CHIX
Sunday, February 22nd, 2015
PLACIDO
dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui
- fragment -
În ultimii ani, însă, nu s-ar mai fi putut spune că Sanda era inutilă, că lua o leafă degeaba. Începând din 1985, în fiecare vară, ea a făcut parte din marele colectiv de pregătire a grandiosului spectacol de douăzecişitrei august. „Consideraţi-vă activişti pe perioada acestei tabere”, le spuneau adevăraţii activişti, cei care urmau să ia câte-o primă de zece-douăzeci-treizeci de mii de lei după isprăvirea cu bine a Grandiosului şi nu mai călcau pe acolo până la data spectacolului – iar tabăra era cea a pionierilor (căci mai exista una, paralelă, a uteciştilor), organizată cu câteva mii de copii aduşi de prin toată ţara şi cazaţi în internatele bucureştene.
Deosebirea între profesorii suplinitori de pe la Casele Pionierilor şi activiştii veritabili consta, mai întâi, în suma primită. Suplinitorii încasau, teoretic, pentru asta o primă de o mie de lei, din care li se reţineau opt sute pentru mâncare, căci erau consemnaţi cu acea ocazie, timp de o lună şi mai bine, în internatele acelea, unde îşi petreceau şi nopţile, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei erau bucureşteni. În plus, suplinitorii erau cam singurii oameni ai muncii care aveau contracte de muncă temporare, pe durată determinată, cum li se spunea în termeni tehnici. Aşa că, atunci când te săturai de câte unul, nu era nevoie să-i „desfaci” contractul de muncă, un proces oarecum mai anevoios, ci era suficient să nu-i mai semnezi reînnoirea, la întâi august, ceea ce era infinit mai simplu. Asta îi făcea pe cei în cauză extrem de cuminţi şi de ascultători.
În ce-i privea pe copii, atât pe cei din Bucureşti, cât şi pe cei aduşi cu trenul, cu vagoane speciale, din ţară, ei erau mai degrabă veseli şi tratau toată afacerea ca pe o excursie, sau ca pe o ieşire la discotecă. În fond, pentru copii, chiar asta şi era. Dar, fireşte, numai dacă facem abstracţie de cele şase ore zilnice de repetiţii pe stadion, coordonate din pâdevî artistic de Hero Lupescu şi de Sergiu Anghel, în soarele lui iulie şi fără şepcuţe, căci pe acelea Cooperativa Arta Şepcuţelor nu reuşea să le livreze decât pe la sfârşitul perioadei de pregătire. Cu toate că mulţi leşinau şi unii mai făceau crize de epilepsie, în general se simţeau bine după aceea, iar după prânz, uitau automat de neplăcerile primei părţi a zilei. Din fericire, timp de cinci ani, la Douăştrei August nu se înregistrase nici un deces (a fost unul, dar la Polivalentă, prin mai optzecişişase, în pregătirea unui 1 Iunie cu Tovarăşul şi Tovarăşa, când o enormă boxă de amplificare agăţată de plafon a căzut peste doi copii, pe unul omorându-l şi celălalt rămânând fără un picior, iar părinţii nu s-au dus cu toporul peste cei vinovaţi de asta şi din câte ştia Sanda, nici vreo reclamaţie n-au făcut, cine ştie, poate că li s-a dat apartament sau butelie de aragaz şi şi-au ţinut dracului gura, mai zicea ea).
O singură dată asistase Sanda la o împotrivire. Era o fetiţă de clasa a şasea, de la Sibiu, care a cerut insistent, chiar foarte insistent, plângând şi făcând gălăgie câteva zile la rând, să plece acasă. În cele din urmă, n-au avut încotro, l-au sunat pe tatăl ei, care a venit în aceeaşi seară. În discuţia care a avut loc la Comandament, fiind întrebată despre motiv, fetiţa a spus că nu vrea să mai stea pentru că nu e nevoie de ea acolo: ea trebuie să deschidă gura prefăcându-se a cânta, iar sunetul vine, de fapt, de la difuzoare. „Altcineva cântă, nu noi” a spus ea. Tovarăşii din conducerea taberei au amuţit, la aşa ceva n-ai ce să răspunzi. L-au luat deoparte pe tatăl ei şi i-au explicat răbdător că nu trebuie să se pună la mintea unui copil care n-a fost educat corespunzător – şi are şi el o răspundere în sensul acesta – că fetiţa poate să plece, dar să nu se mire dacă în viitor vor avea şi ea şi părinţii ei de suportat anumite consecinţe ş.a.m.d. Cu toate astea, omul şi-a luat copilul şi a plecat.
În rest, copiii erau veseli, mai ales că mâncarea era cea mai bună care se putea imagina în România de atunci, dar nu asta îi seducea pe ei, ci sticla zilnică de Pepsi şi micuţa ciocolată chinezească aferentă, o tabletă de patruzeci de grame. Cu astea, copiii de atunci erau fericiţi.
Cât despre mâncare, acesteia, într-adevăr, nu i se putea reproşa nimic (decât, eventual, că era cam fadă, totul fiind preparat, din considerente antiepidemice, numai prin fierbere, iar fructele şi verdeţurile proaspete lipsind, din aceleaşi motive). Ea era alcătuită, în primul rând, din porţii consistente de pulpă de vită şi de porc, douăştreiaugustul intrând în categoria „tabără de muncă”, iar carnea nefiind mai veche de o zi şi provenind din crescătoria Gospodăriei de Partid de la ferma 30 Decembrie, care dădea de mâncare numai grangurilor din C.C. şi lui Ceauşescu însuşi. În plus, acolo au făcut cunoştinţă mulţi dintre aceşti copii (care nu erau nicidecum ai barosanilor vremii, ci ai „clasei muncitoare” propriu zise, copii crescuţi „la bloc” şi hrăniţi cu ce se găsea la Alimentara) cu produse exotice precum caşcavalul şi untul veritabil – toate astea, la discreţie.
Iar ei, paradoxal, nu le mâncau. Sanda, care s-a ocupat întotdeauna de cazări, dar la ora mesei trebuia să se afle printre copii, la cantină, a văzut mulţi care mâncau garnitura de cartofi fierţi şi nu se atingeau de carne, sau abia de ciuguleau din ea. Întrebaţi, copiii firavi de-i bătea vântul răspundeau „pentru că nu e bună”. Cum nu e bună?! „Nu-mi place” răspundeau ei.
Sandei i-a trebuit un timp ca să-şi dea seama ce însemnau răspunsurile acestea: copiii aceia subnutriţi de prin Vaslui sau Simeria sau Medgidia nu erau obişnuiţi cu gustul cărnii şi nici al vreunor brânzeturi mai de Doamne ajută. După ieşirea din sala de mese, dădeau fuga la chioşcul din curte şi-şi cumpărau nişte napolitane nenorocite, de cinci la leu. Alea le ţinuseră de foame toată viaţa lor de până atunci, cu alea erau obişnuiţi, alea însemnau mâncare pentru ei.
Sanda susţine că, de când a înţeles ce vor să spună copiii prin „nu e bună”, şi-a luat rolul în serios şi a început să se plimbe printre mese, făcând militărie cu copiii: „mănâncă toată carnea, cartofii poţi să-i laşi în farfurie”, le-ar fi spus ea. Şi adaugă că nu erau mulţi profesori care să facă asta.
Era atât de multă mâncare încât am înţeles cum urma să arate comunismul promis, zice ea. Adică, era atâta încât mai ajungea destulă şi la copii, după ce păduchii – bucătărese, femei de serviciu, directori de Case ale Pionierilor, activişti de pe la sector – plecau cu sacoşele şi portbagajele pline. A mai rămas caşcaval chiar şi după ce Szöke Oszkar, unul dintre adjuncţii Polianei, a umplut microbuzul Consiliului Naţional şi a plecat cu el, fără să semneze undeva de primire. La urma urmei, şi el şi colegii lui, activiştii din Consiliu, aveau copii, tot la copii ajungea caşcavalul. Iar directorul ei, care era, în toate taberele de Douăştrei August, şef de cantină, venea dimineaţa cu Dacia proprie – cu remorcă. Şi-a cumpărat remorca pentru tabără. Ajuta şi el cu ce putea, stăteam destul de prost la capitolul mijloace de transport.
