Ciocu-mic.Ro

în volumul

.

Baronul

.

N-avem niciun sfanț, deși am fi putut păstra o parte din prada de război! Astăzi ne omoară lipsa banilor. Noi, cu celebra noastră cinste revoluționară, suntem doar niște tâmpiți de intelectuali, cu scrupule care nu țin de foame.

Karl Radek

.

Lângă liziera pădurii, nu departe de o fântână arhaică din lemn, rudimentară, vedem un donjon. Tocmai trece un tren la margine de câmp.

Un cuplu de tineri turişti urcă la lumina unei lanterne de bicicletă, pe scările întunecate ale acestui vestigiu medieval, ce-a mai rămas relativ conservat dintr-o veche fortificaţie.

EL (pe ton de povestitor): Ai grijă pe unde calci, probabil pe aici a trecut cineva de curând. E un loc părăsit. Se spune că ultimul locatar a fost un baron nebun.

EA: Vai, ce interesant! Vreau înapoi, imediat! Dă-mi lanterna!

Se lasă greu convinsă, după multe insistenţe, să urce mai departe pe trepte. Probabil pentru peisaj.

Cei doi dau peste un individ cu o sticlă de vin, pe jumătate goală. Începe şi ăsta să povestească, pare-se, ceva. Cel puţin încearcă. Este un fel de ghid, percepe intrare vizitatorilor creduli. Până la urmă, tinerii se lămuresc în mod indubitabil că tipul este totalmente surdomut şi aparent complet idiot. În urma acestei excursii rurale, ea îl părăseşte pe el.

Undeva, în evul mediu, cu o căutătură tare aprigă, învârtind rupt de beat buzduganul preferat deasupra capului, unul dintre străbunii baronului declarat nebun – cel despre care tocmai a pomenit tânărul turist iubitei sale – iese călare din castelul familial. A ieşit în galop, la vânătoare de ţărani, să-i fugărească de plictiseală. Un ţăran cocoşat aflat la drum, în toiag, se aruncă prin tufişuri din calea copitelor.

— Marş, ţărane!

Donjon FOR SALE, litere negre pe fond galben, mare bener. În timpurile noastre, unui baron uitat, după ce a alergat prin tribunale numai două decenii, i-a fost retrocedată o ruină istorică din fostul domeniu al familiei. Proprietate amplasată lângă calea ferată, aproape de gară, incluzând o clădire cu un donjon autentic, medieval. Corpul principal al imobilului, adică excluzând bătrânul donjon şi dependinţele, renovat și modificat ca stil arhitectonic pe la finele secolului al nouăsprezecelea, timp de câteva decenii a fost, pe rând, grajd, depozit de cereale, birou al direcţiei sanitar-veterinare de pe raza comunei, pentru ca, în final, să devină muzeu de etnografie şi folclor – o încropită colecţie de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare specifice zonei. Cu puţin înainte ca imobilul să fie retrocedat, după ce primăria a mutat colecţia de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare la altă adresă, acoperişul clădirii a luat foc din cauze rămase neelucidate.

Baronul mai are şi zece stupi, e mic producător de miere. Mic apicultor. Iese dintr-o dependinţă, corp anex, amenajată ca locuinţă, fost garaj, fără majordom, că, în aceste timpuri, n-are. Urcă până sus pe turn şi desprinde anunţul cu FOR SALE. Pare decis să revigoreze proprietatea. Încalecă pe bicicletă şi pleacă. Intră într-un mic magazin din localitate.

— Sărut mâna! Scumpă doamnă, un pachet de tutun, vă rog, o franzelă şi o sută douăzeci de grame de cafea.

— Pe caiet, baroane?

— Pe caiet, pe caiet.

După ce trece prin dreptul cârciumii (Ehei! Să ne trăieşti baroane! Ce mai faci baroane?), baronul se îndreaptă spre gară, unde găseşte un surdomut cam dement. Însă, ca să fim corecţi, lăsând problemele de rang şi de etichetă deoparte, de fapt surdomutul îl găseşte pe baron. Tocmai coborât din tren cu o valiză, părăsind gara, îşi recunoaşte baronul aşezat la o masă pe trotuar, la oficiul loteriei. O dugheană unde se vând şi alte produse, diverse sortimente de băuturi răcoritoare, ţigări, biscuiţi, napolitane. Baronul completează mai multe bilete de loto. Surdul şi în acelaşi timp mutul se uită atent, când la jucătorul de şasedinpatruzecişinouă, când la o reproducere după o xilogravură de epocă înfăţişând chipul unui strămoş al actualului baron. Asemănare izbitoare, doar că expresia aprigă de războinic neînfricat, din reproducere, diferă mult de aerul bonom al baronului apicultor.

Baronul nu înţelege nimic. Nu înţelege ce vrea ciudatul personaj de la el. De ce-l priveşte cu atâta stăruință, presant, vesel şi încântat? Ce tot îngână ăla la el, îngâ-îngâ, gesticulând? Încearcă să scape. Surdomutul îi ține calea, face gesturi largi, parcă arătând că tot ce se vede în jur aparţine baronului. Îi prezintă și nişte acte de proprietate, scoase dintr-o valiză. Baronul îl trage de mânecă. Bagă actele la loc în valiza lor şi o ţine bine la subraţ. Surdomutul îl urmează credincios, împingând de ghidon bicicleta.

Din anexa donjonului iese fum pe un horn de tablă. În coşmelia austeră, aplecat aproape de flacăra unei lămpi cu petrol, având ochelarii pe nas, baronul studiază actele. Vechi documente ale familiei sale, istorie. Un geamantan plin. Surdomutul dă din cap, aprobator.

— De unde aveţi actele acestea, acte pe care le credeam definitiv pierdute? În fond, pentru a nu lungi discuția, cine sunteţi dumneavoastră?

— (…)

Chiar implicat în explicaţiile sale, surdomutul continuă să dea din cap, aprobator. Lasă senzația că a intuit întrebarea baronului.

— Bine, bine, e în regulă. Văd că vă este greu. Nu vă obosiţi cu explicaţiile. Ce să vă spun? Nu ştiu povestea dumneavoastră, cum de aţi intrat în posesia acestor documente preţioase de familie, ale familiei mele mai precis, dar, oricum, vă mulţumesc pentru gestul, observ, dezinteresat.

Povestea surdomutului:

Surdomutul încearcă să povestească. Nu se înţelege nimic. Cu toate astea, uşor-uşor, cu răbdare, prin pantomimă, se face înţeles, adică, după toate aparenţele, nobilul dă semne că pare să priceapă, oarecum. E de-a dreptul captivat, așa cum se arată, înțelegător, gata să pice de somn.

Repede s-a înnoptat, baronul se întinde istovit pe pat, emoţionat de toate cele întâmplate. Surdomutul stinge flacăra lămpii cu petrol, deschide ușița de la sobă, aruncă un cărbune, apoi se întinde la picioarele patului, mulţumit cu paltonul.

Degajând un aer suveran – cu surdomutul după el, pas alergător, la o distanţă respectuoasă în urma bicicletei –, baronul apicultor ocolește – pedalând, nu tocmai încet, în lumina dimineţii – o piaţetă cu castani înverziţi. Intră în primărie, având un dosar. Surdomutul, rămas afară, leagă de gard bicicleta.

Grăsunele degete ale primarului caută butonul de panică. Apare baronul doi. Pretinde că deține acte de proprietate asupra unor terenuri situate pe aceleaşi suprafeţe funciare. Este un personaj parcă sosit de la un bal mascat, costumat ca-n secolul XVIII, cum o fi văzut prin filme. Are şi un barbişon identic cu acela al autenticului baron, doar că puţin desprins. Baronul Münchhausen încearcă să îşi ţină barbişonul lipit, din când în când, cu două degete.

— Da… dom’ baron, înţeleg, da’ vedeţi, este mai complicat de rezolvat decât am crezut inițial. Mai există un baron… se adresează primarul comunei, baronului Münchhausen, arătând cu degetul spre autenticul baron.

— Cred că vă întreceţi cu gluma, exageraţi! (nu-i vine să creadă baronului) Suntem într-o instituție publică! Conduceți o instituţie publică! Ce este cu tot bâlciul acesta? Grav! Foarte grav ce se petrece aici! O să contactez presa centrală! Televiziunile! Cazul trebuie mediatizat! Trebuie făcut public! Este inadmisibil acest comportament! Nu vă comportaţi normal!

Primarul nu consideră necesar să dea o replică, doar zâmbeşte binevoitor, ca unui om cu probleme. Mai să-l și mângâie pe cap și să-l tragă de barbișon.

Baronul părăseşte biroul, contrariat, exasperat de atitudinea acestuia.

— Hei, nu trântiţi uşa! Unde vă credeţi, dom’le?! îl atenţionează un gardian.

— Puţin respect, tataie! Eşti într-o primărie, nu la tine acasă! Calcă şi mata mai pe lângă zid, nu vezi că abia ce am dat cu mopul! strigă în urma lui tanti Nuţa, angajată cu vechime a primăriei.

Peste doar câteva zile scurse de la acest conflict, primarul face o vizită neașteptată baronului. Şoferul stă cu spatele sprijinit de portieră şi îşi aprinde, pozând indiferență, o ţigară. Priveşte de la distanţă. Seamănă cu baronul doi, adică acea vagă tentativă de imitaţie a baronului, doar că acum nu mai poartă barbişon şi a adoptat un cu totul alt stil vestimentar – mai de şofer de final de secol XX, început de XXI. Primarul se arată a fi interesat de starea donjonului și de proprietăţile revendicabile ale baronului. Baronul se ocupă de stupii săi, nu vrea să discute. A hotărât!

— Mulţumiţi-vă cu oferta mea realistă, nu fiți lacom! Fără mine nu veți obţine nimic, niciodată! Gândiţi-vă bine, baroane. Fiţi pragmatic! Mai bine mai nimic decât nimic, nu? Azi am vorbit la telefon cu fiul. El pare să cântărească mult mai bine situaţia! Priviţi la turnu’ acesta, cum stă să cadă. Oricând se poate întâmpla un mare dezastru. Nu realizați că puneți în pericol, atât viața dumneavoastră, cât și a persoanelor nevinovate. Acest turn, prin amplasarea sa lângă șinele de cale ferată, reprezintă o adevărată ameninţare la adresa transportului feroviar! Trebuie consolidat! Ca și primar, este de datoria mea să vă avertizez! Sunteți direct responsabil în caz că se va produce o nenorocire! La istoria numelui pe care îl purtați ar trebui să vă arătați mai preocupat de starea patrimoniului! Aici, până mai ieri, a funcţionat şi un muzeu! Nu vă daţi interesul! Respectul ce se cuvine trecutului! Monument istoric, baroane!

— Ba, o ruină. O ruină istorică! Asta mi-a fost restituită, o ruină! Pentru care am fost obligat și la plata unor despăgubiri, că s-a făcut țâșnitoarea aia în fața casei. Apropo, unde este una dintre statuile mele de la intrare? Muza. Vă rog să plecaţi de pe… nu se mai aude ce zice, un tren trece pe calea ferată.

Primarul comunei este asaltat de un roi de albine nervoase, fuge la maşină. Intră în mașină. Ridică geamul. Pleacă.

— Tu-ți muza mă-tii, baroane! O să trântesc o amendă la baronetele ăsta! Vede el! N-o să-i mai ardă lui să întrebe de statui. Trimit controale, băieţii de la avize. Trebuie să verific legea, nu cred că are voie moșu’ să ţină stupi lângă calea ferată! Amendă şi întreruperea activităţii!

Primarul coboară geamul, răcoarea curentului îl calmează. Amurg. Pe cer, acoperit de câteva dâre de nori, se stinge un soare roşiatic. Maşina primarului trece în viteză pe lângă acelaşi ţăran cu toiag, acelaşi ţăran feudal din evul mediu târziu.

— Marş, ţărane!

Țăranul cade în tufele de pe marginea drumului.

— Coboară! Ce faci? Fiecare vot contează!

Maşina se opreşte cu semnalizatoarele lăsate pe avarie. Primarul se conformează, şi-a amintit și el că, în fond, este vorba despre un vot, iar maşina este cea de serviciu, cunoscută în comună. Șoferul îl ridică pe țăran din tufişuri, îl sprijină, îi scutură hainele de praf şi frunze uscate.

— Păi, ce facem, unchiule, ai şi mata, bre, mai mare grijă pe unde umbli! Unde locuieşti tu, bade? se arată primarul interesat.

— Ăsta nu ştiu să fie de pe la noi, nu l-am mai văzut. Pare vagabond…

Primarul rămâne un timp perplex, procesează informaţia primită, aruncă cât colo toiagul şi își şterge dezgustat mâinile de pantaloni. Ţăranul cocoşat cade iar în tufişuri.

— Aşa? Eşti sigur? De unde veniți voi, mă? De unde?! Paraziților! Numai pe ajutoare vreți să stați! Dă-i drumu’ d-a’ci, bagabontule! Umblaţi haihui pe drumuri, să provocaţi numai accidente, epidemii! Nespălaţilor! Anarhiştilor!

Ghidându-se după un plan vechi al fortificației, unul foarte vechi, din timpuri uitate, medievale, descoperit între numeroasele documente din valiză, domnul baron şi sluga sa credincioasă, cercetând catacombele, dau peste un tun, dar şi de un rastel cu vinuri tari, îmbuteliate la începutul anilor patruzeci. Undeva, într-un colţ, acoperit cu multă pânză de păianjen, nimeresc peste un butoiaş. Un butoiaş suspect, cu un cap de mort desenat pe el. Le place treaba asta. Curăţă cum pot mai bine tunul de rugină, găsesc câteva ghiulele de patrimoniu, şi încep să transporte din lucruri. Sus, pe donjon, profitând de o panoramă largă, generoasă, beau de sting. Baronul își toarnă în pahar din vinul vechi, trage cu tunul peste câmp (A înnebunit baronu’, trage cu tunu’! – vorbește lumea de pe la mesele scoase afară, în faţa cârciumii). Baronul privește prin ochean. Clip! Clip! – îi clipește repede pleoapa. Undeva, departe – Bum! –, sare pământul. Întoarce tunul spre primărie – Bum! –, sare ţigla primăriei!

Ca urmare, la nici zece minute de la salva de tun trasă în cinstea primăriei și a primarului ei, vizibil turmentat, baronul este arestat, oprit din încercarea sa sortită eșecului de a părăsi, călare pe bicicletă, comuna. Cât despre enigmaticul surdomut, nimeni nu mai ştie nimic, a dispărut fără urmă.

Pretinsul ghid al donjonului doarme, ronron… Se trezeşte. Nu mai are vin. Se uită în sticla goală.

— Ai dracu’ samsari, dacă ar fi ştiut ei, ar fi golit, de mult, rastelu’… Ar fi vrut ei!

Obişnuieşte să spună acesta, se înțelege că numai în gând.