De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.
*
Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.
*
I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.
Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…
Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.
Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!
Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?
”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?
*
O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.
*
București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir c’est mourir un peu.
*
FIOR ONTOLOGIC
Există șobolani în Paradis?
*
Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.
*
Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.
*
CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ
Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.
*
PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE
Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.
Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.
Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.
Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!
Un - aparent - idiot suedez distruge un Coran, iar pe chestia asta Turcia blochează primirea Suediei în NATO. Putin are labe lungi.
Ucrainienii descoperă tot mai mulți trădători și spioni ruși la cele mai înalte niveluri ale conducerii lor statale. Putin are labe foarte lungi.
*
Blocurile răsturnate – aici, exact la fel ca la cutremurul din 1999, tot din Turcia - sunt cele construite fără fundație. Cele prefăcute în mormane de moloz sunt cele cu fier-beton puțin spre deloc, în așa zisa structură de rezistență. La porțile Orientului, unde li/ni se fâlfâie de toate alea.
*
Acesta a fost cinematograful bucureștean Gheorghe Doja, ulterior numit Feroviarul. Pe Calea Griviței, în imediata apropiere a străzii Buzești. Vizavi se afla cinematograful Dacia (fost, mi se pare, Marconi), iar după colț, cinema Buzești, fost, dacă nu mă-nșel, Marna. Pe toate trei le-am frecventat asiduu, pe vremea când locuiam în zonă, la vreo trei stații de tramvai mai încolo, spre bulevardul Titulescu. Poate n-o să vă vină să credeți, dar la cinematografele acelea de cartier (de mahala, le-ar zice unii) am văzut nu numai filme cu eroii Vania și Sirioja, ci și unele de Truffaut și de Tony Richardson. Acum, pe moment, mi-aduc aminte că Un bărbat și o femeie l-am văzut la grădina de vară Buzești.
Tot perimetrul acela, de la strada Polizu la strada Buzești, a fost teren viran, un soi de țară a nimănui, de prin anii 60 până prin 2000. Când se găsi, în fine, o gașcă de tâlhari coioși care să intre cu buldozerul, să radă tot și să ridice acolo oarece zgârienori. Sau zgâriebrânză.
Iar la o sută de metri după colț, pe Buzești, se afla o căsuță fără etaj, purtând pe fațadă o placă pe care scria că acolo a locuit Eminescu. A fost și ea demolată pe șest, împreună cu tot cartierul – și nimeni n-a mai întrebat de Eminescu. Așa cum n-a întrebat nici atunci când a dispărut o placă identică din Piața Amzei.
*
Așa cum am mai avut ocazia să spun, nu te poți tralala în gustul omului. Care este determinat de – în această ordine – mediu social-istoric, educație, inteligență, temperament, caracter. Și mai ales, nu e bătut în cuie, gustul fiind foarte schimbător. Ancheta referitoare la cel mai bun film din istorie, indiferent de identitatea repondenților, poate fi doar prilej de amuzament. Reamintesc că acum 40-50 de ani, această anchetă, girată de cele mai selecte publicații de specialitate din lume, scotea în mod repetat pe primul loc Crucișătorul Potiomkin de Serghei Eisenstein, film despre care văd că nimeni nu mai pomenește acum.
Totuși, noțiunea de ”box office”, adică de contabilizare a încasărilor unui film, există. Până la urmă, numărul de bilete vândute la un film oarecare dă o idee cât de cât obiectivă despre valoarea lui și despre gustul public la un moment dat. Asta, într-o societate normală. Nu în România ceaușistă, unde situația raportată a încasărilor cinematografice pare să fi fost la fel de credibilă ca și cele opt mii de kilograme de grâu la hectar din Scînteia. Se zice că, din cele două-trei milioane de bilete vândute la câte un film cu Sophia Loren, John Wayne, Redford sau Delon, niște sute de mii ar fi fost raportate și în contul filmelor lui Nicolaescu. Și oricum, nu la western-uri și comedii hollywoodiene erau duși elevii cu clasa ori cu toată școala și nici soldații cu tot regimentul, ci la Mihai Viteazul.
Cât despre cele mai bune filme românești, după Reconstituirea, Pădurea spânzuraților, Filip cel bun, Moromeții și Croaziera, pe care le-am văzut la vremea lor, eu aș mai aminti doar 432, Moartea domnului Lăzărescu, Restul e tăcere și Două loturi al lui Paul Negoescu.
*
Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare mai acu vreun an-doi că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! În ziua următoare, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum mirosise în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.
Cişmigiul e al porumbeilor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când apar ele, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie.
În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli propriu obuzierelor de 6 inches. Dar ce să faci? nu le poţi goni. Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.
*
À propos:
*
Ce vedem la telejurnal? Că mii și mii de curcani din fermele avicole vor fi omorâți, pe motiv de gripă aviară. Auzi, dar miile și zecile noastre noastre de mii de câini vagabonzi n-or fi având și ei vreo gripă aviară? Sau canină?
Televiziunile noastre anunță, pe un ton orgasmic, că inflația a scăzut cu zero-virgulă-1-rahat-la-sută. Avantajul de a nu fi ciung: te bați cu mâna dreaptă pe umărul stâng. Și viceversa.
*
Mai acum vreo juma de oră, la una din televiziunile noastre de opinie – că de informații, cel puțin de informații corecte și prompte, nu prea – un domn general (r) Barbu. Care zice că Armia Română e cam dezbrăcată. Ba chiar că stă prost și la capitolul Desuuri (chiar așa le-a zis!)
Păi atunci, eu zic să punem de-o colectă patriotică. ”Desuurile Cazone Rom”, așa se va numi și va avea drept blazon un chiloțel Tetra cu ieșire după colț și un Acaem.
Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.
*
I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:
”Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”
*
Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”
*
Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):
În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.
Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!
Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.
*
Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?
*
Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.
*
Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.
Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.
- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.
- OK, Bulă. Și a doua?
- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.
- Foarte bine. Și a treia?
- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.
- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…
- Ăăăăă… păi se putea și așa?
*
Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.
Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.
*
Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.
Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!
Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…
NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.
*
NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…
Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.
Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.
*
Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.
În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.
…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.
Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.
Impact.ro, o prăvălioară gazetărească de care (rușine să-mi fie) nu auzisem până ieri, ne furnizează toate detaliile înmormântării lui Gorbaciov. Mihnea Tălău, așa îl cheamă pe doctul autor, ne și instruiește cu privire la antecedentele cazului. Aflăm, astfel, că N.S. Hrușciov, un predecesor al lui Gorby, a fost înmormântat ”în semi-secreție”. Nu se precizează, bucală, nazală, ori… să mă scuze doamnele.
*
Zău că încep să-mi pun întrebări cu privire la Măria Sa Regele Angliei.
*
DEFINIȚIILE ZILEI
TRADIȚIE = Să faci fix aceleași tâmpenii ca tac’tu mare.
DREGĂTORI = persoane mai mult sau mai puţin oficiale însărcinate (lăsate gravide) cu dregerea busuiocului. Respectiv, cu ștergerea rahatului de pe clanță.
*
ISTORIE / GEOGRAFIE, vrac
Imperiul Gogoman, Războiul De Treizeci De Bani, Sultanul Marafet Al Doilea, Cacarezzo Magnifico, Insulele Maladive, Coccixland, Pulidava, Hypopotamia. Hashimoto Automoto, Mârlanus Gloriosus
*
CE ÎNSEAMNĂ ”INTERACTIV”
Pe vremuri, adică pe vremea presei tipărite, cititorii erau cei care-și puteau da seama cât de tâmpiți sunt ziariștii. De când cu Facebook, însă, e valabilă și reciproca. Asta da, democrație.
*
SIMULAREA
”Simularea înseamnă stimulare”, și-a zis în gând Mița Biciclista, gemând sonor sub un client de 80 de ani.
*
DIN VOIAJELE MELE
Iutlanda (Jylland) este o peninsulă din nordul Danemarcei unde, ca resurse naturale, în afară de vânt, nisip şi scrumbii, nu se mai găsea nimic. Asta, vreau să zic, în Evul Mediu – că azi, lucrurile se prezintă un pic mai altfel. Aşadar, era un loc nisipos şi complet lipsit de piatră, de stânci. Piatra necesară în construcţii şi alte diferite scopuri se aducea pe mare, din Norvegia. Un alt scop era cel funerar. Mormintele persoanelor cât de cât importante trebuiau marcate prin câte un pietroi. Cu cât răposatul fusese un viking mai bogat, cu atât era bolovanul de granit mai mare.
PS. La muzeul din Lindholm, am aflat că vikingii au fost un popor de paşnici agricultori şi pescari.
”Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive sau/și pronume personale la persoana a III-a sau demonstrative coordonate copulativ, predicatul se află la persoana a III-a plural.” Adică, în cazul de față, ”care o însoțiseră au rămas ceea ce au fost”.
Câteva observaţii ale subsemnatului, care a circulat şi a tras cu 2 modele de tancuri sovietice, T34 şi T55:
1. Orice explozie a muniţiei din tanc aruncă în aer turela (care, la T55, de exemplu, are greutatea de 11 tone). Asta, fiindcă toate tancurile mijlocii transportă 40-50 de proiectile de tun, respectiv cam 400-600 kg de exploziv. Şi pe de altă parte, fiindcă aproape toate modelele ulterioare ruseşti, T64, T72 şi care-or mai fi, sunt, din pdv constructiv, cam acelaşi vehicul, cu mici variaţiuni. Aşa încât cred că turela lui T72, de exemplu, este identică cu cea a lui T55, puţin probabil ca pereții ei să aibă o grosime mai mare - 20,8 cm, frontală. Diferă, desigur, numai conținutul și aranjamentul interior – armament, aparatură etc. Iar faptul că muniţia e plasată în partea inferioară a cutiei blindate nu are nici o importanţă, ea sărind în aer la fel de bine şi când e pusă sus, în nişa din spatele turelei, cum era cazul la unele modele occidentale mai vechi.
Și chiar dacă muniția ar fi plasată într-un compartiment separat (într-unul din partea din spate a tancului?), asta tot n-ar ajuta la ceva – decât dacă acel compartiment ar fi despărțit de restul vehiculului printr-un perete gros de oțel, ceea ce e cam imposibil, din motiv de putere limitată a motorului. Și chiar dacă ar fi posibil, ar mai rămâne problema celor 500-1000 litri de motorină de la bord, care pot exploda cu o forță comparabilă cu cea a muniției. Unde mai pui că modelele rusești mai recente au motor pe benzină, adică și mai vulnerabil, și mai inflamabil ca diesel-ul. Așa că…
O paranteză: T55, pe care l-am birjărit în perioada 1966-1968, avea un sistem antiincendiu foarte sofisticat – și nu știu cât de eficient, fiindcă, din fericire, n-am avut ocazia să-l probez. În momentul când turela ar fi fost găurită de un proiectil și s-ar fi declanșat un incendiu, echipajul, dacă mai era în stare, trebuia să-și pună masca de oxigen. Toți purtând pe piept câte o cutiuță conținând niște chimicale care, la o apăsare pe buton, intrau în reacție, producând oxigen, timp de 5 minute (am impresia că era vorba de același gen de cutiuță din costumele astronauților sovietici). Simultan, o instalație din turelă intra în funcțiune declanșând o reacție chimică de consumare a aerului din interior, ceea ce ar fi trebuit să ducă la stingerea instantanee a oricărui incendiu. În cele cinci minute de oxigen furnizat de mască, echipajul ar fi trebuit să iasă din tanc. N-am încercat chestia asta niciodată și nu știu cine din armata română o fi încercat-o în condiții de incendiu la bord (si nu știu cine din armatele rusești o fi testat-o și o fi supraviețuit, ca să ne spună cum a fost). Dar am testat masca de oxigen în vara extrem de tensionată a lui 1967, când am trecut, în rând cu toate T55-urile Armatei a Treia, pe sub Mureș, la adâncimea de 5 metri, permisă de tubul Snorkel de la bord. La Ocna Mureș, treaba asta. Și din câte știu, atunci nu s-a întâmplat nici un accident, nici un incident, toate mașinile au ieșit cu bine pe malul de vizavi. Mi-e greu să-mi închipui că performanța asta s-ar putea repeta astăzi.
2. Despre blindajul reactiv, adică învelitoarea formată din cutiile cu exploziv puse pe partea superioară şi pe lateralele tancului: deşi, acum, în Ucraina, turelele rușilor au sărit în aer, învelitorile lor explozive sunt intacte. Ceea ce ne spune că ele nu oferă nici o protecţie, nici măcar şocul străpungerii blindajului propriu zis al tancului de către racheta antitanc nereuşind să le declanşeze explozia. După cum se vede, blindajul reactiv (cel puțin, cel rusesc) e un fiasco total.
*
AUD CĂ
Aud că responsabilului cu stilourile regale britanice i se vor reține 10% din leafă, timp de 3 luni. Vax albina, la Kremlin l-ar fi călcat de 3 ori limuzina blindată prezidențială.
Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.
& apropo:
Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.
*
Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.
- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.
- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.
Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.
Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:
Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.
Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.
DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.
Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.
Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?
*
”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.
- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.
- Nici eu, face el, pe un ton glacial.
Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.
*
Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.
- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?
Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.
- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?
- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.
În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…
Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:
- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.
Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…
…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.
Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.
*
Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.
La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.
În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.
Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.
Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.
Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.
La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.
*
.
*
”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.
PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.
Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).
GROS-PLAN,gros-planuri,s. n. (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. [Pr.: groplán] – Din fr.gros-plan.
Cică Maria Ciobanu, actualmente domiciliată în SUA, e “ciorcârlia” muzicii românești. Așa scrie Click.
.
28 aprilie 2022. “Li se spun”, ce dracu’ să le mai spui.
.
18 mai 2022. ADEVĂRUL şi garda la sol, proeminentă. O fi gravidă?
.
18 mai 2022. “Ramure” la HOTNEWS.RO.
.
27 mai 2022. Despre “celebra manta albă, ajunsă până și de râsul neperdeluit al vulgatei” vorbește dl Vasile Spiridonîn rubrica sa de, după cum afirmă, “istorie literară” (România literară nr. 21-22/2022, pag. 6). În ce mă privește, nu prea cred că Vulgata, adică traducerea Bibliei, a făcut vreo glumă fără perdea cu privire la mantia albă a bietului Heliade Rădulescu. Că de el era vorba.
.
Alta, minunată. Și tot în România literară, nava-animal a Uniunii Scriitorilor din România – nr. 21-22 din 27.05.2022, pag. 19: “puzderia cărților mediocre și submediocre, ce se mai și lansează cu turle și surle…” Probabil, ca să urle. Cugetarea de mai sus aparține unei doamne Ileana Roman.
27.05.2022. În acelaşi număr 21-22 al României literare, dl Nichita Danilov scrie următoarele: “…Rusia s-a întors la iobagie… la sclavagie”. Apoi,“unii… proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor…” Acordul, săracu’ de el… Apoi, “Cu câtă sagacitate i-au pedepsit și apoi i-au prigonit înăuntrul și în afara granițelor Rusiei…” Eu zic că nu de “sagacitate” era vorba aici, ci de “ură, încăpățânare, îndârjre, răutate, furie, duşmănie” etc. “Fruntaliile” sunt, în cel mai rău caz, “fruntarii”. Ba chiar “frontiere”, de nu cumva “granițe”. În confuzie, nu de critici duce lipsă Rom Lit. Are destui, har Domnului. Da’ un profesor de Limba Română nu i-ar strica. Nivel gimnaziu.
*
Dacă în ţara noastră ar exista cu adevărat o cinematografie, ştirea de mai jos s-ar transforma de urgenţă într-un scenariu comic de mare succes. La italieni, pe vremuri, ar fi ieşit din ea o comedie explozivă de Monicelli, cu Sordi în rolul principal. (Dacă ea, ştirea asta, chiar e adevărată. Mie-mi vine să cred că nu e. Că prea-i mişto.)
Nu vă faceţi griji, gaura a fost astupată cu bănuţii acţionarilor. Adică, din pensiile lor amărâte, vai de popou’ lor, săracii.
Acum un an, ceva foarte asemănător s-a întâmplat la Raiffeisen Bank, agenţia de pe bulevardul Magheru, din buricul târgului Bucureşti (vezi link-ul de mai jos). Tânărul director de acolo a şutit 60.000 de euroi, cash, din chiar seiful agenţiei. Autorităţile l-au priponit, dar la scurt timp după aceea i-au dat drumul. Cică a dat banii-ndărăt. Pe alde Stan Păpuşă, dacă fură un kil de brânză, îl bagă la Mititica fără drept de apel. Că n-are el de unde să dea brânza înapoi.
“Senior”! Cică “senior”! Când îl aud pe tot nespălatul pronunţând cuvântul ăsta când vrea să spună “moşi”, “babe”, “pensionari morţi de foame”… îmi vine să-i trag una peste bot. Spune-i, mă, în kyzda mă-ti, moşului moş! că nu descinzi nici din Wilhelm Cuceritorul, nici din Carolmagnul! Eşti de-aci, de la porţile Orientului, cu civilizaţia lui Gingis Hotel spânzurată deasupra capului! Cu frizură pariziană şi cu călcâiele crăpate, vorba lu’ nen’tu I.L. Caragiale!
*
Toate sunt abuzate, toate sunt violate, toate sunt MeToo. Bine bine, da’ curse nu mai sunt? Unde sunt curbele d’antan?
În cu totul altă ordine de idei: aş vrea să văd pe unde vom scoate cămaşa după ce vom aduce în ţară nişte zeci/sute de mii de militari străini, pe termen de luni/ani.
*
Pe vremuri, comunismul nu era deloc un lucru bun, nazismul era şi mai rău, iar ţările civilizate stăteau cu deştiu-n gură. Erau vremuri grele şi complicate. Aproape la fel ca azi.
Mai tâmpit decât permite Constituţia României (de cea a Franţei nu ştiu, nu mă bag).
“de partea sa” - a vrut să spună “în ce îl priveşte”
“sălbatec” - rom. “sălbatic”
“premiul pentru cea mai bună performanţă” - rom. “cea mai bună interpretare”
“producătoarea italiană Valeria Golino” - chiar dacă eşti un băiat dintr-o zonă defavorizată de Dumnezeu şi de Fondul Monetar Internaţional şi nu prea ai acces la informaţie, pe site-ul festivalului scrie că Valeria Golino e actriţă şi regizoare.
Pe zmeul care-a scris minunile astea îl cheamă Vasile Damian(Radio France International).
Am văzut pe internet nişte filmuleţe din Ucraina, cu localnicii rămaşi aproape doar cu hainele de pe ei, în urma bombardamentelor ruseşti. Nefericiţii încercau să mai facă un ban vânzându-şi ultimele lucruri care le mai rămăseseră, într-un fel de talcioc improvizat pe trotuar. Şi mi-am adus aminte că exact aşa arăta Chişinăul când l-am vizitat eu pentru prima oară, în 1992. Numai că atunci, cei care-şi vindeau ultimele boarfe întinse în mijlocul străzii, ca în filmuleţul ăsta, erau rusofonii, care, la Chişinău, erau mai numeroşi decât moldovenii de baştină. În 1992, după implozia URSS-ului, toţi rusofonii de acolo rămăseseră fără singura lor sursă de venit, salariul. Şi crăpau, efectiv, de foame. Băştinaşii, însă, care, în genere, proveneau din mediul rural, aveau ce mânca – din ce-şi procurau de acasă de la părinţii sau rudele lor. Şi să nu vă mai spun cum te priveau cei cu ciurucurile de pe trotuar când te auzeau vorbind româneşte.
*
Kanamat, Şoigu… ruşii îşi pun la treabă supuşii din colonii. Ce, franţujii nu procedau la fel cu senegalezii lor? Şi englezii, cu indienii lor? Decât că ăia făceau chestia asta acum aproape un secol. Decât că ruşii sunt mai întârziaţi nu cu un secol, ci cu mai multe.
La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Şi japonezii, pod peste Dunăre. Mai rămâne să-i facă NATO şosele. (De deraieri pe ruta trenurilor cu grâu ucrainian se ocupă Putin).
2003: Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: o mare şi importantă Televiziune şi-a adus aminte de mine. O tânără, drăguţă şi vioaie producătoare, care a auzit de la un colaborator de existenţa mea, îmi propune să fac nişte scurte prezentări ale unor filme „de artă” (adică nu fabricate la Hollywood). Mă lămuresc, din primele secunde ale discuţiei, că nu va fi vorba nicidecum de ceea ce se cheamă „comentarii de specialitate”. Oricare ar fi valoarea lor (şi din câte am înţeles, ar urma să nu prea fie), nu va trebui s-o spun pe şleau. La urma urmei, e explicabil şi scuzabil: deoarece comentariile mele vor fi plasate înaintea filmelor, va trebui să pun accentul pe ceea ce le face atrăgătoare, nu pe cusururile lor. Nu poţi spune, într-o asemenea situaţie, ”dragi telespectatori, filmul pe care îl veţi vedea este o tâmpenie”. Chiar dacă este. Chestia asta nu prea consună cu apucăturile mele de critic băţos şi rău de clanţă, dar, cum am de plătit numai pentru telefon cam o treime din leafa-mi actuală, mai las naibii principiile, zic da şi mă apuc să scriu materialele publicitare în chestiune. Circul începe odată cu apariţia contractului pe care trebuie să-l semnez. Televiziunea a pregătit unul în care se spune că poate face cam tot ce doreşte cu materialele mele – să le redifuzeze de câte ori are poftă, să le vândă altor televiziuni sau mai ştiu eu cui, să le trimită, pe bani sau gratis, centrelor culturale româneşti de prin diverse capitale occidentale etc. Pe scurt, cam şapte optimi din text enumeră drepturile ei. În ce mă priveşte – nimic, în afară de suma ce-mi va fi plătită. Îi spun producătoarei că aş vrea ca în contract să mai figureze o singură clauză: ca eu să fiu anunţat ori de câte ori această (de altfel, puţin probabilă) utilizare ulterioară se va produce. Şi adaug că sunt de acord să nu mi se plătească eventualele utilizări ulterioare. (Cererea mea nu e chiar nemotivată. Acum zece ani, aceeaşi televiziune a difuzat un film documentar despre teatru, de o oră, făcut de mine. El se numea Teatrul în căutarea identităţii şi avea ca subiect primul festival de teatru în limba română din Republica Moldova. Scenariul şi montajul îmi aparţineau, filmările, efectuate de un operator de la emisiunea de actualităţi a televiziunii basarabene, au fost conduse în exclusivitate de mine, iar doamnele de la televiziunea bucureşteană, care nici nu ştiau de existenţa festivalului de la Chişinău, au realizat doar postprocesarea, plus o modificare pleonastică şi motivată numai de dorinţa de a-şi vedea numele pe generic. Una peste alta, până la urmă m-am trezit „consultant de specialitate”.) Dar să revin la circul actual. Auzindu-mi pretenţiile neruşinate, producătoarea, asistată de o colegă, face o scurtă criză de nervi, îmi ia mâna, mi-o pune pe sân (de loc urât, din câte-mi dau seama) ca să simt cât de repede îi bate inima şi îmi declară că ea stă prost cu sănătatea. Şi că are chisturi ovariene. N-am nici o vină, îi spun – şi nici nu îndrăznesc să sper că voi contribui, cu modestele-mi puteri, la remedierea situaţiei. În fine, după două ore de discuţie înfierbântată şi după ce i se promite producătoarei că nu va fi dată afară pentru asta, înscriem în contract clauza cu pricina. E limpede că filmele pentru care am apucat să semnez sunt ultimele cu care am de-a face la televiziunea cu pricina. Totuşi, plecând de acolo, îmi spun, melancolic, că de mult nu mi-a mai luat o fată de vârsta ei mâna ca să mi-o lipească de-al ei sân. Eşti o brută meschină şi încăpăţânată, îmi mai spun. Merită să colaborezi cu Televiziunea în orice condiţii, chiar şi ca „negru”. Ai văzut de ce compensaţii poţi avea parte ?
PS. Ce nu v-am spus a fost că, în 1993, am refuzat să încasez onorariul oferit de TVR. Ați văzut ce fraier puteam să fiu?
Azi, pe Viasat Explore TV, tipul acela care tot pescuiește ba prin Congo, ba prin Borneo, ba prin Siberia… De data asta, pe undeva prin Brazilia, unde, cică, o pisică de mare i-a mâncat penisul unui băiat. Ce noroc pe noi, ăștia din sud-estul Europei, îmi vine să zic, pisicuțele noastre nu-s așa de agresive. Cel puțin, când e vorba de
*
Eternă recunoştinţă bucureştenilor de acum două secole, care au croit un oraş cu străzi largi, numai bune pentru parcarea celor unu-virgulă-cinci milioane de autovehicule din actuala capitală. Că ce dracu ne-am fi făcut dacă şi ăia erau la fel de neamuri proaste ca noii proprietari de prin Voluntari, Pipera ş.a.m.d., cu „străzile” lor late de doi metri?
*
O arătare de sex femelin rage la televizor despre Breaking News. Dacă n-aş fi ştiut-o de sfântă, aş fi putut jura că e Curva de la Babilon (ca să mă exprim în termeni biblici).
*
I-auzi: Arhitectul care a proiectat unele dintre cele mai proeminente clădiri din Bucureşti
FaceBook = locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.
*
Banda Möbius constituie o realitate palpabilă mai ales în cazul biografiilor marilor noştri contemporani de pe malul Dâmboviţei: securişti înainte, democraţi nevoie mare, după.
*
La Bucureşti te umpli de parale:
*
NIMIC NOU SUB REFLECTOARE
Să vorbești despre decăderea teatrului românesc… e poveste lungă. N-o s-o lămurim nici tu, nici eu, dragă cetitoriule - fiindcă suntem subiectivi. Ți-aș propune, însă, o altă abordare, bazată pe date certe.
Prima întrebare: cine au fost profesorii noștri, ai ăstora fezandați și expirați, trecuţi odată, de mult, prin IATC? Radu Penciulescu, Ion Cojar, George Littera, George Banu, Florian Potra, Andrei Strihan, Ileana Berlogea, Mihaela Tonitza-Iordache, Doina Șipoș, Costică Marinescu, George Ceaușu – și alții, pe care nu mi-i amintesc pe moment, și rog să fiu iertat pentru asta. Cine sunt profesorii celor de azi? Aud?
A doua: ce fel de teatru am văzut noi? Iar aici, am să răspund eu, inserând niște preferințe personale, mai de mult mărturisite: ”Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe, Cabala bigoţilor, Oblomov (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.”
Și à propos de asta: neînregistrarea spectacolelor teatrale e o mare ticăloșie, iar distrugerea înregistrărilor existente (Nepotul lui Rameau, regie David Esrig) este o crimă. Și în sfârșit: mai există cursuri de vorbire scenică la UNATC? că tinerele speranțe cam au prune-n gură. Eu atât am avut de spus. Deocamdată.
…
SCENA9 să mănâncă şi gura ei o pâine:
*
18.04.2022
La DIGI24, Luana Păvălucă, cea mai tare din parcare:
Păi, deocamdată, vestea cea mare din COPITAL e că de crescut crește contributivitatea, adică ce ai de dat, nu de luat. Despre majorarea punctului de pensie vorbim altădată. Într-o altă existență.
*
GÂNDURI NEISPRĂVITE DINTR-UN RĂZBOI NEÎNCEPUT
Dictatorul ăla dintr-un film, care făcea gimnastică artistică cu un glob pământesc, era o simplă eboșă, o schiță. Realitatea, vorba unui banc vechi, e mai dură.
(24.02.2022)
*
Ultima oară, Rusia s-a aflat într-o asemenea situație în 1917. Țineți-vă respirația zece secunde, zece minute, zece decenii, urmează Marea Revoluție din Octombrie (sau din ce lună doriți). Numai că ea nu prea va fi Socialistă.
(28.02.2022)
*
Judecând la rece, lucrurile stau cam așa: Zelenski va ceda, iar Putin va obține Donbas-ul cu complexul industrial-militar aferent. Care înseamnă o industrie serioasă – în momentul de față. Cam la fel de serioasă ca și cea nemțească din 1945, pe care rușii au demontat-o, au încărcat-o în tren și au dus-o în URSS-ul lor – alegându-se astfel cu o industrie veche, de pe urma căreia au tot trăit o juma de secol, din ce în ce mai prost. În vreme ce Ucraina astfel amputată va profita de compasiunea lumii civilizate, instantaneu concretizată în mari ajutoare financiare și tehnologice gen Planul Marshall. Și astfel, Ucraina va repeta povestea de succes a Republicii Federale Germane. Iar Putin, sau Putinul care-i va urma, din nou se va supăra. Și iar va dezlănțui un război antinazist.
Post scriptum: desigur, asta e numai jumătate din problemă. Despre Marea Neagră și înaintarea Rusiei înspre Gibraltar și Canalul Suez, în numărul următor.
(10.03.2022)
*
Mi se pare imposibil să plece Putin din Ucraina fără să arunce în aer măcar o centrală nucleară. Spunând pe urmă că ar fi fost vorba de un sabotaj ucrainean.
(29.03.2022)
*
În al doilea război mondial, la Timișoara, un soldat neamț s-a dus cu o prostituată. A doua zi dimineață, a fost găsit numai în izmene și cu gâtul tăiat. Fata era sârboaică, de-a lui Tito. Chestia asta mi-a povestit-o, de mult, o timișoreancă din generația părinților mei.
*
AJUTORUL DAT CELUI ÎN NEVOIE
Astăzi, la fel ca în 1968, România adună într-o clipă un mare capital de admirație internațională, tradus pe atunci în câteva mari câștiguri materiale (la începutul anilor 70, m-am aflat în contact direct și personal cu unul dintre ele). Cu care capital Ceaușescu s-a șters la cur în doi timpi și trei mișcări, la câțiva ani după aceea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se întâmple la fel și acum.
Pe vremea țarismului, Rusia exporta în Moldova și Țara Românească, pe lângă un guvernator Kiseliov occidentalizat, o grămadă de popi și călugări, care mai de care mai sfânt, care mai de care mai bărbos.
După Marea Rivaliuție, și-au făcut drum încoace Idealurile, care mai de care mai generos, mai Înalt, mai anticapitalist – întrupate toate ba în cinici fripturiști, ba în fraieri cu studii universitare.
Dar după Mica Revoluție din 89? ce mai era să ne livreze Măicuța Rusie? Părea că și-a epuizat opțiunile.
Și atunci, cu inspirația disperării, și-a adus aminte de legionari. Buni și ăștia, la o adică, și-o fi zis ea, ce dacă put în halul ăsta.
Asta înseamnă că Măicuței i-a ajuns cuțitul la os.
*
Turnători or mai fi fost și alții, dar marinerul măcar nu și-a pus fularul. Fiindcă veni vorba: pe vremea războiului al doilea mondial, cică ar fi fost soldați simulanți care-și trăgeau un glonț în picior punând înaintea țevii o pâine din aia mare, cazonă, neagră și rotundă, că să-i ferească de flacăra împușcăturii, să nu rămână urma care să-i dea de gol. Ei, uite, boierii folosesc fulare Burberry la treburi de-astea. Chestie de stil, îți dai seama. Și nici n-ajung la Curtea Marțială, ca răcanii de atunci.
Așa că Băsescu rămâne singurul turnător care ne-a băgat în NATO. Năstase, Ponta și Dragnea voiau să ne bage-n China și în Imperiul Sovietic.
*
La telejurnalul de seară de la TVR, o rubricuță e intitulată Tema Zilei. Date fiind împrejurările, ar trebui să-i zică Teama Zilei.
*
La nu știu care Televiziune A Lu’ Pește Eviscerat, prezentatorul are un ditamai coc, mai ceva ca al tovarășei Suzana Gîdea.
‘Rii al drieacu’, Suzănică mică! mă trece-un gând incorect politic, mi-aduci aminte de Iepoca de Aur, prăpădenie mică!
Prin 1980-1981, cu diploma de IATC în buzunar și cu două-trei articole publicate în revista Teatrul (ceea ce, pe atunci, pentru un tânăr absolvent și chiar pentru unul mai bătrân, nu era tocmai de colea), mă aflam muncitor necalificat la uzina Vulcan – fiindcă alt serviciu nu-mi găsisem în București, adică la mine acasă, iar Gigi Trif, directorul Direcției Personal din Consiliul Culturii și Educației Socialiste. când i-am cerut o slujbă, m-a sfătuit să emigrez.
…Poveste lungă… Cu toate astea, o colegă de-a mea, angajată la Teatrul Național, s-a gândit să apeleze la mine ca să-l ajut pe Mihai M. să-și înființeze o trupă – sau, de ce nu, un mic teatru al lui. Ceea ce era, pur și simplu, o himeră pe vremea aceea. Tot discutând cu el și învârtind chestiunea pe toate părțile, am căzut de acord că așa ceva numai cu UTC-ul se putea realiza. Dar n-a realizat nimic și nu ne-am mai întâlnit timp de vreo zece ani.
În 1991, când eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, M.M. și-a făcut din nou apariția, cu același proiect. Timp de vreun an, am luat parte la realizarea lui (atribuțiile mele acolo numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice) și pot spune că n-a fost treabă ușoară, în special din motive financiare și legate de problema aproape insolubilă a sediului noului teatru. Care s-a rezolvat la vreo câțiva ani buni după aceea.
Ceea ce n-am reușit să aflu, în cele trei decenii scurse de atunci, este care e, de fapt, locul noii instituții teatral-experimentale în viața culturală a capitalei. Și ce anume vrea ea de la viață și cui se adresează ea și cui anume îi e de folos, în afară de Mihai M. însuși, care și-a lăsat soția directoare atunci când a ieșit el la pensie.
Azi a postat pe Facebook un răcnet de revoltă, păcum că el e persecutat.
*
Nu-mi mai amintesc toate amănuntele, dar cred că cea mai importantă contribuție a Direcției Teatrelor, unde lucram pe atunci (atribuțiile mele numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice), a fost încercarea (nefinalizată) de a impune o Lege a Teatrelor care să schimbe sistemul de salarizare a personalului artistic. Cel vechi, din RSR, fiind identic cu al celorlalte categorii profesionale, adică bazat pe vechimea în muncă. Adică un Romeo de 65 de ani și o Julietă de 64 erau oamenii de acolo cel mai bine plătiți, chit că nu urcau pe scenă decât de două ori pe an. Iar adevărații Romeo și Julieta, abia ieșiți de pe băncile facultății, care jucau de trei-patru ori pe săptămână și de dragul cărora venea lumea la spectacol, erau plătiți la minimum. Cu greu s-a renunțat la grila de salarizare, mizerabilă, a fostului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, cu greu am convins câțiva directori de teatre să adopte utilizarea de colaboratori externi, neangajați ai teatrelor în cauză, care puteau fi plătiți pe bază de negociere.
De asemenea, am reușit să schimbăm modul de încadrare a ”corpului ansamblu”, a actorilor fără studii de specialitate (care erau destui, mai ales în teatrele din provincie). Fiindcă salariile actorilor erau mici, dar ale ”corpului ansamblu” erau ridicol de mici. Am reușit, cel puțin, să le egalizăm, reparând astfel o nedreptate. Și sunt plăcut surprins văzând că, acum, câte unul sau una din această categorie figurează în distribuția vreunui film din Vest.
*
FIINDCĂ TOT VENI VORBA
În 1990, prima publicație scoasă de foștii (?) securiști a fost una bisericoasă, am uitat cum îi zicea. A doua a fost TRUP ȘI SUFLET, o revistuță cu poze de dame goale, copie a publicației cu același nume de prin 1936-37. Care a avut la un moment dat printre ”redactorii” ei și o absolventă de IATC. Pe aceasta am cunoscut-o la vreun an după aceea, în legătură cu atribuțiunile mele de serviciu despre care vorbii mai sus. Venise să-mi ceară s-o angajez la un teatru din București. N-am angajat-o (era încă studentă), nici să fi vrut n-aveam cum, în haosul și sărăcia de atunci.
A angajat-o abia Găbița Primărița, ca directoare la o prăvălie-culturală-fantomă, serios bugetivoră.
*
Ieri am avut niște îndoieli apropo de funcționarea normală a mașinăriei mele. Și m-a pus dracu să i le comunic nevesti-mi. Atâta mi-a trebuit. Azi a apărut cu un test de Covid, ăla cu băgatul bețișorului în nas. Așa că l-am făcut, iar rezultatul a fost negativ. Am pus întâmplarea pe seama celor 45 de ani ai mei de fumat, am ridicat din umeri și eram gata să arunc bețișorul, cu toate anexele lui, la gunoi. Când – ce să vezi? pe cutie scria ”Made in RPC”. Adică, în Repulica Populară Chineză, pentru cine nu știe.
”Mai lipsește să scrie Made in Wuhan”, mi-a trecut prin minte. Bune afaceri mai fac chinezii, mi-am mai zis. După ce furnizează omenirii cea mai rapidă și eficientă Apocalipsă - nenucleară, bagați de seamă! – îi dau și mijlocul de a o constata. Că de contracarat, ciuciu! pân-acum, antidotul a venit numai din Occident. În pură tradiție chinezească (cleștișori de unghii, creioane cu radieră etc), țara asta dă o lovitură Capitalismului vânzându-i cantități imense de cârpe de pus la bot și de teste dintr-astea, Dumnezeu știe cât de demne de crezare.
*
Toată ziua bună ziua, cum dau drumul la televizor, el e acolo. Nu-i chip să scap de el. Și pe lumea ailaltă, mai mult ca sigur, o să dau de el - secretar de partid pe cazan.
Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.
- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.
Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…
*
Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.
*
”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?
Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.
PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.
*
Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.
*
MI-ADUC AMINTE
Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.
*
Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…
*
Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.
*
Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?
*
Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.
Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!
Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-iști zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.
Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.
Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.
Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.
Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.
*
BĂIEȚI BUNI
În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.
Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>
Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.
*
Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.
Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.
Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]
*
Mă bucur că domnul deputat ieșean Alexandru Muraru, reluat de DIGI24, e de aceeași părere cu articolul meu de mai jos, publicat chiar aici, pe blogul de față, la 5 decembrie 2017. De azi înainte, numele meu va fi Dan Predescu-Muză.
<< REGELE MIHAI
Dispariția lui Mihai incită, ba chiar invită la o scurtă rememorare a faptelor. Pe unii (ca mine, de exemplu) chiar îi provoacă la Political fictions, la exerciții de fantazare gen ”ce-ar fi fost dacă”.
Așadar – ce-ar fi fost dacă Douăștrei August n-ar fi avut loc, iar germanii ar mai fi dispus de vreo șase-șapte luni?
Nu pretind că Hitler ar fi reușit să fabrice bomba atomică înainte de 6 august 1945. Ci doar că, dacă războiul contra Germaniei nu s-ar fi terminat în mai 1945, americanii n-ar fi aruncat-o, pe a lor, la Hiroshima, ci la Berlin.
Dar asta, numai dacă ei ar fi reușit să pună mâna pe stocul de o sută de rachete balistice V2, care așteptau, gata de lansare, în depozitele subterane din Germania (și care, de altfel, au fost transportate în SUA la foarte scurt timp după capitularea Reich-ului). Fiindcă, în caz contrar, Statele Unite ar fi lăsat naibii experiențele atomice din deșertul de la Alamogordo, fiind ocupate cu construcția urgentă de adăposturi antiaeriene pe toată Coasta de Est.
Cu petrolul de la Ploiești, Messerschmidt-urile cu reacție ar fi continuat să masacreze forțele aeriene aliate, așa cum și începuseră, cu mare spor, să facă – iar contraofensiva terestră nemțească din decembrie 1944 nu s-ar mai fi oprit din lipsă de carburant.
În cele câteva luni suplimentare care i-ar fi rămas la dispoziție lui Hitler dacă nu s-ar fi produs surpriza de la București, ultimele modele de tancuri nemțești ar fi fost echipate cu stabilizatorul giroscopic, un pilot automat împrumutat de la V1 și V2, foarte util inclusiv pentru tragerea din mișcare. Ceea ce, pe lângă atout-urile lor ce-i înspăimântaseră deja pe Aliați, le-ar fi furnizat Tiger-ilor încă un ascendent imens în fața oricărui tip de tanc inamic, care, pentru a trage cu tunul, trebuia să se oprească vreo câteva secunde foarte periculoase. (De altfel, din câte-am înțeles din niște filmulețe difuzate în premieră de unele canale TV gen Discovery în ultimul an de zile, upgradarea cu pricina chiar începuse să fie realizată de către armata germană.)
Iar pistolul automat Schmeisser StG44 n-ar mai fi ajuns să fie numit Kalașnikov. Și, produs în cantități suficiente, ar fi provocat unele mici surprize atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest.
Să nu uit: în ultimele luni ale războiului, unii infanteriști germani au fost dotați cu arme prevăzute cu un dispozitiv de vedere în întuneric, cu infraroșii. Ceea ce adversarilor lor nici prin vis nu le trecuse vreodată.
Din toate aceste motive, am putea să ne mai gândim la relația dintre 23 August 1944 și finalul celui de al doilea război mondial. Și neapărat, la importanța rolului jucat de Regele Mihai în acea zi.
Dumnezeu să-l odihnească pe acest Om, căruia omenirea îi datorează mai mult decât scrie în cărțile de istorie.
NB. După toate aparențele, cam de un an încoace au fost desecretizate noi tranșe de informații referitoare la al 2-lea război mondial. Emisiunile TV Discovery, History și care-or mai fi au cuprins în ultima vreme niște lucruri inedite și surprinzătoare. E pentru prima oară, am impresia, când aceste televiziuni (și massmedia occidentală, în general) afirmă fără echivoc că Hitler nu bătea câmpii când amenința lumea cu armele lui minune. Când ele adeveresc că Germania nazistă a fost foarte aproape de utilizarea lor. Așa că, în acest context necunoscut până acum, întâmplările de la 23 August capătă o altă greutate și consecințe mai ample decât știam noi. Și în cadrul lor, acțiunile regelui Mihai, care n-au fost nici ale lui Maniu, nici ale comuniștilor… >>
Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.
