Ciocu-mic.Ro

La marginea orașului vechi începea cimitirul de mașini. Privind grămezile de table multicolore, m-am gândit că ”cimitir” nu e cea mai potrivită denumire pentru tot acest bâlci. Venisem să fac câteva fotografii ale acestui loc, orice s-ar spune, neobișnuit. Caroseriile desfigurate și piesele, câteodată enorme, de metal pot avea înfățișări bizare, o știam bine. Fotografiasem odată o albie de tablă scofâlcită care, privită din unghiul ales de mine, semăna cu Voltaire. Luasem un premiu pentru fotografia aceea.

Dar simpatia mea pentru metalul torturat era mai veche. Pop art? Tinguely? Calder? Poate, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aiurelile, fie și amuzante, ale câtorva indivizi neurastenici ori drogați m-au făcut să particip la suferința barelor contorsionate de metal ieșind din ruinele ucrainene. Mă gândeam la toate astea privind grimasele tragicomice ale fostelor automobile.

Chiar în fața mea se deschise o portieră rămasă ca prin minune intactă – și un tânăr elegant coborî dinăuntru.

Mă privea în ochi. Am simțit un fior, deși omul avea o expresie binevoitoare.

- Bine ați venit. Vreți să fotografiați?

Am dat din cap a încuviințare.

- Foarte bine. Eu sunt inginerul-șef.

Am dat mâna cu el și am schițat gestul de a-mi căuta actele.

- Lăsați, a dat el din mână de parcă ar fi știut ce vreau să fac. Aici nu-i nevoie de legitimație. Să mergem.

- După dumneavoastră, am spus.

Începeam să mă simt uluit. Treceam cu ușurință prin cotloane de metal care-mi păruseră accesibile doar șoarecilor. Dar tocmai șoarecii n-aveau ce căuta printre tablele astea. Ar fi murit de foame.

Ceea ce crezusem că e o aglomerare amorfă de resturi metalice se dovedea a fi, în ciuda vitezei cu care o înregistram, o arhitectură bine închegată. M-am temut că o să mă coc sub tablele aflate în bătaia soarelui de vară, dar, ciudat, înăuntru era răcoare. Mi-am ridicar gulerul.

Inginerul șef îmi aruncă o privire amuzată.

- Dumneavoastră nu vă e frig? l-am întrebat.

- Sunt obișnuit. De altfel, temperatura e constantă.

- Tot timpul? Iarna trebuie să fie ca la Polul Nord.

- Aici nu există iarnă.

Am zâmbit acru. Avea un umor cam negru inginerul. Și în definitiv, în ce fel de buncăr voiam să intrăm? Era clar că cimitirul de mașini nu e decât camuflaj pentru uzina asta subterană, sau ce-o fi ea, din care încă nu văzusem nimic. Iar dacă era un obiectiv atât de secret, cum de fusesem invitat înăuntru, ba încă și cu aparatul fotografic?

Începeam să mă lămuresc: inginerul ăsta simpatic n-are altceva de făcut decât să mă atragă înăuntru, unde îmi imaginam că mă așteaptă niște băieți zdraveni, hotărâți să afle cu orice preț motivele reale ale hoinărelii mele prin cimitirul de mașini.

Mergea cu un pas înaintea mea. Mi-am propus ca, de îndată ce voi găsi un pietroi sau o piesă

metalică aruncată pe jos, s-o înșfac și să-l pocnesc cu ea, apoi s-o rup la fugă îndărăt. L-am privit atent: costumul său elegant avea un aspect scorțos, cam ca salopetele pompierilor. Trecând pe lângă un perete, se lovi ușor și făcu zgomot care mi s-a părut mult prea puternic pentru galeria în care ne aflam. Își șterse mâneca și auzii din nou hârșâitul acela metalic, asemănător cu al pașilor noștri pe podeaua de tablă.

- Costumul dumneavoastră sună așa?

- Da. De ce vă mirați? E dintr-o țesătură de aluminiu.

Eram tot mai uluit, dar n-am apucat să-l mai întreb nimic, frapat acum de altceva: se auzeau voci, glasuri omenești.

- E de necrezut, am halucinații, sau ce…?

- Ce anume?

- Să nu râdeți de mine. Se aud voci prin blindajul ăsta.

- Păi aici sunt oameni, puteți să-i vedeți.

Îmi arătă cu degetul o deschizătură în perete. Prin ea se zărea un fel de grotă metalică, în mijlocul căreia se afla un televizor, iar în fața acestuia, pe o sofa, un bărbat și o femeie.

- Dar… ce fac ei acolo?

- Cum ”ce fac”? Trăiesc!

- Aici sunt oameni? vreau să spun, aici se trăiește?

- Evident. O lume fără oameni nu există. Oamenii feresc lumea de rugină. Ei o duc mai departe. Ei construiesc.

Am privit prin alte câteva deschizături, prin câteva ferestre mai bine zis (de fapt, îmi vine să le numesc ambrazuri). Oamenii munceau, mâncau, citeau, făceau dragoste, se certau și încă vreo câteva alte lucruri, nu prea multe.

- Haide, zise nerăbdător inginerul. Ați privit destul.

Coborîrăm două trepte. Apoi, drumul făcea o cotitură, iar după colț se afla un automobil vechi.

- Mai avem o bucată bună. Urcați-vă.

Inginerul conducea atent printr-un labirint de străduțe metalice pustii și întunecoase.

- Sunt multe mașini aici?

- Toți oamenii au câte una, spuse el tare. Apoi încet, aproape șoptit: dar nu prea e benzină, avem un pic de criză.

Și din nou tare:

- Și câte un televizor și câte un calculator și câte un frigider… și altele de genul ăsta. O să aveți și dumneavoastră.

- Opriți! Eu mă întorc!

Inginerul zâmbi trist.

- Credeți că mai e posibilă vreo întoarcere? Și unde vreți să vă întoarceți?

- Afară! La soare!

- Nu există soare. Căldura omenească ține locul vreunui așa numit Soare. Fără căldura asta n-ar mai exista nimic, totul ar fi rugină.

- Dar unde mă duceți?

- Într-un loc care a început  să ruginească.

- Dar ce caut eu acolo?

- Alungi rugina. Prezența ta (renunțase la ”dumneavoastră”) va face dintr-un loc sumbru unul plin de lumină. Omul e măsura tuturor lucrurilor. Fără Oameni, Lumea s-ar prăbuși – citeai majusculele în glasul inginerului.

- Dar lumea asta e un cimitir de mașini!

- Eronat. Nu există așa ceva. ”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Și de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”

L-am privit. Chiar arăta ca o grămadă de rugină. Un maldăr de fier vechi citându-l pe Donne, o cochilie uscată și sfărâmicioasă dându-se drept ființa vie, fragilă și prețioasă, care făcea odată perle!

- Bine, dar toate astea arată ca niște peșteri, am mai zis eu.

- Nu mai fiți dumneavoastră așa platonician, a revenit el la persoana a doua plural. Să nu uitați că peșterile acestea sunt legate între ele. E un lanț infinit de peșteri. În care se află oameni, nu uitați asta! Oamenii sunt mândri de a fi Cariatidele și Atlașii care susțin bolta peșterilor astea!

- Dar eu nu vreau să fiu statuie! Cel puțin, cât timp sunt viu! Nu pot, nu vreau!

- Cu toții suntem asemenea statui. Dumneavoastră veți fi plasat mai departe decât toți ceilalți. Pentru că sunteți ultimul sosit.

Și ne-am continuat drumul.

.

După ce am ieșit de acolo, mi-am developat filmele. …Erau goale. Virgine. Îmi venea să le calc în picioare, cu aparat cu tot.

Dar mi-a trecut repede – și am înțeles și am început să râd: lumea aceea, în care imobilismul trecea drept eternitate, nu reușea să lase nici cea mai palidă amintire, nu reușea să dureze – decât doar în somnul meu agitat.

Counter instalat la 04.05.2023

De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.

*

Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.

*

I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.

https://adevarul.ro/stiri-externe/sua/trump-intre-cadavru-politic-si-marele-2256043.html?fbclid=IwAR3qnYqZ8pjjmxbTVYYC7ZuaTFVEllXMQZIWWW08hXpKBoiccfhN

*

Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…

Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.

Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!

Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?

*

https://dosaresecrete.ro/tragediana-sarah-bernhardt-fiica-unei-curtezane-si-a-unui-necunoscut/

Bine că e mă-ta fată de popă.

*

Numai cine n-a mers la școală poate crede că acolo se învață carte.

https://www.youtube.com/watch?v=yb2b8nSCdRY

*

PACE PE PĂMÂNT ȘI ÎNTRE OAMENI BUNĂ ÎNVOIRE

Uitați că v-am omorât. Noi am uitat deja.

*

”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?

*

O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.

*

București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir c’est mourir un peu.

*

FIOR ONTOLOGIC

Există șobolani în Paradis?

*

Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.

*

Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.

*

CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ

Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.

*

PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE

Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.

Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.

Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.

Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!

Counter instalat la 22.04.2023

de

Dan Predescu

* În troleul 70, prin anii 80, vara

Arşiţă, înghesuială, duhoare. Şi în tot iadul ăsta, un băiat de vreo 23-24 de ani, nici înalt nici scund, nici mai înţolit nici mai dezbrăcat, nici mai prezentabil nici mai urât decât alţii de vârsta lui, se trezeşte că tipa de alături, o blondă slăbuţă, minionă, cu cel puţin cinci ani mai mare ca el, se dă pe lângă el, se lipeşte de şoldul lui, alunecă uşurel – chipurile, dusă de val, de aglomeraţie – până ajunge faţă-n faţă şi sfârşeşte prin a se înfige, pur şi simplu, în el, în modul cel mai neechivoc şi agresiv cu putinţă. Băiatului nu-i vine să creadă ce i se-ntâmplă.

Au coborât în centru, iar el i-a pupat mâna și i-a zis că-l cheamă Edy. Ligia, s-a recomandat ea. Apoi au intrat în barul din pasajul subteran de la teatru, lângă veceul public și au comandat două coctailuri Pipiroz.

- Lasă, zice ea la urmă, fac eu cinste. Hai să mergem, bem o cafea. Dar nu aici, ăștia fac o mizerie, o pișoarcă.

…După ce, la foarte puţin timp după aceea, a făcut amor cu ea, în garsoniera ei minusculă din apropiere, o întreabă, încă nedezmeticit:

- Totuşi, cum dracu’ ţi-a venit aşa, hodoronc-tronc, să te dai la mine? Adică, mă rog, cum să spun, de ce tocmai la mine?

- Erai singurul de acolo care nu miroseai a transpiraţie, zice ea, roşind. Uite, mai miroşi şi acum a deodorant, şi îl sărută încă o dată.

Apoi ea vine cu ibricul din bucătăria ei minusculă, în care nu încape decât o persoană. Și în timp ce-şi beau amândoi cafeaua – naturală! – îi povesteşte că a primit un sfert de kil, boabe, de la un fost client al ei. Fost, pentru că ea nu mai profesează.

- Ce anume? întreabă el.

- Am fost cosmeticiană, zice ea. Adică manichiuristă, la Igiena. Dar m-am lăsat, că prea era bătaie de joc leafa aia, dacă n-ar fi fost bacşişurile, muream de foame. Ştii ceva, du-te repede şi te spală pe mâini cu apă fierbinte …stai să-ţi încălzesc într-o cratiţă, că aia de la robinet e cam rece. Hai să-ţi aranjez unghiile, uite în ce hal sunt, le rozi?

- Bacşişurile erau mai mult de la clienţi, continuă ea mânuind o forfecuţă subţire, alea de la cliente erau mult mai mici. Bine, nu dădeau ei bacşiş numai pentru manichiură, ‘ţi-nchipui. Pe care-l vedeam mai băiat de viaţă făceam eu cum făceam şi-l aduceam acasă, râde ea, pentru partea a doua. Asta, sigur, numai dacă-mi cerea el numărul de telefon. N-au fost mulţi, zece, poate douăzeci, dar toţi, băieţi salon, directori, ingineri şefi, procurori, fotbalişti. Băieţi cu bani. Şi bine crescuţi. Iar ăştia m-au mai recomandat şi ei pe la prieteni… aşa că l-am lăsat dracului de serviciu… şi-am pornit-o pe cont propriu. Liber profesionistă, râde ea. N-am mulţi prieteni, eu aşa le zic, prietenii mei, poate doi sau trei pe zi, sunt şi zile cu un singur musafir, dar nici nu-mi trebuie mai mulţi, armăsari sau tovarăşi serioşi, impotenţi, mie mi-e totuna… Nu mă omor să fac zece mii de lei pe lună, cinci sau şase mi-ajung, ba mai trimit şi maică-mi, la ţară. În judeţu’ Suceava, că eu de-acolo sunt.

* Prin anii 90

La câţiva ani după aceea, şi după ce a uitat de acest amor de o oră şi jumătate din deceniul precedent, Edy, care este acum funcționar la A.N.R.P., dă de Ligia în Palatul Parlamentului. Şi află, stupefiat, că ea (care arată mult mai bine ca în urmă cu cinci ani, când au petrecut împreună, în minuscula ei garsonieră, aproape două ore) este acum secretara unui senator teribil de important, şeful unei comisii a Camerei Deputaţilor.

- Sunt în anul patru la Drept. La Ecologică, îi şopteşte ea.

De unde mama dracului anul patru? se miră el în sinea-i, că de la Revoluţie n-au trecut decât trei? Dar ţine cugetarea asta pentru sine.

* Întâmplări cu Moș Crăciun

Domnu Stan a ieşit ieri la pensie. Asta nu e o bucurie nici dacă ai o pensie de ştab, una babană, nici una ca a lui, de doi lei şi-un fâs.

A dat de băut băieţilor din birou, puştilor pe care el îi crescuse, îi introdusese, respectiv îi băgase cu nasul în spaimele şi mizeria legislaţiei, îndrumându-i prin jungla amazoniană a Codului Fiscal şi prin hăţişurile cu colţi şi gheare avocăţeşti ale contestaţiilor în anulare. A fost o băută scurtă, spre deosebire de cele din fiecare sâmbătă după amiază, care se prelungeau, uneori, până duminică dimineaţa.

Cei trei tineri absolvenţi de Drept şi de A.S.E. erau trişti. Chiar ţineau la domnu Stan, moşu’ (Moş Crăciun, aşa îi ziceau, nu pentru că le-ar fi adus vreun dar, ci pentru că, la una din beţiile lor de pomină în care nu se lăsau până nu-l băgau şi pe el, bătrânul s-a apucat să le explice de ce un domn serios, de o anumită vârstă, e bine să aibă o iubiţică, o studenţică, o păpuşică pe care să o răsfeţe cu generozitate, şi anume fiindcă, la vârsta aia, dacă nu eşti Moş Crăciun, te ştie lumea de Moş Tăgârţă. Aşa că Moş Crăciun i-a rămas numele).

Dar din ce naiba o fi întreţinut Moş Crăciun o iubiţică de douăj’ de ani, asta ar putea fi o întrebare. Căci salariul lui de referent-unu n-ar fi dat de bănuit nici unui cadrist ori miliţian vijilent, pe vremea ailantă, înainte de opzeşnouă, iar cine ştie ce amănunte picante despre viaţa lui de după orele de program nu se cunoscuseră vreodată.

Căci domnul Stan nu avea studii. Adică avea, dar numai pe jumătate, sau pe treisferturi, sau cum vrei să le spui, având în vedere că nu le terminase. Nu avea examenul de Stat, adică diploma de licenţă, cum i se zicea pe timpuri. În realitate, însă, din firava lui leafă și apoi, din pensia și mai debilă, abia de-și putea permite, o dată pe lună, o vizită la Ligia, vecina lui de la mansardă. ”Moșu’ e ca ciclul, la dată fixă, o dată pe lună” râdea aceasta.

* Ședințe

Ședință a asociației de locatari, cu obișnuitele vociferări și câteodată, păruieli. Unul la vreo treizeci de ani se ia în gură cu domnul Stan, pe chestia, inevitabil, a costului întreținerii și-i spune “ce nu-ți convine, tataie, că poate nici n-apuci s-o plătești pe următoarea?”

“Da’ dacă n-apuci tu?” ripostează bătrânul.

Întâmplarea face ca a doua zi de dimineață, tânărul impertinent să fie făcut zob de o basculantă cu moloz, de la demolări, pe o trecere de pietoni din Piața Unirii.

Cei o sută și ceva de locuitori ai blocului, în mare parte milițieni și membri de partid fără absențe la orele de Socialism și de Ateism Științific, rămân trăzniți, drept care, la următoarea adunare generală, domnul Stan este ales în unanimitate președinte al asociației, funcție în care rămâne, netulburat de cineva, timp de șase ani după aceea. Adică, până la moartea lui, mincinos profețită de tânărul scandalagiu de care vorbirăm. Iar cu această ocazie, se constată că el golise conturile asociației și că nimeni nu putea să recupereze ceva, de pe urma lui nerămânând decât mobila sărăcăcioasă din garsoniera cu chirie la stat în care locuise o viață întreagă.

Ce-i drept, însă, vizitele lui la Ligia se îndesiseră în ultimii ani.Prin bunăvoința doamnei Dana Fodor Mateescu, fragmențelul de mai sus se regăsește și în https://revistatreispe.wordpress.com/2023/04/07/idila/

Counter instalat la 08.04.2023

1933:

Într-un interviu acordat cotidianului Völkischer Beobachter, Eva Braun mărturisește că a fost agresată sexual de Albert Einstein.

.

Counter instalat la 23 august 2022

DEX online

CONTROVERSAT

Cuvânt-fetiş al tinerilor (?) noştri ziarişti şcoliţi cu Wikipedia şi Găina Vivipară. La ei, totul e „controversat” – şi atunci când vor să spună „discutabil”, ori „dubios”, ori „condamnabil”. Sau, pur şi simplu, „criminal” (vezi 10 august 2018).

*

PRECARIAT

Mă tot întrebam de vreo săptămână cine-o fi înţeleptul care a inventat minunea asta de cuvânt. Şi iată ce-am aflat:

<< Tradus din engleză - În sociologie și economie, precariatul este un neologism pentru o clasă socială formată din oameni care suferă de precaritate, ceea ce înseamnă existența fără previzibilitate sau securitate, care afectează bunăstarea materială sau psihologică. Termenul este un portmanteau care fuzionează precar cu proletariat. Wikipedia (Engleză) >>

Acum vreo câteva bune decenii, mă aflam, tânăr-savant-în-curs-de-calificare (respectiv, operator de recepţie TV-satelit), într-un institut de cercetări ştiinţifice. Cam toţi superiorii mei, care erau ba matematicieni, ba fizicieni, ba Dumnezeu mai ştie ce, circulaseră frecvent prin Apus, pe la tot soiul de congrese şi consfătuiri de specialitate – şi cam toţi vorbeau engleza, care pe atunci, era o limbă binişor necunoscută la noi. Aşa că-i tot auzeai emiţând diverse texte englezeşti. Printre care, foarte frecvent, “thank you very much”. Ceea ce, la un moment dat, l-a scos în aşa hal din sărite pe un coleg operator, că le-a trântit un “futu-vă maciu-n cur” de-a leşinat de râs tot institutul. Şi Maciu i-a rămas, de atunci, numele.

Mi-am adus aminte de chestia asta fiindcă grozav mă tentează să le urez ceva asemănător băieţilor aceştia precari.

*

Apoftegma şi apoflegma, revistă de cultură ieşeană

*

CUJETARE DE TELESPECTATOR

Prostia este o mare forţă a naturii, mai distructivă decât uraganele şi cutremurele.

https://www.brasov.net/video-predici-anti-vaccinare-si-pliante-cu-mesaje-halucinante-la-catedrala-din-fagaras-enoriasii-sunt-indemnati-sa-refuze-imunizarea-pentru-ca-sufletele-lor-sa-ajunga-in-rai/?fbclid=IwAR1o9rPPkMyugHRIX7plVLbxO4_kBz49yVVjKqgNzGoaVnfVO91KhTHEY-8

*

Cică prin anii 40 (sau 30? cine mai ştie), unul dintre idolii de la Hollywood – Cary Grant, Gary Cooper, sau mai ştiu eu cine – a apărut într-o scenă în care şi-a dezbrăcat cămaşa. Pe dedesubt n-avea nimic. În săptămânile următoare, vânzarea de maiouri bărbăteşti s-a prăbuşit catastrofal în Statele Unite. După câtva timp, în urma multelor şi diverselor demersuri ale industriei producătoare de maiouri, la Hollywood s-a făcut un film în care acelaşi C.G sau G.C. apărea dezbrăcându-se – dar, de data asta, purtând un maiou pe sub cămaşă. Iar industria de desuuri bărbăteşti şi-a recăpătat suflul.

Şi-am încălecat pe-o şa…

*

Ediţia de anul ăsta a fost Oscar-ul cel mai corect politic din istoria PCUS (Partidul Correct din United States). Ştiu de pe-acum ce urmează: toţi incorecţii getodacovasluieni vor sări de cur în sus şapte metri că ce-i ăla un prinţ al Danemarcei mai închis la culoare ca băştinoşii din Ferentari. De exemplu.

E bine de ştiut, însă, că noi am avut aici, la Bucureşti, un Richard nr. 3 în ţoale de samurai. Şi nu s-a mai supărat nimeni. Nici măcar bietul Shakespeare.

*

Până mai acum câţiva ani, ruşii erau cei care defilau cu “eroii” lor din Afganistan. Na, că acum defilează şi americanii! Ciudat simţ al umorului mai are şi Ăl De Sus.

*

Cea mai tâmpită şi periculoasă idee preconcepută fabricată în Europa ultimelor două secole şi jumătate este cea a egalităţii între toţi bipezii planetei. Transpusă, în domeniul marii politici, prin dogma egalităţii între popoare – care, nu-i aşa, au acelaşi drept de vot la ONU. Iar cea mai teribilă crimă împotriva umanităţii a constat şi încă mai constă în furnizarea de armament populaţiilor primitive, sau “doar” înapoiate.

*

Apropo de reglementările antiCovid

“Nicio lege nu se poate aplica fără conformare voluntară” afirmă o doamnă Nuţu pe Facebook - ca şi cum această conformare ar fi fost ceva des întâlnit pe meleagurile astea. Realitatea-i că ea, conformarea, dacă a existat vreodată aici, a fost ceva mai degrabă rar şi neobişnuit.

Valorile şi regulile vieţii comunitare sunt o chestie exotică, de import, în România. Şi, după ce că mentalul colectiv e aşa cum e, cum a fost el moştenit de la Evul Mediu, la infectarea lui lucrează cu spor şi propagandiştii plătiţi de ruşi, chinezi şi de Dumnezeu mai ştie cine.

Pe lângă aceştia, unii dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul sanitar actual sunt medicii antivaccinişti. Luările lor de poziţie în social media, obiecțiunile lor, au urmări de o gravitate nebănuită. Fiindcă nu se dezbat chestiuni de strictă specialitate într-un mediu profan şi în proporţie covârşitoare needucat, unde discuțiile duc la formarea imediată de convingeri absurde, apărate si propagate cu atât mai fanatic cu cât sunt mai greșite.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/staretul-unei-manastiri-din-neamt-le-a-spus-oamenilor-ca-daca-se-vaccineaza-le-vor-aparea-pe-corp-solzi-ca-la-peste-bor-reactioneaza-1555905

*

Aflat pentru câteva zile acasă la fie-mea, răsfoiesc cartea pe care o găsesc pe o măsuţă şi citesc, în treacăt, câteva pagini (ăsta e motivul pentru care nu i-am reţinut titlul). E vorba de memoriile unui ofiţer român din anii primului război mondial. Din care aflu că, chiar şi în situaţia disperată din 1917, trupele româneşti au fost vaccinate antitific şi antidifteric. Şi nimeni n-a avut ceva de obiectat! Pe vremea aceea nu existau antivaccinişti!

*

La RealitateaTV, acum vreo două săptămâni, un animal de la AUR: cică nici o ţară din Occident nu a legiferat obligativitatea vaccinării antiCovid.

Mă boule, îi răspund calm eu, mă porcule, nu a legiferat fiindcă n-a fost nevoie. Fiindcă cei mai mulţi dintre occidentali n-au avut nevoie de şuturi în creier ca să priceapă că pot muri din asta. Aşa că, acolo, proporţia de vaccinaţi e de 70, 80 sau 90%. Fiindcă ăia nu-s atât de tâmpiţi încât să ia o chestiune medicală drept una politică.

*

Acum vreo câteva săptămâni, ieşisem în faţa casei în aşteptarea unui taxi. Cu acea ocazie, am constatat că la poarta blocului nostru se lăfăia un căcăţel de căţel. Proaspăt.

Ieri, întorcându-mă din oraş, în timp ce-mi căutam cheile prin buzunare, mi-a căzut privirea în acelaşi loc. Căcăţelul era acolo, însă mult mai uscat. Zbârcit, ridat, îmbătrânit – însă intact.

Aşa că… ce să ne mai mirăm de piramidele faraonilor şi de Marele Zid Chinezesc!

*

RULETA CHINEZEASCĂ

E atunci când achiziţionezi o periuţă de dinţi sau un pacheţel de scobitori fabricate în  China. Hai, că periuţa o poţi băga în alcool sanitar înainte de prima utilizare. Dar cu scobitorile nu ţine. Ele au două capete ascuţite – ca semn că le poţi introduce în două cavităţi, deci sunt de două ori mai eficiente decât tradiţionalele noastre scobitori Vlad Ţepeş®.

Şi apoi, fiindcă ele au fost fabricate şi ambalate de nişte mânuţe dibace care nu dau doi bani pe superstiţiile occidentale despre microbi şi viruşi.

*

FACTURA LA GAZE

Probabil nu va fi de 1000 de euro, ci "doar" de 300-400. 

Asta, ca să ne simţim noi uşuraţi şi să fim fericiţi că n-a fost de o mie, aşa cum ne vom fi temut.

Asta e leit povestea cu soldatul Gigel, căruia i-a murit tatăl. Atunci când vestea ajunge la regiment, comandantul lui Gigel primeşte misiunea de a i-o comunica într-un mod cât mai puţin şocant. Aşadar, comandantul îl cheamă pe Gigel şi începe: Bă soldat, tu îţi iubeşti părinţii? Da, dom căpitan, zice ăsta. Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, pe măta sau pe tactu? Pe mama, dom căpitan. Ei atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit măta, a murit tactu!

Aşa cum o să ne bucurăm şi noi când vom vedea noile facturi.

*

E pe Internet o chestiuță intitulată Istoria Fără Perdea. Accesând-o avid, publicul neprevenit și ahtiat de cultură înaltă se așteaptă la dezveliri gen Performanțele Erotice ale Celebrului Abelard sau Excesele Sexuale ale Maicii Tereza. Și când colo… oha! sufletu’! aiurea-n tramvai! Mai bine i-ar fi zis Istoria Neștearsă la Cur, ar fi fost mai aproape de realitate.

Părerea mea, vorba unui celebru prim ministru.

*

Acum 30 de ani, când am publicat articolaşul ăsta în România literară, un oarecare Groza (regret că nu i-am pomenit şi prenumele, căci acum nu mi-l mai amintesc) tuna şi fulgera împotriva lui Andrei Şerban, pe motiv că faimoasa Trilogie antică a acestuia ar fi cuprins “scene de bordel”. Asta, apropo de momentul de nuditate din acel spectacol. Astăzi, văd că un domn Claudiu Groza de la Cluj este unul dintre cei trei selecţioneri ai spectacolelor din actualul Festival Naţional de Teatru – acest FNT deschizându-se cu “Inimă şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, spectacol nudist de-a binelea. Tare-aş vrea să ştiu dacă actualul domn Cl. Groza e cumva una şi aceeaşi persoană cu cel care-l bălăcărea pe Andrei Şerban. Aş fi de-a dreptul recunoscător persoanei care-mi va lămuri chestia asta. Aş trece-o în memoriile mele.

*

Patria noastră scumpă a fost dintotdeauna populată de două popoare, unul nedus la biserică și altul nedus la școală. Primul dintre acestea a acceptat cu entuziasm cele mai îndrăznețe fițe și apucături teatrale (asta, din snobism, desigur, dar nu trebuie să uităm că tocmai snobismul este forța care l-a făcut pe maimuțoi să coboare din copac și să se spele pe picioare).

În 1980, de exemplu, pe scena Teatrului Mic din București putea fi văzut un spectacol în care o frumoasă și foarte talentată actriță își arăta sânii oamenilor muncii din România ceaușistă – și asta, nu pentru o secundă, ci timp de o scenă întreagă. Și de teama gurii târgului, nici măcar Consiliul Culturii și Educației Socialiste n-a avut vreo obiecțiune cu privire la asta, spectacolul continuând să se joace ani buni fără amputări. Iar celălalt popor de care zic, nedus la școală, dar util sub aspect electoral, nici n-a auzit de șmecherii dintr-astea intelectual-artistice – sau, atunci când a auzit, precum în cazul Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, de mai an, a lătrat și a chelălăit.

*

CUM ARATĂ SUCCESUL ANONIM

Nu se poate spune că acest roman n-a făcut valuri. Reacţiile, la apariţia sa (în afară de complotul tăcerii, care a început imediat), au fost dure, atât la București, cât și în Franța, unde el a fost tradus în 2011. (Detalii, aici: http://leshumeursdeviolette.over-blog.com/article-a-votre-sante-poor-yorick-70621186.html).

Fiindcă veni vorba, anonima Violette, titulara acestui blog care funcționează și în prezent pe site-ul unui mare ziar din Franța (Courrier International, dacă mi-aduc bine aminte), este româncă și e angajată, chipurile, a ICR Paris. Dar acum aș vrea să vorbesc despre altceva: despre faptul că, din 2005 încoace, adică de la apariția cărții mele, momentul acesta, al efectuării unui ”sondaj” ginecologic, unui chiuretaj empiric, a mai apărut în vreo două romane, ale altora – ba chiar cu luxul de amănunte de la care eu am căutat să mă abțin. Realist, realist, dar însă totuși…

Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să revendic gloria de a fi inventat un nou motiv literar și să aștept liniștit apariția tezelor de licență și de doctorat cu titluri cam așa: ”Toposul chiuretajului clandestin în literatura română de la începutul sec. XXI”, sau ”Detalii anatomo-fiziologice în romanul românesc contemporan” ș.a.m.d.

Așa zisa Violette a primit un exemplar de semnal al cărții mele de la editura Baudelaire din Lyon, înainte de punerea tirajului pe piață. Iar editura a făcut asta fiindcă o știa româncă și a sperat, în fundul sufletului ei de editură franceză (apropo, patroana are nume arăbesc), a sperat, cum ziceam, că prin asta se va fi asigurat de o receptare cât de cât binevoitoare. În loc de asta, Violette a dus găleata la gunoi, scriind ”dragii mei cititori francezi, nu cumva să citiți chestia asta”.

În altă ordine de idei, e normal să ai epigoni dacă lumea a auzit de tine, modelul lor. Dar dacă de tine n-a auzit, dar a auzit de ei, care “preiau” de la tine – asta cum se cheamă? Eu îi zic ”omagiu pe șest”.

.

Counter instalat la 25 iulie 2022

.

FESTIVALUL GEORGE ENESCU XXV

La concertul inaugural, publicul a aplaudat conştiincios între părţile simfoniei lui Jean Sibelius, descumpănind-o un pic pe Hilary Hahn, excepţionala violonistă. Cum lucrul acesta s-a întâmplat la fiecare ediţie a festivalului şi are toate şansele să se întâmple tot aşa de acum şi până-n Ziua de Apoi, îmi iau libertatea de a-i sugera vechiului meu coleg Mihai Constantinescu, directorul festivalului, montarea de semafoare de ambele părţi ale scenei Sălii Palatului. De semafoare, de stopuri precum cele de la colţul străzii. Ele urmează a funcţiona astfel: cu lumină verde şi un desen reprezentând două palme aplaudând, pentru momentele când trebuie aplaudat – şi cu roşu, imaginea celor două palme tăiată de un X, pentru momentele când nu e cazul să aplaudăm.

Şi bagaţi de seamă că nu cer bani pentru idee, ci numai înscrierea mea în Enciclopedia Neamului Românesc (în atenţia dlui acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop).

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/caz-incredibil-pe-pista-aeroportului-din-oradea-un-iepure-a-fost-lovit-de-un-avion-care-se-pregatea-sa-decoleze.html?fbclid=IwAR1KM7tAkBKuqlwqhtvKn20oxf6t1BTRl0fx40d5QYMNC0cS5MRc8btj3vU

Dar ce căuta iepurele în văzduh? a fost primul meu gând.

Că, vorba aia, sunt mai multe avioane pe fundul mării decât submarine în cer.

*

CUJETĂRI MASSMEDIA

de dimineaţă

De ce mă uit la filme, oricât de proaste: ca să nu mă uit la telejurnale. Căci, spre deosebire de ele, filmele au, în general, o noimă.

de seară

În Afganistan mai poţi şti ce se va întâmpla mâine. În România, nu.

*

Americanii au comemorat cei douăzeci de ani scurşi de la sinistrele atentate cu o cernită adunare şi cu cântări de soprane. Dar, cu tristeţe o spun, nu aşa se evocă o astfel de înfrângere.

Putin a spus, mi se pare (sau o fi dat numai de înţeles?), că, dacă America ar fi ripostat cu cea mai mare duritate în septembrie 2001 sau la puţin timp după aceea, nimeni n-ar fi îndrăznit să i-o reproşeze. Şi, zic eu, nici atâtea puteri-aproape-nucleare n-ar fi fost pe lume la ora asta.

*

https://www.scena9.ro/article/top-depresie-europa-romania?fbclid=IwAR0IV7ypyR0d4hNBR2lsJEClTGhG4QP9LYvn8Uk4-0iGqPXcSvAw8FUnirg

Mărturisesc că şi eu sunt deprimat (”depresat”, cum zicea odată la televizor o persoană oficială). Singurul motiv pentru care nu mă sinucid este ca să nu se bucure ăştia. Se ştiu ei care.

*

Iona, ăl cu cetaceul. Un tip indigest. De vomă chiar.

*

SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI

Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare zilele trecute că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! Astăzi, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum a mirosit în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.

Cişmigiul e al lor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când îşi fac ele apariţia, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi mai poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie. În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli de pe un aeroport militar. Dar ce să faci? nu le poţi goni.

Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.

(03.09.2021)

*

*

https://newsweek.ro/actualitate/apa-din-campina-al-doilea-oras-din-prahova-contaminata-cu-bacteria-clostridium-nu-este-potabila?fbclid=IwAR1hwTlVN4-WCgSACsSVwtVQXABzC0XZsQhv0beaFGi8ByIiKYf9_FCrQyQ

ÎN FUNDU CURŢII

GALBEN CA LĂMÂIA

se răzbună

*

DEFINITORII ŞI DEFINITIVE

- S-au căcat muştele pe portretul împăratului. (J. Hašek)

- Ai mai văzut, şefule, aşa o catastrofă grozavă? (N. Kazantzakis)

- Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim! (I.L. Caragiale)

- Omul e porc: ciripeşte! (V. Havel)

- Nu garantez de gustul meu, dar am un dezgust foarte sigur. (J. Renard)

- Înţeleg ca ignoranţa să fie purtată ca o cruce, nu vânturată ca o secure. (Fl. O’Connor)

- Preoţii şi ritualurile sunt doar cârje pentru viaţa infirmă a sufletului. (Fr. Kafka)

- Dorinţa e foarte puternică, ea zămisleşte credinţa. (M. Proust)

- O, de-aş avea din nou şaptezeci de ani! (O.W. Holmes jr.)

- Conopida nu e decât o varză cu studii superioare. (M. Twain)

*

Anunţ cu mândrie/fără pic de jenă că AUR ŞI ARGINT, micuţa-mi poezioară care a inspirat numele unui mic, dar select grup FB, beneficiază de câtva timp şi de o versiune albaneză. La adresa https://lyricstranslate.com/…/aur-si-argint-ar-dhe…

Sinceră recunoştinţă traducătorului Hüseyin Arda Koçak (pe care, de altfel, nu-l cunosc).

Uite şi versiunea engleză, datorată domnului Paul Abucean:

https://lyricstranslate.com/…/aur-%C5%9Fi-argint-gold…

Iată şi traducerea în franceză datorată doamnei Rodica Solovăstru, căreia pe această cale îi mulţumesc călduros:

OR ET ARGENT

Au bord de l’aube limité comme une feuille d’aluminium

le profil de corbeau à trois ailes est dessiné.

Oh, pauvre créature, corbeau décadent!

hit counter

Acu’… chestia cu efectele secundare ale unui vaccin, anti Covid sau anti ce-o fi, e că eu le-am simțit pe pielea mea, când aveam vreo doojdoi de ani.
O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă pe Mica, o fată superbă, cu trei ani mai tânără ca mine, o brunetă înăltuță cu ochi albaștri și cu doi pepenași de o tărie care mi-a tăiat răsuflarea când i-am văzut prima oară mai de aproape. Mă rog, ”văzut” e un fel de a spune, dar hai să trecem peste asta. Era și ea angajată în câmpul muncii, la fel ca mine. Asta, pentru că amândoi dădusem admiterea la facultate, cu același rezultat dezastruos – ea, la Politehnică, eu (pentru a doua oară), la Teatru.
Și pentru că nici unul dintre noi n-avea telefon (eu și ai mei doar de trei ani ne numeam bucureșteni, astfel că cererea noastră la Telefoane trebuia să se mai fezandeze măcar vreo cinci sau șapte înainte de a fi aprobată), nu puteam comunica altfel decât folosind telefoanele de la serviciu. Așa că în dimineața aceea, am sunat-o și printre altele, am întrebat-o – pentru cam a suta oară – dacă nu s-a săturat de parcul Herăstrău și dacă n-ar vrea să treacă diseară pe la mine. Și spre fericita mea uimire, mi-a zis că da, ar vrea.
Cam la cinci minute după această convorbire, și-a făcut apariția o echipă de veterinari de la Sanepid sau cum s-o mai fi numit chestia aia pe atunci, veniți să ne vaccineze antigripal. Asta fiind cam pe la nouă dimineața. Iar pe la ora unu, după prânz, aveam febră și dârdâiam un pic, făcusem gripa lor zis antigripală.
Mi-am blestemat norocul, norocul meu cel rupt în cur și am sunat-o pe Mica. Dar, ca un făcut, nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat, în decurs de vreo oră, de câteva ori, dar telefonul ei a rămas la fel de mut.
Așa că m-am dus acasă, am înghițit niște piramidoane, am transpirat din greu și m-am rugat ca Mica să se fi răzgândit și să fi rămas naibii la ea acasă. Adică în capătul celălalt al orașului, în Balta Albă. Dar n-a fost să fie, pe înserate m-am trezit cu ea la ușă.
I-am explicat că am febră cu sudori când calde, când reci și că-mi pare atât de rău de halul în care eram și că n-aș vrea să-i dau gripa. Și așa mai departe…
- Am venit pân-aici, eu la ora asta nu mai plec. Rămân aici, a zis ea după un scurt moment de reflecție. Stai întins, mi-a mai spus ea, o să am eu grijă de tine.
Și a avut. La scurt timp după asta, eram amândoi goi pușcă, iar ea a șoptit ”ce fierbinte ești, n-am văzut de când sunt așa bărbat fierbinte”, de fapt, înainte de mine nu mai văzuse ”așa” decât un singur bărbat, după cum spunea.
Și așa mai departe, după cum spuneam.

…Dracu’ știe de ce, eram mereu al doilea. Toate fetele cu care-am avut de-a face atunci, în adolescența mea de până la treișcinci de ani, mi-au spus același lucru, că eram al doilea. Niciodată, al treilea.
Curioasă chestie. Mă gândesc că ne-ar prinde bine și nouă o anchetă Kinsey pe tema asta.

D.P.

https://ziarulactualitatea.ro/antivacgin/

Nu-i zi de la Dumnezeu să n-aud câte un telectual, la televizor, declarând ritos: din punctul meu de vedere, e albă. Sau: din punctul meu de vedere, e neagră. Toţi repetă până la saturaţie, până la tâmpirea definitivă şi irevocabilă a publicului, vorba asta. Dac-aş fi Pavel Ş., le-aş spune “bă, mă cac în punctul vostru de vedere!” Dar, fiindcă nu sunt, le amintesc doar ce-a spus, odată, un savant neamţ. Orice om, a zis el, are un orizont mai larg sau mai îngust. La unii, acest orizont se îngustează în aşa hal încât se transformă într-un punct. Iar atunci, oamenii aceştia răcnesc: ”iată punctul meu de vedere!”

Aşa scriam acum o lună. Iată că între timp izbucnesc noi scandaluri pe tema asta, cel din Tanzania nefiind de loc singurul – şi, pe de altă parte, nici măcar inspirat de Mike Pompeo şi de Răţoiul Trump.

Comerţul, în general, nu este o îndeletnicire pentru sfinţi. De când lumea şi pământul, această ocupaţie s-a învecinat la stânga cu cea de hoţ şi la dreapta, cu cea de războinic. Toate războaiele din istorie au avut drept cauză haleala – şi cele mai multe dintre ele au beneficiat de camuflaj misticoid. Adică, vezi Doamne, noi nu ne ducem la război din motive de burtă respectiv teşcherea, ci fiindcă aşa ne poruncesc inima, sufletul nostru unanim – şi mintea, creierul nostru unic şi colectiv, care ne interzice orice urmă de gândire proprie. Din moment ce există Dogma, ce-ţi mai trebuie gândire? Până la urmă, chestia asta a ajuns să fie spusă pe şleau: “Der Führer denkt für euch”, Führer-ul gândeşte pentru tine.

Dar să nu divagăm…

A existat, totuşi, un loc, unul singur, unde oamenii au început să privească lucrurile mai de aproape, inventând cu acest prilej noţiunile de individ, de personalitate umană unică şi irepetabilă şi de drepturi ale acesteia – şi generând astfel Istoria lumii şi Civilizaţia. Locul acela s-a numit Europa.

Există o noţiune cu totul şi cu totul europeană, “frica de Dumnezeu”. Asta, chiar dacă Europa este, în general, indiferentă sub aspect religios. Niciodată (cel puţin, în ultimul secol) comerciantul european n-ar fi îndrăznit să vândă produse sanitare infectate sau defecte. Şi nici alte mărfuri ieftine, cu durata de viaţă de fix două ore după ieşirea lor pe uşa prăvăliei.

Iar dacă, totuşi, a făcut-o, l-a luat Mama Dracului în pas alergător, după aceea.

https://www.news.ro/externe/presedintele-tanzaniei-spune-ca-testele-pentru-coronavirus-folosite-in-tara-sa-dau-rezultate-eronate-dupa-ce-au-fost-testate-pozitiv-esantioane-de-la-o-capra-si-de-la-un-fruct-1922404103182020051719350996?fbclid=IwAR3fN6ld6bPBIZSXtiL8v-6WRUED7-Hwv8ARZpBDVATNoJZc1Er5wIc0ZhE

*

CUJETARE STATISTICĂ

Cică peste 1 milion de români trăiesc sub pragul sărăciei. Şi alte 10 milioane, sub pragul sărăciei cu duhul, zic eu.

*

CUJETARE VIRUSATĂ

Credeam că liliecii sunt singurele mamifere zburătoare. Nu-i adevărat, mai sunt pe lume şi doctorii ruşi.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/al-treilea-medic-din-rusia-care-s-a-plans-de-lipsa-echipamentelor-de-protectie-fata-de-coronavirus-a-cazut-de-la-etajul-spitalului-1301564

*

CE ÎNSEAMNĂ “DISTANŢARE SOCIALĂ”?

Înseamnă să faci amor cu Marghioala vorbindu-i cu dumneavoastră. Părerea mea.

*

CUJETARE PANDEMICĂ

Când cu SIDA, parcă era mai vesel.

*

CUJETARE DE ZIUA ZILEI

În limba română, diferenţa între “falnic” şi “jalnic” e de doar o literă. Iar pentru diferenţa între “falic” şi “     ”… adresaţi-vă dr. Ciomu.

*

CUJET, DECI IEZIST

free traffic counter

Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.

(18.12.2019)

*

La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.

Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.

Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.

https://www.mediafax.ro/social/gelu-voican-voiculescu-batut-pana-la-sange-de-un-revolutionar-in-piata-universitatii-criminalule-cum-ai-tupeul-sa-vii-aici-agresorul-a-fost-prins-foto-18675172

*

În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10449

*

Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.

*

Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.

*

ISTORIA DE SUB PREȘ

Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.

Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a  întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.

Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.

*

1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…

2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.

3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.

4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.

*

Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23556852-livevideo-sedinta-miza-uriasa-parlament-liberalii-reusit-scoata-vot-reducerea-tva-dar-nu-dublarea-alocatiilor-astazi-discuta-eliminarea-pensiilor-speciale.htm?fbclid=IwAR2X1mXmK5zPwRq2yRky5Ao2CFEo3oorUwFTDHPtR9ZQvxfYxH861FgSb7w

*

Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.

*

St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE

Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.

*

Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre

*

Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.

LA MULŢI ANI DOUĂZECI DOUĂZECI!

www.easy-hit-counter.com

LA ROCHEFOUCAULD UP TO DATE

& politically correct

Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.

*

Opinia publică

La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.

*

Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.

*

Au câștigat la loto fără să fi jucat

ș.a.

Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri

(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)

*

ŢEAPA TRADIŢIONALĂ

Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.

MI-ADUC AMINTE

Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor.
Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei.
Viitor de aur ţara noastră are.

*

Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.

*

Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?

*

OMOR DEOSEBIT DE GRAV

Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.

*

Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.

*

Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.

https://evz.ro/atac-devastator-la-adresa-lui-mihai-sora-trecutul-controversat-al-filosofului-facut-public.html

*

Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.

*

Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.

L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.

Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.

“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.

Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.

Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.

Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.

Aşa zice Televiziunea.

*

BULANUL ACADEMIC

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/toate-deciziile-academiei-de-politie-privind-plagiatele-ar-putea-fi-reanalizate.html

*

ÎNSEMNARE A CĂLĂTORII MEALE

la Buşteni

Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.

Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.

Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.

În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.

Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.

*

„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!”
Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.

*

Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.

Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23453446-caz-incredibil-timisoara-consiliera-teatrului-german-cauta-molire-pentru-discuta-despre-drepturile-autor-ale-unei-piese.htm

Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.

https://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html?fbclid=IwAR2Xr5J_z_Ceo5REXNHzDBzpd5VFcSrRvOP_BxeSyD_cbarkcRHdb_8xu3o