Ciocu-mic.Ro

Pace Gallery ne face iar o surpriză de proporţii. După seria începută în acest an cu Song Dong, Keith Tyson, Jim Dine, Thomas Nozkowski şi alti artişti nonconformişti, care sparg percepţia normală, iată că organizează acum expoziţia lui Adrian Ghenie, român din Baia Mare (n. 1977), cu studii la Cluj, care a apucat demult drumul străinătăţii, impunându-se în special în Germania, unde locuieşte şi munceşte. Chiar şi la Pace Gallery a mai expus ceva în 2011. În America, însă, a fost cultivat asiduu de Nicodim Gallery din Los Angeles. El se află acum pe val, este inclus în multe muzee, cota lui a crescut, chiar Sotheby i-a vândut o lucrare cu 140 de mii de euro, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult cu un artist român.

Am mai scris despre Ghenie, dar en passant întrucât nu-i văzusem decât o lucrare la Nicodim Gallery. Acum îl percep pentru prima oară aici, la Pace Gallery, în toată amploarea, în expoziţia New Paintings, deşi mi-ar place să consider că aceasta este doar o fază din creaţia sa. Artistul are talent virulent şi din acest motiv e imprevizibil, talentul sau îl poate duce pe diferite pârtii, dacă nu are capacitatea să-l controleze.

Deocamdată, în această fază, este anacronic, în sensul că ceea ce arată el este în totală contradicţie cu ceea ce vedem de regulă în expoziţiile americane, orientate către instalaţii, expresionism abstract şi experiment. În timp ce pe strada vecină, la Gagosian Gallery, vedem expoziţii pur americane, dedicate lui Jean-Michel Basquiat, Ed Ruscha sau Helen Frankenthaler, Ghenie vine dintr-o altă şcoală. Nu veţi vedea în tot New York-ul o asemenea manieră de a picta. O găsiţi doar la Bucureşti şi la Laussane, două locuri unde au creat marii artişti Corneliu Baba şi respectiv Mircea Ciobanu, din care Adrian Ghenie se trage, deşi criticii săi îi găsesc descendenţa din Francis Bacon (întrucât nu-l cunosc pe Ciobanu). Şi mă întreb dacă chiar el, Ghenie, îl cunoaşte. Volens-nolens, el este, ca şi Ciobanu, un babist, adica un poet al barocului. Mai mult, el este un barochist patetic. Artistul foloseşte pasta groasă şi realizează o artă figurativă, dominată de chipuri obstaculate ostentativ cu tubul de culoare.

La Mircea Ciobanu, pe urmele lui Baba, chipurile sunt şterse. Adică el le pictează, apoi le răzuieşte. Faimoasa lui serie de Înţelepţi capătă astfel o dimensiune magică, un contur mistic. Dar analiza operei lui Mircea Ciobanu o fac în volumul JAFUL SECOLULUI, numit astfel întrucât artistul a avut neşansa să fie deposedat de 2000 de lucrări, printre care 106 numai la New York, după ce a expus la Nelson Rockefeller Gallery. Fapt care a dus la moartea sa timpurie (41 de ani).

Adrian Ghenie cam seamănă şi fizic cu Mircea Ciobanu, sper să înveţe din lecţia acestuia şi să nu-i calce pe urme la capitolul afaceri, să fie foarte prevăzător. E necesar însă să cunoască drama lui Mircea Ciobanu şi toate capcanele care i s-au întins.

Americanii nu-şi imaginează ce ar însemna la New York o retrospectivă Mircea Ciobanu! Nu ne mirăm că îl iau in braţe pe Adrian Ghenie, fiindcă el e anacronic, adică face cum nu fac ei. Şi poate că aceasta e adevărata linie a artei. Nu o dată am scris cât de modern şi avangardist poate fi un pictor tradiţionalist în marasmul kitsch-urilor si instalaţiilor. Mr. Peter Boris, de la Pace Gallery, care este un galerist distins (clujean de origine), poate lua act de existenţa unui geniu neînţeles ca Mircea Ciobanu. Ba poate face o reparaţie morală, chiar aici, la New York, unde Ciobanu a fost jefuit!

Adrian Ghenie continuă o tradiţie a picturii româneşti, el nu inovează decât în marginile ei, nu abstractizează, e într-o fază a sugestiei figurative. Mi-e teamă să nu se apuce să imite Occidentul. Asocierea cu Bacon e deja un semn flagrant! De această capcană va scăpa dacă îşi va crea o estetică proprie. Deocamdată, a luat numai o temă bolnavă, care bântuie Germania şi lumea, nu ştim cât va mai ţine, dar Adrian Ghenie nu a putut-o evita: Hitler şi nazismul. Evident, aşa cum nu poate evita nici grotescul, nici influenţele expresioniste.

Pe un fotoliu galben vedem o fantomă, o siluetă, picior peste picior şi cu mustaţa drept chip. În faţa sa e un vas cu flori. Exact pe peretele opus al galeriei vedem tot un interior şi personajul Hitler în picioare, într-un halat de casă, cu mâinile încleştate ca nişte gheare şi cu capul ridicat, urlând. E urletul fiarei. Imaginea e parcă scoasă din Dictatorul lui Chaplin. Dar Dictatorul lui Ghenie are un contrapunct comic, în spatele lui, deasupra capului, vedem un covor persian, reprezentând un cerb în mijloc, iar pe margini căprioare bând apă dintr-un râu. Pe comoda din spatele său, vedem acelaşi vas cu flori. Interioarele amintesc de pictura lui Pallady si Tonitza, în care laitmotiv este fotoliul. Legătura dintre cele două tablouri o realizează mustaţa personajului fantomatic şi vasul cu flori aflat pe servantă.

O alta variantă a interiorului vedem într-un tablou dominat de culoarea roşie. Tot un fotoliu, dar roşu, un dulap, un vas cu flori, ca în celebra serie de Interioare a lui Cézanne. Apoi totul e înecat în culoare. E senzaţia că trebuie ascuns ceea ce ar fi să vedem, ca în maniera rusului Shimon Okshteyn, care ne lasă să înţelegem că sub o imagine se află altă imagine. E definită aici însăşi natura artei, a iluziei optice, fiindcă, aşa cum spunea Dali, nu vedem tot ceea ce privim.

Dacă Mircea Ciobanu întâi termina pictura, apoi răzuia faţa personajelor, Adrian Ghenie, după ce termină lucrarea figurativă, procedeaza ca Pollock, adică o stropeşte cu culoare. Totul devine o mâzgăleală voită, o pânză pătată. Ceva oarecum asemănător cu feţele desfigurate ale lui Jean-Michel Basquiat (vezi o mostră la Simon Capstick-Dale Gallery).

Într-o altă sală vedem o serie de siluete, care au fost portrete, dar au acum chipul obstaculat de brazde de culoare, în maniera canadianului Joseph Adolphe, care în seria Toro Bravo surprinde, aşa cum am arătat în volumul FINE ARTS IN AMERICA, caracterul hidrei umane. El şi-a numit o lucrare Lost, fiindcă personajul şi-a pierdut identitatea, precum Richard al II-lea, care îşi caută identitatea în mii de cioburi după ce şi-a pierdut coroana şi a spart “oglinda mincinoasă”, care nu-i mai reflecta căderea. Şi obstaculatele portrete ale lui Adrian Ghenie şi-au pierdut identitatea. Şi ele sunt “lost”, atinse deja de paranoia sau de alte boli ale monstruozităţii.

Evident, apare şi personajul cu mustaţă inconfundabilă. Apoi mai multe chipuri obstaculate. Ideea ar fi că de la Hitler s-au molipsit şi alţii, care, în varii evoluţii şi aspecte, aşa cum îi trădează haina de pe ei sau cravata, au împrumutat de la Hitler masca depersonalizată. Nu mai sunt oameni, sunt măşti, aşa cum sugerează deja artistul în cazul unui astfel de “portret”.

În maniera de a picta a lui Adrian Ghenie dominantă în această fază este teatralitatea. Personajele sunt plasate în decoruri teatrale şi fac gesturi teatrale. Hitler al său (lucrarea e numită Pie Fight Interior), parcă ar fi ilustrarea unui rol burlesc. Şi e foarte operetistic. Ba se sugereaza şi melodrame ca Omul cu o mie de feţe, dar şi filme SF, în care chipul unui personaj devine, prin prelucrare digitală, altul. Ca într-un alt tablou, reprezentând un interior în care vedem o femeie în picioare care îşi acoperă faţa. Totul e înecat în culoare, ghiveci, greoi, rochia ei verde e pătată, ca şi mâinile cu care îşi acoperă faţa, care nici ele nu mai au identitate. Toată partea superioară a personajului arată ca atacul unui stup de albine.

Aşa cum un alt tablou reprezintă un bărbat mefistofelic aflat sub un pod de piatră, pe sub care trece un râu. Peisaj tipic romantic, cu elemente teatrale evidente, prin întoarcerea capului, fiindcă personajul este reprezentat cu spatele la noi.

De asemenea, impresia de patetism este evidentă. E firesc, artistul e tânăr, încă nu şi-a rafinat mijloacele, totul este ostentativ. Toate personajele parcă ar fi scoase din dramolete, din teatrul lui Schiller, toate sunt malefice şi  patetice.

Faptul că artistul se află într-o fază de căutări se deduce dintr-o lucrare cu totul diferită. Pe un întreg perete se află un tablou uriaş (de cca 3 x 3 metri) reprezentând o pădure, în care vedem într-un tufiş un om pe vine (tot fără faţă, mai apropiat de maniera lui Ciobanu), atacat de un lup. Parca am fi în Pădurea de mesteceni a lui Andrzej Wajda. Categoric, tânărul artist român are vocaţie de scenograf de film. El ştie să creeze atmosferă, ceea ce este esenţial pentru arta mişcătoare în special şi pentru artă în general.

corespondenţă din New York

Încă din toamnă, am scris mai mult decat favorabil despre Argo, pe care îl văzusem la Bucureşti, la Patria, cu încă doi spectatori în sală. Dar nu mi-am închipuit că un astfel de film poate lua marele Oscar, Best Picture! E inimaginabil!

Mă gândesc ce deformat se pot vedea lucrurile din spaţiul în care trăieşti. Cât de diferită poate fi percepţia. Filmul e acelaşi, dar cât de mult înseamnă contextual! Cred că un tablou de Picasso, acelaşi, are o valoare la Artmark şi cu totul alta la Sotheby! Iar Argo, aici, mi se pare un muşuroi. Nu pot să-l confund cu un munte.

Oscar înseamnă pretenţii, exigenţă maximă, ştachetă înaltă. A lua un Oscar înseamnă a fi, într-adevăr, cel mai bun!

Dacă n-aş fi văzut filme ca Beasts of the Southern Wild, o parabolă a supravieţuirii, ca şi alte filme de antologie, precum Django Unchained, un model de western spaghetti, al lui Quentin Tarantino, Zero Dark Thirty, în regia lui Kathryn Bigelow, Lincoln de Steven Spielberg, Les Misérables al faimosului Tom Hooper, încununat acum doi ani cu Best Picture pentru The King’s Speech, Life of Pi de Ang Lee, regizorul neegalatului Brokeback Mountain, da, aş fi spus că Argo e cel mai bun! Dar nu este. Comparativ cu celelalte filme din competiţie, este nu numai modest, dar şi penibil din punct de vedere al genului thriller, superficial, o glumă, un joc cu argonauţi, nemaivorbind că, din punct de vedere politic, face un mare deserviciu Americii, fiindcă e tezist, ne bagă în ochi cât de isteţi sunt americanii şi ce tâmpiţi arabii!

La fel, cand am văzut-o pe Emmanuelle Riva, ce rol a facut în Amour al lui Michael Haneke, ca şi pe micuţa Quvenzhané Wallis în filmul lui Benh Zeitlin, dar a luat premiul de interpretare feminină o actriţă modestă, Jennifer Lawrence, pentru rolul din comedioara Silver Linings Playbook de David O. Russell, mi-am zis că s-au prostit şi oscarioţii!

Am scris anterior că această actriţă cam seamănă cu Anda Onesa, dar nu are talentul ei. E de categorie minoră. Dacă acum, la debut, când are 22 de ani, ia 40 de premii, toate premiile importante din lume, ce va întâmpla mâine? Cred că se face o crimă când un debutant este superpremiat. Praf în ochi! Nu urmează decat o prăbuşire fulgerătoare, conform schemei clasice marca Hollywood Babilon. Asa am văzut-o, şchiopătând, pe supertitrata de ieri, Christin Stewart, iar despre Adele, ce să mai spun, nu se poate imagina să vezi un tanc cum se chinuie să urce câteva trepte. Şi cade. A căzut de altfel şi Jennifer, s-o fi împiedicat în imensa trenă a rochiei! Bine că s-a aflat Hugh Jackman în preajmă s-o ridice!

Vă daţi seama ce prost este Lincoln, filmul lui Spielberg, dacă marele premiu a fost acordat unui film modest, Argo, al şi mai modestului actor şi regizor Ben Affleck?!

În mare criză se află nu filmul, fiindcă filme valoroase există, se fac, ci juriile, marii juraţi ai judecăţilor drepte (juriul Oscar are 5 783 membri!)

De dragul apărării unei imagini politice, se dă premiul cel mare unui film tras de păr, care prezintă o gogoaşă, o imagine ridicolă a politicului. Juriul Oscar ne ia drept naivi, ne aruncă praf în ochi!

Singura dreptate s-a făcut cu Life of Pi, filmul lui Ang Lee, încununat cu patru premii.

Poate nu mai ştiu eu să judec, dar vi se pare logic să-l împopoţonezi pe Lincoln cu 12 nominalizari, 12! şi să nu ia decât două premii, pentru decor şi pentru interpretare masculină?! Dacă era atât de prost acest film, de ce nu a fost selectat Abraham Lincoln: Vampire Hunter (2012), în regia lui Timur Bekmambetov, în care al 16-lea preşedinte al Statelor Unite este văzut ca un supererou ce scapă America de vampiri?

Desigur, marele actor Daniel Day-Lewis a luat premiul pentru că a dat chip unui erou naţional, dar cel mai bun actor al competiţiei a fost Hugh Jackman, care face în Jean Valjean din musical-ul Les Misérables un rol antologic. De altfel,  momentul cel mai impresionant al galei a fost secvenţa live din acest film, când zeci de actori au susţinut o partitură muzicală. Şi, culmea, premiul pentru muzică l-a luat Mychael Danna pentru Life Of Pi!

D-ale Oscarului!

Dacă tot se dă premiul Oscar pentru film politic, de ce a fost total ignorată Kathryn Bigelow, prima femeie care a luat mai an Best Picture pentru un film despre Irak, ca acum să atace în Zero Dark Thirty cazul Bin Laden. O regizoare tenace, foarte îndrăzneaţă, care lucrează pe baza unor scenarii solide, dovadă că şi scenariul acestui film, scris de Mark Boal, a fost nominalizat. De asemenea, preferă caractere tari, cu actori pe potrivă, astfel că la Cea mai bună actriţă în rol principal toate şansele se îndreptau spre Jessica Chastain, deşi aici concurenţa a fost nemiloasă, fiindcă celelalte nominalizari au fost acordate unor interprete de excepţie, precum Quvenzhane Wallis pentru Beasts of the Southern Wild, Naomi Watts pentru The Impossible şi Emmanuelle Riva pentru Amour. Lipseşte Keira Knightley din Anna Karenina, o nominalizare făcută anterior de toată presa americană. Dar bafta a cazut, repet, pe Jennifer Lawrence pentru Silver Linings Playbook!

Serioasă a fost numai concurenţa pentru premiul de regie, care i-a revenit lui Ang Lee, ca şi pentru premiul de imagine, atribuit lui Claudio Miranda (Life of Pi). Mă mir că Skyfall a fost şi el ocolit, deşi, din punct de vedere politic, dezvoltă o idee foarte preţioasă, că azi războaiele nu se mai poartă între armate, între ţări, ci sunt războaie din umbră, în special psihologice.

Desigur, premiile Oscar, atât de râvnite, nu au cum să mulţumească pe toată lumea, dar noi ne referim la o ştachetă a valorii estetice, nu doar politice. Suntem la un festival de film, nu la unul politic. Dar dacă ne înşelăm?

Poate că subtilitatea organizatorilor se lasă întrevăzută în gestul final. Cine a anunţat Marele Premiu? Nu Jack Nicholson, aflat pe scenă şi desemnat să facă acest ultim act, ci… Michelle Obama, de la Casa Albă, intrată în legătură directă cu sala din Los Angeles, unde se desfăşura gala!

Şi Michelle parcă era Elena Ceauşescu, şcolăriţă, cand se purta cu breton! Abia i se vedeau ochii mari, negri şi erai tentat să-i dai deoparte părul de pe frunte. De ce a purtat un asemenea breton stufos? Ca să nu-i intre praful în ochi când a anunţat: Argo!

Ne îmbătăm cu apă chioară. Cu filme! De ce nu ne-ar părea stele verzi şi praful în ochi? La urma urmei, trăim într-o lume de Argonauţi!

New York

vezi şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7983

În ultima zi a lui Gerar, între orele 6-9 PM, a avut loc vernisajul celei de a 21-a ediţii a faimosului târg de artă Outsider. Cu acest prilej s-a inaugurat şi Center 548 în Chelsea, unde are loc evenimentul, într-un building cu patru nivele de pe 22 St., în locaţia unde până mai ieri exista Chelsea Museum. Sper ca acest minunat muzeu să nu-şi fi încetat existenţa.

Outsider Art Fair nu este gigantissim precum Artexpo sau Armory Show, dar e suficient de bogat, ca şi evenimentul New York Gallery Week, fiind prezente cu lucrări peste 50 de galerii din toată lumea, din Jamaica până în Elveţia. Dominante sunt, însă, cele americane. Dar cu excepţia lui Andrew Edlin, care a avut în paralel un vernisaj la galeria sa de pe Tenth Ave, nici una dintre galerii nu mi-e cunoscută. Nu sunt galerii de circulaţie. Iata câteva din New York: American Primitive, Cavin-Morris, Fountain, Laurel Gitlen, Marion Harris, Ricco/Maresca, Luise Ross, Vito Schnabel, Gary Snyder, St. Etienne.

Nici nu ştiam că există. De unde au apărut? Sigur, sunt galerii outsider, adică venite din urmă, cu şansă secundară. “Outsider” mai înseamnă şi bădăran, intrus, necioplit, persoană din afară, străin. Şi, într-adevăr, lucrările sunt tocmai de acest fel, realizări bădărăneşti, care nu apar în faţă, nu le vezi la galerii de renume, precum Pace, Nolan, Kelly, Delacroix, Stux, Cohan, Kasher, Margaret Thatcher, Asya Geisberg şi sute ca ele, nu mai spun de Gagosian, cu locaţii pe tot Pământul.

Oricum, Outsider Art Fair este un eveniment care mi-a dat de gândit.

Din perspectiva artei, aşa cum o înţelege un european cultivat şi exigent, ataşat de principiile clasice şi moderne ale esteticii, ceea ce se poate vedea la târgul Outsider Art ţine de domeniul kitsch-ului. O copleşitoare cantitate de bădărănie, de artă intrată pe uşa din dos, o uriaşă cantitate de nonvalori, pe care nu le poţi vedea în nici o galerie normală. În toate galeriile din Chelsea, unde are loc evenimentul, nu se expune aşa ceva. Parcă e o artă venită de pe altă planetă, din preistoria artei, oricum.

Şi am să dau un exemplu semnificativ. Un bărbat masiv, cu un fes pe cap şi fără dinţi, i se vedea doar un dinte în faţă, cand râdea, stătea la intrarea galeriei Peter Tillou, unde avea lucrările, după cum am aflat.

Numele lui, Rembert, m-a făcut sa ticluiesc un calambur. I-am spus: dumneavoastră sunteţi domnul Remb… randt? El cică DA, mi-a zâmbit cu gingia şi mi-a întins mâna. Dacă dumneavoastră sunteţi Rembrandt van Rijn, i-am mai spus, atunci eu sunt Johannes Vermeer. Îmi pare bine de cunoştinţă, zice.

E cât se poate de evident ca dl. Rembert nu auzise nici de Rembrandt, nici de Vermeer. În lucrarea sa Mama and Me, el a lipit lângă cele două personaje de culoare o pagină de jurnal, în care povesteşte câteva amintiri legate de mama sa. Cam de acest calibru sunt artiştii şi galeriştii de la Outsider.

Normal, ei sunt Outsiders, bine i-a numit cel care a gândit această afacere. Adică galeristul şi colecţionarul Sanford Smith, care a fondat OAF în 1993, concepându-l ca parte din folk art (“part of the folk art continuum”).

Sigur, acest tip de artă continuă ceea ce au instaurat Andy Warhol şi comilitonii săi prin Pop Art. Este însă Outsider Art şi are reprezentanţi precum Henry Darger, Martin Ramirez, Bill Tylor şi Thornton Dial, prezenţi cu lucrări şi la această ediţie. Ca şi mai noii lor continuatori: Judith Scott, James Castle, Guo Fengyi, Arthur Bispo do Rosário sau Marton Bartlett.

Ca artişti outsideri de succes sunt cotaţi Nek Chand, George Widener, Vahakn Arslanian, Dan Miller. Pe unii i-am cunoscut. De pildă, pe artistul elveţian, cu rădăcini italiene, Mario del Curto, care expune fotografii în maniera lui Fellini, personaje scoase parcă din La Strada sau din Roma, cum e imaginea unor statui de piatră, antice, aflate pe un râu. L-am cunoscut şi pe englezul David Burton, ale cărui desene colorate mi-au amintit de curentul Free Cinema. La fel, pe Widener, el însuşi o arătare, un personaj caricat.

Oricum, sentimentul pe care îl ai la OAF este de negustorie, că asişti la un business original - ca dovadă, fenomenala afluenţă a publicului, compus în principal din dealeri şi colecţionari, dar şi din cumpărători de artizanat. Sigur, mai erau şi ziarişti, şi cunoscători, şi tot felul de pişcotari, fiindca preparatele cu care zeci de chelneri au servit non-stop lumea erau abundente şi alese.

Indiscutabil, OAF are o mare importanţă, mai ales pentru America, să ştie tot americanul că oricine poate fi artist, că oricine are o idee de outsider poate veni aici şi expune. Aşa îmi spunea şi o englezoaică – “în America fiecare are iluzia că e artist”. Categoric, arta kitsch a devenit o mare industrie. Nu e de glumit. Aşa ceva nu a mai existat în istoria artei - şi mai ales în a celei din Europa.

*

Dar să ştiţi că acest tip de artă nu este chiar la îndemâna oricui. Toate exponatele, de la un baston sculptat la un peisaj, sunt atât de migăloase, presupun atâta travaliu, cum sunt copacii pe care îi pictează Giorgio Rigas din Baltimore, încât numai la un Rousseau Vameşul mai vezi aşa ceva. Ba există o lucrare care imită exact frunzele din The Dream. Se numeste Snakewoman (1984) şi e semnată de haitianul Salnave Phillippe-Auguste. Femeia-şarpe încolăceşte un copac cu frunze exotice. Altă pictură asemănătoare e opera lui Lawrence Lebduska şi se numeşte Eve in the Garden.

Epatant este caracterul naiv al acestei arte, copilăresc, stângaci, primitiv, asemănător cu ilustraţiile gen comicbooks. E de necrezut ce a imaginat Stephanie Lucas, în Bebe, un dans al păsărilor şi animalelor într-o peşteră magică. Ce să mai spun de jacheta pe care Agnes Emma Richter şi-a scris autobiografia! E bine să ştim că această operă datează din anul 1894, fiind considerată sămânţa lui Outsider Art. Dial şi Darger triumfă în forme animaliere şi umane foarte naive, iar Ramirez a imaginat un tren cu un tunel vertical, cum ar fi Descensorul din filmul Total Recall (2012).

Outsider Art Fair seamănă cu un muzeu de curiozităţi, de simple excentricităţi. Vezi toate ciudăţeniile umane. Sylvain Corentin face turnuri de câţiva metri din cuie, sfoară şi sârmă. Susan Brown pictează sute de profesori şi elevi ca la fotograf, cum se fac pozele de buletin. Coloritul este halucinant, poate şi fiindcă artista e autistă. Oricum, este un nume foarte popular în Outsider Art, ea participând la toate ediţiile.

Andrew Edlin, actualul coordonator al târgului, defilează cu lucrări din clasicii acestei mişcări, dar şi cu John Byam, sculptor ale cărui piese din lemn şi plută le expune şi în galeria proprie, de pe Tenth Ave. Lonnie Usrey imaginează un Obama Chair, în care picioarele din faţă ale scaunului sunt picioare de om, cele două braţe sunt braţe de om, iar în partea superioară a spătarului sunt modelate nişte urechi late. O canoe împodobită cu tot felul de roţi şi agregate devine, în viziunea haitianului Jean-Camille Nasson, Notre Dames des Graces.

Se poate spune, însă, şi altceva, că unele lucrări ies din categoria curiozităţilor, intrând în cea a  imitaţiilor pretenţioase, cum am arătat în cazurile copiate după Rousseau sau cum este tabloul Last Run of Sap (1954), de la St. Etienne Gallery, care aminteşte izbitor de Peisaj de iarnă al lui Bruegel.

Naivii, folkiştii au o imaginaţie fără limite. Fapt care se poate vedea şi la American Folk Art Museum, care aparţine de MoMA, prezent şi el la acest târg cu un eveniment la Lincoln Center. Outsiderii nu se joacă. Vor să demonstreze că sunt artişti de soi. Totul e formidabil de bine executat, dar o fac  precum nişte meşteşugari. Rezultatul e uneori remarcabil, dar ei nu sunt artişti. Diferenţa constă în aceea că la ei primează execuţia. Mijlocul e mai important decat forma, scopul, ideea sau mesajul. La fel, primează şi materialele cu care lucrează. Nu se poate imagina ce devin niste păpuşi stricate, când sunt echipate atât de ingenios cum se întâmplă la Bourbon-Lally Gallery. Desigur, materialele sunt ordinare, luate de prin tomberoane. Dar sunt folosite şi tehnici noi, insolite, cum face Rembert, combinând “dye on carved and tooled leather” (vopsea pe cioplitură şi echipament de piele tăbăcită). Te contrariază, dar emoţia estetică lipseşte.

Din experienţa mea, care este foarte solidă în materie, arta americană poate fi încadrată în trei mari categorii:

- Arta kitsch, foarte populară

- Experimentele din galerii, accesibile iniţiaţilor

- Marile muzee.

Indiscutabil, efervescenţa este creată de primele două, care sunt de o mare diversitate şi înglobează sute de mii, poate milioane de artişti, dintre care apar marii creatori, cei demni de marile muzee.

Grid Modorcea

New York

Gala Golden Globe Awards ne-a prezentat în finalul unui maraton de trei ore o imagine antologică: monştrii sacri Steven Spielberg, Quentin Tarantino, Ang Lee, Cathryn Bigelow, Tom Hooper au rămas cu gura căscată când au văzut că Marele Premiu nu a fost acordat unuia dintre filmele lor cotate cu şanse, ci filmului Argo, al tânărului actor Ben Affleck (n. 1972, California), care, puţin mai devreme, la altă categorie-cheie, obţinuse şi mult râvnitul premiu pentru cel mai bun regizor. Într-adevăr, uluitor! Care să fie misterul acestei surprize de proporţii?

Dacă aţi urmărit cu atenţie gala, aţi observat că lângă Ben Affleck a stat toată seara, la aceeaşi masă, George Clooney. Şi în acest fel, o parte din mister se explică. Pasionaţii de film îşi aduc, poate, aminte că anul trecut Marele Premiu a fost obţinut de The Descendants, în care Clooney deţine rolul principal, care i-a adus un Golden Globe. Anul trecut, cei care au rămas cu gura căscată au fost Woody Allen, Martin Scorsese, Roman Polanski şi Pedro Almodovar.

Iar acum trebuie să ştim că Argo este produs de George Clooney! Indiscutabil, aşa cum spuneam şi atunci, George Clooney se dovedeşte cel mai abil sforar.

Semnalez aici o altă explicaţie venită de la Brooks Barnes, corespondentul ziarului New York Times la Hollywood. El scrie, în numărul din 12 ianuarie, negru pe alb despre juriu, respectiv despre Foreign Press Association: “The group’s 84 voting members, givers of the Golden Globe Awards, insist, for instance, that they are impartial journalists. Yet they mostly write for obscure publications like Ogoniok, a Russian magazine and they allow studios to court them agressively” (Grupul celor 84 de membri cu drept de vot, care acordă Premiile Globul de Aur, insistă, de exemplu, că ei sunt jurnalişti imparţiali. Cu toate acestea, ei scriu, în cea mai mare parte, în publicaţii obscure, cum ar fi Ogoniok, o revistă rusească şi permit studiourilor să-i curteze agresiv).

Barnes dezvăluie şi alte dedesubturi, cum ar fi faptul că mesele le sunt oferite de cei interesaţi să ia premii: “Lunch courtesy of Harvey Weinstein”. Şi deja fraţii Weinstein, celebri producători, au 14 Globuri!

Cu un cuvânt, Globurile de Aur “are not taken seriously as artistic milestones, especially compared with the Oscars” (nu sunt luate in serios ca repere artistice, mai ales în comparatie cu premiile Oscar). Dovadă şi audienţa, care e în scădere, de la 55 de milioane în 1998 la 30 milioane, cât este acum. Însăşi preşedinta juriului, Aida Takla-O’Reilly, născută în Egipt, e persiflată fiindcă publică în reviste obscure din Dubai.

În fine, o altă cheie de dezlegat misterul poate veni şi din partea lui Bill Clinton. Ce căuta el acolo? Toată sala cu vedete s-a ridicat în picioare când fostul preşedinte al SUA a apărut la microfon şi a prefaţat videoclipul filmului Lincoln, făcând un scurt elogiu lui Abraham Lincoln, “datorită caruia suntem noi toţi aici”, fiindcă el nu a făcut compromisuri; iar  Daniel Day-Lewis a realizat un rol mai convingător decât legenda. Mai apoi, actorul avea să ia premiul pentru cea mai bună interpretare.

Dar prezenţa lui Clinton a mai însemnat ceva pentru cunoscători - şi anume că de numele lui este legată desecretizarea documentelor privind misiunea Argo, cum vom vedea. Prezenţa lui Bill Clinton a iscat şi o glumă, care a apărut a doua zi în toată presa americană. Dupa ce el şi-a terminat cuvântul, în timp ce ieşea din scenă, prezentatoarea Amy Poehler l-a privit din urmă şi a spus: “Oh my God. What an exciting special guest! That was Hillary Clinton’s husband”.

Se petrec şi astfel de derapaje la o prestigioasă gală, care, de altfel, a fost pigmentată non-stop cu momente de umor, fie că veneau de la cele două prezentatoare (a doua, Tina Fey, la un moment dat a apărut în travesti), fie de la monştri sacri ca Sylvester Stallone şi Arnold Schwarzenegger, fie de la Sasha Cohen Baron sau alţi comici americani.

Se spune că Golden Globe pregătesc premiile Oscar. Desigur, altfel nu ar mai avea nici un farmec dacă Golden Globe ar fi mers acum la Lincoln sau premiul de regie la un monstru sacru. Aşa, nimeni nu se supără că marele premiu a ajuns la un tânăr ambiţios, înzestrat să fie un star hollywoodian.

O altă surpriză de proporţii a fost premiul Cecil B. DeMille, care anul trecut a fost acordat lui Morgan Freeman, iar anul acesta actriţei si regizoarei Jodie Foster, flancată pe parcursul întregului eveniment de Mel Gibson, care a jucat rolul principal în ultimul ei film, The Beaver (2011). Şi se spune că prin acest rol ea l-a scos de la dezalcoolizare pe Gibson, redându-i viaţa filmului. Ba s-a şi vorbit o vreme de o relaţie între cei doi, deşi Jodie Foster, în pateticul ei discurs de premiere, a spus că e singură (“I am single”) şi că aşteaptă un fluierat din sală.

În stilul ce caracterizează valorile americane, ea a uimit prin sinceritate, arătând că factorul principal în viaţă şi artă îl constituie iubirea, să înveţi să iubeşti oamenii, pe cei cu care colaborezi. De pildă, ea are un agent cu care lucrează de 38 de ani. Jodie arată splendid, ca imaginile din filmele ei, de când a jucat în Taxi Driver până la The Beaver. Are şi doi băieţi frumoşi, care îi seamănă, prezenţi şi ei la gală.

Indiscutabil, fidelitatea este un sentiment plenar, care lipseşte adesea în relaţiile dintre oameni. Actorii americani premiaţi care au vorbit au făcut elogiul prieteniei, al iubirii, al fidelităţii. Cel mai mult ei apreciază prietenia. Oamenii sunt prea singuri.

Dar poate că secretul încununării cu Best Picture stă chiar în valoarea filmului Argo, în valoarea lui politică, în mesajul lui plin de speranţă. Juriul a dat un semnal adversarilor Americii.

Pe de altă parte, subiectul este o ingenioasă combinaţie între un thriller politic şi un film de artă. În Argo se poate vedea ce miracol este filmul, o artă care poate salva vieţi omeneşti!

Vă mai aduceţi aminte de cazul diplomaţilor americani luaţi ostatici în timpul revoluţiei iraniene, sub ayatollahul Khomeiny? La data de 4 noiembrie 1979, când revoluţia iraniană atingea punctul său critic, militanţii au atacat ambasada americană din Teheran, luând 52 de ostatici. În mijlocul acestui haos, şase americani au reuşit să scape şi să se ascundă în casa ambasadorului canadian Ken Taylor. Ei sunt căutaţi, ameninţaţi cu moartea, de aceea atât guvernul american, cât şi cel canadian roagă CIA să intervină. Agenţia apelează la specialistul de top în „exilări” Tony Mendez, cerându-i să vină cu un plan ca să-i scoată în siguranţă pe cei şase din ţară. Şi el face un plan cu adevărat incredibil, rupt din filme.

Dosarul a fost desecretizat de Bill Clinton şi el a devenit baza acestui film senzaţional, Argo (2012), produs şi realizat de Ben Affleck, care deţine şi rolul principal, pe cel al lui Mendez. Ben Affleck este câştigător al premiului Oscar pentru filmele The Town si Good Will Hunting, acesta din urmă ivit dintr-o colaborare cu Matt Damon. Iată, o nouă generaţie de actori, mă gândesc şi la Clooney, la Brad Pitt şi Angelina Jolie, care devin producători, scenarişti şi regizori.

Drama prezentată în Argo a inflamat spiritele. Însuşi preşedintele Carter cerea să se găsească o soluţie. Au fost mai multe propuneri, dar proaste. O soluţie mai bună a găsit Tony Mendez, în timp ce vedea cu băiatul lui filmul Planeta maimuţelor - când i-a şi venit ideea să apeleze la un prieten de la Hollywood, autor de măşti SF.

Mendez s-a gândit la realizarea unui fals film, la înscenarea unui film SF. Însă avea nevoie de un producător credibil de la Hollywood, pe care l-a găsit, apoi de un scenarist, alegând din zeci de proiecte scenariul Argo - cuvânt care vine de la argonauţi, eroii antici care s-au aventurat după Lâna de aur. A mai ales un regizor, actori, costume, a alcătuit cât a putut de repede această echipă, a avut loc şi o lectură cu actorii în faţa ziariştilor, totul a fost înregistrat, mediatizat, popularizat. Între el şi prietenii lui s-a creat un dialog special, în care expresia „spargo” (adică “să-i spargem!”) a devenit laitmotiv.

Astfel pregătit, Mendez porneşte în acţiunea „spargo” şi ajunge în Iran cu scopul să facă prospecţii, chipurile, pentru filmul Argo.

Cei şase diplomaţi care trebuie scoşi din Iran sunt „distribuiţi” în roluri de regizor, scenarist sau secretară de platou, iar Mendez de producător executiv. Au şi făcut o prospecţie în bazarul de la Teheran, cel mai mare din lume, unde au avut parte de multe emoţii. Totul este palpitant, culminând cu cererea Washington-ului de a se opri acţiunea. Dar Mendez riscă şi merge până la capăt, reuşind să-i scoată pe diplomaţi din Iran cu o cursă de Zürich. Toată această aventură se petrece pe fondul celei mai isterice atmosfere, a urii fără margini a iranienilor împotriva americanilor, care nu-l extrădau pe şahul Reza Pahlavi.

Însă incredibilul a fost real, aşa ceva s-a petrecut în realitate, în perioada 1979-1981. Ostaticii au petrecut 444 zile de coşmar, la limita dintre moarte şi evadare, într-o tensiune tipic islamică.

Dar Affleck s-a oprit numai la cazul celor şase diplomaţi. Iar filmul s-a dovedit a fi calul troian care i-a scos din cetate, care le-a salvat viaţa. În acest fel, Argo este o artă poetică. Poate de aceea, la Bucureşti rulează cu doi spectatori în sală, cum l-am văzut eu la “Patria”, in timp ce, aici, încasările lui sunt deja de trei ori mai mari decat investiţia.

Sigur, e o dramă americană. E un  film politic. Întotdeauna, calul troian al filmului american s-a dovedit filmul politic.

În competiţia din acest an sunt trei astfel de filme nominalizate şi la Oscar, Lincoln, Zero Dark Thirty şi Argo. La Golden Globe a câştigat unul dintre ele. Aşa cum se va întâmpla şi la Oscar, unde sigur va câştiga Lincoln. Acum e Argo, cu un subiect dramatic, tensionat, pe muchie de cuţit, care îi priveşte în primul rând pe americani, dar situaţia e generală, se poate întâmpla oricui, oricărei ţări europene, de pildă, cu ambasade în ţări musulmane.

Mai mult, Argo poate fi o metafora a existenţei, a cărei natură face din oameni, mai mult sau mai puţin, niste argonauţi.

Grid Modorcea

New York

http://www.telegraph.co.uk/culture/film/filmreviews/9664467/Ben-Afflecks-Argo-review.html

Palmares:

MOVIES

Best Motion Picture, Drama: “Argo”

Best Motion Picture, Comedy or Musical: “Les Misérables”

Best Actress, Drama: Jessica Chastain, “Zero Dark Thirty”

Best Actor, Daniel Day-Lewis, “Lincoln”

Best Actress, Comedy or Musical: Jennifer Lawrence, “Silver Linings Playbook”

Best Actor, Comedy or Musical: Hugh Jackman, “Les Misérables”

Best Director: Ben Affleck, “Argo”

Best Supporting Actress: Anne Hathaway, “Les Misérables”

Best Supporting Actor: Christoph Waltz, “Django Unchained”

Best Foreign Language Film: “Amour”

Best Animated Film: “Brave”

Best Screenplay: Quentin Tarantino, “Django Unchained”

Best Original Score: Mychael Danna, “Life of Pi”

Best Original Song: “Skyfall” (music and lyrics by Adele and Paul Epworth), “Skyfall”

TELEVISION

Best Series, Drama: “Homeland,” Showtime

Best Series, Musical or Comedy: “Girls,” HBO

Best Actress, Drama: Claire Danes, “Homeland”

Best Actor, Drama: Damian Lewis, “Homeland”

Best Actress, Comedy or Musical: Lena Dunham, “Girls”

Best Actor, Comedy or Musical: Don Cheadle, “House of Lies”

Best Miniseries or Movie: “Game Change”

Best Actress, Miniseries or Movie: Julianne Moore, “Game Change”

Best Actor, Miniseries or Movie: Kevin Costner, “Hatfields & McCoys”

Best Supporting Actress: Maggie Smith, “Downton Abbey”

Best Supporting Actor: Ed Harris, “Game Change”

Cred că nimic nu se potriveşte mai bine impresiei cu care am plecat de la spectacolul lui Silviu Purcărete decât un celebru schimb de replici dintr-o piesă şi mai celebră: adolescenta Miranda bate din palme, ţipând entuziastă  ”vai, ce minunată lume nouă !”, iar moş Prospero îi răspunde sec “e nouă pentru tine”.

La urmă, tinerii din sală îşi rupeau palmele. Sincer să fiu, nu m-aş fi înghesuit.

În ce mă priveşte, cred că paharul e pe jumătate plin.

Cronica lui Grid Modorcea, de mai la vale, vorbeşte despre jumătatea lui goală.

La fel de reală ca şi cealaltă.

DP

CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER

infantilisme cu femei gravide care nasc tărâţe

După cum a evoluat lucrul lui Silviu Purcărete, era firesc ca el să ajungă să se autoplagieze şi să-i plagieze şi pe alţii. Iar criza sa de creaţie, fundătura în care a ajuns, se numeşte Gulliver’s Travels / Călătoriile lui Gulliver. Care puteau să se numească, mai neaoş, Călătoriile lui Păcală sau, ca să nu-l jignim pe faimosul personaj, Călătoriile mele, adică ale lui Purcărete, fiindcă nu e suficient să aduci un cal pe scenă şi să imaginezi nişte oloage care dau din copite, ori scot nişte nechezături, ca să spui că ai recreat fabuloasa Ţară Houyhnhnms, adică a cailor, fiinţe înţelepte şi cu bun simţ, superioare oamenilor. Dar aici houyhnhnmiţele sunt nişte schiloade şi schizoide, vin din lumea răului, a vrăjitoarelor de mahala.

În studenţie, această ţară a fost prilej de studiu la clasa lui David Esrig şi probabil că Purcărete n-a uitat şi s-a întors în copilăria sa. De altfel, personaj principal este un copil care merge pe un cal de lemn şi citeşte din cartea ruptă de houyhnhnmiţe, care l-au doborât cu furia lor pe Gulliver, un personaj imaginat ca un orator, care venise să ne citească din jurnalul său de bord, el fiind, după cum se ştie, medic pe corabia cu care călătorea.

Şi astfel se naşte o lume total strâmbă, deformată. Dovadă că decorul reprezintă un spital, cu paturi pe rotile, care devin mici spaţii, unde au loc tot felul de operaţii şi decapitări, ca în spectacolele precedente ale regizorului.

Trist este că în Călătoriile lui Gulliver totul este déjà vu. Nici o surpriză, dimpotrivă, o saturaţie. Dar Purcărete merge mai departe. După experienţa unui film, pe care nu l-am văzut, fiindcă nu e difuzat nicăieri, se adapă vârtos din comedia mută. Fură cu toptanul! Ia idei din Mack Sennett, din ce s-a realizat în studiourile Keystone, până la Stan şi Bran şi le traduce în cheie proprie, adică le bălăcăreşte, le ia tot farmecul naiv, ingenuu, şi-l mozoleşte, îl îneacă în balele lui numite „exerciţii scenice”. Ba le amestecă şi cu umbrele chinezeşti, cu efecte minore, ieftine, de şcoler la nea Alecu.

Pe cât de limpezi sunt lumile la Swift, fie că e vorba de ţara piticilor, a uriaşilor, a savanţilor, a cailor, fie a fiinţelor „yahoos”, oameni-maimuţă, fiinţe brutale, arierate mintal, pe atât de confuz e totul în acest spectacol ignobil. Efortul lui Purcărete este să surprindă şi el aceste lumi şi o face pe calea gagului. A gagului de circ, de hocus-pocus, de iluzii fumate, ca oamenii-plastilină, ca târfele-pitic şi alte iluzii optice. Până şi o poantă a trupei VocaPeople este imitată.

Gagurile au şi ele o caligrafie a lor, chiar şi când vedem o bătaie generală cu rupere de haine, ori bătăile cu frişcă, dar Purcărete ne oferă o mâzgă-litură, cam aşa cum a fost ruptă cartea Oratorului şi copilul citeşte ce mai găseşte din resturi. Da, e un spectacol făcut din resturi, resturi de costume, resturi de poante, resturi de idei.

Imaginea generală este de vomă, de degradare, de mizerie a fiinţei umane, ajunse la starea de zombie. Totul e urât în această lume. Toată mitologia lui Swift este făcută praf. Sau înecată în nori de fumigene.

*

În tot spectacolul nu există un moment de frumuseţe, de poezie, de mister, totul e, repet, o vomă generală, o scârbă de tot şi toate, în primul rând, de om. Omul e subom, fiinţa umană e batjocorită, începând cu pruncii făcuţi la kilogram, o dată cu făina sau tărâţele care ţâşnesc din pântecul gravidelor (asta să însemne că li „s-a rupt apa”?), şi aleşi să fie sacrificaţi. Femeile fată mai urât ca porcii, din picioare şi direct în găleţi de lături. Vine un domn doctor, alege un prunc şi îi scoate ficaţii sau inima, o pune la prăjit, chiar există un radiator în care vedem cum arde, îi pune mirodenii, apoi porţia îi este oferită copilului, care gustă şi dă din cap, că-i place, ca la sfârşit să vină doi şobolani uriaşi care se înfruptă şi ei din cea mai rămas din biata inimă a pruncului sacrificat. Ce umor! Să te prăpădeşti de râs, să te mai încălzeşti, nu? fiindcă în Sala Mare a TNB mureai de frig!

Infantilismele au miez când sunt în stadiul popular, ingenuu, dar aici se pretinde un umor cult, iar ele fac răul cel mare, adică ucid umorul. Purcărete a ajuns la performanţa să ucidă umorul prin infantilismele lui macabre. Totul se datorează goanei nebune după imagini, după efecte optice, în detrimentul textului, al teatrului propriu-zis, care în esenţa lui înseamnă text (aici textul, puţin, este pe bandă, iar actorii fac playback, ce ruşine!).

Această goană după imagini scenice nu poate înlocui arta imaginii, care constă în fotografie şi film. Regizorul de teatru nu poate face minuni, să transforme scena în ecran, deşi asta urmăreşte. De mult Purcărete oscilează între scenă şi cinematograf, dar trebuie să meargă la Upside Down să vadă cum are loc această simbioză, care pe scenă ar fi infantilă. Desigur, scuza lui e că se joacă, dar ludicul are şi el nişte reguli, nu este fără măsură, mai ales fără acea măsură care îl face să cadă în naturalism, cum se întâmplă aici.

Şi ce departe suntem de literatura lui Swift, de parabolele sale satirice, care au făcut să se cutremure societatea engleză a timpului. Era bine ca tembelismele să rămână la ele acasă, acasă, adică la Sibiu, unde se practică prostituţia nemiavăzutului, a ruperii gurii târgului. Credeam că s-a terminat demult cu astfel de infantilisme, care nu au legătură nici cu România, nici cu arta.

GRID MODORCEA

Referinţe :

http://www.eif.co.uk/gulliver

http://www.youtube.com/watch?v=33ISUg2Lxbk

http://www.sensotv.ro/arte/FNT2012-3515/calatoriile-lui-gulliver-fnt-2012#/0

http://easyhitcounters.com

Dupa ce a realizat Youth without Youth (2007), o ecranizare dupa povestirea omonima a lui Mircea Eliade, Francis Ford Coppola a facut, in 2009, Tetro, un film care dovedeste ca influenta prozatorului roman a lasat urme adanci in spiritul sau.

Fiindca si Tetro este tratat intr-o maniera eliadesca, ca un flux al memoriei, o remarcabila constructie spatio-temporala, presarata cu proiectiile tanarului prsonaj Bennie, 18 ani, in incercarea lui de a-si descoperi identitatea. Filmul este tot o ecranizare, dar dupa Fausta, o carte in versuri a argentinianului Mauricio Kartun, cunoscut ca autorul lui Sacco y Vanzetti.

Bennie este chelner pe un vas de croaziera, care face o escala la Buenos Aires. Aici, el il cauta pe fratele sau mai mare, Angelo, zis Tetro (de la Tetrocini, numele de familie), pe care nu-l vazuse de cativa ani. Tetro locuieste cu Miranda (Maribel Verdú) si are o comportare bizara. Cu un picior in ghips, el tainuieste un accident, cauza ranirii lui. Aceasta ambiguitate a personajului se mentine pana in final, cand ii marturiseste lui Bennie ca el nu este fratele, ci tatal lui. Iar cel pe care il credea a-i fi tata, Alfie (Klaus Maria Brandauer), ii este, de fapt, bunic.

Toata povestea familiala e ca o incurcatura de mate, cu un permanent flashback al unui accident de masina, din care reiese ca Tetro si-a ucis mama. El poarta in priviri o vina permanenta, iar actorul Vincent Gallo, cunoscut din grupul experimental al lui Jean Michel Basquiat, pune personajului o masca greu de patruns.

E o lume incurcata, misterioasa. Tetro mereu spune ca Angelo a murit, ca el nu e el, ci e scriitor si lucreaza la o carte numita Wanderlust, pe care a abandonat-o insa. Dar Bennie nu se lasa, vrea sa afle de la el enigmele din viata familiei lor. Adesea Tetro este violent cu el, il alunga, mai ales dupa ce Bennie are un accident de motocicleta, ca urmare a gestului de a salva viata cainelui lui Tetro, scotandu-l de sub rotile unui camion.

Bandajat, cu un picior in ghips, Bennie descopera intr-o valiza manuscrisele lui Tetro, pagini incifrate din romanul neterminat Wanderlust (Ratacire sau Dor de duca), pana e descoperit de Tetro si batut. Dar el va continua sa lucreze la aceasta carte si o va prezenta la un concurs de literatura, la un festival din Patagonia, obtinand marele premiu.

Aici, la gala premiilor, vine Tetro cu un topor, pe care i-l ofera lui Bennie si spune sa-l omoare, fiindca a fost un ticalos. Aici ii marturiseste, in noapte, ca el e tatal lui. Bennie, care are tot timpul cosmaruri, proiectii in trecut, imaginandu-si nebuloasele familiei lui, dupa manuscrisele pe care le decodifica, e hotatat sa se sinucida si se duce in mijlocul iuresului de masini de pe sosea, pentru a fi lovit. Il va lua de acolo Tetro, spunandu-i ca sunt o familie, ca nu se vor mai desparti. Iar Miranda apare si ea, ca o mama ocrotitoare si inlacrimata.

Elementele de cabaret, uneori clovnesc, ca in filmul Cabaret al lui Bob Fosse, au rolul de a ne distanta de melodrama. La fel, momentul erotic, cand actritele din spectacolul pe care il realizeaza Bennie dupa Wanderlust, il poseda in cada de baie, desi Miranda le spusese ca Bennie este inca virgin. Momentele erotice din film au multa poezie. Iubirea este liantul care le confera personajelor maretie, sobrietate, respect. Un alt element de distantare este si filmul, filmul din film, tot felul de citate si intercalari cinematografice. Sunt momente felliniene, de un burlesc sublim.

Valoarea unui regizor consta si in capacitatea de a descoperi si impune noi actori. Asa este Alden Ehrenreich, in rolul lui Bennie, o frumoasa surpriza. Parca ar fi copia din tinerete a lui Marlon Brando sau Leonardo DiCaprio.

http://www.imdb.com/title/tt0964185/

La fel, si ceilalti actori au jocul lor original. Antologica este inmormantarea lui Alfie, prin fantastica realizare a unor portrete de grup, o atmosfera care aminteste de Nasul, mai ales momentul cand Bennie da foc mesei pe care se afla portretul bunicului sau!

Tetro poate fi incadrat, fara teama de a gresi, in genul Film Noir. Are toate elementele: filmari de noapte, o permanenta atmosfera de clarobscur, iar personajul Tetro e mereu suspect de a fi un fel de criminal in serie.

Dubios, parand ca tainuieste ceva, te astepti din partea lui la tot felul de surprize. Personajul creeaza un continuu suspans. Nimic nu e clar, nimic nu se lamureste definitiv, e mereu ceata, ca istoria insasi. Sunt personaje confuze, in cautaterea propriei lor identitati.

GRID MODORCEA

New York

Cred ca Shakespeare, care a creat Globe Theater, adica un teatru fara acoperis, o arena circulara prin care se vede cerul, ar fi fost si mai incantat sa-si vada piesele montate in natura, intr-un teatru in aer liber aflat chiar intr-o padure, cu stanci in jur si cu un lac si un castel in fundal. Asa se intampa aici, la New York, in fiecare vara, la The Delacorte Theatre sau The Public Theatre, aflat in mijlocul lui Central Park.

Am scris nu o data despre evenimentele care au loc aici, despre Festivalul Shakespeare, care debuteaza la inceputul lunii iunie si tine pana in septembrie. E o sarbatoare a teatrului, a lui Shakespeare, a spiritului poetic. Si totul in mijlocul naturii, in maretia ei.

De data aceasta, cand se implinesc 50 de ani de la inaugurarea acestui teatru, regizorul Daniel Sullivan, care mai an ne-a incantat cu montari memorabile, precum Twelfth Night, The Merchant of Venice, All’s Well That Ends Well, a avut ideea sa monteze As You Like It / Cum va place, scrisa de Shakespeare in anul 1600, avand ca decor Padurea Ardenilor (o padure imaginata de Shakespeare, cu gandul la mama sa, Mary Arden), unde se petrece actiunea piesei, adica un decor din copaci, care par sa fie in prelungirea padurii seculare ce formeza Central Park. Si scena sugereaza o poiana printre stanci, asa cum sunt sute de locuri in Central Park.

Iar in seara in care am vazut eu spectacolul, s-a petrecut si o minune naturala: dupa o zi ploioasa, brusc s-a inseninat, si s-a intamplat ca si luna sa fie spectator, sa apara in forma de semiluna in centrul panoramei, ca spre sfarsitul reprezentatiei sa dispara spre dreapta, acolo unde se afla Castelul Belvedere.

Cu adevarat aici am avut imaginea celor doua simboluri cheie ale lumii shakespeariene, Iubirea si Padurea. In mai toate piesele sale, aproape fara exceptie, iubirea este asociata cu padurea, asa cum avea sa fie in poezia lui Eminescu codrul. De altfel, in folclorul romanesc exista ideea de “codrul, frate cu romanul”. In ce piesa a lui Shakespeare nu apare padurea? De regula, padurea este frate cu personajele surghiunite, precum se intampla in King Lear, Furtuna, Hamlet, Titus Andronicus, Cymbeline sau As You Like It. Padurea e prezenta chiar si cand nu e in centrul actiunii, ci e doar o metafora, ca in Romeo si Julieta sau Othello, unde marea involburata tine locul padurii. Mai mult, ea devine un simbol al dreptatii, pe care o ajuta sa se implineasca, precum in Macbeth.

Padurea este un element de antiteza, o permanenta realitate materiala si spirituala, un taram al Calibanilor, dar si al duhurilor, ca Puck sau Ariel. Categoric, se poate vorbi despre o minune dramaturgica, artistica, pe care o putem numi Padurea Shakespeare.

De data aceasta, in As You Like It, padurea devine un personaj pleonastic, fiindca reprezentarea piesei, a carei actiune se petrece in Padurea Ardenilor, cum am spus, are loc chiar intr-o padure, cea mai frumoasa padure a pamantului, spectacolul devenind o metafora a Americii. Iata ca si pleonasmul e binecuvantat, poate avea efect artistic. Iar imaginatia prinde aripi cinematografice, adica dispare orice granita locala, ca in filmul lui Kenneth Baranagh, realizat in anul 2006.

Mai mult, asa cum in Central Park au loc curent tot felul de distractii, si in poiana construita de scenograful John Lee Beatty e numai joc, poezie, muzica, deghizament si iubire. O iubire care, de regula, se petrece la prima vedere, fulgerator, ca in cazul Celia-Oliver, sau se leaga mai incet, dar trainic, ca in cazul Rosalind-Orlando, Rosalind (Lily Rabe) si Celia (Renee Elise Goldsberry) fiind verisoare bune, iar Oliver (Omar Metwally) si Orlando (David Furr), frati.

Si ideea majora este legata de Rosalind, personajul feminin cel mai inteligent al teatrului mondial, care traieste acest paradox: cum poate o femeie atat de lucida, de rationala, aproape cinica, sa se indragosteasca, sa cada prada unor sentimente irationale?! Nu asa se intampla si cu Titania din A Midsummer Night’s Dream, o regina care se indragosteste de un magar?!

Piesele sunt foarte apropiate, avem in ele aceleasi clisee. Iar padurea le este liant, fiindca in aceste cazuri padurea inseamna vraja, mister, vis. Rosalind, care stapaneste rational lumea, este ametita de un sentiment necunoscut, de un duh al padurii, care este iubirea ei pentru Orlando. Dar si Orlando este orb de iubire, fiindca el nu “vede” ca in fata lui se afla Ganymede, personajul in care s-a travestit Rosalind, ci in acest tanar el o vede tot pe Rosalind.

De altfel, Shakespeare a scris atat de mult, era atat de solicitat sa scrie piese intr-o epoca in care teatrul era ratiunea ei de a fi, la fel de important ca si politica, incat isi repeta mijloacile si ideile de la o piesa la alta. Cum ar fi travestiurile, care produc multe incurcaturi, ca in Commedia dell’arte. Asa cum Rosalind, in Ganymede, il va zapaci detot pe Orlando, dar si pe Phoebe (Susannah Flood), o pastorita care se indragosteste de “el”.

In cazul lui Orlando, e sugerata o relatie gay, asa cum intre Celia si Rosalind se contureaza o relatie lesbi, atunci cand Celia ii spune verisoarei sale: “We still have slept together” (Actul II, scena 8). Asa cum arata Stanley Wells in cartea mai sus mentionata, ori de cate ori ne intalnim cu expresia “Sleeping together” (Brancusi avea sa spuna “Sleeping Muse”), este vorba de o relatie homoerotica, cum este si clamarea lui Iago ca paratul sau, Cassio, in jurul caruia urzeste un lant de siretlicuri, a incercat sa se culce cu el. “Sleeping” are la Shakespeare sensul lui “a se culca” din Biblie.

Insa in As You Like It, Rosalind are o dubla ipostaza, de a fi si lesbi, si gay. Aici duce deghizamentul. Un atare cliseu are rolul de o crea confuzia necesara producerii comicului. Si actrita Lily Rabe, pe care o stim din The Merchant of Venice, rolul Portia, combina subtil prefacatoria cu sinceritatea, nobletea cu mitocania. Asa cum face si Bryce Dallas Howard, interpreta lui Rosalind in filmul lui Baranagh, care a invatat mestesugul dedublarii de la parintii ei, actori.

Sunt si alte clisee. Bunaoara, in As You Like It este vorba despre uzurparea lui Duke Senior (Ferdinand), stapanul unui ducat, de catre fratele sau, Frederick, asa cum se intampla si in The Tempest, unde Prospero este uzurpat de fratele lui, Antonio, si alungat pe o insula impadurita. Aici, ducele este exilat chiar intr-o padure, care, in viziunea lui Sullivan, este tot o insula, fiindca e vorba despre padurea din insula Manhattan, unde el a plasat actiunea piesei. In plus, regizorul are ideea ca Duke si Frederick sa fie jucati de acelasi actor de culoare, Andre Braugher, si, ca atare, fiica lui Frederick, Celia, este o actrita de culoare.

Insa Rosalind e alba. Desigur, aici functioneaza conventia, dar si o potrivita distribuire a actorilor, in America multi fiind negri. Si in King Lear am vazut in Cordelia o actrita de culoare (Pippa Bennett-Warner), desi a fost vorba despre turneul unui teatru londonez. Dar si din volumul editat de Juliet Dusinberre, cu un aparat critic formidabil despre As You Like It, aflam ca Declan Donnellan, in mntarea acestei piese la “Cheek by Jowl” din Londra, in anul 1991, a folosit in rolul lui Rosalind un actor negru (Adiran Lester). In cartea lui Dusinberre se afla lista actritelor care au interpretat-o de-a lungul timpului pe Rosalind, printre care si Katharine Hepburn, intr-o costumatie seducatoare.

In viziunea lui Baranagh insa, cei doi duci sunt jucati de un actor alb, Brian Blessed, iar fiicele lor, Rosalind si Celia, sunt actrite albe. Actorii ar trebui sa-l binecuvanteze pe Shakespeare, care a oferit din plin aceasta libertate in alegerea actorilor, mai ales ca in As You Like It, Eros este cat se poate de nastrusnic, pe masura unei comedii pastorale.

O alta libertate in combinarea genurilor. Dovada ca spectacolul este aproape un musical si chiar din prolog, de cand incep sa intre spectatorii in arena, o formatie country (Tashina Clarridge - vioara, Jordan Tice - chitara,  Tony Trischka - banjo, Skip Ward -bas) canta si joaca. Personajele, costumate ca in Western Cowboy, trec grabite prin poiana, iar intr-un pavilion de paza, la nivelul varfurilor de copaci, sta un soldat care priveste jos, la distractia celor exilati. E o splendida metafora a Vestului Salbatic, sugerat de melodiile country, dar si de vestimentatie si dansurile in grup, cand se amesteca cowboy, ciobani, pastorite, caprari si caprarite, taietori de lemne (forestieri), dar si un bufon, Touchstone (jucat memorabil de cunoscutul actor Oliver Platt), precum si un cleric si tot felul de lorzi si valeti, dar dominante raman personajele pastorale, ale caror petreceri, chiolhanuri si dansuri, au loc frecvent in spectacol, totul incheindu-se cu o mare sarbatoare populara, care consfinteste casatoria a patru cupluri (Rosalind si Orlando, Oliver si Celia, Touchstone si Audrey, Silvius si Phoebe), dupa modelul altor piese shakespeariene, cum ar fi Measure for measure.

Si finalul surprinde formatia country cantand in copaci. De altfel, o parte din spectacol se petrece chiar in copaci, acolo este scena propriu-zisa, ca in povestea lui Wilhelm Tell sau Robin Hood, varianta lui Ridley Scott.

Si semnificativa este scena cand Jaques zis Melancolicul (Stephen Spinella) ii da dintr-un copac replici lui Ganymede. Iar Orlando cum isi exprima dragostea secreta? Scrijelind in trunchiuri numele iubitei, asa cum fac indragostitii de pretutindeni, din toate timpurile. Ba mai scrie si poezii, pe care le atarna de crengi, printre frunze. Prilej pentru Ganymede sa-l ridiculizeze, desi Rosalind, sub hainele lui, arde de focul iubirii. Ai sentimentul ca padurea este conditia in calduri a omului, ca istoria omenirii s-a petrecut nu in surghiun, ci in paduri magice, binecuvantate, ocrotitoare, ca nici New York-ul, ca un moment de varf al civilizatiei, nu este altceva, decat o padure de zgarie-nori.

Original este faptul ca acest alter ego al lui Shakespeare, Jaques Melancolicul, nu sta la sarbatoarea celor patru nunti, ci isi ia adio de la personajele piesei si pleaca, dispare, se pierde in padurea intunecoasa. Jaques nu participa la veselie, fiindca spiritul sau melancolic, insetat de adevar, de mari viziuni, precum este aceea a Omului cu Sapte Varste, nu poate trai decat in singuratate.

Dar ceilalti, desi in surghiun, raman si se veselesc cum numai in flmele despre Vestul Salbatic am mai vazut. Si spectatorii americani, care sunt foarte retinuti cu aplauzele, acum apaluda in ritmul muzicii country, primind ca in delir bucuria care li se transmite. E uluitor cum patru mii de spectatori, cati incap in arena lui The Delacorte Theater, se bucura de o povestioara scrisa cu peste 400 de ani in urma! Si acest eveniment are loc toata vara, seara de seara. Acesta e adevaratul miracol al teatrului, al festivalului “Shakespeare in the Park”.

GRID MODORCEA

New York

Imaginaţi-vă două baloane uriaşe, iar între ele o femeie, care le umflă succesiv: stă cu buzele pe orificiul unui balon, apoi, după circa un minut, se întoarce şi ia în gură orificiul celuilalt balon. Orificiile sunt ca niste biberoane, dar şi ca sfârcurile unor sâni. Imaginea mi-a adus aminte de Amarcord , filmul lui Fellini (1973), de scena cand Titta, copilul de 11 ani, suge la sânii uriaşi ai Tabacconistei, la pieptul căreia sta îngropat, ocrotit, ca în vorba “între două, nu te plouă”.

Baloanele nu se pot umfla mai mult, fiindca în timp ce femeia umflă un balon, celălalt rămâne destupat şi răsuflă. Cam cât aer iese, atât aer pune la loc femeia. Şi mărimea baloanelor, cam cât un om masiv, rămâne mereu constantă. Acest fapt (supt-umflatul) se petrece timp de o oră, apoi femeia pune capacele pe orificiul baloanelor, adică le închide, şi cineva îi aduce o haină lungă să se acopere, ca să plece din acest spaţiu magic, în care ea a trăit sărutul matern în transă, fiindcă am uitat să vă spun că femeia e goală, ca un prunc nou născut. Iar felul cum ţine ea mâinile pe baloane seamănă cu tablourile lui Jan Gossart, când Pruncul suge la sânul Madonnei, o Madonna cu sâni proeminenţi, de care El se ţine. Aceeaşi idee de ocrotire.

Locul unde se petrece acest eveniment se numeşte Location One Gallery, de pe Greene St., iar numele femeii, al frumoasei femei, este Maria José Arjona, o artistă din Columbia, care se expune la această galerie, manageriată de Steve Cukierski.

Expoziţia ei, intitulată The Kiss, constă din câteva proiecţii în care vedem varii ipostaze ale sărutului, precum o femeie care îşi mişca buzele în forma unui sărut, o altă femeie care introduce de zeci de ori, automat, o bandă de plastic într-un orificiu, adică sugerează actul sexual, iar alta care stă cu spatele la aparat şi îşi ţine mâinile pe umeri, sugerând o îmbrăţişare, un sărut. Acestora li se adaugă şi înregistrarea Mariei José cu cele două baloane, între care ea s-a simţit ocrotită, ca un iubit între două iubite. Aceste imagini tin cât timp e deschisă galeria. Adică e vorba de un lung sărut, nu precum The Kiss (1892), filmuletul de pionierat al lui Thomas Edison, cu durata de 20 de secunde. Dar The Kiss este şi primul film erotic din istoria cinematografului.

Artista ştia de acest film, dar nu-l văzuse. I-am recomandat să meargă la Muzeul sexului să-l vadă.

O altă surpriză plăcută a fost faptul că artista cunoştea bine lucrarea lui Brâncuşi Sărutul. O studiase şi e posibil ca ea să-i fi sugerat filmul care reda sugestia îmbrăţişării.

Nu auzise, în schimb, de un alt faimos The Kiss, filmul lui Andy Warhol din 1963, care este un lung sărut, în care sărutul dintre El şi Ea devine unul intre El şi El.

Desigur, am mai discutat cu Maria José şi despre alte filme, ca şi despre experimentul Marinei Abramovici de la MoMA, care se folosea tot de nuduri pentru a exprima anumite idei.  De pildă, ca să intri în expoziţie, trebuia să te strecori printre două trupuri goale foarte apropiate. Apoi, peste tot erau proiecţii spectrale cu filme erotice.

Ceea ce e frumos în cazul sărutului oferit de Maria José este faptul că nimic nu este vulgar, iar vizitatorii privesc jocul artistei cu baloanele cu religiozitate,  de parcă s-ar afla într-un templu, nu într-o galerie amplasată în apropiere de Canal St, stradă comercială prin excelenţă, “buricul” lui Chinatown. Există o religiozitate în felul cum americanii percep trupul uman. Am observat acest fapt la Fitness, dar şi la toate expoziţiile în care se petrece un experiment implicând nuditate.

Iar la Location One Gallery, momentul de frumuseţe este susţinut de fundalul sonor, creat printr-un şir de boxe, prin care se emit sunete speciale, “inside”, de parcă ar ieşi din gura şi pieptul protagonistei, ca o respiraţie psalmodică. Iar sunetele din timpul spectacolului continuă să se audă şi după ce Maria José şi-a terminat recitalul, nu se mai află între baloane, sugerând astfel prezenţa trupului în absenţa lui, cele două baloane rămânând la locul lor, legate prin orificiile-biberoane, ca două fiinţe care se sărută.

Sonor, este imprimată vocea umană, ca o sublimă componentă a gestului, voce şi gest constituind esenţa spectaculoasă a trupului uman. Mai mult, ideea din The Kiss este că trupul se concentrează în sărut. Sărutul este o absorbţie totală a fiintei umane, elementul divin al întregului organism. Iata deci o expoziţie experimentală, o frumoasa “instalaţie”, în care plastica se îmbină cu teatrul şi filmul, prezent şi ca sunet în patru proiecţii simultane.

New York

29 mai 2012

Amorul la bina

Daca in prozele sale profund realiste Caragiale trateaza amorul in functie de bani, iar filmele inspirate de ele au o componenta avara, dupa modelul lui Stroheim din Rapacitate, in comedii Caragiale multa accentul pe politica (O scrisoare pierduta), pe “onoarea de familist” (O noapte furtunoasa) sau pe “amorul la bina” (D’ale carnavalului), care este amorul erotic primar, cand barbatul o doseste pe femeie intr-o bina sau binea, o sandrama in reparatie, unde nu bate vantul si i-o poate trage fara alte farafastacuri amoroase.

Caragiale a marturisit nu o data, mi ales cand se afla in casa Suchianu, cu amici pe potriva, cum ar fi Delavrancea, ca singurul amor cinstit e “amorul la binea”, leac impotriva geloziei, a tradarii familei. El nu concepea altfel amorul, iar femeia trebuie astfel tratata, ca la binea. Amorul la binea este la limita pornografiei, esenta lui fiind “traducerea” (“Nae ma traduce… fidelul meu amant, caruia i-am fost totdeauna fidea”).

E semnificativ de altfel faptul ca cel care incurca itele, care face ca o noapte in casa lui Jupan Dumitrache sa fie furtunoasa, este insusi “binagiul” care a facut reparatii la gardul Jupanului si a batut numarul casei pe dos, din 6 facand 9, de unde toata incurcatura lui Rica Venturiano si sperietura pe care o trage de la haitasii lui inarmati pana-n dinti, mai ceva decat coltii haitei de caini care l-a pus pe fuga, cand a urmarit-o pe Zita dupa ce a iesit de la “Union”.

Filmul O noapte furtunoasa (1943) este considerat capodopera lui Jean Georgescu, ecranizarea reper din perioada veche. La ANF se pastreaza o copie in lungime de 1 900 m. Din nefericire, negativul a fost ciopartit. Parca planeaza asupra filmelor dupa Caragiale un blestem, odata cu Razbunarea lui Lecca din 1913. La reluarea difuzarii filmului lui Jean Georgescu in anul 1952, cu prilejul centenarului I.L.Caragiale, cenzuara comunista a taiat direct din negativ o secventa si a distrus-o, pe motiv ca era indecenta. E vorba de o scena in care Zita se dezbraca de rochie, etalandu-si un nostim si intim jupon cu zorzonele si fundite.

Si cand ne gandim ca in urma cu 50 de ani, deci la inceputurile cinematografului, Edwin S. Porter realiza curent in America astfel de filmulete “indecente”! Dar nici in anul 1981, cand Lucian Pintilie a creat De ce trag clopotele, Mitica?, dupa D’ale carnavalului si alte scrieri de I.L. Caragiale, eroticul nu era liber, era vazut ca un blam. Filmul a fost interzis de cenzura comunista, fiindca eroticul servea satira politica in asemenea masura ca devenea un atentat la morala regimului. Nu e de crezut ca amorul, fie el si deocheat, poate fi o arma de temut pentru un sistem! Filmul lui Pintilie a putut avea premiera abia in 1990, pe 29 octombrie, la cinematograful “Scala” din Bucuresti. Ce e deocheat in acest film? Nimic. Deocheata este tipologia diversa, meschina si groteasca a personajelor, a societatii romanesti vazute prin prisma micii burghezii de mahala, dispusa oricand sa tradeze politicul in favoarea eroicului si invers, dupa cum o cer “enteresele”. Deocheata este violenta si mizeria patriotarda, ca si carnavalul ce se transforma intr-un fel de apocalipsa.

De ce trag clopotele, Mitica? trebuie socotit un reper in istoria filmului erotic romanesc, desi mi-aduc aminte ca Jean Georgescu avea o alta parere, el fiind un “crai” de moda veche, considerand ca amorul caragialesc are decenta, nu e deocheat, nu depaseste limitele bunului simt. Si o dovedeste din plin in O noapte furtunoasa, unde, in afara de secventa eliminata de cenzura comunista, nu apare nimic dezbracat, asa cum se intampla curent in teatru. Ba am vazut o montare a acestei piese la Timisoara de-a dreptul pornografica. In aceasta nota l-a montat si Tocilescu e Caragiale, si alti regizori. Sigur, Jean Georgescu are dreptate. Amorul la binea este extrascenic, nu la vedere.

Eroticul insa este in prim-plan daca ne gandim ca tema principala este incornorarea, respectiv onoarea de familist a lui Jupan Dumitrache incornorata de omul de casa, Chriac, filon comic care se suprapune peste “amoarea” dintre Rica Venturiano si Zita.

Jean Georgescu nu face decat vizualizeaza epica din replicile piesei. Asa se naste o epoca, Bucurestii anului 1876, cand a socotit regizorul ca se petrece actiunea piesei lui Caragiale. Bucurestii ca o mahala, in care negustorii cu stare convietuiesc cu “bagabontii”, spectacolele de la “Union” cu maidanul plin de javre. La “Union” numai lui Jupan Dumitrache i se pare ca totul e deocheat, fara sa banuiasca, nici cand gaseste legatura lui Chiriac in patul Vetei, ca adevarata indecenta e in casa lui, in chiar familia lui!

Caragiale stie ca nimeni altul sa faca din concubnaj starea normala a societatii romanesti. Zoe isi inseala de opt ani barbatul, Trahanache nu banuieste nimic, dimpotriva, il considera pe amant, pe Fanica Tipatescu, cel mai bun amic, asa cum Jupan Dumitrache il considera pe Chriac, “om de incredere”. Nu e nimc scandalos sa ai un amant sau o amanta, acest fapt e o garantie a familiei, asa cum considera Caragiale ca este chiar bordelul. Traducerea in amor nu este un pacat, asa cum nici can-can-ul nu este un viciu, lectie morala care in epoca interbelica a fost importata de la francezi.

Se pare ca si la romani Eros este orb, nu are tata, nici mama, Amorul e boala care da fiori in toate relatiile interumane. Iar rege intr-ale amorului este Caragiale. De aceea, acest fenomen poate fi numit caragialeros. Asa cum fenomenul nasterii cinematografului are aceeasi pecete, pe care am analizat-o in studiul Caragialiograful.

Si daca avem in vedere ca toate comediile lui Caragiale au fost ecranizate, D’ale carnavalului chiar de doua ori, se poate spune ca istoria filmului erotic romanesc este o istorie caragialesca, este un caragialeros. In care “traducerea” este o constanta, o permanenta, nu numai erotica, ci si politica. Si in O noapte furtunoasa, dar si in O scrisoare pierduta, film tras dupa spectacolul montat de Sica Alexandrescu la Teatrul National, adaptare la care si-a adus aportul si Victor Iliu, dar mai ales in D’ale carnavalului (1959), in regia lui Gheorghe Naghi si Aurel Micheles, care au ideea sa introduca printre personaje si pe Conu Leonida, si pe Efimita lui, iar mai tarziu, in anii ’80, in ecranizareea lui Pintilie, dominanta este relatia in triunghi, iar politica se rezolva numai pe cale erotica.

O scrisorica de amor, un biletel pierdut, dau peste cap o urbe aflata in fierbere politica, in campanie electorala. Amorul e acidul care incinge spiritele. Dar el e mai tare decat politica. Tipatescu renunta la madat, dar nu renunta la Zoe. La fel si Nae Girimea, dupa ce se impaca cu cei doi incornorati ai sai, Pampon si Cracanel, nu renunta la cele doua amante, Mita si Didina. Noi cunoastem si cazul unui presedinte, care, nici cand protestatarii striga “jos”, nu renunta la amanta sa de satra.

Pintilie realizase la Bulandra un spectacol antologic, dar filmul dezvolta mult fenomenul caragialeros, amorul popular si concubinajul devin o baie de santaj politic. Tradarile si inselarile devin natura vietii parlamentare, iar o noua versiune a filmului ar implica in zilele noastre si amorul prezidential. Amantlacul este o practica la bina, prin care trece toata clasa noastra politica.

Grid Modorcea

New York

BIBLIO

Telefon 4021-314.5889, 4072-0762893

E-mail pretheka2@gmail.com

Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură – urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.

Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.

Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.

versuri

de Aristide Mircea

Bucureşti, 1996

80 pag., 14 / 21 cm

EPUIZAT

publicistică teatrală şi politică

de Dan Predescu

Bucureşti, 2001

152 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist  … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.

Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia

de Marina Boiangiu

Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46

2

Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma). … Cartea este vie. Incitantă. Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza. Ergo, merită mediatizată. Noi am făcut, aici, un pas…

Intuiţie şi anecdotică

de Bogdan Ulmu

Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003

poeme elementare

de Dan Predescu

Bucureşti, 2003

80 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

3

A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…

Se profila o cioară cu trei aripi

Pe staniolul zorilor dogmatici…

Sărmană cioară, vai,

delicvescentă cioară…

spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şi argint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarul plus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lor cel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii. Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.

Constanţa Buzea

România literară nr. 6 (12 februarie 2003)

4

Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despre Dan Predescu şi placheta sa de versuri Placenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu. … Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca în Idioţii lui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …

Grid MODORCEA

Tricolorul nr. 1585 (16.06.2009)

versuri

de Cristiana Tudor Eremia

Bucureşti, 2004

140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4

EPUIZAT

Ordinea de zi

e anunţată!

E bogată…

Şi orele trec

Şi orele nu trec…

Eu vreau să plîng,

iar în ordinea de zi

nu e trecut

plînsul meu.

Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).

Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.

D.P.

roman

de Dan Predescu

Bucureşti, 2005

130 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. … Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.”

Alex Ştefănescu

România literară nr. 20 (25 mai 2005)

2

Cartea lui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. “Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?

Horia Ungureanu

Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005

3

Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.

Radu Cosaşu

Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)

4

“Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.

Procesul comunismului prin artă

de Petru Ionescu

Euromuseum nr.  3/2007, pag. 116

5

La Editura Baudelaire din Lyon, sub titlul À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK !, a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanului Tatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.

“Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii Dna Véronique Malengreau.

Counter instalat la 16.02.2023