La DAKINO 22: PLAY
Thursday, April 4th, 2013
Distins în secţiunea Coup de cœur din 2011, de la Cannes, Play are aerul de a prelua, cu mijloacele realismului nud (cam acelaşi, în fond, fie că se numeşte Cinema Direct, fie Ciné-vérité sau Dogma lui von Trier), un fapt divers: pe străzile unui mare oraş suedez, trei puştani localnici sunt agresaţi de un grup de cinci băieţi de cam aceeaşi vârstă, care vor – şi finalmente, reuşesc – să-i jefuiască de tot ce au asupra lor. Inclusiv haine…
(Din capul locului trebuie subliniat că unul dintre cei trei nu este suedez, ci chinez – fapt care, la rândul său, ocazionează decodări multiple.)
Nimic prea special, până aici, în acest arhi-banal subiect de jurnal TV. Numai că agresorii în chestie sunt de culoare, iar prin aceasta, lucrurile se complică, subiectul fiind unul …arzător-la-ordinea-zilei, despre care fiecare component al Opiniunii Publice, din toate ţările civilizate (nu numai europene), are, pe bună şi indiscutabilă dreptate, ceva de zis. Rezultând de aici o democratică babilonie, unde cel mai tare se aude cel cu bojoci mai zdraveni, respectiv acela care niciodată, dar absolut niciodată, fie că are sau nu dreptate, nu provine din rândul locuitorilor inteligenţi ai planetei (vezi forumurile ziarelor noastre).
Copiii de imigranţi africani din acest film sunt portretizaţi, într-un mod care europenilor actuali nu le pare deloc exagerat, ca nişte prădători, ca nişte apariţii inumane. Cam ca nişte hiene.
Ei comit fapte care victimelor lor nici nu le-ar trece prin minte, despre care acestea nici nu-şi imaginează măcar că ar fi posibile. Cei trei copii-victime nu pot face faţă unei asemenea agresiuni, fiindcă nimeni nu i-a informat măcar despre posibilitatea ei, necum despre vreun mod de a se apăra. Organismul social nu posedă anticorpii necesari - asta spune, pe şleau, regizorul Ruben Östlund.
Băieţii educaţi de aici sunt de o bună credinţă, de o naivitate care numai în mediul aseptic din apropierea Cercului Polar erau posibile fără a te expune vreunui pericol. Unul dintre agresori, ca să ne întoarcem la, vorba aia, accidentul fenomenologic, chiar spune ceva de genul acesta: “mare fraier trebuie să fii ca să-ţi dai telefonul mobil pe mâna unui tip de culoare, atunci când ţi-l cere”.
Iar când unul dintre părinţii copiilor tâlhăriţi îşi face singur dreptate, recuperând telefonul furat, îi sare lumea-n cap: nu e drept, nu e corect să se poarte aşa cu un copil defavorizat.
Fără îndoială, Joseph Goebbels l-ar fi decorat pe realizatorul unui asemenea film.
Pe de altă parte, dacă lagărul comunist nu şi-ar fi dat duhul acum douăzeci de ani, am fi putut citi mulţimi de luări de poziţie de sens contrar, ni s-ar fi făcut capul mare precum că bieţii copii de culoare din Göteborg sunt şi ei nişte victime ş.a.m.d. Poate că sunt, nu-i exclus – dar justifică asta faptul că ei îi terorizează şi tâlhăresc pe alţii?
Să nu uităm că, în anii ’60, Gualtiero Jacopetti (1919-2011), autorul faimosului Mondo Cane, a fost aşa bine boicotat încât putem afirma, fără teama de a greşi, că a fost realmente îngropat de viu de către “intelectualitatea progresistă” a epocii – asta, fiindcă afirmase, printr-un alt film al lui, că decolonizarea a constituit o catastrofă pentru Africa (i se reproşa ba că a pus un soldat blond să împuşte un prizonier african doar ca să aibă el ceva senzaţional de filmat, ceea ce era evident fals, ba că nu vorbea, în filmul lui, şi despre păcatele colonialismului – ca şi cum despre colonialism ar fi fost vorba, şi nu despre post-colonialism…)
Marele merit al filmului lui Östlund este că nu evită discutarea acestei probleme, a locuitorilor ne-europeni ai Europei, respectiv necivilizaţi din Lumea Civilizată. Şi marele pericol pe care îl poate reprezenta el, în lumea de azi, este că o pune în discuţie.
Căci nu în Lumea Necivilizată s-a născut fascismul…
http://www.philonfilm.net/2010/10/interview-ruben-ostlund.html
http://www.toptenz.net/top-10-most-famous-propagandists-in-history.php
Counter instalat la 12 octombrie 2022
