Archive for the ‘editura Theka Bucuresti’ Category

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (17)

Saturday, January 19th, 2013

Internetul este mijlocul cel mai eficient prin care proştii arată întregii lumi ce deştepţi sunt ei.

*

Niciodată nu s-au aflat masele mai departe de elite ca astăzi. Ne folosim, în viaţa noastră de zi cu zi, de o mulţime de lucruri despre ale căror alcătuire, fabricare şi principiu de funcţionare nu ştim, de cele mai multe ori, nimic, sau aproape. “Sălbaticii” din Africa şi din Indii se aflau mai aproape de oglinjoarele, mărgelele şi zdrăngănelele cu care-i momeau negustorii europeni de sclavi decât ne aflăm noi de MP3 player-ul sau de E-book-ul din propriul buzunar.

*

Nu că la noi n-ar exista şi oameni cinstiţi. Numai că au grijă compatrioţii lor să-i facă pe aceşti minoritari să-şi muşte mâinile pentru ghinionul de a fi aşa. Adică în ne-rând cu lumea.

Juna criticoasă literară care scria, mai zilele trecute, despre <<aşa-numita “working class”>>  mi-aduce aminte, nu ştiu de ce, de fătuca de la agenţia de presă unde lucram, care, când era să fie însărcinată (honi soit…) cu rubrica Sindicate, a strâmbat din nas. “Daţi-mi altceva”, a zis ea, “nu-mi place să am de lucru cu muncitorii”.

Întâmplarea făcu ca, la puţin timp după conversaţia de mai sus, să mă nimeresc în oraşul ei de baştină, iar la plecare, să o întâlnesc în staţia de autobuz. O adusese acolo (cu bagajul ei greu şi fragil, după toate aparenţele, conţinând inclusiv două borcane mari, cu capac) un cetăţean de vreo 45-50 de ani, burtos şi transpirat, în maiou, şlapi şi bermude, care zic eu că era tat-său. Nu cred că un, de pildă, amant s-ar fi spetit cu borcanele ei de zacuscă.

Şi cum vă spuneam, fetei îi puţeau muncitorii…

*

La I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică) Bucureşti, cine urla cel mai tare, prin ianuarie-februarie 1990, că profesorii trebuie daţi afară fiindcă sunt “nomenclaturişti”? Băiatul unui general de Securitate…

*

CAPRA CHIOARĂ S.R.L. - minimarket, bar etc.

Idee de firmă (pictată): capra, cu un petec negru-pirateresc pe un ochi, cu bicorn şi săbiuţă, rânjind cordial, cu un ţap de bere în mână. Mă rog, copită…

*

“Bombele” pe care le făceam, în copilărie, din bucăţile de film aruncate la gunoi de proiecţionistul de la cinematograful din cartier. Pe atunci, pelicula de cinema era din celuloid, un material extrem de inflamabil. Noi, copiii, rulam strâns, făceam sul câte un metru de film şi îl împachetam în hârtie. Apoi, îi dădeam foc. Ieşea un jet gros de fum, uneori şi o flacără, ca din ajutajul unei rachete, făcând bombiţa să se învârtă ca un titirez, ba uneori, s-o şi ia din loc…

Vai, ce încântaţi eram când ne reuşea chestia asta

*

Vacile vin acasă, seara, în front, desfăşurat. Vacile nu vor s-audă de formaţia “în coloană” – şi cred că ştiu de ce. E o chestiune de preeminenţă, de întâistătătorietate, ca să zic aşa.

“Nu-i Bălţata mai brează ca mine”, aşa-şi zice Joiana, “de ce să mi-o ia înainte?”

“Şi nu-i dau voie nici lu’ aia cu zbenghiu-ntre coarne, ce, ea-i mai dăşteaptă ? vaca dracului !” adaugă ea, ca să pricepem de ce-avem noi atâtea posturi de şăfi – iar de executanţi, canci. Căci s-au cărat în Spania.

Că vacile lui Cervantes ştiu să zică “olé”.

Counter instalat la 16.03.2023


Daniel Suceava. perVERSE

Saturday, September 15th, 2012

ŢARC

A nu şti carte e un lucru trist.

A şti prea multă, şi mai mare spaimă.

Analfabeta moaşă are faimă

La fel ca mamoşul specialist.

Vezi, un actor care abia îngaimă

O replică, atât, e tot «artist»!

Un felcer în cel mai sinistru chist

Nu vede moartea, însă cere: «Dai, mă?!»

«N-am, mă!» «Atuncea ia acest cărbune;

El decât operaţia mai bun e!»

Dar totuşi, rău cu rău, dar fără rău,

Mai rău este. Zăvod şi nătărău.

Cretinilor le şade bine-n ţarcuri

Ca cânilor în ţarcul lor, prin parcuri.

AM GĂSIT-O

motto:
Am găsit-o ieri în prun

(George Coşbucă)

Pe fuşteii de la scară, Sară,

Mă rădic şi mă scobor în tine-ţi.

Mă rădic în ochii tăi cei vineţi,

Mă scobor în buza ta amară.

Vă iubesc pe toţi, însă reţineţi,

Cel mai tare am iubit în gară,

Noaptea, căprioară şi fecioară

Sară mică, moartă-ntre pelíneţi.

Când se duce moşul să debarce,

Baba lui mamută mult se-ncurcă.

Sunt copii în gară ca în zarce:

Unii urcă, alţii vor să urcă.

Uite-aşa, şi eu, Sara mă stoarce

Cu profundu-i cap, cu păr de nurcă.

MANDARINATA

Un soir, l’âme du vin chantait dans les bouteilles

(Baudelaire - L’Ame du Vin)

Din biberon pân’ la coliva dulce

Au supt mulţimile o cocă-colă,

Mulţimi de puşti cu role şi-n gondolă,

Ce n-au putut aminteri să se culce.

Pe toţi i-a bântuit o rugeolă…

Plin de buboaie, de covrigi, de bulce,

A răposat Infantu-n Acapulce:

Copile, îţi ofer o gladiolă!

Dar alt infant, din bumbăcelul viei

Şi până-n cânepile năsăliei,

La vin se-ndeamnă şi la vin se roagă:

Udă mormântu-mi şi uscata-i doagă!

Coboară, dacă nu mă iei la tine…

Fricoşilor de Moarte, oricum vin e!

ALCOHOL

Şi numele stelei se cheamă Absintos

Apocalipsa, 8, 11.

Nu te iubesc, deşi mi-ai fost aproape.

Arareori m-am despărţit de tine;

O lună, poate-un an, însă în vine

M-ai aşteptat şi te-am ghicit supt pleoape.

Eu ştiu că hematia te reţine

Cu jetul ei pierdut între hârtoape:

Iluzii îngropate-n cer, în groape,

În catacomba viilor divine.

De câte ori, având paharul gol,

M-am îmbătat cu boarea ta sangvină

Şi, fără ţuică, m-am trezit matol.

Dar iată, lângă steaua cea pelină,

A răsărit un nor de etanol:

Strămoaşa vodcă mi-i acum virgină!

PLĂCINTA MOŞNEAGULUI

Iată-mă-s bătrân, m-aşteaptă coase,

Ochii slabi eu mi-i rădic spre poartă:

Tineri mi-or veni, ori lumea moartă?

Creierul din ţeastă mă descoase…

Ce noroc: am vin! Apuc de toartă

Cana veche şi mi-o torn în oase;

Amintiri în capu-mi vin frumoase

Şi tristeţea-mi plânge trista-mi soartă…

Moartea-ntr-un sfârşit şi-atinse ţelul!

Parcă Dânsa nu-şi atinge ţinta,

Ori cu piatră, ori cu plumb, oţelul

Nimerind un trib ori toată ginta?

Nimerind nevlegul ori rebelul…

Vai de mine, mi s-a ars plăcinta!

DRAGU TATII BOSTĂNEL

şi nimeni nu pică din smirna şi nimeni din rodos

(Virgil Mazilescu - ar putea fi el arpentorul)

Orice ţigan îşi laudă ciocanul

Şi orice pasere pre limba-i piere

Şi orice trântor s-a-mbătat cu miere

Şi tu vei pierde, cât ai da cu banul!

Şi ultimul păianjen din unghere,

Găsit de tine-aevea şi la anul,

Un înger cruciger pândind Satanul,

Va fi zdrobit de mătura-ţi, muiere!

Dar tu, copile, ia poteca-ngustă,

Iară nu calea-n care dau năvală

Gloate nătângi; de-acele te desgustă!

Iar de vei întâlni vreo matahală,

Să n-o înfrunţi. Nu te-ncurca în fustă,

Ci rodosul şi smirna fie-ţi fală!

Dan Suceava. adVERSE

Tuesday, October 25th, 2011

Ce bine când umanii îşi iubesc

Cerul cu scoici, pădurea cu meduze,

Oceanul cu-a stejarilor ecluze,

Văzduhul copt şi raiul strămoşesc.

Ce bine că au sărutat pe buze

Ferigile înaltului ceresc

Cu un sărut naiv şi băieţesc,

Jar şi cenuşă, flacără şi spuze!

Dar şi mai bine ar fi fost, în crâng,

Să-mbrăţişeze viermele nătâng.

Şi mult mai bine, să încheie pace

Cu filiforma tenie rapace.

Noaptea, să-mpartă patul cu Angela,

Şoptindu-i dulce: « bella Salmonella »!

Tare-aş fi vrut şi eu, ca orişicare,

Să plâng, să dau cu capul de pereţi,

Să-ndur arşíţa cu ai ei nămeţi,

Să mă-ndulcesc cu poamele amare.

Dar neuronii mei sunt prea înceţi:

N-am fost la munte, nu am fost la mare,

Am degustat fără piper or sare

Un peşte crud. Tu vii ca să-mi dezgheţi

Trupul cuprins de-o veche promoroacă,

Ochii înfipţi în florile de gheaţă?

Totul e mort, nici un atom nu-mi joacă.

Cine eşti, bâtă răsărită-n ceaţă?

Din care sac, din care tărăboacă

Mă ciomăgeşti cu muguri de verdeaţă?

In medio Paradisi

(Gen. 2.9)

Şi iată cum s-a strecurat din focuri

O apă tristă, pură, rece, dulce,

Ţărâna blândă care-o să ne culce

Şi aerul copilărind prin blocuri.

Ce foame-am tras, ce dor imens de bulce,

De mămăligi furate-n iarmarocuri…

Dar setea ţoiurilor pe alocuri,

Dar postul negru cel mai din dedulce…

Apă, văzduh, pământ şi foc pe munte,

Răbdări prăjite şi păduri cărunte.

La mine în grădină am de toate:

Gustă din mur, din zmeură, nepoate!

Acestea deci: aluna şi gutuia,

Para de foc şi mărul: aleluia!

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (6)

Saturday, September 24th, 2011

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

Ziarul Cotidianul a fost făcut din banii unui român democrat, Ion Raţiu. (Democraţi sunt numai românii care au reuşit în Vest; ceilalţi plâng, pe bloguri, de dorul legionarilor, SS-iştilor, sau al miliţienilor, care erau, cu toţii, băieţi buni, dar au fost greşit înţeleşi de posteritate, fiindcă şi-au băgat coada jidanii, masonii etc.) Ironia sorţii face ca tocmai pe forumurile de la ziarul Cotidianul, din toată jegoasa şi analfabeta presă românească, să se fi adunat cei mai înverşunaţi apărători ai lui Codreanu, Antonescu şi ai Securităţii de mai târziu. Judecând după insistenţa şi frecvenţa cu care postează, ei o fac în cadrul programului şi atribuţiunilor lor de serviciu. Nu ştiu cum le zice acum - pe vremuri, ar fi fost colonei, acum poate că se numesc consilieri – dar fac aceeaşi treabă ca şi înainte de 1989. Şi tot de la bugetul de stat iau leafă – una mare, fiţi siguri. Aceştia sunt românii adevăraţi, cei cu leafă mare de la buget. Tu, române-ceva-mai-puţin-adevărat, care n-o să iei în veci de veci o asemenea leafă, eşti liber s-o ştergi în Spania, Italia, sau unde vezi cu ochii. Şi de acolo, să trimiţi euroi acasă, pentru ca prăpădita ta de familie să aibă din ce-şi plăti dările. Din care să ia leafă coloneii. Ai vrut democraţie, na democraţie.

*

Cele o mie de tancuri T34 din remiza de pe deal, care n-ar fi putut fi, în nici un caz, folosite în vreun război, fiind mult prea debile pentru armele antitanc din anii 1966-68, când am făcut eu armata la unul dintre cele două regimente de T55 din orăşelul acela ardelenesc cu douăzeci-treizeci de mii de locuitori, dar care erau păstrate acolo, în conservare, adică gata de a fi puse în mişcare într-o oră sau două – ghici pentru ce ? (ca să le uşurez viaţa cititorilor mei candizi, reamintesc că asta se întâmpla la zece ani după contrarevoluţia de la Budapesta…)

*

Dintre lucrurile care m-au oripilat în ‘91, la São Paulo – şi nu m-au mai surprins după aceea, când le-am văzut şi la noi :

- rucsăceii purtaţi de fete invers, peste piept şi nu pe spate, de frica tâlharilor ;

- adolescentul omorât pentru adidaşii din picioare (o pereche de Puma costa, pe atunci, 200 de dolari în Brazilia), treabă repetată, la câţiva ani după aceea, în Ferentari ;

- homeless-ii dormind pe trotuarele din faţa vitrinelor opulente, pe care-i întâlnesc, azi, tot timpul, în faţa blocului unde locuiesc .

*

Şi totuşi, nu acolo am înţeles de ce s-a sinucis Stefan Zweig, în timpul războiului, tocmai când reuşise să scape din Europa ocupată de Hitler. Abia debarcat la São Paulo, a dat nas în nas tocmai cu cultura germană, respectiv cu o grămadă de svastici purtate-n piept şi de Sieg Heil urlate pe străzi. Bietul ‘telectual, evreu şi nevropat, n-a mai rezistat, s-a sinucis cu nevastă cu tot. Şi cam acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Paul Celan, la scurt timp după ce s-a întâlnit cu Heidegger, prin anii ‘70, adică mult după război. Poetul, căruia i se părea insuportabil să mai scrie în limba celor care i-au omorât toată familia, n-a putut scoate o vorbă în prezenţa filozofului (uşor hitlerist cu câteva decenii mai ‘nainte), iar la scurt timp după aceea s-a şi sinucis. Evreul, desigur. Aşa sunt ei: nevropaţi, complexaţi…

*

Spania, cel mai dobitoc imperiu colonial din istoria omenirii, care a distrus un continent întreg, cu oamenii şi culturile sale, fără ca din asta să rezulte vreun câştig durabil pentru ea însăşi, pentru Spania, rămasă la fel de săracă. Tot argintul Indiilor s-a transformat în guleraşele de dantelă apretată purtate de nobili cu nume kilometrice, în timp ce cusătoresele rubiconde şi zâmbăreţe au creat, cu tenacitate şi fără fasoane, zestrea Ţărilor de Jos.

*

Regizorul Marii Bulibăşeli Naţionale din decembrie 1989 care face un film despre cum au intrat tinerii în catedrala din Timişoara, fiindcă preoţii le-au deschis porţile ei ca să adăpostească înăuntru – şi nu că, de fapt, aceia i-au lăsat să fie măcelăriţi pe trepte, cum s-a întâmplat în realitate. Tot el, în calitate de expert nr. 1, spune, în 2004, adevărul despre teroriştii de la revoluţie – şi anume, că armele lor foarte performante, cu lunete şi sisteme de vedere şi ochire în întuneric, cu infraroşii, sau cu amplificatoare de lumină, erau de fapt carabine de vânătoare. E adevărat, unele scumpe. Şi că, pentru a afla pe loc cine erau teroriştii, ar fi fost suficient să fie luate la puricat evidenţele Asociaţiei Generale a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. Marele regizor, portavocea fostei (?) Securităţi. Din motive care îl privesc.

*

Teatru sărac? Teatru sărăntoc, mai degrabă. Teatru mitocan, teatru nătâng, teatru «de fiţe», teatru analfabet, teatru – neam prost. Un teatru al sărăciei cu duhul zgomotoase. Omul medieval, care gândea exclusiv cu creierul colectiv al religiei, ideologia oficială şi unică, vedea în sărăcie, inclusiv în aceea spirituală, o mare virtute. Protestantismul, însă, în zorii erei moderne, o considera un păcat.

*

Delamort S.R.L., magazin de îmbrăcăminte second hand.

*

Occidentul are înclinaţia asta cam zoofilă, de a se lăsa stăpânit de animale, aşa că degeaba daţi vina pe comunişti pentru asta… cum o chema pe aia cu taurul? Nu Europa?

*

Care e diferenţa între oameni şi animale? Animalele sunt frumoase.

*

România: ce se face nu se spune, ce se spune nu se face.

*

E o mare diferenţă între mine şi el. El radiază de satisfacţie când dă de unul mai prost ca el şi poate, în linişte, să-l bălăcărească în emisiunea lui televizată. Eu mă bucur mai ales atunci când dau de unul mai deştept ca mine. Poate e o tâmpenie, dar apariţia câte unuia dintr-ăsta mie-mi pare un semn că lumea devine locuibilă. De către oameni, vreau să spun. Poate că e o copilărie, un idealism imatur, dar aş vrea cu disperare ca lucrul ăsta să fie adevărat. Şi dacă nici asta nu se numeşte credinţă…

*

În armată, ne aflam la un loc băieţi de toate soiurile - şi studenţi daţi afară din anul doi sau trei, dar şi ciobani. Cei care făceau cele mai multe fiţe erau totdeauna ăştia din urmă, ba că mâncarea nu-i bună, ba că bocancii nu-s noi. La liberare, când ne-am îmbrăcat în hainele noastre aduse de-acasă, i-am văzut pe cei mai mofturoşi dintre noi : erau – fără exagerare – în zdrenţe.

*

Faza cu M. B., din 1991, de la premiera cu Ospăţul lui Balthazar, montat de Dabija la Nottara : în foaier, sunt puse nişte afişe mari cu citate din Vechiul Testament.

- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.

- O fi, zice colega mea cronicăreasă de teatru (fostă, printre altele, politrucă la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), că dumneavoastră, ăştia mai tineri, aţi citit mai multe…

*

Sufleu de caracatiţă, apud Sanda Marin: luaţi o caracatiţă apetisantă şi suflaţi-i în fund.

*

Opinie publică: atunci când e aceeaşi cu a mea.

Prejudecăţi şi superstiţii de-ale mulţimii tâmpe: atunci când nu e.

*

H., secretar de stat la Cultură, explicând, prin 2003, de ce i-a mutat pe toţi funcţionarii într-o singură hală, în noua clădire a ministerului: din cauza problemelor de comunicare.

“Dom’le, păi ăştia lucrau de douăzeci de ani în birouri vecine - şi nu-şi dădeau bunăziua când se întâlneau pe holuri, sau în lift!”

*

E şi el un fel de rege Midas: transformă în căcat tot ce atinge.

*

Decembrie 1976: tabăra studenţească de la Sângiorz-Băi şi cantina ei, unde tacâmurile, din argint veritabil, cu monogramă, sunt cele care au aparţinut, pe vremuri, grofului nu-ştiu-care de prin partea locului. Acum, sunt date pe mâna studenţilor veniţi în tabără, care le mai şi strică, pierd, fură etc. Pentru asta, nu există decât două explicaţii posibile : ori şefuţii locali sunt nişte troglodiţi care habar n-au de valoarea reală a acestora, ori, hoţi obişnuiţi, care au trecut mobilierul şi vesela contelui pe inventar şi acum aşteaptă răbdători termenul de casare ca să le poată lua acasă, fără ca asta să se cheme, legalmente, furt. De altfel, ei, şefuţii aceştia, sunt chiar cei care au organizat tombola de revelion, al cărei unic premiu este un purcel de lapte, premiul fiind câştigat - neagră fatalitate! - de nevasta directorului taberei.

Pentru viitorii istorici naivi ai secolelor următoare (de va mai exista aşa ceva) : cam aşa au ajuns averile “burghezo-moşierimii” pe mâna “oamenilor muncii”. Şi cam tot aşa a fost privatizată şi averea ţării, după ‘89.

*

Adrian Marino a fost, probabil, singurul adevărat şi original specialist român în morfologia culturii. “Dicţionarul” său “de idei literare” e una dintre puţinele lucrări cu care am putea defila noi prin lume. Într-o cultură de imitaţii şi de plagiate, el a fost autentic şi original. Într-o epocă în care lumea înţelege prin “estetică” scoaterea punctelor negre de pe ten şi operaţiile de mărire a ţâţelor, el era un estetician. Nu-i de mirare că le-a parut bizar şi că l-au urât. Prea era mare diferenţa între el şi mediul ambiant. Iar ce spune el despre unii sau alţii e teribil de adevărat şi asta v-o confirmă unul care i-a cunoscut mai îndeaproape pe vreo câţiva dintre ei. Nu ştiu cine ar putea dărâma judecăţile lui despre ditamai monştrii sacri de ieri şi de azi. Corul lor de chelălăieli, la apariţia acestei cărţi, nu face decât s-o confirme.

*

Pe la începutul anilor ‘90, prin toate birourile de mahări mai mari sau mai mici (şi nu neapărat din domeniul culturii), dădeai de cele 6 sau 8 volume groase, albăstrii cu auriu, din Enciclopedia dello spettacolo – erau ajutoare din Italia, că aşa era pe atunci, eram ajutaţi, dragii de noi, dar Enciclopedia asta mirosea inconfundabil a mucegai, stătuse mult şi bine prin nişte pivniţe înainte să ne ajute pe noi, asta e sigur. Calul de dar nu se caută la dinţi. E numa’ de decor.

*

CORECTITUDINE POLITICĂ

Să le purtăm de grijă persoanelor cu dizabilităţi : locurile la Facultatea de Belle Arte vor fi rezervate în proporţie de 10% candidaţilor nevăzători.

*

Tică Păun, regizorul, fostul meu coleg de facultate, îmi readuce în amintire întâmplarea de la un colocviu studenţesc de teoria artei, desfăşurat la Sibiu, la care am luat parte amândoi, în 1975.

Un individ de la U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist, pentru cine nu ştie) se arătă nemulţumit de faptul că, în comunicarea mea, se întâlneşte de mai multe ori termenul Weltanschauung. Ce, n-avem nici o expresie pe româneşte care să exprime acelaşi lucru ?

I-am răspuns ţâfnos că, de trei generaţii critice încoace, în limba română, Weltanschauung se traduce prin Weltanschauung.

…Şi mă mai miram, pe urmă, că toate-mi merg de-andoaselea … şi că am ajuns muncitor necalificat la uzina Vulcan, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar…

*

Revista literară Ficţiunea & Micţiunea

*

Revista săptămânală Boul şucărit – organ de opinie & atitudine

*

Revista Enuresis

*

Site-ul Urocultura

*

Experienţele şi copiii se fac personal.

*

Promisiunile făcute unui copil şi unui duşman trebuie neapărat ţinute, aşa m-a învăţat o veche prietenă, acum vreo patruzeci de ani. Ce pot să zic ? În orice caz, mi-am dat osteneala…

*

Tartori, jupâni, vătafi, trepăduşi, argaţi – societatea românească din mileniul III…

*

Numai boii sunt consecvenţi, zise porcul.

*

Miştocăreala tipic bucureşteană ajunge la suprarealism în momentele-i de graţie.

*

În 1985, într-un tramvai, pe undeva, între Militari şi Crângaşi. Un boschetar beat sparge, cu o cărămidă, parbrizul unei Dacii oprite în dreptul staţiei de tramvai. Pasagerii asistă, fără reacţie. În clipa când individul din Dacie se dă jos şi-l înşfacă pe beţiv, lumea din tramvai începe să-l huiduie, luând apărarea bietului boschetar, om amărât şi el, care n-are Dacie.

*

Comunismul românesc, suprapus (exact ca şi capitalismul, de altfel) pe cutume : slugărnicie abjectă în sus / ciocoism sălbatic în jos. Aici, „subaltern” înseamnă întotdeauna „slugă”. Pe de altă parte, aici, ideea de împărăţie totalitară este veche şi adâncă, datând încă de la Bizanţ. Iar individul se află întotdeauna în raport de adversitate cu structura statală, Moromete versus fonciirea. Aici, în general, cam tot ce i-ar prii individului este interzis. Nimic nu este permis, totul este tolerat (asta însemnând „cu şpaga corespunzătoare”).

*

Cuvântul “experienţă” este un alt nume dat “învăţăturii de minte”.

*

Dezbateri pe tema hârtiei igienice folosite de împăratul Nero

*

Seninătatea care domneşte într-o locuinţă prevăzută cu două grupuri sanitare.

*

Matracuci de la Tecuci. Şi gealaţi din Afumaţi.

*

În 1980, public în revista Teatrul cronica unui spectacol jucat la teatrul din Arad. Fiind vorba de o traducere, spun două  vorbe şi despre calitatea ei, care nu mi se pare grozavă. Ceea ce declanşează “ura şi mânia oamenilor muncii”, după cum bine zicea jurământul militar, în armată (ce-oi fi având astăzi, de-mi tot aduc aminte de militărie?)

Mai exact, traducătorul trimite la redacţie o scrisoare în care mă, vorba aia, înfierează. Şi încheie apoteotic, spunând că mârşavul meu gest “nu trebuie să rămână incognit“.

*

Un ziar publică un articol cu tematică religioasă, dacă-mi mai aduc bine aminte. Incredibil, pe forumul ziarului, se încinge o discuţie interminabilă pe tema asta. E un pic ridicol să porţi, în anul 2007, discuţii care au mai avut loc prin secolul al XVIII-lea, iar problema părea, dracului, clasată. Asta mă trimite cu gândul la un personaj inventat de un scriitor libertin francez. Pentru acela, zice autorul, toate femeile erau fecioare – asta, apropo de calibrul de obuzier greu al băiatului. Pentru noi, toate ideile par virgine, dar din motivul contrar, de calibru (telectual) gen puşcoace cu aer comprimat, à la Bouvard & Pecuchet. Nu mai descoperiţi America, fraţi români, mafioţii ruşi au făcut-o înaintea voastrăşi încă aşa de bine, că le e frică băştinoşilor să mai iasă din casă.

*

Patriot profesionist : îşi iubeşte patria pe bani.

*

AMINTIRI DESPRE CEAUŞESCU :

Pentru mine, animăluţ mic şi prost, viaţa e grea fără Jupânu’. Viaţa pe cont propriu înseamnă răspunderi şi riscuri, iar asta cere creier. Eu n-am alt creier decât pe al turmei din care fac parte.

Counter instalat la 11.06.2023



free page counter

À votre santé, poor Yorick! [Le père de l'agneau] / The Lamb’s Father

Monday, September 5th, 2011

Pre(a)cuvântare:

Faptul că romanul À votre santé, poor Yorick! se află de mai bine de doi ani, fără întrerupere, în atenţia publicului din Occident (vezi lista de adrese de mai jos), este, desigur, îmbucurător, atât sub aspectul intereselor mele, cât şi, îndrăznesc să cred, ale culturii române. Prea multe cărţi româneşti n-au fost publicate - şi mai ales vândute - în Vest, pe cât se ştie.
Îndrăznesc să sper că un nume pe o copertă accesibilă oricărui vizitator al Internetului poate contribui - cât de cât - la schimbarea convingerii planetare că, în ţara asta, au existat doar un dictator, o gimnastă şi un fotbalist.

http://www.editions-baudelaire.com/product.php?id_product=627

http://www.chapitre.com/CHAPITRE/fr/BOOK/predescu-dan/a-votre-sante-poor-yorick,39097747.aspx

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

http://gallix-librairie.com/p-1327397-a-votre-sante-poor-yorick-.html

http://www.deastore.com/livre/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://www.deastore.com/recensioni/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://cheaperbooks.ch/articles/1434694

http://www.amazon.fr/%C3%80-votre-sant%C3%A9-poor-Yorick/dp/2355086494

http://www.amazon.co.uk/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494/ref=sr_1_4?s=books&ie=UTF8&qid=1296979349&sr=1-4

http://www.amazon.de/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494

http://www.eurobuch.com/buch/isbn/2355086494.html

http://www.librairiedialogues.fr/livre/1861666-a-votre-sante-poor-yorick–dan-predescu-ed-baudelaire

http://www.libfly.com/a-votre-sante-poor-yorick-livre-1472627.html#TB_inline?height=400&width=700&inlineId=hiddenComm59746

http://catalogue.bnf.fr/servlet/RechercheEquation?TexteCollection=HGARSTUVWXYZ1DIECBMJNQLOKP&TexteTypeDoc=DESNFPIBTMCJOV&Equation=IDP%3Dcb42360535j&host=catalogue

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Ctatal-mielului%E2%80%9Dde-dan-predescu-tradus-in-franta/

http://www.artactmagazine.ro/un-roman-romanesc-publicat-in-franta.html

http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/un-roman-romanesc-publicat-in?xg_source=activity

http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/a-votre-sante-poor-yorick-par

http://issuu.com/actualitatea/docs/alnr5

http://books.google.ro/books/about/%C3%80_votre_sant%C3%A9_poor_Yorick.html?id=qc8YtwAACAAJ&hl=ro

http://nantes.livrediffusion.com/a-votre-sante-poor-yorick-105998.html#

Préface

C’est l’histoire d’un bouffon, une tranche de vie d’un Yorick contemporain jeté dans le monde ubuesque de la Roumanie sous Ceaucescu, dans les années‘80, un monde figé sous une chape de plomb, un paradis de la délation. Telle est la toile de fond de ce qu’il est difficile de qualifier : un pamphlet, une satire, un roman sur un avortement clandestin ? Un peu tout cela finalement où l’on passe de l’humour le plus noir et le plus grinçant, à des tirades surréalistes ou des dialogues de roman de gare. L’auteur se joue et se déjoue de la langue de bois, la tire jusqu’à l’aberration. Aucune description précise ne peut avoir la même force que cette émotion débridée pour pressentir cette folie. Un rythme survolté dans l’enchainement des mots comme un mécanisme devenu fou. L’us et l’abus de jeux de mots, d’anagrammes, tout est à lire au deuxième degré. A cela s’ajoute l’inclination bien connue du peuple roumain pour le rire et les jeux de langage en signe de protestation face à l’occupation soviétique puis national-communiste.

Vous trouverez énormément de références dans le texte, références historiques, politiques, littéraires, références indispensables pour tenter de cerner une réalité par ailleurs inénarrable. Le but n’est évidemment pas de donner un cours d’histoire contemporaine ou d’histoire tout court de la Roumanie mais d’approcher au plus près la misère intellectuelle d’une population aux ailes coupées, abrutie de discours lénifiants, ou Kant rivalise avec un petit paquet de beurre. Passe de la fiction au récit témoin où l’imaginaire s’ancre dans le réel ou l’historique.

Ne vous étonnez donc pas, cher lecteur, si certains dialogues suent la poussée d’acné mais le dépassement de l’adolescence ne peut se faire qu’en opposition, à la lumière des différences et des confrontations. Et dans une Roumanie sous l’hégémonie d’une pensée unique et abrutissante, l’exercice est difficile. Et le chemin tortueux passe par la dérision et l’ironie, seules échappatoires. Se glisser comme une anguille insaisissable dans un discours plein de lézards, (l’expression se devait d’etre allusive, conspirative, periphrasique) comme aime l’illustrer l’auteur.

Alors on prend un quotidien gris, de passé et d’avenir sans présent et on introduit un problème de grossesse non voulue au sein d’une politique imposée de fécondation, un peu de Securitate, une louche de dénonciation, 100g de salami, un passage par le théâtre de l’absurde, on mixe tout cela dans une logorrhée totalement débridée peu ponctuée où l’historique s’unit à la fiction et vous voila face à Ica et Dana, et Margot et tous les autres, éléments d’une société en pleine déliquescence.

C’est un texte à lire d’une traite en se laissant bousculer, entrainer dans sa folle sarabande, tourbillon autour d’un profond vide existentiel. Riez, pleurez, puis il vous restera un gout doux-amer qui vous approchera un peu des ces années-la en Roumanie.

Véronique Malengreau - traductrice

-  chap. 5 -

Salauds

Arrivé à Bucarest ou La ville de la Poalele Tâmpitei,[1] comme la dénomme Alexandru lors de nos discussions de bistrot, j’ai récupéré mon appareil photo mis en réparation deux mois plus tôt et je suis parti vers le parc Herastrau dans l’idée de faire deux ou trois photos pour le tester. Vers les quatre heures de l’après-midi, il faisait près de trente degrés. Mes pieds s’enfonçaient dans l’asphalte, les mouvements des passants semblaient filmés au ralenti. C’était un jour d’été typique à Bucarest où les nerfs, attisés par le mélange d’odeurs que l’on ne peut trouver que dans la partie nord du parcours de l’autobus 31 et nulle part ailleurs — essence, pneus surchauffés, sueur et déodorants venus de l’Ouest — semblaient prêts à se décharger à tout moment, sans que cela ne se passe néanmoins, à cause de la chaleur qui ramollissaient encore les réactions des asthéniques les plus impénitents.

Je me mouvais comme un automate, pensant même ne plus être capable de penser à quoi que ce soit. J’étais dans des dispositions justes bonnes pour le suicide. J’avais été à l’heure du déjeuner à une audience de Titi Grof, une grosse légume, plus exactement le Directeur de la Direction du Personnel du Conseil Culturel et de l’Education Socialiste, afin de postuler pour un emploi à Bucarest. Mais il me fit comprendre qu’il n’y avait aucune possibilité et il n’y en aurait pas avant deux ou trois ans. Le monde est vaste; je suis jeune et talentueux. S’il était à ma place, il saurait ce qui lui reste à faire, me dit-il en me serrant la main d’un air tendu et me faisant sentir que le pire qui lui soit jamais arrivé à lui, c’est de se réveiller activiste de parti, en voiture noire avec chauffeur avec le grade d’adjudant-major. Quelqu’un devait le défendre lui aussi. Car nous sommes en guerre, n’est ce pas?

Qu’il aille se faire voir Titi. Personne ne se suicide à quatre heures de l’après-midi, d’autant moins par une telle chaleur. Le parc Herastrau était désert; il semblait que tout souffle humain se soit réfugié dans les barques et pédalos qui tanguaient de-ci de-là sur le lac. Je me suis dit que ces gens étaient masochistes. Payer cinq lei l’heure pour jouer de la rame dans une telle fournaise, révèle une âme d’esclave. On pourrait en tirer l’une ou l’autre blague politique, dans le plus pur esprit querelleur bucarestois.

Sur le rivage, sous un parasol rouge, une échoppe de ballons et trompettes en fer blanc. La vendeuse, une naine bossue au visage hideux, ridé, me regardait interrogative. C’était une vision étonnante: en inclinant un peu l’appareil photo, la figure contorsionnée se profilait large sur fond de géométrie rigide de la Casa Scînteii, au milieu de laquelle les rayons du soleil se reflétaient sur l’eau. Je pris rapidement une photo et me préparai à tourner les talons. La naine me dévisagea longuement. Intimidé, je sortis un billet de dix lei tandis qu’elle me glissait deux ballons dans les mains.

A la sortie du parc, je les jetai dans une poubelle où il était écrit “Gar ez a ville ropre“. Je me demandais si c’était la pitié qui m’avait fait faire provision de ballons, ou un quelconque sentiment de culpabilité — il faut dire que ce n’était pas bien malin de la photographier sans lui demander son avis — lorsque je me rendis compte qu’il s’agissait là de mes derniers sous. Cette brigande gagne finalement en une semaine ce que je me fais en un mois! Quel homme charitable je suis!

Mais puisqu’il me restait des billets d’autobus, ce n’était pas trop grave. En face de Casa Scînteii, je découvris un vieillard extraordinaire. Il était assis sur les marches portant la statue de Lénine, et avait sur le dos un vêtement épais et noir. Il semblait fait de la même matière que la statue, mais en une autre couleur. Sur son front, étonnamment, pas l’ombre d’une goutte de transpiration. Il avait des sourcils blancs incroyables qui lui descendaient jusqu’aux paupières, telles des gouttières enneigées. Un vrai papa Noël, en plein été! Je lui ai demandé l’autorisation de le photographier, ce qu’il accepta allègrement. Il semblait à mille lieues de nous autres terriens, les fesses sur le granit de couleur foncée qui devait brûler comme l’enfer. Un milicien s’approcha à pas sautillants:

— Vous êtes étranger? me demanda-t-il.

— Oui, lui ai-je répondu machinalement.

— Comment se fait-il dès lors que vous parliez roumain?

— Et vous, pourquoi m’interrogez-vous en roumain?

Le représentant de l’ordre demanda à voir mes papiers et se calma lorsque je les lui eus montrés.

— Pourquoi prenez-vous des photos de ce misérable? Pourquoi pas plutôt des bâtiments ou des monuments? Ou encore le parc? C’est plus esthétique!

Je l’ai remercié de ses conseils et suis parti, ravi d’avoir pu tirer le portrait du Père Noël. J’en riais tout seul dans l’autobus. Ce dindon avait l’étoffe d’un rédacteur chef. J’en entendais encore les conseils, formulés dans les mêmes termes, même si ceux-ci possédaient plus de bouquins que ce vigile de la Casa Scînteii. On n’y peut rien, l’appareil photo est une machinerie athée, qui n’a jamais appris les chants d’église et qui, dès lors, n’enregistre pas ce qui doit être mais ce qui est. C’est pour cette raison que le photographe ou le reporter est une personne tellement antipathique, une créature tellement suspecte qui doit être mise au pas afin qu’elle ne voie pas n’importe quoi. Les photographies sont “insolentes”. Mais la réalité, est-elle pudique? Les films et les livres que je n’ai pu voir ni lire avaient le défaut de “présenter notre réalité vue de l’escalier de service”, comme le dit un jour Ciomâga à propos d’un film de Daneliuc. Le tov[2] ne sert que la façade. Sans escalier de service, il est difficile de comprendre la façade et, à l’époque, je cherchais encore à comprendre. Ciomâga aurait-il un jour cherché à comprendre quoi que ce soit? Aurait-il jamais fait autre chose que de tirer la langue dans un défilé au pas de l’oie? Et finalement, en Orient, il y a deux ou trois mille ans, c’étaient des eunuques qui étaient les administrateurs des grands empires. Ou ambassadeurs — et laissés gravides de “l’image du pays au-delà des frontières”

-   -   -   -   -   -   -

[1] Jeu de mots: la ville de Brasov est aussi surnommée “la ville de Poalele Tâmpei” – au pied de la montagne Tâmpa (et non “Tâmpitei” càd idiote, allusion à Elena Ceaucescu).

[2] Tov : abréviation commune pendant les années communistes de “tovaras” (camarade)

LE PÈRE DE L’AGNEAU ÉTAIT LE LOUP

- un roman roumain en version française -

Le père de l’agneau (roum. Tatăl mielului, ici avec un nouveau titre) a paru pour la première fois, à Bucarest, en mai 2005. Il a été accompagné par cette courte présentation :

On connait des cas - attestés par des papiers d’état civil, dans les dernières soixante ans - quand le loup mit enceinte la brebiette. Et il ne l’a dévoré qu’après la naissance de l’agneau. D’un tel cas parle le livre ci-présent. Et aussi d’une fille qui a eu le …privilège d’un avortement en conditions absolument légales, dans les années ‘80, à Bucarest (où l’ avortement était, en règle générale, puni comme un crime). Et aussi des deux jeunes gens qui étaient habitués ne respecter rien - au temps où la seul chose à respecter était le nom Ceauşescu.

Outre les cris d’indignation (un commentaire paru en Arca, une revue littéraire d’Arad, à l’Ouest de la Roumanie, trouvait, par exemple, qu’il est impardonnablement ironique envers l’Ancien Régime, féodal-communiste, roumain), Le père de l’agneau a eu aussi la chance de se voir présenté ainsi comme suit :

Sous un titre loin de la saveur du livre, la misère sentimentale des temps du Ceauşescu, traitée vaillamment à grande vitesse, en peu de mots, avec ardente insolence. Car “à Bucarest tout est si chaleureux-humain que rien n’est scandaleux”. Pour de bon, dix fois plus dur et plus cynique que Beigbeder, entre nous soit dit.

(Radu Cosaşu en Dilema Veche № 102, 6 janvier 2006)

NB

1 - Le père de l’agneau a paru un an avant le film 4 mois 3 semaines 2 jours (Palme d’Or à Cannes en 2007). Le lancement du livre a eu lieu à 31.05.2005. Le même jour, il a été largement commenté et en détail présenté (spécialement sa couverture, voir une variante là-dessus) à la Télévision Roumaine chanel 1 (TVR1).

2 - Le titre actuel du livre évoque un moment de cette histoire: le personnage du raconteur, qui est un homme de théâtre, a un cauchemar: une nuit, il se trouve dans une fosse qu’ill fouille. Au-dessus, sur le bord de la fosse, est assis le secrétaire pour la Propagande (de l’organisation locale du Parti Communiste), avec un crâne humain dans sa main, dans lequel il verse du whisky d’une bouteille Johnny Walker, en invitant le raconteur boire une gorgée à la santé du pauvre Yorick.

Les Éditions

pretheka2@gmail.com

http://www.ciocu-mic.ro/

Court vidéo du lancement aux adresses ci-dessous :

http://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

& échos récentes :

http://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=162128260509872&id=108770682484187

- http://www.youtube.com/watch?v=GeNnnpZfJsU&context=C43adb43ADvjVQa1PpcFPtxOhtxSuNO5g5dvPhnIMf56mwGV5wQsM=

LAMB’S FATHER

by Dan Predescu

english version Manuela Rămureanu

- chap. 6 -

MY FUTURE HAS FUCKING GONE

I couldn’t go back, to Bucharest, because I hadn’t succeeded in finding myself a job. I had wasted almost entire summer dancing attendance at Titi Grof and the only thing I’d gained was the suggestion of buzz off Romania. I just couldn’t do that, because, as I found out in the meantime, I could be set free provided that I returned the scholarship and tuition, some forty thousand lei, so I’d heard. Of course I didn’t have this kind of money. And then, what could I possibly do in a foreign country – with my profession, without speaking well enough any widely used language and going out there with no money in the pocket ? Where would I have been a “newspaper man”, else than here? So I returned wisely in my temporary small town, by the end of August. Nothing lasts as a provisional state.

My room was shining clean, the bed-sheets were, nicely starched and arranged, in the wardrobe, and on the table it was reigning a vase with yellow, almost dropped, flowers. I called Dana. She didn’t seem too surprised that I had returned before the end of the holiday. She told me she had renounced for a while at my studio flat, because her mother was hospitalized, with hepatitis. Someone had to take care of her brothers, as well. She had missed me, she was going to visit me in the next afternoon, even if she couldn’t stay for more than an hour or two. And she had something very important to tell me. What could be this important news she had for me? Could that be more important than my return with my tail between my legs?

I didn’t have much to do that afternoon. I called Alexandru, who had a good news for me, too, he didn’t want to tell me about it on the phone.

What I didn’t know and I found out on this occasion was that Alexandru not only chatters about music, but makes it as well. He had send, in spring, three choral pieces at a composition contest, at Tours, in France and he had just received the envelope with the organizers’ congratulations: he had received third prize. He was the youngest prizewinner; on first rank was a Frenchman, and on the next, an Austrian man. I embraced him and I opened the bottle of vodka he had brought.

- I passed today by the Culture Committee, I wanted to inform them about the prize, but they already knew. They told me that next week it would be a contest for the position of musical secretary at the Philharmonic Orchestra and they made me write at once the registration application. What a pity it turns up to be the very day of prize award in Tours.. they invited me, but I won’t be able to go.. I don’t even have a passport… Even if I’ve received the envelope in time, couldn’t I possibly go, issuing a passport takes I don’t know how many months…

Apart this miserable coincidence, he was happy: I’ve never seen him so peaceful, he wasn’t the scraggy neurasthenic anymore that I used to know, throwing some wickedness every time he opened his mouth. And he succeeded in contaminating me.

How well and how identical, even if quite from opposite reasons, two young artists are able to get drunk in some summer afternoon lacking other perspectives! Having arrived by the middle of the bottle, Alexander’s serenity was gone, while I was laughing like dumb of all his buffooneries. We sang together “who passes by Dry Valley and round a tree empties his belly?” and “doctor, I feel something lethal here, in the region of my being, during the day the sun is beating and during the night my feet are stinking”, we also sang “futile blue, silly blue” and “where did you go, dear dinosaurs? why did you go, dear dinosaurs” on the melody “Republic, grandiose hearth”. Then, he recited me from Ceausescu’s speeches, whom he imitated quite well, and afterwards we began to tear to shreds everybody in town, firstly Vuţă Marin, whom he was calling Dick Ultramarine. I was more reserved as regards this subject, I had something in common with him, hadn’t I, he was Margot’s husband, what the hell, only that Alexander, he did not say why, was quite angry on him, this was obvious. And the master of the school where he was teaching, who’s name was Propertius Cocârlă, he called Propârţ. And Ceausescu as well, after all these.

- You listen…everything has been like it has, until I heard on the radio the beloved Leader saying that it shouldn’t be allowed the “instauration of meritocracy”. At that point I felt as if the earth is overturning on me: well, my only God guiding me was the idea of succeeding basing on my merit, this was my God – well then, here it came Nietzsche – Willy from Scornicesti to tell me that God is dead! And he was not joking. Then I realized that the fact of asserting yourself, in some way, outside the Party makes of you like being a nigger in South Africa, or being a Jew in Hitler’s Germany. All that is left for you to do is sit quietly and wait to be taken to the gas chamber.

- Take it easy, I reassured him, they don’t send there composers thatgained prizes at Tours, ‘cause the West knows them. Then, I told him about the flop I had in Bucharest and that I was going to stay, possibly, many years to come in his wonderful town.

- Don’t be sick at heart anymore, not everything is lost… Just the essential,that’s how he encouraged me.

- I have to take it philosophically, haven’t I?

- So to say, artistically, Alexander clarified me. Artistically, followed by folkdances. Like it’s at the Cultural Centre.

In that very moment, God gave me an inspiration. I grabbed some sheets of paper and I began to write.

- What got into you, master, responded Alexander, do you want to show me that you graduated the literacy classes?

- I’m writing a play for the stage, I grumbled. Something like… a short one.Kind of an intermezzo.

- Give it to me.

I hadn’t time but to write a few lines of directing indications, sort ofsomething like that:

Place: Greenland. Not to have words.

Scenery: A small poster upon which it is written, in Arabic language, the word “Greenland”.

Stage props: 2 pots of yoghurt (full) and 1 teaspoon.

Characters: Ionescu 1 and Ionescu 2 (Where there are joined two human beings, we can talk about a society – quote from I don’t remember whom).

- Promising, makes Alexander. But why are you so oversimplified? Couldn’tyou just name them Eugen Ionescu and Nae Ionescu? And aren’t you going to put it a title? You could call it “Gloomy intermezzo”.

- Excellent. Let’s call it “Gloomy intermezzo hyphen With yoghurt”. And Itake out from the refrigerator the two small pots, I take also a teaspoon, and then I declare that Alexander will be N. Ionescu, and me, E. Ionescu.

Then,

EI comes from the rear of the stage, slowly and working musingly with the teaspoon through the yoghurt, followed by N.I., who also keeps in his hand a yoghurt pot, but he has no teaspoon.

EI: There comes a time in the life of any man – of any man who writes, I mean – when, after (he shows to t

Counter instalat la 18 august 2022


Dan Predescu. PLACIDO

Thursday, July 28th, 2011

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

- 4 -

(fragment)

Cafeaua nu era singurul motiv pentru care Adrian şi Marcel îi vizitau pe Doina şi Harry Goebl. De prin ’80 până la sfârşitul lui ’89, motivul cel mai temeinic era soba, vechea sobă de teracotă din sufrageria lor. Deşi casa avea calorifer, instalat de câţiva ani buni, el devenise inutil de prin ’80, când gazele începuseră să aibă o presiune foarte mică, sau, în loc de gaz metan, prin ţevi începuse să vină ceva ce semăna mai degrabă cu aerul de munte. Caloriferele fiind, aşadar, aproape reci, Doina şi Harry i-au mulţumit lui Dumnezeu că n-au demolat toate sobele din casă când cu instalarea progresului tehnologic, au curăţat coşul, şi-au făcut rost, cu mare greutate, de deşeuri de lemn şi au început să-şi ducă traiul, tot timpul cât nu erau la serviciu, în sufragerie, în iernile acelea lungi, care păreau eterne. (La ei puteai sta liniştit în cămaşă, ba chiar în cămaşă cu mânecă scurtă, nu era ca la teatru, unde îţi ţineai cojocul pe tine şi te fericeai că nu eşti în locul Damei cu Camelii, care dârdâia pe scenă, într-o bluziţă de mătase, răgind ca vaca la abator, probabil de frig, îşi zice Marcel). Şi, pe lângă ei, tot mai des, prietenii – în primul rând, Adrian şi Marcel însuşi, care locuiau la bloc, unul la Şura Mare şi celălalt, pe Bulevardul Metalurgiei. Iar Marcel a făcut o descoperire genială: cartelele de calculator, vechile cartele perforate ale lui Felix 256, erau un combustibil de mâna-ntâi. Un teanc de asemenea cartele, gros de vreo zece centimetri, legat bine cu sârmă, făcea să rezulte o cărămidă, ori, mai degrabă, un mic buştean. Trei-patru asemenea buşteni ţineau soba încinsă o jumătate de zi, aşa că, la Doina şi Harry, era cald şi bine. Cât despre Marcel, el devenise cel mai ordonat şef de laborator din institutul lui de cercetări. La el n-ai fi găsit vreodată dezordinea din celelalte birouri de acolo, unde cartelele folosite zăceau împrăştiate prin toate ungherele. În fiecare sâmbătă, Marcel făcea curăţenie, le aduna şi umplea cu ele portbagajul. Şi se mai oprea doar la poarta lui Harry.

- Veniţi de luaţi tehnologie de vârf, boieri dumneavoastră, aşa i-a spus, prima oară, Doinei, care nu înţelegea ce descarcă el de acolo.

Hârbul de Dacie al lui Marcel reprezenta, pe atunci, o comoară. Cu el mergeau, cam de două ori pe lună, la Răzvad, la un văr al Doinei, de unde se întorceau cu câte un pachet-două de carne de vită clandestină. Ţăranii de acolo erau nişte maeştri, în câteva ceasuri, de obicei noaptea, biata vacă se transforma, fără zgomot, în pachete de cinci kilograme ştiinţific porţionate, atât la sută pulpă, atât la sută rasoale, atât la sută os, nici la măcelărie nu ţi le-ar fi potrivit mai bine.

Cum ajungeau cu ele la Bucureşti, asta era, însă, altă poveste… Controalele, pe şosea, erau tot mai frecvente. „Nu-i aşa că e ca-n filmele ruseşti cu partizani şi esesişti?” murmurase odată Harry, după ce miliţianul le săltase carnea din portbagaj, „mai lipseşte să bage baioneta-n bagaje, să vadă dacă nu e vreunul ascuns în ele”.

În 1990, Adrian a primit un telefon de la Televiziune. Doamna de la celălalt capăt al firului, pe care n-o cunoştea, şi-a cerut scuze, spunându-i că are numărul lui de la domnul director general Lucian Ciacîru, care-i transmite salutări. Apoi l-a întrebat dacă n-ar vrea s-o facă pe ghidul unei echipe de televiziune din Franţa, care va realiza o emisiune despre Casa Poporului şi alte măreţe ctitorii de-ale lui Ceauşescu. Adrian a acceptat; plimbându-i pe cei doi, reporterul şi asistenta lui, prin locurile unde voiau să ajungă, le-a dat toate explicaţiile, în modul cel mai obiectiv de care a fost capabil. Fireşte, reporterul voia să afle cum au trăit românii sub Ceauşescu, ce era celebrul salam cu soia, cum adică aveau ei o raţie de zece ouă pe lună, sau câte-or mai fi fost, ce era povestea cu cei patru copii obligatorii pe cap de femeie fertilă, de ce n-aveau ei voie să aibă rude în occident – şi altele de felul acesta. O întrebare, care s-a tot repetat, a ajuns să-l agaseze pe Adrian: „Dar cum de aţi acceptat aşa ceva? Cum de n-aţi protestat?”. Niţel scos din sărite, Adrian i-a replicat în cele din urmă „dar voi cum de aţi înghiţit tot ce-aţi înghiţit pe vremea ocupaţiei hitleriste? voi aţi protestat cumva?” În clipa următoare, a înmărmurit, dându-şi seama ce porumbel îi scăpase pe gură: bietul reporter era vietnamez şi n-avea mai mult de treizeci de ani…

Nu uita că te afli în împărăţia lu’ Mucles, măi Gură Bogată, fii atent ce dai pe goarnă, gura bate curu’, ciocu’ mic – acestea erau recomandările pe care cei trei şi le-au tot făcut, unul altuia, de nenumărate ori, pe vremea lui Ceauşescu. Numai sfaturi bune îşi dădeau, dar păreau de-a dreptul incapabili să ţină seama de ele. Adrian, care inventase vorba cu împărăţia, avea multe din astea la activ. Ghinioanele lui începuseră încă din primul an de studenţie, era sigur de asta, din după amiaza unui seminar la care se plictiseau cu toţii, despre arhitectura romanică de pe la începutul Evului Mediu. Ciacîru Lucian, vecinul lui de pupitru, desenase pe spatele unei foi cu notiţe un mormânt cu o cruce. Adrian i-a luat-o şi i-a completat desenul, scriindu-şi numele pe cruce, iar dedesubt, dracu’ ştie de ce, „născut 14 VI 1948 – decedat 23 VIII 1944”. Şi-a reamintit fulgerător de prostia asta, mulţi ani mai târziu, când îşi căuta o slujbă şi lăsa cereri de angajare în tot felul de locuri. I-a reamintit-o un cadrist, care i-a explicat că are prea multă carte pentru serviciul cu pricina, iar legea nu-i dă voie să-l angajeze pe un post inferior calificării lui. „Şi din moment ce aţi decedat la douăştrei august patruşpatru, ce vă mai trebuie?” adăugase acela, râzând.

- Voi ştiţi că tatăl lui Lucică era colonel de miliţie? Lucică, de la Televiziune?

- Şi dacă ştim, ce? mormăie Harry, o să-i meargă lui mai rău şi nouă mai bine?

- Mde, şi eu am aflat mult prea târziu chestia asta. Îl credeam doar scrântit, dar era şi turnător, din păcate. N-am să-l uit cât oi trăi, n-am să uit faza din primul an de facultate, când ne-au trimis şi pe noi la munci agricole, la cules de struguri, undeva pe lângă Buzău, dar au renunţat după prima zi de aşazisă muncă a noastră, după ce am devastat via. Lucică a prins un pui de şoarece, l-a băgat într-o cutie de chibrituri şi i-a dat foc, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce soi de creaturi mai eram şi noi, viitorii critici de artă… esteţi cu acte-n regulă…

- Mai zi şi tu ceva, cerşetorule ştiinţific. Un banc, o-njurătură de mamă, ceva, acolo… că prea e linişte în casa asta, cască Harry.

- Să nu-mi mai zici aşa, că mă emoţionez pe mine, zice Marcel şi mai desface o sticlă. Să-i mai dăm şi ăstuia, că-i mic şi rău – adaugă el, turnând în paharul lui Adrian.

- Eu nu sunt mic şi nici rău, mormăie destinatarul, căruia a început să i se cam împleticească limba. Mic şi rău era Piticu’, Dumnezeu să-l odihnească în raiul lui… în care n-ajung proştii… O fi având şi-acolo şofer cu licenţă în Arte?…

EUROMUSEUM, Bucureşti, nr. 6/2008, pag. 39-48 (publicat în iunie 2008)

- 8 -

- Ce nume incredibil, mormăie Adrian.
- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.
- Tovarăşu’ de care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis.
Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu – şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…
Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.
- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.
- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.
Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.
La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…

Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune – în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.
Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.
Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ’86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.

- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…
Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.

La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.
Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.
De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…
Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu – iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.
Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…
Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.

…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.

.   .   .   .   .   .   .

Un pic de abilitate, multă ambiţie, invidie şi resentiment cât cuprinde („oftică”, pe româneşte), teamă de loc, ruşine de loc, scârbă de loc – asta-i reţeta reuşitei, la noi.

- Reţeta scoaterii banului din rahat cu dinţii, rânjeşte descurajat Marcel.
- Adevăr grăiesc dumneavoastre, nicicând nu s-au suit atât de multe scroafe în aşa puţini copaci, adaugă Harry.
- Arivismul e un motor important al acţiunilor omeneşti de azi şi dintotdeauna. Totuşi, altădată se mai întâmpla ca el să fie însoţit şi de alte calităţi individuale: talent, forţă de muncă eţetera…
- Şi tenacitate, neapărat.
- Ştii care-i nenorocirea cu tenacitatea? Că oamenii inteligenţi şi talentaţi rareori se-ntâmplă să fie şi tenaci. Pe când, javrele şi jagardelele – în proporţie de nouăzeci la sută. Să te ferească Dumnezeu de un bou care te urăşte, fiindcă el e tenace. Şi te ţine minte.
- În alte părţi, ajungi cineva, în posturi şi demnităţi, dacă ai talent. La noi e invers, capeţi talent după ce eşti numit într-o funcţie oarecare – şi te-apuci să publici cărţi de versuri sau piese de teatru. …The answer, tovarăşi, e futere de vânt, după cum se exprima celebra folchizdă, apreciază Harry.
- Mă talentaţilor, mă deprimaţilor, mă frustraţilor, nţâţâţî… vă faceţi siesta pe nemâncate şi îl invocaţi pe zeul Zdamăsi… vai de popou’ dumneavoastre… oftează Marcel.
- Fiindcă ziseşi de celebra-cum-îi-ziseşi… America e o minunăţie lingvistică. Încă din primii ani ai prezidenţiei lui Reagan, începuseră să apară filme de la Hollywood ai căror interpreţi, americani de baştină, erau capabili să vorbească engleza cu un accent rusesc cât se poate de convingător, semn că, pe străzile americăneşti, limba rusă era tot mai prezentă. Mai încoace, după căderea comunismului, Octav Ialomiţeanu, ăsta cu revista, dăduse buzna peste ei, peste extremoccidentali, cu înjurăturile getodace. Colegii de la întreprinderea unde el lipea etichete americane pe cuptoarele cu microunde şi aspiratoarele chinezeşti de contrabandă nu înţelegeau propoziţia “mă fut în bafta voastră”, pe care el o rostea adesea, aşa că Tavi le-a tradus-o cum s-a priceput. În scurt timp, toţi tailandezii, ugandezii şi guatemalezii din hală se salutau cu “I fuck in your luck”. Noua expresie americană a făcut o carieră fulgerătoare. Tavi mi-a arătat articolul dintr-o revistă de specialitate de pe Coasta de Est, apărut încă înainte de întoarcerea lui la Bucureşti, în care era dezbătută problema Cum e corect: “I fuck your luck”, “I fuck in your luck” sau “I fuck into your luck”?

(EUROMUSEUM Bucureşti, nr. 11/2009, pag. 47-53)

Cărţi de la THEKA

Thursday, June 16th, 2011

BIBLIO

Telefon 4021-314.5889, 4072-0762893

E-mail pretheka2@gmail.com

Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.

Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.

Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.

versuri

de Aristide Mircea

Bucureşti, 1996

80 pag., 14 / 21 cm

EPUIZAT

publicistică teatrală şi politică

de Dan Predescu

Bucureşti, 2001

152 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist  … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.

Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia

de Marina Boiangiu

Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46

2

Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma). Cartea este vie. Incitantă. Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza. Ergo, merită mediatizată. Noi am făcut, aici, un pas…

Intuiţie şi anecdotică

de Bogdan Ulmu

Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003

poeme elementare

de Dan Predescu

Bucureşti, 2003

80 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

3

A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…

Se profila o cioară cu trei aripi

Pe staniolul zorilor dogmatici…

Sărmană cioară, vai,

delicvescentă cioară…

spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şi argint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarul plus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lor cel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii. Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.

Constanţa Buzea

România literară nr. 6 (12 februarie 2003)

4

Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despre Dan Predescu şi placheta sa de versuri Placenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu. Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca în Idioţii lui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …

Grid MODORCEA

Tricolorul nr. 1585 (16.06.2009)

versuri

de Cristiana Tudor Eremia

Bucureşti, 2004

140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4

EPUIZAT

Ordinea de zi

e anunţată!

E bogată…

Şi orele trec

Şi orele nu trec…

Eu vreau să plîng,

iar în ordinea de zi

nu e trecut

plînsul meu.

Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).

Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.

D.P.

roman

de Dan Predescu

Bucureşti, 2005

130 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. … Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.

Alex Ştefănescu

România literară nr. 20 (25 mai 2005)

2

Cartea lui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?

Horia Ungureanu

Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005

3

Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.

Radu Cosaşu

Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)

4

Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.

Procesul comunismului prin artă

de Petru Ionescu

Euromuseum nr.  3/2007, pag. 116

5

La Editura Baudelaire din Lyon, sub titlul À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK !, a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanului Tatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.

Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii Dna Véronique Malengreau.

Counter instalat la 16.02.2023