EPILOG

(la 22 noiembrie 2016)

N-o mai luăm. S-o cumpere cine-o vrea. Banii voştri ?

Care bani ???

http://www.patraru.ro/2016/11/21/brancusi-nu-mai-e-al-nostru/

S-a-ncins tărâţa în… Asta, pe limba străzii, vrea să spună că s-au încins spiritele. În bravii noştri comentatori, de astă dată.

Şi anume, cu ocazia proiectatei cumpărări de către stat a brâncuşienei Cuminţenia pământului.

Lăsând deoparte detaliul că un ministru al Culturii bine intenţionat, dar, probabil, aburit de către subalterni, trecând sub tăcere, deci, împrejurarea că dl Vlad Alexandrescu e pe cale să se facă de râs vânzând blana ursului din pădure, adică anunţând încheierea unei înţelegeri pe care partenerul în chestie o denunţă la un sfert de oră după aceea, să ne concentrăm, deocamdată, atenţia asupra reacţiilor Directorilor de Conştiinţe (aşa li se spunea pe timpuri, când noţiunea de “propagandist” era abia în faşă, iar agenţi publicitari încă nici nu visam c-ar putea să existe).

Iată, domnul Ion Cristoiu e de părere că faimoasa sculptură ar trebui naţionalizată, profitând şmechereşte de o chichiţă legală. Nimic nou pe frontul de Vest – decât încă o provocare cinic-golănească marca Ion Cristoiu, vai de cine pune botu’.

Iar şi mai domnul Lucian Mândruţă afirmă că banii de care e vorba, adică unşpe milioane de euro, ar trebui păstraţi pentru bătrâni, spitale etc.

Curios cum doi comentatori cu poziţii, de regulă, atât de diferite, se întâlnesc, de astă dată, pe terenul trogloditismului.

Nu vreau să rostesc vorbe mari – patriotism, mândrie naţională etc. – ci îmi permit doar să sugerez o modalitate mai expeditivă de a face rost de bani: să se pună, odată, în executare măcar jumătate din confiscările hotărâte de Justiţie în marile jafuri din perioada postdecembristă.

Şi mă mai gândesc la o chestiuţă: oare n-ar vrea marile personalităţi penale ale Patriei să contribuie benevol cu câte, măcar, o sută de mii de euroi? Vă garantez că, dacă ar face-o (suma fiind floare la ureche pentru ele), numele le-ar fi pomenit în veci la intrarea în cavoul muzeistic cu pricina, în calitate de ctitori, efori, sau ce mai vreţi dumneavoastră – iar zeiţa chioară a Justiţiei le-ar mai scădea din anii de pârnaie. Şi n-ar mai fi ei obligaţi, săracii, să scrie atâtea cărţi.

Numele poPulimii pe care-o are în vedere dl. ministru pentru colecta sa publică, oricum, nu pot fi amintite, din motive obiective. (Aşa cum am mai spus şi altădată, somnul raţiunii naşte miniştri).

Apropont, colecte de-astea publice au mai fost şi după construirea Ateneului, acum un secol, de care pomeneşte dom ministru. Uite una mai recentă:

Sunt curios: ce s-ar putea spune în apărarea unei asemenea poziţii? Dar împotrivă? Şi ce vor spune propagandiştii noştri despre asta? Îi aştept cu interes, ca pe-Al Cinşpelea Congres.

PS. Mai ştie cineva ceva despre banii strânşi pentru victimele de la Colectiv ?

http://www.activenews.ro/cultura/Lucian-Mandruta-CRITICA-decizia-Guvernului-de-a-cumpara-Cumintenia-pamantului-de-Brancusi-si-aduce-in-discutie-spitalele.-RASPUNSUL-genial-al-premierului-Ciolos-Suntem-saraci-dar…-131208

http://www.b1.ro/stiri/politica/ion-cristoiu-despre-afacerea-dubioasa-cumintenia-pamantului-dacian-ciolos-s-a-lansat-intr-o-suita-de-vorbe-mari-si-rasuflate-colorate-cu-un-lirism-de-eleva-de-pension-care-simte-ca-i-cresc-sinii-143798.html

&

după doar 3 zile :

Eu… ce să mai zic? Încă o dată (a câta oară?), flatat că o persoană atât de TVcunoscută gândeşte la fel ca mine. La fix trei zile după mine…

http://www.patraru.ro/2016/03/21/9279/

Imaginaţi-vă două baloane uriaşe, iar între ele o femeie, care le umflă succesiv: stă cu buzele pe orificiul unui balon, apoi, după circa un minut, se întoarce şi ia în gură orificiul celuilalt balon. Orificiile sunt ca niste biberoane, dar şi ca sfârcurile unor sâni. Imaginea mi-a adus aminte de Amarcord , filmul lui Fellini (1973), de scena cand Titta, copilul de 11 ani, suge la sânii uriaşi ai Tabacconistei, la pieptul căreia sta îngropat, ocrotit, ca în vorba “între două, nu te plouă”.

Baloanele nu se pot umfla mai mult, fiindca în timp ce femeia umflă un balon, celălalt rămâne destupat şi răsuflă. Cam cât aer iese, atât aer pune la loc femeia. Şi mărimea baloanelor, cam cât un om masiv, rămâne mereu constantă. Acest fapt (supt-umflatul) se petrece timp de o oră, apoi femeia pune capacele pe orificiul baloanelor, adică le închide, şi cineva îi aduce o haină lungă să se acopere, ca să plece din acest spaţiu magic, în care ea a trăit sărutul matern în transă, fiindcă am uitat să vă spun că femeia e goală, ca un prunc nou născut. Iar felul cum ţine ea mâinile pe baloane seamănă cu tablourile lui Jan Gossart, când Pruncul suge la sânul Madonnei, o Madonna cu sâni proeminenţi, de care El se ţine. Aceeaşi idee de ocrotire.

Locul unde se petrece acest eveniment se numeşte Location One Gallery, de pe Greene St., iar numele femeii, al frumoasei femei, este Maria José Arjona, o artistă din Columbia, care se expune la această galerie, manageriată de Steve Cukierski.

Expoziţia ei, intitulată The Kiss, constă din câteva proiecţii în care vedem varii ipostaze ale sărutului, precum o femeie care îşi mişca buzele în forma unui sărut, o altă femeie care introduce de zeci de ori, automat, o bandă de plastic într-un orificiu, adică sugerează actul sexual, iar alta care stă cu spatele la aparat şi îşi ţine mâinile pe umeri, sugerând o îmbrăţişare, un sărut. Acestora li se adaugă şi înregistrarea Mariei José cu cele două baloane, între care ea s-a simţit ocrotită, ca un iubit între două iubite. Aceste imagini tin cât timp e deschisă galeria. Adică e vorba de un lung sărut, nu precum The Kiss (1892), filmuletul de pionierat al lui Thomas Edison, cu durata de 20 de secunde. Dar The Kiss este şi primul film erotic din istoria cinematografului.

Artista ştia de acest film, dar nu-l văzuse. I-am recomandat să meargă la Muzeul sexului să-l vadă.

O altă surpriză plăcută a fost faptul că artista cunoştea bine lucrarea lui Brâncuşi Sărutul. O studiase şi e posibil ca ea să-i fi sugerat filmul care reda sugestia îmbrăţişării.

Nu auzise, în schimb, de un alt faimos The Kiss, filmul lui Andy Warhol din 1963, care este un lung sărut, în care sărutul dintre El şi Ea devine unul intre El şi El.

Desigur, am mai discutat cu Maria José şi despre alte filme, ca şi despre experimentul Marinei Abramovici de la MoMA, care se folosea tot de nuduri pentru a exprima anumite idei.  De pildă, ca să intri în expoziţie, trebuia să te strecori printre două trupuri goale foarte apropiate. Apoi, peste tot erau proiecţii spectrale cu filme erotice.

Ceea ce e frumos în cazul sărutului oferit de Maria José este faptul că nimic nu este vulgar, iar vizitatorii privesc jocul artistei cu baloanele cu religiozitate,  de parcă s-ar afla într-un templu, nu într-o galerie amplasată în apropiere de Canal St, stradă comercială prin excelenţă, “buricul” lui Chinatown. Există o religiozitate în felul cum americanii percep trupul uman. Am observat acest fapt la Fitness, dar şi la toate expoziţiile în care se petrece un experiment implicând nuditate.

Iar la Location One Gallery, momentul de frumuseţe este susţinut de fundalul sonor, creat printr-un şir de boxe, prin care se emit sunete speciale, “inside”, de parcă ar ieşi din gura şi pieptul protagonistei, ca o respiraţie psalmodică. Iar sunetele din timpul spectacolului continuă să se audă şi după ce Maria José şi-a terminat recitalul, nu se mai află între baloane, sugerând astfel prezenţa trupului în absenţa lui, cele două baloane rămânând la locul lor, legate prin orificiile-biberoane, ca două fiinţe care se sărută.

Sonor, este imprimată vocea umană, ca o sublimă componentă a gestului, voce şi gest constituind esenţa spectaculoasă a trupului uman. Mai mult, ideea din The Kiss este că trupul se concentrează în sărut. Sărutul este o absorbţie totală a fiintei umane, elementul divin al întregului organism. Iata deci o expoziţie experimentală, o frumoasa “instalaţie”, în care plastica se îmbină cu teatrul şi filmul, prezent şi ca sunet în patru proiecţii simultane.

New York

29 mai 2012