Archive for the ‘vedere de pe strapontina’ Category

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (4)

Friday, February 24th, 2023

4

Ica n-a avut parte de căldură gratis la Cazanul Roșu, fiindcă n-a profitat de noua ei locuință decât trei săptămâni. Asta, din cauză că binefăcătorul ei și-a revenit curând din amețeala romantică (de fapt, nu se culcase cu ea decât de patru ori) și a căzut pe gânduri.

Mă, ce dracu’ fac eu aici? trebuie că și-a spus el. La noua ei locuință nu putea s-o caute, că a doua zi ar fi sărit în aer tot Cazanul Cu Căcat, cum îi zicea adesea în sinea lui, acasă n-o mai putea primi, fiindcă între timp se întorsese nevastă-sa de la Medgidia… și de altfel, mare lucru dacă nu i-or fi spus despre Ica hoaștele din bloc… Trebuia să fie atent la toate astea, nu-i ajungea câte avea pe cap la uzină… până acum avea, săptămânal, ocazia să-și dea foc la valiză, la birou, dar de acum încolo ar putea să i se-ntâmple de trei ori pe zi… acasă…

Riscant… scumpă distracție… facerea de bine… s-a trezit vorbind singur. Trebuie s-o aranjez altfel…

De aranjat a aranjat-o, foarte curând, întâmplarea. Sau nu ea? Coincidența, citise chestia asta undeva, este felul în care Dumnezeu se amestecă discret în afacerile oamenilor. Să-și fi băgat El nasul în treburile lui Guriță? care era ateu convins? Greu de crezut, și-a zis Guriță, dar poate că nu chiar imposibil. În fond, făcuse și el o faptă bună scoțând-o pe Ica din condiția ei de servitoare a unei muncitoare necalificate lipsite de inimă, cine știe, poate că Domnul s-o fi gândit la asta.

Coincidența a făcut ca, la câteva zile după instalarea Icăi în căminul de nefamiliști de la Cazanul Roșu, Guriță să primească un telefon de la un șef al altei mari întreprinderi. Mare, de fapt singura producătoare  de anvelope de automobil din țară. Omul avea o nepoată din provincie care trebuia angajată. Fată sărmană, fără noroc, dăduse admiterea la Institutul de Educație Fizică și Sport și ratase într-un mod mizerabil, prima după linie, cu nota patru-nouășcinci… nu dăduse șpagă și nu se culcase cu porcii ăia… Îi trebuia neapărat o slujbă. Și locuință, a mai zis el. Și fii sigur că n-am să te uit!

În clipa aceea, Guriță a scăpat telefonul din mână. Și i-a venit să chiuie. Și-a tras numai o palmă peste frunte și i-a spus, cu glas sugrumat, celuilalt:

- Bine, cred că pot aranja într-o săptămână. Da, inclusiv cu locuința. O să avem liber ceva la căminul nostru.

Iar apoi, fără ezitare, i-a spus interlocutorului că întâmplarea face ca și el, adică o fată, o rudă de-a lui, să se afle în aceeași situație. Nu cumva are fabrica de cauciucuri un post vacant? unul corespunzător, desigur, fiind vorba de o tânără care a dat admiterea la Medicină. Și un loc – corespunzător – în căminul de nefamiliști. Dat fiind că și fabrica de cauciucuri poseda așa ceva.

Celălalt a tăcut câteva clipe, apoi a oftat: se face, se rezolvă. Trimite-o luni la mine.

*

Totul era pe gratis, totul era pe șmechereală. Totul era, până la urmă, de furat. Nimic ”cu acte”. Și toți știau. Și toți ”închideau ochii”. Și nimeni nu zicea nimic.

Asta, desigur, până la un moment dat. Până când te punea dracu’ să scoți vreo vorbă. Să zici ceva. Să ”calci pe bec”.

Adică de ce să vorbești, măi Vasile Căcat? De ce să nu-ți ții gura? Și boul are limbă lungă, da’ tot nu-i ajută la nimic. Iar păduchele, când se satură de bine, iese-n frunte. Stai, dracului, în banca ta, fură și lasă și pe altul să fure, că toți furăm de la Stat, că de-aia e Statul Oamenilor Muncii.

Aici, Înțelepciunea Poporului, Scoarța Corticală Colectivă a celor care nu posedă una personală, greșea. Fiindcă nu știa, sau nu voia să știe că impresionanta, categorica, desăvârșita bulibășeală din Statul Oamenilor Muncii avea mai ales rolul de a nu-l lăsa pe Vasile C. să observe că zisul Stat i-a luat totul. Și că, vezi Doamne, îl lasă să ciugulească firimiturile de pe jos fiind el mărinimos. Și nu ca să-l aibă la îndemână atunci când se va hotărî să-i ia și gâtul. Asta, numai la nevoie, desigur.

*

Ica nu s-a mirat prea tare când s-a trezit cu hârtiile de transfer în mână. Învățase că ceea ce făcea Guriță era cel mai bun lucru ce putea fi făcut, că nimeni n-ar fi putut face ceva mai bun într-o situație dată. Camera ce i s-a repartizat la noul ei loc de muncă era chiar mai mare decât cea de la căminul Cazanului, mâncarea de la cantină, aproape acceptabilă și deloc scumpă, iar slujba era la fel ca și precedenta, practic inexistentă, într-un birou cu încă o ”pilă”, o fată un pic mai mare ca ea. Venea la șapte dimineața și pleca pe la zece, spunându-i șefului, un individ între două vârste care toată ziua citea Sportul Popular, că are oră la dentist, sau că se duce la facultate să-și retragă dosarul, sau, de la un timp, nemaispunându-i nimic.

În următoarele câteva luni, până la Anul Nou, Guriță a mai vizitat-o de trei ori. A făcut dragoste cu el într-un mod mai degrabă apatic, dându-i tot mai clar de înțeles că n-o entuziasmează câtuși de puțin, iar după aceea spunându-i în față să n-o mai sune.

Pe la începutul lunii decembrie, s-a trezit cu un vizitator. Era tipul de la UTC.

- Domnișoară, i-a zis acela, privindu-i cu încăpățânare doar mâinile (nici vorbă de ”tovarășă”, asta poate datorită unghiilor ei date cu ojă). Domnișoară, trebuie să ne ajutați. Scrieți frumos?

- Da, a zis ea, în liceu am fost la cercul de literatură poetică.

- A, nu, nu de asta-i vorba. Trebuie să scrieți citeț. Și repede.

Astfel, Ica a ajuns un fel de stenografă a comitetului UTC. Mai târziu, a învățat și dactilografia, pe o mașină de scris LC Smith & Corona, veche de vreo șaptezeci de ani și grea de zece kilograme.

Acum, că avea unde sta, avea și adresă. Așa că le-a scris alor ei să-i caute prin sertare carnetul de UTC și să i-l trimită. O întrebase Nicu Năstase, tipul de la UTC, de el.

*

La câteva luni după aceea, într-o după amiază, pe trotuarul din fața hotelului Intercontinental, adică de fapt, pe treptele de ciment care coboară de la intrarea acestuia până în stradă, ședea, lingând o înghețată cu vanilie și fructe de pădure, Africa. Prin fața ei, pe trotuar, treceau, stricându-se de râs, trei tineri, trei băieți grozav de gălăgioși, probabil băuți. Cam de aceeași statură și purtând toți aceeași marcă de blugi de cârpă, numai că unul avea și geacă, iar altul, mustață. Și teniși.

”Ăștia trebuie să fie de la Cazan, din căminul de nefamiliști” i-a trecut prin minte Icăi. În clipa aceea, pe lângă cei trei a trecut un tip bine, care precis că se ducea la o tipă, judecând după buchetul de trandafiri mari, roșii, în țiplă, din mâna lui. L-a măsurat într-o clipă: cămașa Lee cambrată și pantofii italienești din piele fină i-au luat ochii, ”ăsta nu-i de-al nostru, la cine s-o fi ducând?”

Poate că aceeași întrebare și-or fi pus-o și cei trei nefamiliști de la țară, care și-au exprimat sentimentele amestecate – admirație, invidie, ură – printr-un râgâit colectiv, în momentul când străinul plin de parale se afla cu un pas înaintea lor.  Iar acesta, întorcându-se pe jumătate spre ei, le-a zâmbit, a ridicat un picior și a tras un pârț la fel de sonor, în semn de salut.

Cei trei s-au oprit locului. Părea că se sfătuiesc cum să riposteze, ce să facă, ce să zică, dar până s-au lămurit, n-a mai fost cazul, străinul dispăruse. Poate luase vreun taxi. Iar presupușii cazangii au tăcut și s-au grăbit să dispară după colț, pe strada Batiștei.

- Sărumâna, a auzit Ica de undeva de lângă umărul ei. A întors capul, tresărind. Era Năstase, de la uzină.

- Nu-ți vine să crezi ce-am văzut, i-a spus ea, încă râzând.

- Știu, am văzut și eu, a zâmbit el. Ce faci pe aici, ai ieșit la aer?

- Sunt în excursie în Capitală. N-am mai fost din clasa a zecea.

I-a povestit cum i-au dus la EREN, Expoziția Realizărilor Economiei Naționale, unde s-au ales toți cu teancuri întregi de pliante, prospecte și broșuri lucioase și colorate, multe dintre ele tipărite pe englezește și nemțește, de-i făceau pe profesorii lor să dea din umeri.

- Și după aia, ne-au dus să vizităm Cimitirul Bellu, la  mormintele scriitorilor. Da’ tot a fost bine, că am fost și la Gospodina, pe Magheru, am mâncat acolo niște chifteluțe extraordinare! n-am plecat nemâncați de la București!

- Te fac un film? a întrerupt-o el, brusc, uitându-se la ceas. Hai, că mai e juma de oră. E la Scala, aici, la doi pași.

Acela era un western cu Bronson și Lee Marvin, iar ea a simțit că o ia cu frig când l-a văzut pe însoțitorul ei că dă treizeci de lei pe două bilete, la suprapreț. ”Nu trebuia”, a șoptit ea, strângându-l de braț. Năstase a zâmbit, ”cultura costă! are preț, ce pisici!”

Și în sală era frig, i s-a părut Icăi. ”Ție nu ți-e frig?” i-a șoptit ea la ureche, așa că el i-a pus pe umeri geaca lui. Și s-au trezit sărutându-se.

Năstase locuia undeva pe lângă strada Matei Voievod. După film, fără să se fi vorbit înainte, au pornit repejor spre Universitate și tot așa, fără o vorbă, au luat troleibuzul 90.

Au tăcut tot drumul, de altfel, nici n-a fost prea lung, iar el, ca dus pe gânduri, a tresărit la un moment dat: ”coborâm”. Ica a privit fără să vrea tăblița cu numele stației, Mecet. Habar n-avea pe unde vine strada asta.

Locuința lui i s-a părut incredibil de mare. Numai două camere, dând dintr-una în cealaltă și apoi, printr-un culoar, în baie și bucătărie, care, însă, erau foarte mici. Dar cele două camere erau mari. Toate astea, la parter, în casa cu un etaj, care, văzută din stradă, părea o dărăpănătură, o ruină. Interiorul, însă, micul apartament al lui Nicușor Năstase nu era rău, era chiar drăguț, a apreciat ea, zăbovind cu privirea pe un afiș mare al Rolling Stones-ilor și pe pagina dublă din revista Playboy cu poza unei cântărețe din Italia, goală.

- Nu-i rău la tine, a zâmbit ea. Mai ai și alte poze de uteciste din astea, americane? Apoi, după o clipă de tăcere, i-a mângâiat ușor dosul palmei: totuși… se simte lipsa unei mâini de femeie.

- Femei au mai trecut pe-aici, a râs el, dar mâini, nu prea.

Mai mare cu șase ani ca ea, Nicolae Năstase era convins că are o îndelungată experiență de viață. În orașul lor, un târgușor neînsemnat de pe traseul căii ferate București-Craiova, tatăl său era viceprimar. Asta însemna că Nicușor și Aneta, sora lui, s-a întâmplat să crească în cele mai bune condiții imaginabile prin părțile acelea, în anii aceia. Pe la paisprezece ani, de pildă, a petrecut câteva săptămâni de neuitat în tabăra internațională pentru copii de la Artek, din Crimeea. Asta, alături de alți numai doi români, un băiat și o fată descinzând, amândoi, din Comitetul Central. Asta, probabil, fiindcă taică-su, viceprimarul, mai cunoștea pe câte cineva de acolo, din CeCe. Însă de genul acesta de privilegii n-a avut parte prea mult. După trei ani de la vacanța din Crimeea, părinții lui au divorțat, iar tatăl lui a schimbat serviciul de la primărie pe unul mai nebătător la ochi, de la Combinatul Cocsochimic. Partajul a fost o judecată cu adevărat ca a regelui Solomon din Vechiul Testament, noroc că aici era vorba de doi copii, nu de unul, așa că pe Aneta a luat-o maică-sa, iar pe Nicușor, taică-su. Iar acesta a cumpărat micul apartament de pe strada Mecet, unde l-a mutat pe băiat, acum flăcău în toată firea, în ultimul an de liceu. Asta, deși o asemenea tranzacție imobiliară nu era posibilă, nu era legală pe vremea aia. Dar dacă nici un aproape-primar de pe linia București-Craiova n-o fi capabil de o chestiuță dintr-asta…

Iar acum, i-a povestit Nicușor Icăi, începând chiar din acea dimineață, din urmă, deci, cu o jumătate de zi, era student la Facultatea de Filozofie. Reușise, din a doua încercare, să intre. La Fefe, Fără Frecvență.

Ea a tras un țipăt și i-a sărit în brațe.

- Păcat că n-am șampanie, a mormăit el încurcat. Chiar n-am nimic de băut.

- Nu ne trebuie, a murmurat ea.

Au dormit îmbrățișați, iar în dimineața următoare au plecat împreună la fabrică.

*

Titus Drocan era fiert. De dimineață, se trezise cu Teia la ușă. Venise să-i spună, în șoaptă, că l-a căutat unul care, negăsindu-l acasă, a sunat la ușa ei ca s-o întrebe dacă acolo locuiește tovarășul Constantin Drocan.

În ce-l privea, Constantin-Titi-Titus știa bine de unde venea acela și ce căuta acolo. În ziua precedentă, îl sunase Rodolfo. Rodolfo Ghițeanu era omul lui de la teatru, din mâna căruia primea, după fiecare reprezentație cu Siciliana, mia de lei cuvenită, plata ”neoficială”, secretă, fără acte, pentru munca lui. Pe șest, fiindcă legea tâmpită nu permitea o plată mai mare de două sute de lei pentru așa ceva.

Rodolfo era șeful sectorului Organizare de la teatru. Adică șeful ”organizatorilor de spectacole”, așa se numea funcția asta a lor.

Pe vremea aceea, auzeai adesea și în locuri ori împrejurări foarte diferite bancul cu legea care ar fi o barieră peste care sar leii, pe sub care se strecoară javrele și în care boii se proptesc cu capul, neputând să treacă de ea. Titus Drocan și-a spus de multe ori, gândindu-se la un alt actor bucureștean celebru, admirat nu numai de ”marele public”, ci și de publicul cu carte, căruia el îi zicea snob, că acela e un bou. Asta, fiindcă renunțase să mai joace într-un spectacol bucureștean de talie internațională din cauza onorariului. O lege stupidă, cum sunt în general legile, nu numai cele de atunci, hotăra că atunci când un artist are o ”colaborare externă”, adică, de exemplu, joacă pe scena altui teatru decât cel unde e angajat cu contract de muncă, el poate fi retribuit conform tabelului anexat. Iar tabelul acela avea ca limită maximă suma de două sute de lei pe reprezentație. Maestrul – în cazul lui, apelativul ăsta chiar nu era exagerat – s-a simțit jignit de suma meschină și s-a retras din spectacolul regizorului genial. A fost înlocuit urgent cu un alt interpret, cât se poate de onorabil și el – dar spectacolul n-a mai fost același. Rămăsese un spectacol bun, frumos, dar nu unul de rupt gura Occidentului cu el – cum o făcuse cel al unui regizor evreu, între timp plecat de bună voie din țară, cu vreo zece-doișpe ani mai devreme. Și cum ar fi avut toate șansele să devină cel abandonat de Maestru.

Titus se considera, mai presus de orice, un om capabil. Capabil și talentat, apt adică se descurce în orice situație, nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei. Iar Rodolfo era chiar omul potrivit pentru a-i sta alături. Colaborarea aceasta nu Rodolfo a hotărât-o, desigur, dar marele comic la el a trebuit să ajungă după ce ea a fost bătută-n cuie și contractul, semnat cu directorul teatrului. La rubrica ”onorariu” scria ”conf. prev. legale”. Atât. Iar directorul îi spusese, strângându-i mâna, la despărțire, că detaliile urma să le discute cu Ghițeanu, un om capabil.

Aceluia, Titus i-a spus din primele minute ale convorbirii că vrea o mie de lei pe seară. Ceea ce ar fi făcut cel mult cinci sau șase mii de lei pe lună.

Nici o problemă, i-a răspuns Rodolfo, banii o să-i primiți în mână după fiecare spectacol, dar o vă facem chitanțe de două sute pe reprezentație, că așa zice legea.

Ce mă privește legea pe mine, nu sunt avocat, a râs Titus și au râs amândoi – și așa a rămas, timp de aproape cinci ani.

Nu-l interesase niciodată ce bani erau ăia, de unde proveneau, important era că veneau fără greș. Ba chiar mai mult decât atât, i-a primit și în săptămâna când n-a jucat, trântit la pat de o gripă. Rodolfo era băiat culant, nu vreun contabil încuiat.

Ce erau organizatorii de spectacole, cei doi subalterni ai lui Rodolfo? Niște impresari, pe scurt.

Ce făcea un impresar pe vremea lui Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului cu banii pe bilete era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dădea Rodolfo îndrăgitului comic. Iar cei cinci-șase mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că operațiunile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865

Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556

Counter instalat la 23.02.2023



website counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (103)

Sunday, October 30th, 2022

7 ani

*

Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.

*

I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:

Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”

*

Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”

*

Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):

În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.

Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!

Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.

*

Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?

*

Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.

*

Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.

Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.

- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.

- OK, Bulă. Și a doua?

- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.

- Foarte bine. Și a treia?

- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.

- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…

- Ăăăăă… păi se putea și așa?

*

Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.

Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.

*

Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.

https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/patriarhia-romana-pune-reguli-pentru-spovedanie-2209114.html?fbclid=IwAR3XlQ8u7QnlBPleY5NaPdoS_gscnvWk0PJ3OXLI1JR4Wmx2_vmVUDgHvis

*

UNIFORMA ȘCOLARĂ

Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!

Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…

NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.

*

NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/nasa-a-reusit-sa-schimbe-traiectoria-asteroidului-dimorphos-2114047
https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25812245-rusii-lovit-aeroportul-krivoi-rog-racheta-croaziera-59.htm

*

Există prune pe Marte!

.     .      .       . (Dumitru Prunaru)

*

SĂ NU CONFUNDĂM BORCANELE

Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.

Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.

*

Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.

http://old.cimec.ro/SCRIPTS/TeatreNou/detaliu_premiera.asp?sq2=DON+JUAN&sq=410401119001&sq1=1

*

În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.

…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.

Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.

visitors counter



free counters

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (98)

Saturday, April 30th, 2022
01.04.2022

Azi, pe Viasat Explore TV, tipul acela care tot pescuiește ba prin Congo, ba prin Borneo, ba prin Siberia… De data asta, pe undeva prin Brazilia, unde, cică, o pisică de mare i-a mâncat penisul unui băiat. Ce noroc pe noi, ăștia din sud-estul Europei, îmi vine să zic, pisicuțele noastre nu-s așa de agresive. Cel puțin, când e vorba de

*

Eternă recunoştinţă bucureştenilor de acum două secole, care au croit un oraş cu străzi largi, numai bune pentru parcarea celor unu-virgulă-cinci milioane de autovehicule din actuala capitală. Că ce dracu ne-am fi făcut dacă şi ăia erau la fel de neamuri proaste ca noii proprietari de prin Voluntari, Pipera ş.a.m.d., cu „străzile” lor late de doi metri?

*

O arătare de sex femelin rage la televizor despre Breaking News. Dacă n-aş fi ştiut-o de sfântă, aş fi putut jura că e Curva de la Babilon (ca să mă exprim în termeni biblici).

*

I-auzi: Arhitectul care a proiectat unele dintre cele mai proeminente clădiri din Bucureşti

https://www.businessmagazin.ro/special/arhitectul-care-a-proiectat-unele-dintre-cele-mai-proeminente-cladiri-din-bucuresti-16240377?fbclid=IwAR22HYg2LM6i79WLN8j9B4uhDyANB9nXrQC4dcftsrjg4YNFPyuz9OzSFpY

Despre asta o fi vorba?

*

Au săpat tranșee la Cernobîl.


MOSCOVA NU CREDE ÎN RADIAȚII

*

FaceBook = Fabrică de Biografii inventate

*

FaceBook = locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Banda Möbius constituie o realitate palpabilă mai ales în cazul biografiilor marilor noştri contemporani de pe malul Dâmboviţei: securişti înainte, democraţi nevoie mare, după.

*

La Bucureşti te umpli de parale:

*

NIMIC NOU SUB REFLECTOARE

Să vorbești despre decăderea teatrului românesc… e poveste lungă. N-o s-o lămurim nici tu, nici eu, dragă cetitoriule - fiindcă suntem subiectivi. Ți-aș propune, însă, o altă abordare, bazată pe date certe.

Prima întrebare: cine au fost profesorii noștri, ai ăstora fezandați și expirați, trecuţi odată, de mult, prin IATC? Radu Penciulescu, Ion Cojar, George Littera, George Banu, Florian Potra, Andrei Strihan, Ileana Berlogea, Mihaela Tonitza-Iordache, Doina Șipoș, Costică Marinescu, George Ceaușu – și alții, pe care nu mi-i amintesc pe moment, și rog să fiu iertat pentru asta. Cine sunt profesorii celor de azi? Aud?

A doua: ce fel de teatru am văzut noi? Iar aici, am să răspund eu, inserând niște preferințe personale, mai de mult mărturisite: ”Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe, Cabala bigoţilor, Oblomov (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.”

Și à propos de asta: neînregistrarea spectacolelor teatrale e o mare ticăloșie, iar distrugerea înregistrărilor existente (Nepotul lui Rameau, regie David Esrig) este o crimă. Și în sfârșit: mai există cursuri de vorbire scenică la UNATC? că tinerele speranțe cam au prune-n gură. Eu atât am avut de spus. Deocamdată.

SCENA9 să mănâncă şi gura ei o pâine:

*

18.04.2022

La DIGI24, Luana Păvălucă, cea mai tare din parcare:

*

web counter

CÂTE CEVA DESPRE ZĂDĂRNICIE

Wednesday, May 22nd, 2019
.

.
Despre ce anume se întâmplă în premiera de săptămâna trecută de la Bulandra n-are rost să vă povestesc. A făcut-o regizorul Andrei Şerban în persoană, iar textul său a apărut în Adevărul, chiar dacă sub pseudonimul Otilia Andrei: https://adevarul.ro/cultura/teatru/premiera-andrei-Serban-despre-razboiul-sexelor-zadarnicele-chinuri-dragostei-1_5cdc1704445219c57ea9fab1/index.html .

Mă limitez să constat că încurcăturile şi necazurile comic-graţios-idilice ale îndrăgostiţilor shakespearieni au devenit, în actuala montare, ceva teribil de actual, adică deloc idilic. În postură de armăsar, nu-i poţi pretinde ţânţarului să mai fie şi graţios. Asta, deşi în spectacol se cântă cam de toate, de la hip hop la o baladă englezească de pe vremea lui Shakespeare. Se şi vorbeşte – cu două-trei excepţii, inexpresiv şi cu prune-n gură.

O fi adevărat că la UNATC nu mai există cursuri de rostire scenică? că aşa am auzit. Şi dacă acolo nu mai sunt, ce pretenţii să ai de la Universitatea Naţională de Arte Mihai Viteazul SRL din Strehaia?

Singurele excepţii onorabile mi s-au părut a fi Şerban Pavlu şi Lucian Ifrim, care, cel puţin, reuşesc să se facă înţeleşi.

În rest, scălâmbăieli demne de televiziunile de mahala – şi surprize dezagreabile din partea câte unui interpret cotat, George Ivaşcu, mizând (prea) mult pe datele sale fizice, iar în rest, afectat şi câteodată inaudibil. Asta, deşi scena e dotată cu amplificare.

Despre cele şase tinere speranţe feminine care trec prin scenă, teamă mi-e că n-am nimic de spus. Mi s-au părut, fără excepţie, nişte apariţii palide, şterse.

-   -   -   -   -   -   -

După ce, în Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul său din 2014, şi-a pus fără nici o noimă un personaj să vorbească cu accent evreiesc, rezultând nişte vagi conotaţii antisemite care au indispus mai multă lume 1, adică nu numai pe evrei, în actuala sa montare îl aduce în scenă pe Iuda. Nu pe Iuda Iscariotul din Noul Testament, cel care l-a vândut pe Isus, ci pe Iuda Macabeul din Vechiul Testament, al cărui nume îl purta Ţara Iudeii – asta, ca să înţelegem noi, poporul spectator, că intenţiile regizorului au fost absolut politic-corecte. Şi cu toate că, pe de altă parte, autorul la niciunul dintre cei doi Iuda nu s-a gândit scriind această piesă.

Chestia asta e leit povestea cu Bulă în autobuz. Văzând-o pe cucoana din faţa lui cu rochia intrată în fund, i-a tras-o uşurel afară, drept care s-a ales cu un fulgerător dos de labă. Atunci, înţelegând că a greşit, i-a băgat-o la loc. Drept care, a mai încasat una. Aşa şi cu Andrei Şerban şi cu grefele lui de contemporaneitate pe sărmanele texte semnate de “contemporanul nostru”.

Şi, ca să revin, nutresc bănuiala că nici la cazacii beţivi şi violatori din prezentul spectacol nu s-a gândit tata Shakespeare, cunoştinţele lui geografice mergând, din câte mi-amintesc, doar până în Scandinavia.

-   -   -   -   -   -   -

1 Am mai văzut aşa ceva o singură dată: în 1978, în Opera de trei parale, un spectacol pus la teatrul G. Bacovia din Bacău de tunisianul Sassy Brahim. Atunci, însă, Organele-Corecte-Politic s-au sesizat, iar accentul cu pricina al gangsterului Mackie Messer s-a evaporat chiar de la a doua reprezentaţie.

.

Dă dămult… mai dă dămult… :

E cazul să reamintesc că articolul meu reprodus în imaginea de mai sus a apărut în 1991, în România literară, într-unul din momentele când mai mulţi actori ai Teatrului Naţional Bucureşti îl contestau zgomotos pe directorul lor, regizorul Andrei Şerban - ajungând chiar să se plângă de obiceiurile lui nesănătoase (îi obliga să repete opt ore pe zi!) cu ocazia audienţei ce le-a acordat-o, în acest scop, preşedintele Ion Iliescu.

În cele din urmă, şi-au atins ţinta. Andrei Şerban şi-a dat demisia şi a plecat, încă o dată, din ţară, reîntorcându-se după nişte ani buni, nu mai ştiu exact câţi.

Din câte-mi aduc aminte, acest articol al meu a fost singura luare de poziţie din presa autohtonă în favoarea marelui regizor de atunci. Dacă se întâmplă să mă înşel, iar în publicaţiile româneşti din 1991 să mai fi apărut vreo frază care să-i ia apărarea, voi fi plăcut surprins de această descoperire tardivă, pe care o voi semnala neîntârziat în prezenta publicaţie de arte parţiale, mulţumindu-i călduros autorului ei.

Căci ciocu’ mic nu face bine nimănui. Nici chiar în Ţara lui Mucles, al cărei trecut este lucrul cel mai imprevizibil din lume.

Urmare logică (şi previzibilă) :

https://adevarul.ro/cultura/teatru/teatrul-galant-andrei-Serban-1_5ce6485b445219c57ef2cfd2/index.html

&

https://despreopera.com/2019/05/22/teatrul-galant-al-lui-andrei-serban/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (77)

Thursday, December 27th, 2018

N-o să-l uit în veci pe domnul P., fostul meu coleg de birou de acum aproape patru decenii. El, apropiat de vârsta pensiei, iar eu, abia ieșit din stagiatură, dar eram șeful biroului, în virtutea faptului că aveam diploma de licență corespunzătoare. Asta, deși el știa mult mai bine cum mergeau treburile pe-acolo – și îmi dădea, discret dar eficient, tot sprijinul de care aveam nevoie. El era un fost ofițer, plecat din armată din motiv de …nepotrivire de caracter și dăruit cu tact și mult simț al umorului.

De la el am auzit o vorbă mare despre vârstele omului, pe care mi-am reamintit-o acuma, de Crăciun. El spunea că unui bărbat de vârsta lui nu i se potrivește alt rol decât acela de Moș Crăciun, în trecere pe la niște copile nu neapărat cuminți.

”Fiindcă, dacă nu poți fi un Moș Crăciun, n-o să fii decât un Moș Tăgârță”, explica el.

Înțeleaptă vorbă, zic eu acum, fie-i amintirea binecuvântată vechiului meu coleg.

*

29.12.2018:

Tocmai văzui la televizor o știre despre plaja de nord de la Costinești (de la Epavă), care a fost înghițită complet de apă, iar un restaurant rural-țigănesc, dintre cele pomenite în comentariul de acum trei ani de pe blogul meu, se află deja cu curu-n Marea Neagră. Vechile cazemate, care în poza mea de mai jos (datată 2015) erau la cca 50 m de uscat, sunt acum la 200-300 m de acesta.

Prietenilor care și-au petrecut, ca mine, vacanțele din anii 70, 80, 90… pe plaja aceea, sincere condoleanțe.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=14171

*

Pe Da Vinci Learning TV, un domn simpatic vorbește cu atâta șarm despre mecanica cuantică, Planck, Bohr și Einstein încât te face să crezi că și înțelegi ce spune.

*

Text de muzică uşoară (ziceţi-i „pop”, dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine în week end): „şi îngerii au demonii lor”. N-am auzit tâmpenie mai moţată de când mama m-a făcut.

*

Am auzit de mai multe ori, în ultimii ani, remarci de genul ”regizorul Cutare, din păcate, atât de puțin cunoscut astăzi… actrița X, despre care, din păcate, mai știm prea puțin…” Ce mă frapează este că regretele acestea vin, acum, tocmai de la acei oameni din massmedia care, în anii `70-`80, din postura de redactori-cenzori, au avut grijă ca regizorul Cutare și actrița X să rămână pe veci necunoscuți publicului din țara lor.

Au luat lefuri bune pentru asta, adică pentru a face ca Pintilie, Ciulei şi încă doi-trei de talia lor să nu existe pentru publicul românesc. Nu nominalizez nici oameni, nici instituţii, ca să nu supăr pe nimeni. Dar, vorba lui Gică din Colentina, “se ştiu ei”. În orice caz, un lucru trebuie neapărat spus – că, fără cei doi susamintiţi, filmele româneşti de după 1989 nu ar fi existat. Cel puţin, în forma lor actuală, care le-a lansat pe orbita premiilor la festivaluri internaţionale. Şi încă ceva: ele, aceste filme admirate de critica internaţională, sunt văzute mai mult în străinătate. Cea mai mare parte a încasărilor lor provine de acolo. Are și asta o anumită legătură cu oamenii de încredere ai lui Ceaușescu.

*

S., mai târziu ajuns director general al TVR, este cel de la care am aflat, prin 1984 sau 1985, că evreii au colaborat cu armata germană în primul război mondial, ca translatori, în timpul ocupaţiei germane a României. Şi nu părea să le-o fi iertat nici după şaptezeci de ani. Ce vreţi, patriotism cu termen de garanţie nu există.

*

Cu absolută certitudine, singurele cărţi de istorie care spun adevărul despre România sunt cele semnate de străini. Tot restul e doar propagandă. În privinţa asta, se poate spune că editura Humanitas face un mare serviciu acelei părţi din poporul român care ţine cu adevărat la patria sa, pe care vrea s-o vadă intrând în rândul lumii – şi nu la averile păturii securist-oligarhice, provenite din jaf. Singurul, dar gravul, compromis făcut de Humanitas în privinţa asta e preţul cărţilor în cauză, prohibitiv pentru marea majoritate a celor care ar vrea şi ar trebui să le citească.

*

Scrie un poet ceva despre nişte “umeri novici”. Nţâţâţî, nu merge. Nu se loveşte nici de-al dracului. Ar trebui încercat cu “limbrici”.

(G. Călinescu i-a răspuns odată unuia, la Poşta redacţiei, cam aşa: “Simţire este. Mai trebuie gramatică și talent”).

*

ÎN ACEEAŞI ORDINE DE IDEI. Sper că se va găsi cineva să le explice puţoilor noştri din presă şi audiovizual că:

- “aroganţă” e una şi “extravaganţă” e alta.

- “intrigant” înseamnă altceva decât “nedumeritor”, “care te intrigă, te nedumereşte”.

- nu trebuie să spui “funcţionarii, dar şi şefii lor”, atunci când ai în minte “funcţionarii, PRECUM şi şefii lor”, fiindcă sugerezi un raport de adversitate acolo unde se află numai pace pe pământ, între oameni bună învoire – și pupici în cur cât cuprinde.

Ș.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS (despre subiecte de mare importanță politică și socială)

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Cuvântul, o invenție care ține binișor loc de gând.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

Diferența între atei și credincioși: ateii n-au ars oameni pe rug.

*

Hai c-am rezolvat-o şi cu porcii şi cu mistreţii şi cu cerealele şi cu ce-o mai fi pe câmp şi e-n stare să ardă. Păi noi de ce să n-avem pestă porcină și incendii de vegetaţie, ce, noi suntem mai fraieri? Cu făbricile şi uzinele terminarăm mai de mult, cu pădurile mai avem un pic, petrolul şi gazele le-am făcut cadou lui Putin, aluminiul aşijderea. Da, dar am făcut o grămadă de universităţi, păi ce, te joci?

*

Iar zic ăștia, la televizor, ”parade”. Că și pluralul substantivului ”ladă” o fi ”lade”, nu ”lăzi”. Păi nu? (Valabil și pentru ”cazărmi”, pe care mahalagiii de la televiziuni le numesc ”cazarme”).

*

Singurele momente meditative ale unui bărbat adevărat: când se bărbierește și când stă pe budă.

*

Jimmy, multregretatul nostru cotoi, afişa o măreție de veritabil împărat roman atunci când își făcea nevoile în olița moștenită de la fie-mea, de când era ea mică.

Din lexicul Maiei, la 2½ ani:

- turnicapa (trotinetă);

- căcăliu, sau căcăniu (crocodil). De fapt, e vorba de un T Rex din plastic, de vreo 30 de centimetri.

Primul a ajuns, deja, nume de SRL înscris la Registrul Comerţului.

*

Nu sunt o bestie însetată de sânge. A paișpea zi după scripturi, nu mai țin morțiș să le iau gâtu lui Nea Ilici și lui Gelu Voican Voiculescu. Părerea mea e că, în prezent, doresc chestia asta mai ales cei interesați de Urma Scapă Turma, adică să-i blestemăm tovărășește pe răposați și cu ocazia asta, să îngropăm dracului problema (după cum știți, așa s-a procedat și la Nürnberg: Hitler, Himmler și Goebbels erau morți, încă douăzeci de ciraci de-ai lor au fost spânzurați, restul Germaniei rămânea curat ca un cur de nou născut, fără pic de nazism în creier și mațe, iar IG Farben devenea, bine mersi, Aspirina Bayer).
Și ce să-i faci, asta-i viața, astea-s afacerile, dacă s-au găsit vreunii dintre cei implicați în ale Revoluției Române destul de necugetați ca să nu dea colțul până azi, o să-l ajutăm noi, cu sincer regret, s-o facă.


Doar două lucruri aș vrea eu:
1. să vedem odată, la televizor, toate materialele filmate în perioada 15-31 decembrie 1989 de către filmagiii Securității și de alte podoabe ca ei și
2. să ia cineva la puricat documentele Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din anul 1989, ca să vedem și noi cine avea pe mână carabinele scumpe, cu performanțe mult mai mari decât armamentul MApN, capabile să le zboare creierii, prin cască, recruților neinstruiți trimiși, noaptea, în Piața Palatului pe post de material didactic-propagandistic. Aș paria, însă, că registrele în chestiune au dispărut în modul cel mai misterios și definitiv cu putință, la cel mult o săptămână-două după instalarea noului regim.
NB. Recruții aceia n-aveau, pe rahaturile lor de AKM-uri, dispozitive de vedere în întuneric, cu infraroșii și nici amplificatoare de lumină catodice – dar e foarte probabil că sportivii de la AGVPS aveau așa ceva. Despre chestia asta a vorbit, puțin înainte de moartea sa, și Sergiu Nicolaescu. Care, după cum știm, a regizat copios evenimentele cu pricina.


În ce mă privește, țin minte doar atât: că în după amiaza zilei de 24 decembrie 1989, mă aflam la Televiziune, pe strada Pangrati, ghemuindu-mă în spatele puștanului în uniformă care ”asigura” intrarea în TVR, adăpostit după un gărduleț de beton înalt de-o juma de metru. Era târziu, aproape se întunecase, iar el încerca să surprindă vreo mișcare la ferestrele vilei aflate la vreo sută de metri în față, de unde se trăsese puțin mai înainte. Eu n-aveam decât aparatul fotografic, vechiul meu Praktica MTL5b, nu mă chemase nimeni acolo, nutream doar ambiția de a mă lăuda cu prima poză a vreunuia dintre teroriștii cu care ne împuiase capul Televiziunea Română Liberă. L-am întrebat pe băiat de când e milităraș, iar el mi-a răspuns că din octombrie. Și, ca unul mai bătrân, care făcuse mai multă armată ca el, i-am spus că mai bine s-ar târî până sub fereastra aceea și ar arunca o grenadă înăuntru. Nu ne-au dat grenade și n-am decât cinșpe cartușe în încărcător, mi-a răspuns el.
Am plecat de acolo și pe drum, am dat nas în nas cu amiralul ”Cico” Dumitrescu, pe care-l știa toată România în momentul acela. Am vrut să-i fac o poză, însoțitorii lui nu m-au lăsat și n-am apucat decât să-l întreb ”Domnule amiral, dar cu Partidul Comunist, cu comuniștii ce-o să faceți?”
”Ce-aveți cu comuniștii?” mi-a răspuns el, ”Iliescu e comunist, eu sunt comunist…”
În acea clipă, entuziasmul meu revoluționar s-a isprăvit. M-am dus liniștit acasă și mi-am văzut de treabă.

*

15.10.2018:

Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui Iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.

*

21.11.2018:

Ne țigănim în Parlamentul European. Apoi, facem rost de o momâie tâmpită și-o punem să-l acuze de antisemitism pe Johannis. Asta, după ce am furat toți banii din bugetul țării și din cel al Bucureștiului și am avut grijă să ne căcăm pe ea de imagine a țării, pentru a dovedi întregii lumi că România e neguvernabilă. Putin e mulțumit de noi.

*

Îl înmormântară și pe G.H.W. Bush, Dumnezeu să-l odihnească în pace și onor. Două lucruri am și eu de zis despre asta:
1. Ceremoniile americane seamănă tot mai mult cu cele papuașe.
2. Generalii lor n-au burtă.

Counter instalat la 26.11.2022



free hit counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (71)

Wednesday, May 30th, 2018
Sursă foto https://www.realitatea.net/a-murit-regizorul-lucian-pintilie_2148089.html

Am văzut mii de spectacole teatrale și filme și am scris, în ziare și reviste, despre câteva sute dintre ele. Așa încât ar fi de așteptat ca amintirea lor să se mai fi tocit, estompat, cu timpul. E o chestiune de igienă mentală uitarea, orice s-ar zice. Un intelect care să păstreze totul nu poate fi asemuit decât cu cotlonul imund în care zac câte un bătrân om al străzii complet decrepit și deșeurile, gunoaiele adunate de el de prin pubele, singura sa avere, la care n-ar renunța pentru nimic în lume. Oricât ar părea de ciudat, amintirile mele foarte vii de la teatru și cinema nu sunt chiar așa de multe, ce vreți, numai laptopul meu are 4 gigabiți de RAM, categoric mai mulți decât proprietarul lui.

Iar printre aceste amintiri privilegiate ale mele, iese acum la iveală una fără legătură aparentă cu filmul care a ocazionat-o: Reconstituirea. N-am să povestesc ce impresie mi-a făcut acesta, ce am înțeles atunci, la douăzeci și ceva de ani ai mei, din el (deși, din clipa când i-am văzut, Mihăiță și Găitan s-au transformat în idolii mei), ci doar cât am dat pe bilet: douăzeciși cinci de lei. Eu, care nu cumpăram bilete la negru (asta, mai ales fiindcă nu prea aveam cine știe ce bani de buzunar), am dat fără să crâcnesc cât mi-a cerut bișnițarul din fața cinematografului Luceafărul. Și subliniez că nici la filmele cu John Wayne sau Steve McQueen nu cereau acești înaintemergători ai economiei de piață mai mult de zece - cincisprezece lei pe biletul care costa, oficial, patru. Asta, ca să vedeți care era cota filmului, în unul din rarissimele momente când verdictul criticii docte, culte, a coincis 100% cu opinia publică, a străzii inculte. Am înțeles la un moment dat, mult mai târziu, că Reconstituirea a fost cel mai serios și real film făcut vreodată în Republica Socialistă România.

Și iarăși mult mai târziu, în anii ‘90, am publicat o anchetă referitoare la cel mai important spectacol teatral românesc, la care au răspuns cam treizeci de oameni de specialitate și de mare suprafață culturală. Pe locul întâi a ieșit Revizorul, celebrul și de puțini văzutul spectacol interzis al lui Pintilie (la egalitate de voturi cu Nepotul lui Rameau, al lui David Esrig).

Dumnezeu să-l odihnească pe marele contestatar Lucian Pintilie.

*

Vezi și http://www.wowbiz.ro/trecutul-incredibil-al-fratilor-becali-erau-bisnitari-la-inter-si-vindeau-bilete-la-suprapret-la-cinematografe-16268221
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

40 de ani

Sunday, March 5th, 2017

de când
grupa noastră de Teatrologie-Filmologie a absolvit IATC-ul.
Iat-o aici, pozată chiar în ziua examenului de diplomă, cam prin aprilie 1977, dacă mi-aduc bine aminte.
Împreună cu noi, cei nouă proaspăt licențiați, mai pot fi văzuți câțiva dintre cei mai buni și mai iubiți profesori ai noștri. Unii care ne-au părăsit, Mihaela Tonitza-Iordache (Teorii de teatru), George Littera (Istoria filmului), Constantin Marinescu (Filosofie) - și alții (doamna Hogaș/Economie politică și domnul George Ceaușu/Estetică), pe care nu pot decât să-i sper sănătoși și să le urez tot binele din lume.
Regret doar că pozele de aici, singurele făcute cu acea ocazie, sunt atât de slabe, Aparățelul acela fotografic era un știft (Smena, parcă) - și nici eu nu eram decât un fotograf începător.
Este pentru prima dată când aceste imagini devin publice.
.
Counter instalat la 6 iulie 2022



O MIE ŞI UNA DE MORŢI (60)

Sunday, November 27th, 2016

Cică istoricul Lucian Boia are nume de condiment. Asta o spune un actor cu nume de insectă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

Thursday, February 11th, 2016

la TEATRUL NAŢIONAL BUCUREŞTI

Visul… este unul dintre textele teatrale cel mai frecvent puse în scenă, la noi şi aiurea (uneori, în montări seducătoare). Din acest motiv, e greu, la prima vedere, să spui ceva inedit despre el – şi despre cotloanele sufletului omenesc pe care basmul shakespearean le luminează stroboscopic, fulgerător, însă în profunzime. Şi de altfel, e absolut necesar să fii un adolescent candid-entuziast ca să te poţi lăsa hipnotizat de un nou Vis al unei nopţi de vară.

Dar asta, doar la prima vedere. Fiindcă viziunile regizorale operează cu atâta aplomb pe text încât uneori nici nu poţi fi prea sigur de paternitatea lui. E foarte probabil că n-o să vezi acelaşi text dramatic purtând acest titlu în două montări consecutive. Şi asta nu din cauză că e vorba de traduceri diferite.

Şi totuşi…

Dacă e să rezum în două cuvinte situaţia actuală a Visului, cel puţin de la noi, fiindcă pe cea din restul lumii, din păcate, n-o cunosc, aş spune că faimosul Jan Kott, autorul celui mai prestigios îndreptar shakespearologic din secolul douăzeci, care l-a …decriptat cu hotărâre pe elisabetan, înregistrează un succes deplin. Nu prea ştiu regizor, în ultimele decenii, care să nu-l fi citit pe Shakespeare prin ochelarii lui.

Tot pe urmele lui, dar mai ales, pe direcţia indicată de Sigmund Freud, regizorul Petrică Ionescu afirmă că a perceput latura coşmarescă mai curând decât pe cea comic-fantastă, feerică, a acţiunii dramatice. Un demers cam de aceeaşi natură cu reinterpretările parodice ale basmelor, care spun răutăţi incalificabile despre Scufiţa Roşie şi Albă ca Zăpada, s-ar zice la prima vedere.

Şi totuşi…

Cu ocazia nunţii sale cu Hipolita, regina amazoanelor, plănuită pentru proxima seară cu lună nouă, ducele Tezeu al unei Atene convenţional-fanteziste (cum e, de altfel, toată geografia din opera lui Shakespeare) porunceşte bogate serbări.

În acelaşi timp, două perechi de tineri atenieni de bună condiţie, Hermia, Helena, Demetrius şi Lisandru, trec prin nişte supărări amoroase care le par a fi sfârşitul lumii, sau ceva asemănător.

Tot în acelaşi timp, undeva, într-un plan superior, supranatural, Oberon, Regele Ielelor, se ceartă îngrozitor cu soţia sa Titania.  Asta nu e ceva de trecut cu vederea, neînţelegerile dintre ei se traduc prin dezastre:  recoltele putrezesc pe câmp, dau molimi în vitele oamenilor ş.a.m.d.

Şi tot în acelaşi timp, ca să revenim pe pământ, câţiva meseriaşi atenieni, constituiţi într-o mică trupă de actori amatori, pregătesc un spectacol pentru această ocazie festivă.

Numai că, în actuala montare de la Naţionalul bucureştean, prinţului Tezeu cel pământesc, civil, personajului atenian de toată ziua, îi cresc copite de ţap şi coarne impozante – şi iată-l în chip de nocturn Oberon dionisiac. Sau de ţap mefistofelic, diabolic, dacă operăm cu noţiuni imaginar-medievale. În acea noapte, el e le maître de jeu (era să scriu „moderatorul”) – care, pe deasupra, profită şi de serviciile atotputernicului mag Puck, un duh fantastic, dăruit cu un simţ al umorului ceva mai aparte şi maliţios cât cuprinde.

Împreună cu care îi va juca o farsă deloc plăcută Titaniei. Vraja scornită de cei doi o va face pe mândra Crăiasă a Zânelor să se culce cu un măgar – mod auctorial (cât se poate de misogin, altminteri) de a scoate în evidenţă, fără menajamente, latura instinctual animalică a firii omeneşti.

În noaptea magică de Sânziene, ordinea socială, morală, civilizat-convenţională a lucrurilor este  abolită în favoarea uneia mai profunde, mai reale – cea a naturii, a ordinii cosmice. Sau a unor credinţe arhaice despre care n-am fi crezut că ne aparţin. Sau, mai curând, cărora constatăm, şocaţi, că încă le mai aparţinem.

E un alt mod de a spune, la urma urmei, ceea ce zicea şi Freud, că ne situăm nu chiar departe de omul cavernelor şi că ceea ce numim civilizaţie nu e decât o spoială.

Titania, cealaltă apariţie supranaturală de aici, are şi ea copite căpreşti. Nu şi tărie, însă. Ea ne e înfăţişată în chip de victimă a răzbunării unui Oberon refuzat, respins. Şi de victimă a slăbiciunii ei femeieşti, se mai poate citi printre rânduri, care uită de toate când dă de un mascul …prezentabil, fie el cât de dobitoc. (Lucrurile sunt în aşa măsură spuse pe şleau, aici, încât te şi miri că opera  asta shakespeareană a ocazionat vreodată reprezentări ad usum Delphini şi că n-a fost pusă la index, mai nou, în numele obtuzităţii corect politice.)

Ceea ce nu mai trebuie citit printre rânduri, în spectacol, este falusul aurit, festiv, lung de trei metri, purtat de mulţimea de adoratori extatici, la un moment dat. Biblicul Viţel de Aur, îmi vine a zice, era mic copil pe lângă acesta…

Punerea în scenă semnată de Petrică Ionescu este, în primul rând, fastuoasă,  aşa cum îi stă bine unei feerii. Şi aducând a sărbătoare asiatică sau a carnaval brazilian – aceste serbări exotice fiind lucrurile cele mai bogat împodobite din lume. Dar şi cele mai pline de mişcare şi de comuniere, la fel ca spectacolul de faţă.

În rolurile Tezeu/Oberon, Marius Bodochi are ţinuta care face plauzibile – şi uneori, admirabile – cele două personaje. Şi mai ales, are dicţie, rostirea sa este una dintre cele mai bune de pe scenele bucureştene ale momentului. În ipostază de prinţ mărinimos sau de zeitate ranchiunoasă, el îşi trăieşte replicile la o intensitate care aduce aminte de marile nume ale Naţionalului din ultimele decenii.

Titania, interpretată de Daniela Nane (rol pe care-l împarte cu Maia Morgenstern), trece rampa în ambele sale ipostaze, de zeiţă inaccesibilă şi de biată femeie slabă – ba încă şi drogată cu o poţiune magică preparată de Puck. Sau mai degrabă, cucerită de virilitatea brută (ne-dată cu deodorant, adică), depinde din ce parte priveşti lucrurile. Este o apariţie dăruită cu fotogenie, farmec şi umor, dar mai ales, sigură pe sine, fără aproximări şi ezitări.

Hipolita, mireasa ducelui Tezeu, pandantul precedentei, este un rol schiţat nu foarte amănunţit de autor. În interpretarea Ralucăi Petra, personajul apare ca opusul real, terestru, al unei ipostazieri fantastice, supranaturale.

Duhul, spiriduşul Puck apare, în varianta Claudiu Bleonţ, mai degrabă horror decât plin de haz, un pic cam lipsit de spirit – şi graţios, nu prea.

Un plan aparte îl reprezintă, în această intrigă stufoasă, cel al perechilor de îndrăgostiţi prinşi într-un cadril complicat. Hermia ar urma să îl ia de soţ pe Demetrius, aşa cum a plănuit Egeu, tatăl ei – firesc şi corect interpretat, acesta din urmă, de Costel Constantin. Însă ea îl iubeşte pe Lisandru, care la rândul lui o iubeşte. Iar Helena, care moare după Demetrius, e deznădăjduită şi umilită fiindcă acesta n-are ochi s-o vadă…

Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, iar Oberon să poată râde în voie de zadarnicele chinuri ale dragostei celor patru tineri, Puck cel răutăcios îi droghează şi pe ei. După care, Lisandru se trezeşte îndrăgostit pătimaş de Helena, iar Hermia începe să creadă că Demetrius l-a ucis pe Lisandru…

Tot acest talmeş-balmeş sentimental constituie din capul locului, adică din paginile textului, un spectacol oarecum de sine stătător. Rămâi cu impresia că cei patru tineri – Hermia / Ana Covalciuc, Helena / Ilinca Hărnuţ, Demetrius / Silviu Mircescu şi Lisandru / Alexandru Călin – joacă într-un spectacol al lor, dintr-o lume a lor, care doar accidental se află în vreo relaţie cu restul Universului.

Ce-i drept, cei patru o fac bine (chiar dacă momentului lor îi este lipită, fără justificare narativă, o vagă sugestie de lesbianism). Momentele lor sunt veritabile dezlănţuiri de energie fizică şi nervoasă, într-un desen atât de precis al mişcării încât obiecţiunile morale, sau moralizatoare, se evaporă. Încât până şi spectatorul pudibond tace din gură – şi aplaudă. Alexandru Călin confirmă, ceilalţi încă promit, dar e clar că poţi paria pe ei.

Artiştii amatori din Atena sunt interpretaţi, cu verva pe care momentul lor o cere, de Dorin Andone, Bogdan Costea, Istvan Teglas, Daniel Badale, Ştefan Ruxanda.

Şi de Mihai Constantin, în rolul suculent al lui Fundulea (Bottom), ţesătorul. Care e, în general, bun – iar în reprezentaţia pe care am văzut-o, de câteva ori, senzaţional. Ca de pildă, atunci când se trezeşte lângă proaspăt cucerita crăiasă a zânelor, cărora începe să le dea porunci, debitând calambururi nesărate manierist-gongorice, sau în avangardistul teatru-în-teatru final, de la nunţile lui Tezeu şi ale celor două perechi de îndrăgostiţi, când joacă rolul kitsch al unui Pyram amator, gros caricaturizat de autorul şi actorul profesionist Shakespeare.

Mihai Constantin parcă e făcut, de altfel, pentru hiperbola comică. Iar călare pe falusul aurit de care ziceam, e pur şi simplu monumental.

Noaptea feerică de Sânziene are, în viziunea lui Petrică Ionescu, un aspect mai curând de Noapte a Walpurgiei. Zânele şi spiriduşii ce o populează descriu o frenetică mişcare browniană, o perpetuă acuplare nu tocmai feerică şi nici graţioasă.

La asta contribuie şi costumele. Mai exact, mănuşile roşii ale spiriduşilor au nişte prelungiri ale degetelor care le fac să semene a gheare sau tentacule, mai ales că sunt agitate în permanenţă.

Decorul lui Helmut Stürmer constă, de fapt, într-un simbol: general cunoscutele măşti teatrale, comică şi tragică. Dar, la dimensiunea lor de aici, ele sugerează mai curând nişte neliniştitoare simboluri totemice primitive, neeuropene.

Costumele concepute de Corina Grămoşteanu, ca de altfel şi machiajul, fac mult pentru definirea personajelor fantastice. Titania şi Oberon datorează mult din identitatea lor costumelor supradimensionate de aici.

Per ansamblu, ca impresie generală, spectacolul lui Petrică Ionescu are coerenţă şi ritm susţinut, în crescendo.

Este, fără îndoială, un eveniment al actualei stagiuni. Dar are un mare cusur, nu e pentru oricine. Pentru fiinţe lipsite de umor, în nici un caz.

book_petrika-ionesco_web

După postarea cronicii de mai sus, am primit un mesaj de la domnul Sergiu Cioiu, din care mi-am permis să citez:

Citind cele scrise de cronicarul atent și nepervertit al acestui spectacol, n-aș fi pus niciun bemol la sfîrșit. E un spectacol, îmi pare, de văzut chiar și de cei care suferă de tîmpenie și lipsă de umor. Ar da naștere la penibile dezbateri estetice, adică ce se poate și ce nu se poate în teatrul de azi în arta spectacolului, chiar și în România. În fond, după umila mea părere, gusturile se pot discuta, dar dacă succesul este indiscutabil, trebuie exploatat cum se cuvine! Felicitări sincere!

În ce-l priveşte, se bucură şi e onorat de asemenea vizitatori.

https://www.youtube.com/watch?v=7HwHvqD6UAA

P.S. Dat fiind că nici de data asta n-am citit cronicile paralele înainte de a mă apuca s-o scriu pe a mea (prost obicei, recunosc), n-am dat decât acum peste nelămurirea dnei/drei Iulia Popovici din Adevărul (28 dec. 2015). Care se întreba ce naiba caută bufniţele alea pe palatul lui Tezeu. Păi, Tezeu e ducele Atenei, aşa susţine Shakespeare. Iar Atena are bufniţa ca animal totemic. Asta-i tot.

“Nu, tovarăşă I.P., zeiţa Atena nu e membră a masoneriei, cum aţi scris dv.” - comentează Radio Erevan.

http://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html

MEA CULPA

3 mai 2016

Pentru că am rătăcit şi am uitat, timp de aproape trei luni, această explicaţie a autorului spectacolului. O reproduc mai jos, cu scuzele de rigoare:

În articolul tău superb îţi pui totuşi întrebarea “unde am găsit eu relaţia lesbiană între cele două fete”. Păi… în text, bineînţeles… citeşte prima lor întâlnire şi apoi quatuorul lor din pădure: de fiecare dată, Helena, ca să o “şantajeze” şi “apropie” pe Hermia, îi aduce aminte de culcuşul unde se întâlneau şi ascundeau ele de lume în momentul când erau “doar o inimă, doar un trup, o aceeaşi fiinţă jurând unirea veşnică” etc. etc.

Fetiţele făceau mici experienţe “nevinovate”? …căci, fete fierbinţi şi în plină febrilitate hormonală… momente în care “şi-au jurat unire pe viaţă fiind doar una” etc. etc.

Citeşte cu un ochi mai pervers Shakesperean şi sper să nu mai ai nici un dubiu.

Counter instalat la 13 octombrie 2022



web hit counter

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2014

Friday, October 24th, 2014

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

http://www.fnt.ro/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com