Posts Tagged ‘Contributors.ro’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (101)

Sunday, August 14th, 2022

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html