Posts Tagged ‘Daniela_Giurculescu Radu_Aldulescu. TRECUTELE_NIMICURI-UNSPREZECE_POVESTIRI editura_PRINTECH’

Daniela Giurculescu. TRECUTELE NIMICURI - UNSPREZECE POVESTIRI

Thursday, July 14th, 2011

editura PRINTECH

Bucureşti, 2011

Lansarea a avut loc la 29 aprilie 2011

În imagine, autoarea şi Radu Aldulescu.

TRECUTELE NIMICURI

Pentru Ina, Adriana şi Vera

Rotocoale albăstrui de fum închipuiau norii cu margini zdrenţuite în aerul rece al dimineţii de octombrie şi ea îi urmărea uşor distrată cum se destrămau rând pe rând. Îi era destul de frig în taiorul gri, puţin cam prea lung pentru ea. Tocmai se pregătea să-şi stingă ţigara în scrumiera metalică aflată pe prima treaptă a clădirii cenuşii, chiar în faţa intrării principale, când îl zări. Cobora dintr-un taxi cu pas grăbit şi elastic. Involuntar, privirea îi fu atrasă de chipul proaspăt bărbierit şi, pentru o fracţiune de secundă se gândi la propria-i înfăţişare.

„-Cât de încercănată trebuie să fiu!… Şi ce păcat că n-am apucat să mă tund…”

„- Ce faci, Vlad?” - se auzi pe sine întrebând.

Claritatea şi calmul vocii sale o surprinseră. În închipuirea ei, la revederea imprevizibilă, dar atât de temută, de peste ani, ea va fi fost cu siguranţă desfiinţată de emoţie, bâlbâindu-se penibil şi încercând zadarnic sa-şi stăpânească tremurul genunchilor.

„-Probabil îşi închipuie c-am murit… în fericitul caz în care nu m-a uitat…” - îşi repetase ea în toţi aceşti ani, în care el nu dăduse nici un semn de viaţă, iar ea se străduise din răsputeri să-l uite. În efortul ei de a se desprinde de el acceptase chiar prietenia cu un bărbat care nu o atrăgea, cel puţin nu fizic; legătura pe care şi-o autoimpuse eşuase lamentabil, iar ea îşi dăduse seama că nu se va putea vindeca vreodată pe deplin; el era mereu prezent într-un colţ al inimii ei, ca pe un ecran luminat intermitent. „-Ţi-e frică să nu fug cu fierbătorul tău?” - o întrebase el amuzat şi intrigat totodată, în seara sticloasă de februarie, în care ea acceptase ca el să o conducă acasă, după petrecerea - destul de nereuşită, la care se cunoscuseră, organizată de un cuplu de prieteni comuni. Din păcate era purul adevăr. Era anul 1987 şi ea făcuse cu greu rost de preţiosul obiect, căci, în biroul în care lucra, „cantata cafelei” constituia ritualul cu care toate colegele ei, inclusiv ea, îşi începeau invariabil dimineţile, atât de asemănătoare între ele. Trecutele nimicuri… Lenjeria lui atârnată la uscat, asemenea unor steaguri victoriose şi soba fierbinte a modestei lui garsoniere din Militari, de care ea îşi lipise spatele, sărutarea lacomă, prelungită, la fel de neaşteptată ca şi apariţia motanului negru, blazat şi complice, prin uşa întredeschisă… Deşi nu era excesiv de înalt, masivitatea lui îl făcea să pară astfel, iar ei îi fusese teamă la început că pur şi simplu se va dezintegra sub greutatea lui. „-Daca n-am reuşit să te dau gata cu aptitudinile mele sportive, voi încerca să te fac praf cu talentul meu de pianist” - râse el aşezându-se la pianina ce părea să se fi ivit miraculos în camera cufundată în amurgul asemeni unor falduri generoase, catifelat-întunecoase.

Transparenţa verticală a sunetelor o răvăşi. Încercă să se prefacă preocupată de dresul ce se încăpăţâna să se agaţe de podeaua ştirbă. Acordurile cotropitoare destrămau ţesătura de pânză a serii în invizibile fire de foc, şerpuitoare. „-Opreşte-te!” îi spuse ea luptându-se cu lacrimile şi, după o scurtă pauză, adăugă: „-Se vede că n-ai mai exersat de mult!” „-Mă voi pregăti temeinic pentru concertul următor.” Râse el, întrerupându-se brusc, şi, aplecându-se spre ea, o sărută din nou. Pasta albicioasă a zilelor, în alcătuirea lor monotonă, i se lipea de trup hulpavă. Aceleaşi rapoarte, documente, proiecte ce ar fi trebuit predate, la modul utopic, în ziua anterioară primirii lor, bârfa măruntă ce se lăţea asemeni unei bălţi stătute şi pe care ea se străduia să o ignore, zumzetul agresiv al imprimantelor, nesfârşitele şedinţe, conduse de o şefă a cărei loialitate faţă de politica acelor ani i-o făceau odioasă, frigul a toate stăpânitor, întunericul asemeni unei cortine rigide, întâlnirile constante cu cercul ei de prieteni - oaze de lumină - şi telefoanele lui imprevizibile ce sfâşiau pânza ţesută mărunt, cu migală, a existenţei ei. „-Cine o caută?” - întreba colega de birou care răspundea întâmplător la telefon. „-Ştie ea cine o caută.” - venea, invariabil, răspunsul care pe ea o amuza grozav. Îi făceau curte şi alţi bărbaţi, foşti sau actuali colegi, mai discret sau mai insistent, dar ea părea să nu observe. Ca şi cum dragostea lor ar fi izolat-o brusc de restul lumii, pe o insulă necunoscută, cu doi locuitori.

„-Arăţi ca un faun obosit.” - remarcase ea, după ce se iubiseră îndelung, cu o tandreţe care pe ea o răvăşea. Aflase de căsătoria lui - un adevărat şoc, îşi imagina şi alte infidelităţi, dar nu dorea şi nu putea să se desprindă de el. „-Cu o nimfomană ca tine!” Replica o făcu să izbucnească în hohote de râs. „-Pot să te sărut din când în când?” - întrebase ea într-o după-amiază însorită de vară, a cărei strălucire se revărsa generos peste trupurile lor înlănţuite şi-l sărută pe obrazul arămiu. „-A şi început „din când în când”?” protestă el. Ninsoarea abundentă şi frigul sticlos confereau parcului pustiu un aer ireal. „-Ce se va alege de noi?” - o întrebase el, mângâind prelung un maidanez jigărit, cu ochii melancolici. Viitorul părea o potecă îngustă, lunecoasă, întunecoasă. În devălmăşia evenimentelor din decembrie 1989, verii ei, a căror locuinţă arsese, locuiseră un timp la ea, iar ea se mutase cu părinţii ei, în Balta Albă. „-Am crezut că te-ai măritat şi am vrut să-ţi urez „Casă de piatră!”” El devenise între timp un businessman de succes. Ea continua să lucreze la acelaşi institut şi să picteze mici schiţe în cărbune, pe care le arăta prietenilor cu o mândrie copilărească. Se vedeau ca şi înainte. Întâlniri furate, la intervale tot mai mari, telefoanele lui imprevizibile. Apoi, dintr-o dată, hotărârea care o surprinse în primul rând pe ea. „-Vlad, aş vrea să nu ne mai vedem.”

El nu protestă în nici un fel. Pe treptele clădirii mohorâte. Faţă în faţă.

„-Bine. Îmi rezolv nişte probleme administrative”, răspunse el zâmbitor.

Ea observă că purta un costum deschis la culoare, sport. Pe neaşteptate, el mimă o sărutare.

„Mai desenezi?” - se interesă el.

„-Da.” - surâde amuzată. „La revedere, Vlad.”

Şi pornesc în direcţii opuse, ea cu micul ei hobby sub braţ. Printr-o fereastră întredeschisă, „Beatles”-ii răsună brusc: „I will still love you, I will still want you when I’m sixty-four.”