strzemiński (1893-1952) s-a format la școala avangardismului sovietic al anilor douăzeci, cu entuziasmul său novator din vremea când încă nu ajunsese să fie pus la respect de imbecilitatea Realismului Socialist/Stalinist. Printre congenerii și tovarășii săi s-au numărat, în acea vreme, Kazimir Malevici, Vladimir Tatlin și Mark Chagall. A fost, mai apoi, unul dintre fondatorii BLOK – Grupul Cubist, Constructivist, Suprematist din Varșovia.

Filmul lui Wajda reconstituie ultimii trei ani din existența personajului, când, în perioada de mari privațiuni postbelice, noile autorități din Republica Populară Polonă nu vedeau cu ochi buni activitatea conferențiarului Strzemiński de la SHSVA, Școala Superioară de Arte Vizuale din Lodz.

(În ce ne privește, mai cunoaștem un caz de genul acesta: Constantin Brâncuși. Dar să revenim la oile noastre.)

Sugestiile inițiale ale noilor stăpâni, de a abandona abordarea sa modernist-abstracționistă și de a se supune comandamentelor realismului socialist, neluate în seamă de Strzemiński, sunt urmate curând de amenințări și apoi, de măsuri concrete, tot mai drastice. Este concediat, i se distrug lucrările, studenții săi sunt persecutați la rândul lor, e dat afară și din asociația artiștilor plastici, i se interzice să se mai angajeze undeva și astfel, e lăsat fără cartele de alimente (într-o vreme când nu se găsea de mâncare decât “pe cartelă”). În cele din urmă, omul moare de tuberculoză și de foame.

Faptele descrise, după toate aparențele, absolut reale, îndârjirea câinoasă împotriva unui artist care, la urma urmei, nici nu urmărea să spună sau facă ceva împotriva Partidului Comunist Polonez (și care era, în plus, mare mutilat de război) – toate acestea pot părea chiar neverosimile unuia care n-a trecut prin acele experiențe. Din păcate, însă, ele sunt reale – și trăite de o mare parte dintre oamenii vremii.

Filmul lui Wajda, cu atmosfera lui grea, apăsătoare, vorbește despre amestecul de teamă, slugărnicie, josnicie, prostie și răutate care stă la baza vieții sociale. Inclusiv a celei dintr-o țară comunistă. Precum și de rarele pete de omenie care mai împestrițează amestecul în chestiune.

În rolul principal, Bogusław Linda își construiește, cu mijloace de o mare austeritate, o apariție mai mult decât convingătoare, memorabilă.

În lucrările teoretice ale lui Strzemiński, prin “powidok” (“afterimage”, în traducere) se înțelege imaginea latentă formată pe retină, în culori complementare, a obiectului pe care-l privim.

Afterimage este și nu este apocaliptica “imagine de Apoi” din ingeniosul caiet-program-invitație-pașaport al prezentului festival bucureștean, asta depinde de privitor. Căci, totuși, să nu ne precipităm, încă n-a venit, până la Apocalipsă mai e un pic.

S-ar putea, însă, ca prin acest cuvânt enigmatic adoptat ca titlu pentru ultimul său film, Wajda să fi desemnat imaginea despre lume și oameni pe care și-o poate face un om trecut prin revoluționarismul din anii 20 al personajului său, după împlinirea catastrofal-comunistă a viselor de justiție socială ale intelighenției europene de la începutul secolului douăzeci. Nu e exclus să fi avut în vedere ceva de genul „mintea românului/polonezului de pe urmă”.

Iată, deci, încă un film care dă de gândit. Cui are cu ce.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017 (ediția 6)

Tuesday, April 18th, 2017

http://www.cinepolitica.ro/ro/2017

Programul festivalului

20.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-the-king-who-tricked-hitles

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-afterimage

21.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-human-harvest

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-beyond-the-mountains-and-hills

22.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-film-mercy-street-strada-sperantei

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-trump-vs-clinton

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-the-apprentice

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-putin-forever

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-chez-nous

23.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-film-testoasa-rosie-la-tortue-rogue

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-la-drum-cu-tata

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-clash

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-their-finest

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST ediţia a 7-a

Friday, October 14th, 2016

MA LOUTE

Văzând, la ediţiile precedente ale acestui festival, La vie de Jésus (1997) şi Hors Satan (2010), am crezut că ororile şi atrocităţile descrise în ele erau doar aşa, nişte figuri de stil, că Bruno Dumont, autorul lor, „se rupe-n figuri”, cum se spune la noi, pe Calea Griviţei, doar ca să-l epateze suprarealistic pe burjui şi să mai atragă, cumva, atenţia juriilor de pe la festivaluri.

Astăzi, însă, după vizionarea recentului său Ma Loute, încep să mă cam îndoiesc de asta.

Încep să cred că „figurile” lui, suprarealiste ori de alt soi, sunt curate obsesii. Pentru că, în linii mari, cam la fel se petreceau lucrurile şi în cele două susmenţionate: cu criminali bizari şi sadici interpretaţi de nişte neprofesionişti cu mutre înfiorător de autentice, cu demenţe, crize de epilepsie şi spume la gură, la propriu. Şi cu violenţe sângeroase filmate în modul cel mai meticulos cu putinţă.

În filmul de acum, e vorba despre vacanţa petrecută de o familie bogată la vila sa de pe ţărmul Canalului Mânecii, undeva, pe lângă Calais. Şi despre coliziunea dintre aceşti oameni, cu averea, educaţia, prostia şi multele lor prejudecăţi – şi oamenii săraci şi aspri din satul de pescari învecinat.

Cu ce plusează, de astă dată, Dumont? Cu canibalismul. Personajele din  filmele lui precedente nu haleau carne de om. Ceea ce, desigur, e o exagerare pe care n-o s-o creadă nimeni, că doar pescarii normanzi din 1910, când e plasată acţiunea acestui film, n-or fi fost ucrainienii înfometaţi de Stalin în 1932.

Şi unde nu prea inventează, unde nu fantazează el? În descrierea pe care o face familiei burgheze din nordul Franţei (chiar dacă ea e, sub alte aspecte, caricaturală): consangvină şi alcoolică, printre altele. Averea se păstrează în familie însurându-te cu vărul/verişoara, de gradul doi sau chiar unu, ce mai contează avariile genetice, important e ca părăluţele să nu ajungă pe mâini străine. Ideea canibalismului o fi, poate, o licenţă poetică inspirată din Maşina timpului de H. G. Wells, dar cea cu alterarea fondului genetic al naţiei cam corespunde, am impresia, realităţii în nordul Europei.

În ce mă priveşte, am vizitat odată un prosper oraş scandinav, care aloca aproape un sfert din buget pentru îngrijirile acordate handicapaţilor săi – cea mai mare parte dintre aceştia, cu sindrom Down, o defecţiune genetică. Am să ţin minte cât voi trăi scena dintr-un restaurant local, când un grup de vreo 15-20 de asemenea năpăstuiţi, a căror vârstă era imposibil de precizat, au intrat, însoţiţi de infirmierele lor (voluntare), ca să bea câte un pahar de bere. Aşa că rolul imigranţilor din ţările calde n-o fi, acolo, doar cel de a munci în fabrici şi pe ogoare.

Dar să ne reîntoarcem la filmul nostru. Pe lângă faptul că aici joacă – senzaţional – Juliette Binoche şi foarte bine Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi, Didier Després şi Cyril Rigaux, mai avem de a face şi cu câţiva neprofesionişti, printre care, Brandon Lavieville şi Thierry Lavieville au, în rolurile tânărului pescar-salvamar-canibal-uşor arierat şi al tatălui său, înfăţişarea cea mai convingătoare ce s-ar putea imagina. Respectiv, nu ţi-ai dori să te întâlneşti noaptea, pe stradă, cu ei.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571

SLUJNICA

Alte tutungerii, alte moravuri”. Mi-a tot venit în gând vorba asta (care, pare-se, îi aparţine lui Teodor Mazilu) văzând Slujnica regizorului Park Chan-Wook.  Asta, din cauza lungilor sale secvenţe de lesbianism, filmate încă mai pe bune decât cele de acum trei ani, din La vie d’Adèle, cu care francezul Abdellatif Kechiche a luat Palme d’Or şi premiul FIPRESCI la Cannes (plus Premiul César).

După ce m-am mai informat un pic, am aflat, însă, că „tutungeriile”, în cazul de faţă, n-au fost chiar altele, sau nu chiar în întregime: faptele, acţiunea actualului film  sud-corean sunt extrase din romanul Fingersmith, o „ficţiune gotică” a englezoaicei Sarah Waters, cu acţiune plasată în era victoriană, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După care, de altfel, BBC-ul a făcut un mini-serial, în 2005. Cum pe acesta nu l-am văzut, rămâne că nu mă pronunţ asupra moravurilor de acolo.

Cele evocate, însă, în Slujnica, sunt de un rafinament atât de …rafinat cum probabil că numai absolvenţii de Ştefan Gheorghiu (actualmente, SNSPA) îşi puteau imagina.

O paranteză: înainte de 1989, n-ai fi întâlnit nicicum cuvintele „rafinat” şi „rafinament” în vreo cronică sau recenzie, să nu mai zic de articol din Scînteia – pentru că, în mintea factorilor responsabili de atunci, care semănau, în general, cu Dragnea, ele aveau conotaţii categoric sexuale. După cum se ştie, pe vremea aceea, ne concepeam copiii numai în pas de defilare.

Dar să revenim la oile noastre. Filmul, adaptarea lui Park Chan-Wook se petrece în anii 30, perioada ocupaţiei japoneze a Coreii.

Un tânăr şi elegant conte japonez (Ha Jung-Woo îl cheamă pe interpret, nu ştiu dac-aţi auzit de el) face cunoştinţă cu domnul Kouzouki (Cho-Jin Woong), un foarte bogat colecţionar de artă şi de rarităţi bibliofile. Numai că nimic nu e ce  pare: nici bătrânul nu e vreun nobil japonez, aşa cum pretinde – şi nici tânărul. De fapt, acesta din urmă este un escroc corean care nu urmăreşte  decât să o seducă pe Hideko, nepoata connaisseur-ului (Kim Min-Hee, se pronunţă Gim Min-Hui), moştenitoare a unei mari averi şi aflată, deocamdată, sub tutela acestuia. Pentru asta, el pune la cale un plan întortocheat, cu complicitatea unei tinere slujnice coreene (Kim Tae-Ri), pe care le-o plasează gazdelor sale. Planul se va dovedi, însă, uşor de realizat, inocenta Hideko fiind sătulă de sclavia sa aurită. Unchiul tiranic este, printre altele, un colecţionar de literatură pornografică în ediţii rare, pasiune împărtăşită cu alţi câţiva amatori plini de bani, pe care-i invită la şedinţe de lectură – iar lector le este ea, nepoata, costumată în tradiţionalul kimono şi citind, adică interpretând în modul cel mai distins, respectiv excitant, cu putinţă.

Urmează câteva păcăleli reciproce care fac tot hazul acestei comedii cu pungaşi; cea mai spectaculoasă constă în aceea că domniţa şi noua ei slujnică se îndrăgostesc una de alta, ceea ce dă naştere lungilor scene de lesbianism de care pomeneam la început.

În final, după ce pretinsul conte cu mutră de Mackie-Messer pune mâna pe bani, aceştia ajung la tânăra domniţă, care evadează cu ei. Şi cu recenta sa iubită. În timp ce ingeniosul conte, căzut în ghearele colecţionarului-căpcăun, va sfârşi în chinuri cumplite.

Toate acestea sunt povestite polifonic, într-un mod care aduce aminte de celebrul Rashômon al lui Kurosawa, cu multiplicitatea sa de perspective narative.

Spectatorul care se va abstrage de la contemplarea celor două frumuseţi exotice susmenţionate va observa, fără îndoială, şi asta.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179

TONI ERDMANN

Candidat german la Palme d’Or de anul acesta şi la Oscar-ul de la anul pentru cel mai bun film străin, distins cu Premiul FIPRESCI, filmul tinerei regizoare Maren Ade (se pronunţă Marin Adei), co-producţie germano-austriacă cu acţiunea plasată în România şi turnat aproape în întregime la Bucureşti, este o comedie cu aer absurd care vorbeşte despre lucruri nu tocmai vesele.

Cum ar fi, mai întâi, înstrăinarea, alienarea omului realizat, a omului de succes din lumea noastră actuală; de pildă, în cazul de faţă, a unei tinere energice şi ambiţioase care ţinteşte un post de conducere în filiala bucureşteană a unei mari corporaţii germane din domeniul petrolului – extrem de convingător interpretată de Sandra Hüller. Plecată de acasă de mai mult de un an, hipermeticuloasă, preocupată, stresată, neavând timp pentru viaţă personală şi alte “fleacuri”, ea lasă până şi grija legăturii cu propria-i familie în seama secretarei.

Tatăl ei (Peter Simonischek), un profesor de muzică pensionar, care trăieşte singur, este diametral-opusul ei: un hippie bătrân ţinându-se tot timpul de farse, reuşite câteodată şi stupide, enervante pentru toţi cei din jur în celelalte cazuri. Toate acestea, însă, ascund nefericirea de a se vedea singur, abandonat la bătrâneţe de unicul său copil, fiica sa care locuieşte într-un apartament de lux dintr-un cartier exclusivist al Bucureştiului.

“Mi-am angajat o fiică-surogat”, îi spune celei reale, atunci când vine pe capul ei la Bucureşti. Unde comite o serie întreagă de trăznăi pendulând între pueril şi inept – printre care şi pe cea de a se da drept …ambasadorul Germaniei în România – periclitând astfel reputaţia fiicei sale în microuniversul teribil de snob al corporatiştilor locali.

Toate acestea seamănă un pic cu Follow me, un film din 1972 al lui Sir Carol Reed, cu Mia Farrow şi Topol. Numai că insolitarea fantast-poetică a filmului de atunci (datorată, ce-i drept, marelui dramaturg Peter Shaffer pe post de scenarist) este aici una ceva mai directă. Asistăm, de exemplu, la un fel de act sexual filmat fără ocolişuri, pe care pensionarele de pe strada mea l-ar numi “hardporn”.

Şi mai apoi, la o extravaganţă şi mai şi: nevoită să organizeze un “team building” la ea acasă, stresată la culme şi rămasă în totală pană de idei, eroina îşi primeşte oaspeţii în pielea goală.

Ei vezi, toate astea nu s-ar fi putut întâmpla în filmul din 1972… Ce să-i faci, lumea merge înainte, nu stă pe loc…

În ce mă priveşte, însă, rămân la vechile mele idei (numiţi-le fixe, dacă aşa vă sună mai bine): că, pentru a face asemenea lucruri îndrăzneţe, provocatoare, e cazul să arăţi cel puţin ca un topmodel de faimă planetară. Adică, să arăţi nu tipic, ci exemplar şi excepţional, dacă mi se permite să mă exprim ca la orele de învăţământ ideologic de pe timpuri.

Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat în filmul de faţă.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16386

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2015 (2)

Saturday, May 2nd, 2015

a apărut ATENEU - Bacău, nr.4/2015

http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2015_04net.pdf

CIOCĂNITOAREA RUSEASCĂ

Ciocănitoarea rusească e un film surprinzător. Ba chiar năucitor, putem zice. Americanul Chad Gracia, cel mai celebru regizor de pe strada sa, sau, cine ştie, chiar din cartierul său, a făcut, cu un buget incredibil de redus, de nici o sută de mii de dolari din câte-am auzit, un fel de documentar-artistic-urmat-de-dans, o reconstituire de lung metraj, despre istoria Uniunii Sovietice, Războiul Rece, situaţia politică actuală a Ucrainei şi soarta lumii, în general.

Plus adevărul despre catastrofa de la Cernobîl, revelat de Fiodor Alexandrovici, un tânăr artist kievlean, aparent uşor machit ori drogat (sau doar dopat cu literatură Science Fiction semnată de celebri autori sovietici). În esenţă, junele artist afirmă că explozia nucleară din aprilie 1986 a fost provocată intenţionat de unul sau mai mulţi înalţi demnitari sovietici pentru a împiedica o iminentă anchetă cu privire la grandiosul eşec al unui obiectiv militar de maximă importanţă strategică, situat în imediata apropiere a centralei atomoelectrice de la Cernobîl.

El se numea DUGA şi potrivit lui Fiodor, ar fi fost o instalaţie menită să controleze minţile adversarilor, adică ale americanilor, transformându-i în nişte Zombies incapabili de gândire şi de acţiune.

Însă, după toate aparenţele, obiectivul în cauză, care încă se află acolo, la doi paşi de „sarcofagul” ruinei radioactive, era o instalaţie radar de o putere colosală, înaltă de câteva zeci de metri şi întinsă pe sute de metri, care ar fi urmat să servească drept sistem de avertizare timpurie în cazul unui atac cu rachete îndreptat împotriva teritoriului sovietic. (De altfel, misterioasa instalaţie seamănă bine cu radarele amplasate pe coastele din estul Angliei, în al doilea război mondial. Numai că e de zece ori mai mare.)

DUGA ar avut capacitatea de a „vedea” chiar şi dincolo de linia orizontului, identificând rachetele nucleare inamice cu 25 de minute înainte de ajungerea lor la ţintă, spre deosebire de radarele sovietice folosite în acea perioadă, care permiteau o anticipare de numai 10 minute – răgazul mai lung anvizajat urmând să permită o coordonare mai eficientă a ripostei. Adică a sfârşitului lumii, pe scurt, căci asta înseamnă riposta „simetrică” la un atac nuclear.

Numai că măgăoaia n-a produs decât necazuri: pe lângă faptul că emisia sa cu frecvenţa de 10 hertzi putea fi auzită ca un pârâit deranjant continuu, inclusiv în aparatul de radio al oricărui american (de unde şi numele de „ciocănitoare rusească”), ea a perturbat mai ales telecomunicaţiile pe propriul teritoriu sovietic. Şi dat fiind că preţul instalaţiei ar fi fost de 2 ori mai mare decât al centralei atomoelectrice din vecinătate, adică de cca 7 miliarde de ruble, iar eficienţa, nulă, responsabilii proiectului s-ar fi temut de cele mai aspre sancţiuni – respectiv, de pedeapsa capitală.

Aşa că au aranjat lucrurile în aşa fel încât, de la Moscova, să se dea inginerilor centralei ordinul de a efectua un experiment periculos, care s-a sfârşit cu explozia scontată a reactorului şi cu abandonarea întregii zone puternic iradiate, în care accesul e interzis până-n ziua de azi.

Acestea sunt lucrurile povestite de tânărul artist ucrainian. Dovezi în sprijinul lor? Oh, nu, aşa ceva nu există.

Există, însă, reticenţa tuturor celor intervievaţi, foşti angajaţi ai centralei, foşti factori mai mult sau mai puţin responsabili, foşti „oameni sovietici”, cum le plăcea să-şi spună, care nu vor să furnizeze nici un detaliu concret cu privire la fapte, deşi unii s-au aflat chiar în miezul lor.

Şi mai există, ca de obicei în cazuri din acestea, un vid arhivistic total. Nu există în arhive nici un fel de documente cu privire la catastrofa de la Cernobîl – aşa cum nu există, la noi, nici o statistică a îmbolnăvirilor de cancer de după aprilie 1986.

Şi mai există, chiar în acest moment, norul de fum, posibil radioactiv, al marilor incendii de vegetaţie din preajma centralei.

Este această docu-ficţiune o elucubraţie ? În linii mari, da.

Dar, orice s-ar zice, e o elucubraţie de actualitate. Poate la asta se vor fi gândit americanii, când i-au dat Marele Premiu al Juriului secțiunii World Cinema la festivalul Sundance 2015.

Precum şi juriul de la Bucureşti, care i-a acordat trofeul CINEPOLITICA 2015.

http://www.sundance.org/projects/the-russian-woodpecker

http://educate-yourself.org/cn/russianwoodpecker2008.shtml

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

TERRY GILLIAM deschide a 4-a ediție BIEFF !

Wednesday, December 4th, 2013

Gala de deschidere BIEFF aduce în premieră în România cel mai nou lungmetraj al maestrului filmului experimental Terry Gilliam, THE ZERO THEOREM. Proiecţia va avea loc în prezenţa regizorului la Cinema Pro, miercuri 11 decembrie, și va fi precedată de un Masterclass susținut de acesta la Cinema Studio. Evenimentul și prezența regizorului în România sunt posibile datorită sprijinului generos oferit de British Council, JTI și MediaPro Distribution.

LA VIE D’ADÈLE / CANNES À BUCAREST

Friday, November 1st, 2013

http://www.lapunkt.ro/2013/10/31/adele-si-vidul-de-aur/

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.
Ileana Bârsan (pe care n-o cunosc personal) îl descrie cât se poate de judicios, în comentariul ei intitulat ADÈLE ŞI VIDUL DE AUR.
Şi eu sunt de părere, ca şi ea, că filmul franco-tunisianului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

*

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornohorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com