O MIE ŞI UNA DE MORŢI (101)

August 14th, 2022

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (100)

July 5th, 2022

Ţineţi-vă bine, acesta e număr jubiliar

.

GROS-PLAN, gros-planuri, s. n. (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. [Pr.groplán] – Din fr. gros-plan.

Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

.

A zbura, zburare. La Hotnews.ro

.

Cică Maria Ciobanu, actualmente domiciliată în SUA, e “ciorcârlia” muzicii românești. Așa scrie Click.

.

28 aprilie 2022. “Li se spun”, ce dracu’ să le mai spui.

.

18 mai 2022. ADEVĂRUL şi garda la sol, proeminentă. O fi gravidă?

.

18 mai 2022. “Ramure” la HOTNEWS.RO.

.

27 mai 2022. Despre “celebra manta albă, ajunsă până și de râsul neperdeluit al vulgatei” vorbește dl Vasile Spiridon în rubrica sa de, după cum afirmă, “istorie literară” (România literară nr. 21-22/2022, pag. 6). În ce mă privește, nu prea cred că Vulgata, adică traducerea Bibliei, a făcut vreo glumă fără perdea cu privire la mantia albă a bietului Heliade Rădulescu. Că de el era vorba.

.

Alta, minunată. Și tot în România literară, nava-animal a Uniunii Scriitorilor din România – nr. 21-22 din 27.05.2022, pag. 19: “puzderia cărților mediocre și submediocre, ce se mai și lansează cu turle și surle…” Probabil, ca să urle. Cugetarea de mai sus aparține unei doamne Ileana Roman.

27.05.2022. În acelaşi număr 21-22 al României literare, dl Nichita Danilov scrie următoarele: “…Rusia s-a întors la iobagie… la sclavagie”.
Apoi, “unii… proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor…” Acordul, săracu’ de el…
Apoi, “Cu câtă sagacitate i-au pedepsit și apoi i-au prigonit înăuntrul și în afara granițelor Rusiei…” Eu zic că nu de “sagacitate” era vorba aici, ci de “ură, încăpățânare, îndârjre, răutate, furie, duşmănie” etc.
“Fruntaliile” sunt, în cel mai rău caz, “fruntarii”. Ba chiar “frontiere”, de nu cumva “granițe”.
În confuzie, nu de critici duce lipsă Rom Lit. Are destui, har Domnului. Da’ un profesor de Limba Română nu i-ar strica. Nivel gimnaziu.

*

Dacă în ţara noastră ar exista cu adevărat o cinematografie, ştirea de mai jos s-ar transforma de urgenţă într-un scenariu comic de mare succes. La italieni, pe vremuri, ar fi ieşit din ea o comedie explozivă de Monicelli, cu Sordi în rolul principal. (Dacă ea, ştirea asta, chiar e adevărată. Mie-mi vine să cred că nu e. Că prea-i mişto.)

https://ziare.com/roman-arestat/roman-arestat-italia-partenera-viata-inselata-sotie-var-1749863?fbclid=IwAR1cgJXXBae0W1MyuynSD5oHv__d0VO4Tw6eLi440mVkz1J7_WsXycIHiAc#.YsVMtPjBXBo.facebook
Counter instalat la 6 iulie 2022




O MIE ŞI UNA DE MORŢI (99)

July 3rd, 2022

PIEDONE A ÎNCEPUT SĂ DEA PE GOARNĂ

https://www.g4media.ro/perchezitii-la-sediul-unei-asociatii-infiintate-de-fostul-primar-al-sectorului-5-daniel-florea-asociatia-acuzata-ca-a-drenat-30-de-milioane-de-lei-de-la-primaria-de-sector.html

*


https://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/cea-mare-frauda-financiara-ultimii-ani-politia-vorbeste-23-milioane-20964150?fbclid=IwAR0LweJesarE0j-9b9juxDk1w4GC-lugYJgwzhn5JVnJDgf3Swc6ROrriSs

Nu vă faceţi griji, gaura a fost astupată cu bănuţii acţionarilor. Adică, din pensiile lor amărâte, vai de popou’ lor, săracii.

Acum un an, ceva foarte asemănător s-a întâmplat la Raiffeisen Bank, agenţia de pe bulevardul Magheru, din buricul târgului Bucureşti (vezi link-ul de mai jos). Tânărul director de acolo a şutit 60.000 de euroi, cash, din chiar seiful agenţiei. Autorităţile l-au priponit, dar la scurt timp după aceea i-au dat drumul. Cică a dat banii-ndărăt. Pe alde Stan Păpuşă, dacă fură un kil de brânză, îl bagă la Mititica fără drept de apel. Că n-are el de unde să dea brânza înapoi.

https://www.bancherul.ro/stire.php?id_stire=20680&titlu=directorul-agentiei-raiffeisen-bank-magheru-a-furat-60.000-de-euro-din-tezaurul-bancii

*

“Senior”! Cică “senior”! Când îl aud pe tot nespălatul pronunţând cuvântul ăsta când vrea să spună “moşi”, “babe”, “pensionari morţi de foame”… îmi vine să-i trag una peste bot. Spune-i, mă, în kyzda mă-ti, moşului moş! că nu descinzi nici din Wilhelm Cuceritorul, nici din Carolmagnul! Eşti de-aci, de la porţile Orientului, cu civilizaţia lui Gingis Hotel spânzurată deasupra capului! Cu frizură pariziană şi cu călcâiele crăpate, vorba lu’ nen’tu I.L. Caragiale!

*

Toate sunt abuzate, toate sunt violate, toate sunt MeToo. Bine bine, da’ curse nu mai sunt? Unde sunt curbele d’antan?

În cu totul altă ordine de idei: aş vrea să văd pe unde vom scoate cămaşa după ce vom aduce în ţară nişte zeci/sute de mii de militari străini, pe termen de luni/ani.

*

Pe vremuri, comunismul nu era deloc un lucru bun, nazismul era şi mai rău, iar ţările civilizate stăteau cu deştiu-n gură. Erau vremuri grele şi complicate. Aproape la fel ca azi.

*

VEDERE DE PE STRAPONTINĂ

https://www.rfi.ro/special-paris-145913-cannes-2022-filmul-metronom-al-lui-alexandru-belc-premiul-pentru-regie-la?fbclid=IwAR33nOXp8_AZSOl2IekINVOK4KJlTpWx8eJHNO55AcD5inAaXts41SWv4QY

Mai tâmpit decât permite Constituţia României (de cea a Franţei nu ştiu, nu mă bag).

  1. “de partea sa” - a vrut să spună “în ce îl priveşte”
  2. “sălbatec” - rom. “sălbatic”
  3. “premiul pentru cea mai bună performanţă” - rom. “cea mai bună interpretare”
  4. “producătoarea italiană Valeria Golino” - chiar dacă eşti un băiat dintr-o zonă defavorizată de Dumnezeu şi de Fondul Monetar Internaţional şi nu prea ai acces la informaţie, pe site-ul festivalului scrie că Valeria Golino e actriţă şi regizoare.

Pe zmeul care-a scris minunile astea îl cheamă Vasile Damian (Radio France International).

*

ETIMOLOGIE

Barbar = 2 baruri. Pileală… căcălău, votre majesté.

*

Am văzut pe internet nişte filmuleţe din Ucraina, cu localnicii rămaşi aproape doar cu hainele de pe ei, în urma bombardamentelor ruseşti. Nefericiţii încercau să mai facă un ban vânzându-şi ultimele lucruri care le mai rămăseseră, într-un fel de talcioc improvizat pe trotuar. Şi mi-am adus aminte că exact aşa arăta Chişinăul când l-am vizitat eu pentru prima oară, în 1992. Numai că atunci, cei care-şi vindeau ultimele boarfe întinse în mijlocul străzii, ca în filmuleţul ăsta, erau rusofonii, care, la Chişinău, erau mai numeroşi decât moldovenii de baştină. În 1992, după implozia URSS-ului, toţi rusofonii de acolo rămăseseră fără singura lor sursă de venit, salariul. Şi crăpau, efectiv, de foame. Băştinaşii, însă, care, în genere, proveneau din mediul rural, aveau ce mânca – din ce-şi procurau de acasă de la părinţii sau rudele lor. Şi să nu vă mai spun cum te priveau cei cu ciurucurile de pe trotuar când te auzeau vorbind româneşte.

*

Kanamat, Şoigu… ruşii îşi pun la treabă supuşii din colonii. Ce, franţujii nu procedau la fel cu senegalezii lor? Şi englezii, cu indienii lor? Decât că ăia făceau chestia asta acum aproape un secol. Decât că ruşii sunt mai întârziaţi nu cu un secol, ci cu mai multe.

https://stirileprotv.ro/stiri/international/armata-ucraineana-a-eliminat-inca-un-general-rus-o-racheta-stinger-o-explozie-si-asta-a-fost.html?fbclid=IwAR3uVNywfB-dcbK4pZbhxJC8ghUsPmKJLTGKyn-ycehPIgo8hgfmZyj1DYo

*

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Şi japonezii, pod peste Dunăre. Mai rămâne să-i facă NATO şosele. (De deraieri pe ruta trenurilor cu grâu ucrainian se ocupă Putin).

https://adevarul.ro/locale/braila/noi-imagini-lucrarile-podul-suspendat-dunare-braila-montajul-tablierului-avanseaza-rapid-video-1_627229435163ec4271079b2b/index.html?fbclid=IwAR0xCbc0WzMnsMt5MqsHPb7KHXDPe1jqa8rJLTxZYKTRzPm44NZuiYyMf6E

Vezi şi

https://www.realitatea.net/stiri/actual/tren-deraiat-11-vagoane-pline-cu-marfa-au-cazut-de-pe-sina-circulatia-feroviara-intrerupta-pe-ruta-pascaniiasi_62bc7b6fb1b5bc12100a0bb2?fbclid=IwAR2JylWaNcGtmOH8DPDnITk54WIVsSBsKW4WYZK5wUbCuB_89YKl75xiy4w

*

AMINTIRI DIN COCCIXLAND

2003:
Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: o mare şi importantă Televiziune şi-a adus aminte de mine.
O tânără, drăguţă şi vioaie producătoare, care a auzit de la un colaborator de existenţa mea, îmi propune să fac nişte scurte prezentări ale unor filme „de artă” (adică nu fabricate la Hollywood). Mă lămuresc, din primele secunde ale discuţiei, că nu va fi vorba nicidecum de ceea ce se cheamă „comentarii de specialitate”. Oricare ar fi valoarea lor (şi din câte am înţeles, ar urma să nu prea fie), nu va trebui s-o spun pe şleau. La urma urmei, e explicabil şi scuzabil: deoarece comentariile mele vor fi plasate înaintea filmelor, va trebui să pun accentul pe ceea ce le face atrăgătoare, nu pe cusururile lor. Nu poţi spune, într-o asemenea situaţie, ”dragi telespectatori, filmul pe care îl veţi vedea este o tâmpenie”. Chiar dacă este.
Chestia asta nu prea consună cu apucăturile mele de critic băţos şi rău de clanţă, dar, cum am de plătit numai pentru telefon cam o treime din leafa-mi actuală, mai las naibii principiile, zic da şi mă apuc să scriu materialele publicitare în chestiune.
Circul începe odată cu apariţia contractului pe care trebuie să-l semnez. Televiziunea a pregătit unul în care se spune că poate face cam tot ce doreşte cu materialele mele – să le redifuzeze de câte ori are poftă, să le vândă altor televiziuni sau mai ştiu eu cui, să le trimită, pe bani sau gratis, centrelor culturale româneşti de prin diverse capitale occidentale etc. Pe scurt, cam şapte optimi din text enumeră drepturile ei. În ce mă priveşte – nimic, în afară de suma ce-mi va fi plătită. Îi spun producătoarei că aş vrea ca în contract să mai figureze o singură clauză: ca eu să fiu anunţat ori de câte ori această (de altfel, puţin probabilă) utilizare ulterioară se va produce. Şi adaug că sunt de acord să nu mi se plătească eventualele utilizări ulterioare.
(Cererea mea nu e chiar nemotivată. Acum zece ani, aceeaşi televiziune a difuzat un film documentar despre teatru, de o oră, făcut de mine. El se numea Teatrul în căutarea identităţii şi avea ca subiect primul festival de teatru în limba română din Republica Moldova. Scenariul şi montajul îmi aparţineau, filmările, efectuate de un operator de la emisiunea de actualităţi a televiziunii basarabene, au fost conduse în exclusivitate de mine, iar doamnele de la televiziunea bucureşteană, care nici nu ştiau de existenţa festivalului de la Chişinău, au realizat doar postprocesarea, plus o modificare pleonastică şi motivată numai de dorinţa de a-şi vedea numele pe generic. Una peste alta, până la urmă m-am trezit „consultant de specialitate”.)
Dar să revin la circul actual. Auzindu-mi pretenţiile neruşinate, producătoarea, asistată de o colegă, face o scurtă criză de nervi, îmi ia mâna, mi-o pune pe sân (de loc urât, din câte-mi dau seama) ca să simt cât de repede îi bate inima şi îmi declară că ea stă prost cu sănătatea. Şi că are chisturi ovariene. N-am nici o vină, îi spun – şi nici nu îndrăznesc să sper că voi contribui, cu modestele-mi puteri, la remedierea situaţiei.
În fine, după două ore de discuţie înfierbântată şi după ce i se promite producătoarei că nu va fi dată afară pentru asta, înscriem în contract clauza cu pricina.
E limpede că filmele pentru care am apucat să semnez sunt ultimele cu care am de-a face la televiziunea cu pricina. Totuşi, plecând de acolo, îmi spun, melancolic, că de mult nu mi-a mai luat o fată de vârsta ei mâna ca să mi-o lipească de-al ei sân.
Eşti o brută meschină şi încăpăţânată, îmi mai spun. Merită să colaborezi cu Televiziunea în orice condiţii, chiar şi ca „negru”. Ai văzut de ce compensaţii poţi avea parte ?

PS. Ce nu v-am spus a fost că, în 1993, am refuzat să încasez onorariul oferit de TVR. Ați văzut ce fraier puteam să fiu?

*

CEA MAI, CEL MAI

.

*



Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (1)

May 17th, 2022

Tocmai ce am aflat că acestei reviste i-a fost tăiată finanţarea. Cel mai probabil, fiindcă m-a publicat pe mine (pag. 13 în numărul de faţă):

https://actualitatealiterara.ro/AL117.pdf

*

ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR

1

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”.

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Jandarmul şi jandarmeriţele, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Călăreţul electric, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă. După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râse găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt? Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

S-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier. George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea, îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică. Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar el și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Aceea n-a fost, însă, o rană serioasă, adică o leziune, ca să zicem așa. Ca dovadă că până  seara, Tavi a și uitat de ea, s-a strecurat din nou în magazie, unde a chemat-o, șoptit, într-un moment când ea ieșise în curte.

Și a terminat treaba pentru care venise de dimineață – fără ca ea să fi scos vreun sunet. Deși de durut, o duruse.

Tot sărutând-o, George a făcut-o să se întindă pe bancă şi, cu toată împotrivirea ei tăcută (căci ei îi era mai frică decât lui să nu-i descopere vreunul, miliţianul de la intrare, de pildă, care s-o întrebe de buletin şi de viză de flotant), fără să ia în seamă gemetele şi mârâielile ei disperate, a dezbrăcat-o şi şi-a văzut de treabă.

- Ei hai, nu te mai fasoli atâta, a zis el după un timp, sărutând glezna care i se odihnea pe umăr, că nu eşti fată mare. Spală-te numa’, uite, ia săpun de-aci.

Ceea ce a şi făcut, apa era rece, iar ea a început să plângă.

De ce plângi, a mai zis el, nu-i sfârşitul lumii, ai mai făcut-o cine ştie de câte ori.

S-a dovedit, însă, că Africa avea şi alte motive să dispere. Printre care, împrejurarea că bătrânii de la Piața Chibrit, la care stătuse-n gazdă pe timpul examenelor de admitere, îi puseseră în vedere să-şi ia bagajul şi s-o şteargă, căci le plătise doar pentru zece zile. Care cam trecuseră de alaltăieri. Şi în afară de asta, nici bani de tren nu mai avea destui, ar fi putut să încerce doar cu  naşu’ – şi îi era frică.

Mda, a zis el scărpinându-se în creştet, trebuie să-ţi iei valiza, să nu ţi-o oprească ăia. Du-te şi ia-o. Adică nu… ia stai un pic. Stai să-l întreb pe Doru… un pretenar de-al meu, băiat de gaşcă.

George a ieşit şi s-a întors după câteva minute, însoţit de un băiat care părea mai tânăr chiar decât ea, un brunet pletos,  cu ochi verzi.

- El e Bogdan, a zis George, lucrează aici, la Transporturi. I-am spus care-i situaţia ta. Te duci cu ea s-o ajuţi să-şi ia lucrurile?

- Şi după aia, eu ce fac?

- Nu te mai smiorcăi… stai să vedem…

- N-ai unde sta? a întrebat noul venit. Se aranjează, am eu o cameră liberă.

Toate astea s-au întâmplat precum în vis, mai târziu Africa s-a gândit adesea la fiecare pas și fiecare gest pe care l-a făcut în ziua aceea, fără să-și fi imaginat vreodată că lucrurile ar fi putut, cumva, să se desfășoare altfel. De pildă, să fi intrat la Medicină. Sau să se fi angajat ca vânzătoare la Alimentara din sat, cum voise maică-sa să-i aranjeze, printr-un șir lung de combinații și de ”pile”.

După aceea, George a condus-o până la poartă și apoi, până la colțul străzii, unde l-au așteptat împreună pe Bogdan.

- Pa, i-a zis el când Dacia condusă de acesta a oprit lângă ei, o să trec să te văd mai pe seară.

Noul ei cunoscut ținea, pesemne, s-o impresioneze cu orice preț, a condus ca un nebun tot drumul, abia reușind să evite un camion și fiind cât pe-aci să calce o femeie, pe zebră. În cele din urmă, când a ieșit pe poartă cu geamantănașul și cu cele două pungi de plastic pe care i le ducea gazda ei, iar Bogdan s-a repezit să o ajute, bătrâna a holbat ochii la cartonașul din parbriz pe care scria TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ ACCES.

Au plecat mândri de acolo și nu s-au mai oprit decât în fața unei clădiri vechi din centru, cu doi Atlași de ghips, cam ciobiți, la intrare.

- Hai c-am ajuns, a zis el. Nu, nu aici, vizavi, unde te uiţi? Dă-ncoa’ valiza, că urcăm la mansardă.

Ea s-a întors şi a privit în sus, numărând automat etajele, erau şapte. A privit încă o dată, mai atent şi a observat un rând de ferestruici sus de tot, chiar sub streaşină.

Liftul mergea, scârţâitor şi bălăngănindu-se, până la etajul şase. Au urcat încă un etaj pe jos, au pătruns pe un coridor neluminat şi s-au oprit în faţa unei uşi cu gemuleţ, prin care răzbătea un fir de lumină.

- Aşteaptă aici, mă duc jos să iau cheia, a zis el. Vezi că buda e înainte şi la dreapta, dacă ai nevoie, dar fii atentă cum umbli, că nu e bec.

Nu numai becul acela lipsea, a constatat ea, ci şi o bucată din pardoseală, în locul ei aflându-se o gropiţă în care era cât pe-aci să-şi sucească glezna. Dar s-a dus pâşpâş, pipăind peretele,  până la locul unde bezna era cea mai adâncă şi mirosul, cel mai pătrunzător. Faptul că nu era bec avea o explicaţie firească, şi-a dat seama după aceea, în timp ce se întorcea prudent către lumină: şi veceului îi lipsea ceva. Uşa.

Bogdan s-a întors cu cheia şi cu o pungă de plastic. Cămăruţa era mică rău, abia încăpeau în ea o canapea îngustă, o măsuţă şi mai îngustă, cam cât pentru o farfurie, dacă ocupantului ei i-ar fi venit ideea – prea puţin probabilă, de altfel – să guste ceva, un dulăpior cu două umeraşe şi un taburet şubred. Iar Bogdan a scos din pungă un cearceaf şi o păturică.

- Astea sunt, deocamdată, a zis el, înfăşând patul. Canapeaua, adică. Mama nu ştie că i le-am luat din dulap. Aici n-o să plăteşti chirie, a adăugat după un răstimp lung de tăcere. Hai, dezbracă-te, acum poţi să te schimbi – şi s-a întins spre ea, chipurile ca să-i dea o mână de ajutor.

Numai că ea s-a tras îndărăt, lipindu-se de perete, în timp ce el rămăsese cu degetele agăţate de bluza ei. Aşa că, de frică să nu i-o rupă, mai avea doar încă una în geamantan, l-a lăsat să i-o dea jos. Şi mai că nu s-a împotrivit când el a continuat. I-a şoptit doar: te rog, nu înăuntru. Însă aproape că n-ar fi fost cazul, fiindcă cel speriat el părea să fie, nu ea. A priceput pe loc că n-are ce face decât să preia iniţiativa.

S-a chinuit mult cu el, violatorul violat. Au rămas apoi tăcuţi, cuprinşi, parcă, de teamă. Să nu fie văzuţi, simţiţi de cineva… de cine?

- Am să pun bec la veceul ăsta de-aci, a spus el într-un târziu. Nu pot să te duc la noi la baie, că e maică-mea acasă. Numa mâine dimineaţă, după ce pleacă ea.

*

1. La noua ei adresă locuieşte şi Cati, o femeie de vreo patruzeci de ani, care arată de cincizeci, sau, în unele momente, de şaizeci. Ea este femeie de servici la Şcoala Unşpe, de lângă Muzeul de Istorie a Partidului. Pe perioada taberei de Pluguşor – şi o să vedeţi la un moment dat de ce anume, toate la vremea lor – viaţa ei e cu adevărat fericită. Şi îi face fericiţi pe cei din jurul ei, printre care şi pe Bogdan, nepotul ei din cămăruţa de la mansardă. Respectiv, şi pe Africa. Ea aduce zilnic mâncare cu care-i satură pe toţi prietenii fiului ei, din mansardă şi de la subsol – uneori, pe gratis.

2. Ea e în relaţii reci cu Manuela, vecina ei de palier, uşă-n uşă la etajul doi, educatoare (zice ea, de fapt e femeie de serviciu) la o grădiniţă, care n-are nevoie, în general, de mâncarea de la cantinele taberelor de Întâi Iunie şi de Douăştrei August. Decât atunci când e vorba de caşcaval Dalia, căci grădiniţele nu pupă ele aşa ceva. Nu se compară grişul cu lapte şi mâncarea de cartofi din paporniţa Manuelei cu pulpa de porc proaspătă, rămasă neconsumată de copiii mofturoşi care-şi vor fâlfâi cravatele roşii sub nasul Cârmaciului şi Savantei. (Mofturoşi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei văd pentru prima oară în viaţă aşa ceva, sau cel mult pentru a doua ori a treia oară – şi ca atare, nu le place.) Aşa că atunci când se ivesc la orizont bunătăţile acestea, Manuela se face dulce şi lipicioasă. Ca şi cum Cati i-ar fi dat vreodată pe gratis din pulpa aia de porc.

3. Poştaşul Zămîrcă, de la oficiul din cartier, care, teoretic, cu leafa lui mititică, ar trebui să fie muritor de foame (şi de sete). Dar, fiind slujbaş bătrân, are în permanenţă acces la „fondul de rulment”, cum îi zice el, pe care-l topeşte aproape zilnic la bomba din cartier. Fiindcă ciubucul de la pensionari în Sfânta Zi a Pensiei e una, ciubucul de la avocatul din bloc, când scrie pe câte-o somaţie adresată aceluia „destinatar lipsă domiciliu” e alta – şi aşa mai departe. Dar nu se compară cu hârtiile de cincizeci sau chiar o sută de franci elveţieni pe care le amuşina în plicurile primite de madam Bunescu, bătrâna evreică de la etajul patru, de la fiica ei din Zürich, cam o dată pe lună. Până în urmă cu câţiva ani, corespondenţa unei babe ca ea nu interesa pe nimeni, aşa că plicurile ajungeau nedeschise până la el, iar el, care dădea raportul unui tovarăş în civil, o dată pe săptămână, la oficiul poştal, în biroul dirigintei, aceasta lăsându-i acolo, singuri şi spunându-le să stea cât le place, că ea se duce la coafor, iar fierbătorul de cafea e în sertarul de jos, el vasăzică, îi povestea tovarăşului cu muncă de răspundere tot ce se întâmplase prin cartier în ultimele şapte zile. Mai puţin de francii elveţieni, nu e bine nici să spui chiar totul Partidului. Toate astea, până în urmă cu vreun an de zile, când Organele şi-au adus, probabil, aminte, că bătrânica, acum aproape ramolită, era văduva unui ditamai acuzator public din procesul mareşalului Antonescu – şi de atunci, scrisorile ei ajungeau în tolba lui Zămîrcă dezlipite şi lipite grosolan la loc. Şi fără nici un franc înăuntru, asta îi spuneau lui Zămârcă buricele propriilor sale degete, mai fine ca nasul de copoi, însă, de data asta, fără nici un folos.

Salahori, necalificaţi, le spune el în gând, păi la ale mele nici nu se cunoştea, lucrătură de înger, nu fuşereală ca la ciobanii ăştia cu stele pe umăr.


4. Bocanu, muncitor la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori Băneasa şi partener de conversaţie al lui Zămârcă, la bomba de care ziceam. Şi el dă periodic raportul, cam tot ca Zămârcă, dar limitându-se la colegii săi de serviciu, de aceea nu vom insista asupra conţinutului monoton în chestiune. Îl găseşti aproape în fiecare după amiază în faţa magazinului de electronice de pe strada Academiei, vizavi de Universitate, unde vinde la preţuri mult mai mici decât cele dinăuntru, din magazin, tranzistori, ventilatoare mici, de calculator şi alte mărunţişuri de-astea. Noi-nouţe, de altfel.

Madam Bocanu, nevastă-sa, munceşte la Avicola, undeva la dracu’n praznic, face o oră jumate până acolo, schimbând trei autobuze şi-un tramvai. Dar merită. În fiecare seară, după ce se întoarce de la servici şi se dezbracă, se priveşte admirativ în oglinda din baie: e dintr-odată mult mai suplă decât până atunci. Asta, fiindcă a adus, ascunşi în chiloţi, doi pui tăiaţi, de cam un kil fiecare.

5. Apachiţei, tânărul şofer de taxi, care a terminat de aproape doi ani armata şi tocmai a reuşit să-şi pună la punct casa de la ţară, de lângă Bucureşti – numai cu parter, dar tare ca un buncăr, graţie cimentului şi fierului-beton pe care le-a pus deoparte în cele câteva luni cât a lucrat pe şantierul noului combinat din vecinătate.

6. Neluţa, tânăra muncitoare de la fabrica de ţigări de pe strada Orhideelor, care-i aprovizionează pe toţi cu ţigări de calitatea-ntâi, vărsate, adică livrate în nişte pungi mari de plastic – la juma de preţ. Tot ea este şi principala sursă de cafea boabe, prăjită, a tuturor vecinilor ei (inutil să precizăm că toate astea se întâmplau în 1985, când în ţara noastră mai degrabă găseai uraniu îmbogăţit, la pachete de 2 kg, în magazinele de încălţăminte decât cafea la băcănie). Ah, da, cafeaua provine de la „sosarea” tutunului din ţigările cele mai scumpe, numai că, ce să-i faci, sunt vremuri grele, aşa că boabele se scurg uşurel pe poarta fabricii, în genţile şi sacoşele oamenilor muncii. Şi în portbagajele directorilor, de altfel. Şi în general, e bine să ştie fumătorii că tutunul netratat, tutunul ca de la mama lui, e mult mai sănătos.

7. Victoriţa, consăteanca precedentei, de o vârstă cu ea şi împărţind cu ea aceeaşi cameră mobilată. Muncitoare la fabrica de pâine, tot pe Orhideelor. Din când în când, are nevoie de concursul lui Apachiţei, ca să mai aducă, discret, câte-un sac cu făină. Dar mai adesea, vine cu câteva pachete de drojdie în poşetă. Pentru asta o apreciază toate doamnele din bloc. Că nu se găseşte la Alimentara.

8. Avasiloaie, între două vârste, vânzător la „şop”. N-are nevoie de haleala lui Cati, el mănâncă, de regulă, la Select, pe Aleea Alexandru şi de băut bea numai whisky. Zămârcă e adesea clientul lui. Asta, desigur, pe şest: el îi încasează francii elveţieni, scrie un bon cu un nume marocan sau nigerian pe el şi îşi reţine un modest comision. Uneori, se arată generos, pe lângă player-ul video ce i l-a vândut, i-a pus în cutie şi o casetă porno.

9. Profesorul de sport Făgeţeanu, activist la Pionieri. „Florarul” lui Ceauşescu. Visează să ajungă ofiţer de Miliţie, dar nu mai apucă. După revoluţie, fiindcă e cunoscut ca un cal breaz, lumea l-a tot văzut în telejurnale mânând de la spate copchiii cu cravată roşie care-l primesc cu flori pe Jupânu la întoarcerea din Sudan sau de Dumnezeu mai ştie de pe ce coclauri, fiind el, deci, persoană publică, îşi rade mustaţa roşcovană şi se dă uşurel la fund. Singurii care-şi fac milă de el şi îl angajează (ca operator, cică, de fotocopiator) sunt cercetătorii ştiinţifici cu grad de colonel de la Ministerul Educaţiei, din palatul boieresc de pe Calea Ştirbei Vodă, lângă Conservator, chiar de la intrarea în Cişmigiu.

10. Cristi Turcu, profesor de Informatică de la o Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, care de ani de zile n-a mâncat şi nu s-a îmbrăcat din banii lui. Prea multă Informatică nu se găseşte acolo, prima sculă de soiul ăsta, cu care se puteau juca vreo două joculeţe simple, făcându-şi apariţia de abia în vara lui 1988, aşa că tânărul profesor (i se zicea aşa fiindcă făcuse aproape doi ani de Politehnică) era magazioner şi se ocupa, de fapt, cu taberele-pioniereşti-la-munte-şi-la-mare-în-orice-mprejurare. De unde, şi mâncarea gratis – şi echipamentul: fie vară, fie iarnă, îl găseai numai în trening şi tenişi sau bocanci de vânător de munte, după anotimp. Pionierii nu pentru anii lui de Politehnică îl angajaseră, ci fiindcă taică-su fusese şofer al unui ministru, iar soră-sa era secretară a Polianei Cristescu, soţia efemeră a lui Nicu Ceauşescu.

În tabăra de pregătire a Marelui Douăştrei August din anul 1987, l-au pus şef peste profesorii care răspundeau de intrarea şi ieşirea fără incidente şi accidente a celor şase mii de copii din toată ţara care alcătuiau Momentul Pionierilor din spectacolul oferit Tovarăşului şi Tovarăşei. Şi, prin ricoşeu televizat, Poporului Român. În decurs de fix un minut, copiii aceştia trebuiau să intre prin cele şase tuneluri de acces în arenă ale Stadionului 23 August – şi tot într-un minut trebuiau să şi iasă, tot pe acolo. Dacă vreunul s-ar fi împiedicat, iar cei din spate ar fi căzut peste el, nimeni n-ar fi putut prevedea câţi ar fi urmat să moară. Ar fi fost o catastrofă, dar e foarte probabil că nu Cristi Turcu ar fi fost găsit vinovat de producerea ei.

11. Tot la etajul doi locuieşte şi Maestrul. Regizor celebru de teatru şi de cinema, el este unul dintre puţinii locuitori ai R.S.R. care se plimbă prin Occident – şi se şi întorc de acolo. Nu cu mâna goală, ci, de regulă, cu câte un proiect regizoral nou şi inedit, care face senzaţie pe scena mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Nevastă-sa, altă legendă vie a teatrului românesc, fiică a unui gazetar de stânga de pe timpuri, însă amantă, la vremea ei, a ambasadorului hitlerist la Bucureşti, spun gurile rele. C-o fi, că n-o fi adevărat, fapt este că ea e cea mai bună prietenă (de fapt, singura) a doamnei Bunescu, văduva acuzatorului public din procesul mareşalului Antonescu.

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul și ce rezultă se numește Rinocer.

12. La etajul întâi locuieşte Guriță, directorul general adjunct al unei uzine cu douăzeci de mii de angajaţi. În apartamentul lui de două sute de metri pătraţi, vreo treizeci sunt rezervaţi activităţii profesionale. E vorba de o fostă sufragerie, actulmente sală de consiliu, identică cu cea de la el de la uzină. În ea se află până şi masa lungă acoperită cu pluş roşu, singura deosebire fiind calitatea materialului, cea de la uzină fiind o stambă ordinară. Dar, desigur, tot roşie. Vom vedea mai încolo cum se va fi produs coliziunea între el şi Africa noastră. Şi ce urmări improbabile şi incredibile urmează să aibă ciocnirea în cauză.

Numele, porecla de fapt, de Guriță îl are pentru că, în uzina aceea imensă, întinsă ca o pomană țigănească pe suprafața unui cartier întreg, el este, aparent, singurul capabil să articuleze o propoziție mai lungă de cinci-șase vorbe. Printre care, neapărat, cuvântul ”a implementa”. Toți implementează ceva acolo, implementa-mi-aș. Și toți mănâncă semințe. Semințe de floarea soarelui, fiindcă fabrica de ulei e gard în gard cu fabrica lor de tancuri. Iar Guriță, ca să spunem întreg adevărul, e singurul de acolo capabil să citească și să scrie un contract. Mic și îndesat, are un aer de mistreț neliniștit între două vârste, cu debit verbal rapid și neprivindu-te în ochi când vorbește cu tine.

13. Zămîrcă împarte cu Melania un apartament de patru camere. Acela fiind, la origine, al unui avocat foarte cunoscut la vremea lui, care, însă, a preferat vieții fără griji de la porțile Orientului incertitudinile și pericolele existenței de metec în iadul capitalist. Adică a șters-o cu nevastă cu tot, plus două valize, cu ocazia unei excursii O.N.T. în Iugoslavia. Iar Organele au confiscat vizuina luxoasă a acestor dușmani ai Poporului și I.C.R.A.L.-ul a dat-o, așa cum se găsea, cu mobila stil și cu toate bulendrele din ea, oamenilor muncii, adică lui Zămîrcă și Melaniei. Asta, firește, după ce Organele au scotocit-o minuțios, recuperând o casetă cu bijuterii ascunsă într-o gaură de aerisire dintr-o debara. Astfel, apartamentul avocatului s-a văzut tăiat în două, a fost ceva ca operația de separare a gemenilor siamezi, cu cicatrici oribile și cu reconstrucție nu prea reușită, cu o grămadă de improvizații, adică, dătătoare de veșnice inundații și de înfundări ale closetului.

Asta a fost mai de mult, pe când Melania avea servici. La Nufărul, la curățătoria chimică. Dar la momentul despre care vorbim aici, ea se afla condamnată la un an cu ispăşirea pedepsei la locul de muncă, pentru spargere de autoturisme, împreună cu încă unul, momentan aflat la Poarta Albă. Păi, e foarte simplu, zice ea, te salţi tare cu curu’ pe portbagajul Daciei, ăla se deschide – şi tu arestezi roata de rezervă. E trei sute de lei una. Partea proastă-i că n-am loc de muncă, zice ea.

Da’ din ce trăieşti? o întreabă unul. Sunt curvă în Turist. În Romană. Da’ o mai fac şi pe gratis câteodată, de amoru’ artei, dacă-mi place de vreunul. Dacă sunt de meserie, asta nu înseamnă că n-am şi eu sentimente.

14. În acelaşi bloc Frank Lloyd Wright, la etajul trei, chiar deasupra apartamentului directorului general al Combinatului de Utilaj Greu, locuieşte marele actor Titus Drocan. El este cu adevărat o vedetă. Prostia aceea de comedie, Siciliana, a lui Baranga, a ajuns deja la reprezentaţia cu numărul o mie şapte sute – şi asta, numai datorită lui. Din textul piesei n-a mai rămas mare lucru, locul luându-i-l bancurile lui. „Şopârlele” lui Drocan dădeau sala cu cracii-n sus – şi primii care se tăvăleau de râs cică ar fi fost securiştii. Mulţi dintre cei din sală, oameni obişnuiţi, public de toată ziua, de toată mâna, îl văzuseră de mai multe ori, erau chiar unii care se lăudau că l-au văzut de zece ori. Şi se poate spune că aceştia văzuseră zece spectacole diferite, căci bancurile lui Drocan, inclusiv cele cu Ceauşescu şi Leana Lui, erau mereu proaspete, „la zi”.

Restul trupei, partenerii lui în acel spectacol, erau, cu doar două excepţii, aceiaşi de acum douăzeci de ani, când avusese loc premiera. Şi pentru că rolurile lor erau cele ale unor tineri care tocmai îşi isprăviseră studiile, li se potriviseră atunci, la premieră, când şi ei erau în aceeaşi situaţie, de tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru. Numai că de atunci trecuseră aproape douăzeci de ani, cei care purtau pe atunci pantaloni numărul patruşopt, acum nu mai încăpeau nici în blugi număru’ cinzeşpatru, iar frumoasa ingenuă din anii Beatles-ilor şi ai lui Ciao ragazzi, care pe atunci purta – inclusiv în luna decembrie – iie de pânză topită, fără sutien pe dedesubt, acum nu mai apărea fără o eşarfă care să-i ascundă ridurile de pe gât şi fără ochelari de soare, chiar şi pe timp de ploaie.

Partenerii, vechile edecuri ale teatrului acela cam periferic, fără alte succese notabile în afară de cel al Sicilianei, singurul în care apărea Drocan, care, de altfel, nu era angajat acolo, ci „colaborator extern”, plătit la bucată, adică pe reprezentaţie, îşi arătau nemulţumirea în şedinţele de sindicat, spunând că rolurile nu li se mai potrivesc şi că ar trebui date unora mai tineri. Prea mulţi tineri nu-şi făcuseră, însă, apariţia acolo în ultimii ani. În spectacolul lui Drocan era doar unul, în rolul unui miliţian. Foarte convingător, de altfel, în costumaţia aceea. Atâta doar că, atunci când trebuia să spună ce a găsit el la etajul de dedesubt, îi ieşea invariabil „la etajul inferior de dedesubt”. Dacă Drocan putea să facă bancuri cu Nea Nicu, putea şi el să-şi permită măcar atâta, să ia miliţianul la mişto, nu? Era singurul lui moment care stârnea nechezatul şi aplauzele sălii. Dar asta n-a ţinut prea mult, a fost înlocuit cu unul dintre vechii salariaţi de acolo.

Și – încă o dată – ”i s-a pus în vedere”.

*

Chestiuţa de mai jos am postat-o la 22 august 2016 în paginile prezentei publicaţii de Arte Parţiale. Dar abia ieri am cumpărat cartea dlui Dennis Deletant, publicată în Anglia tot în anul 2016, care confirmă cele referitoare la navigaţia pe Dunăre consemnate de mine. Mă bucur că, prin urmare, ce-am scris eu n-a fost o simplă invenţie, o legendă urbană. Că, uite, contribui şi eu cu ce pot la măreţia Istoriei Secolului XX!


Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.
De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.
Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

https://www.dol.ro/carti/istorie/istorie/activitati-britanice-clandestine-in-romania-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-yhu11437.html

web counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (98)

April 30th, 2022
01.04.2022

Azi, pe Viasat Explore TV, tipul acela care tot pescuiește ba prin Congo, ba prin Borneo, ba prin Siberia… De data asta, pe undeva prin Brazilia, unde, cică, o pisică de mare i-a mâncat penisul unui băiat. Ce noroc pe noi, ăștia din sud-estul Europei, îmi vine să zic, pisicuțele noastre nu-s așa de agresive. Cel puțin, când e vorba de

*

Eternă recunoştinţă bucureştenilor de acum două secole, care au croit un oraş cu străzi largi, numai bune pentru parcarea celor unu-virgulă-cinci milioane de autovehicule din actuala capitală. Că ce dracu ne-am fi făcut dacă şi ăia erau la fel de neamuri proaste ca noii proprietari de prin Voluntari, Pipera ş.a.m.d., cu „străzile” lor late de doi metri?

*

O arătare de sex femelin rage la televizor despre Breaking News. Dacă n-aş fi ştiut-o de sfântă, aş fi putut jura că e Curva de la Babilon (ca să mă exprim în termeni biblici).

*

I-auzi: Arhitectul care a proiectat unele dintre cele mai proeminente clădiri din Bucureşti

https://www.businessmagazin.ro/special/arhitectul-care-a-proiectat-unele-dintre-cele-mai-proeminente-cladiri-din-bucuresti-16240377?fbclid=IwAR22HYg2LM6i79WLN8j9B4uhDyANB9nXrQC4dcftsrjg4YNFPyuz9OzSFpY

Despre asta o fi vorba?

*

Au săpat tranșee la Cernobîl.


MOSCOVA NU CREDE ÎN RADIAȚII

*

FaceBook = Fabrică de Biografii inventate

*

FaceBook = locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Banda Möbius constituie o realitate palpabilă mai ales în cazul biografiilor marilor noştri contemporani de pe malul Dâmboviţei: securişti înainte, democraţi nevoie mare, după.

*

La Bucureşti te umpli de parale:

*

NIMIC NOU SUB REFLECTOARE

Să vorbești despre decăderea teatrului românesc… e poveste lungă. N-o s-o lămurim nici tu, nici eu, dragă cetitoriule - fiindcă suntem subiectivi. Ți-aș propune, însă, o altă abordare, bazată pe date certe.

Prima întrebare: cine au fost profesorii noștri, ai ăstora fezandați și expirați, trecuţi odată, de mult, prin IATC? Radu Penciulescu, Ion Cojar, George Littera, George Banu, Florian Potra, Andrei Strihan, Ileana Berlogea, Mihaela Tonitza-Iordache, Doina Șipoș, Costică Marinescu, George Ceaușu – și alții, pe care nu mi-i amintesc pe moment, și rog să fiu iertat pentru asta. Cine sunt profesorii celor de azi? Aud?

A doua: ce fel de teatru am văzut noi? Iar aici, am să răspund eu, inserând niște preferințe personale, mai de mult mărturisite: ”Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe, Cabala bigoţilor, Oblomov (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.”

Și à propos de asta: neînregistrarea spectacolelor teatrale e o mare ticăloșie, iar distrugerea înregistrărilor existente (Nepotul lui Rameau, regie David Esrig) este o crimă. Și în sfârșit: mai există cursuri de vorbire scenică la UNATC? că tinerele speranțe cam au prune-n gură. Eu atât am avut de spus. Deocamdată.

SCENA9 să mănâncă şi gura ei o pâine:

*

18.04.2022

La DIGI24, Luana Păvălucă, cea mai tare din parcare:

*

web counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (97)

March 30th, 2022
https://www.capital.ro/vestea-cea-mare-despre-pensiile-din-romania-este-obligatoriu-pana-pe-31-martie.html?fbclid=IwAR11ey8KGy-fsyXd_Pc1gu5xl3FcxbzfLgVr8DkkqEeO9lJpxh2prDQafhA#https://www.capital.ro/vestea-cea-mare-despre-pensiile-din-romania-este-obligatoriu-pana-pe-31-martie.html

Păi, deocamdată, vestea cea mare din COPITAL e că de crescut crește contributivitatea, adică ce ai de dat, nu de luat. Despre majorarea punctului de pensie vorbim altădată. Într-o altă existență.

*

GÂNDURI NEISPRĂVITE DINTR-UN RĂZBOI NEÎNCEPUT

Dictatorul ăla dintr-un film, care făcea gimnastică artistică cu un glob pământesc, era o simplă eboșă, o schiță. Realitatea, vorba unui banc vechi, e mai dură.

(24.02.2022)

*

Ultima oară, Rusia s-a aflat într-o asemenea situație în 1917. Țineți-vă respirația zece secunde, zece minute, zece decenii, urmează Marea Revoluție din Octombrie (sau din ce lună doriți). Numai că ea nu prea va fi Socialistă.

(28.02.2022)

*

Judecând la rece, lucrurile stau cam așa: Zelenski va ceda, iar Putin va obține Donbas-ul cu complexul industrial-militar aferent. Care înseamnă o industrie serioasă – în momentul de față. Cam la fel de serioasă ca și cea nemțească din 1945, pe care rușii au demontat-o, au încărcat-o în tren și au dus-o în URSS-ul lor – alegându-se astfel cu o industrie veche, de pe urma căreia au tot trăit o juma de secol, din ce în ce mai prost. În vreme ce Ucraina astfel amputată va profita de compasiunea lumii civilizate, instantaneu concretizată în mari ajutoare financiare și tehnologice gen Planul Marshall. Și astfel, Ucraina va repeta povestea de succes a Republicii Federale Germane. Iar Putin, sau Putinul care-i va urma, din nou se va supăra. Și iar va dezlănțui un război antinazist.

Post scriptum: desigur, asta e numai jumătate din problemă. Despre Marea Neagră și înaintarea Rusiei înspre Gibraltar și Canalul Suez, în numărul următor.

(10.03.2022)

*

Mi se pare imposibil să plece Putin din Ucraina fără să arunce în aer măcar o centrală nucleară. Spunând pe urmă că ar fi fost vorba de un sabotaj ucrainean.

(29.03.2022)

*

În al doilea război mondial, la Timișoara, un soldat neamț s-a dus cu o prostituată. A doua zi dimineață, a fost găsit numai în izmene și cu gâtul tăiat. Fata era sârboaică, de-a lui Tito. Chestia asta mi-a povestit-o, de mult, o timișoreancă din generația părinților mei.

*

AJUTORUL DAT CELUI ÎN NEVOIE

Astăzi, la fel ca în 1968, România adună într-o clipă un mare capital de admirație internațională, tradus pe atunci în câteva mari câștiguri materiale (la începutul anilor 70, m-am aflat în contact direct și personal cu unul dintre ele). Cu care capital Ceaușescu s-a șters la cur în doi timpi și trei mișcări, la câțiva ani după aceea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se întâmple la fel și acum.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/25-000-de-refugiati-se-afla-pe-teritoriul-romaniei-la-patru-zile-de-la-izbucnirea-razboiului-in-ucraina-1852943

*

CUȚITUL @ OS

Pe vremea țarismului, Rusia exporta în Moldova și Țara Românească, pe lângă un guvernator Kiseliov occidentalizat, o grămadă de popi și călugări, care mai de care mai sfânt, care mai de care mai bărbos.

După Marea Rivaliuție, și-au făcut drum încoace Idealurile, care mai de care mai generos, mai Înalt, mai anticapitalist – întrupate toate ba în cinici fripturiști, ba în fraieri cu studii universitare.

Dar după Mica Revoluție din 89? ce mai era să ne livreze Măicuța Rusie? Părea că și-a epuizat opțiunile.

Și atunci, cu inspirația disperării, și-a adus aminte de legionari. Buni și ăștia, la o adică, și-o fi zis ea, ce dacă put în halul ăsta.

Asta înseamnă că Măicuței i-a ajuns cuțitul la os.

*

Turnători or mai fi fost și alții, dar marinerul măcar nu și-a pus fularul. Fiindcă veni vorba: pe vremea războiului al doilea mondial, cică ar fi fost soldați simulanți care-și trăgeau un glonț în picior punând înaintea țevii o pâine din aia mare, cazonă, neagră și rotundă, că să-i ferească de flacăra împușcăturii, să nu rămână urma care să-i dea de gol. Ei, uite, boierii folosesc fulare Burberry la treburi de-astea. Chestie de stil, îți dai seama. Și nici n-ajung la Curtea Marțială, ca răcanii de atunci.

Așa că Băsescu rămâne singurul turnător care ne-a băgat în NATO. Năstase, Ponta și Dragnea voiau să ne bage-n China și în Imperiul Sovietic.

*

La telejurnalul de seară de la TVR, o rubricuță e intitulată Tema Zilei. Date fiind împrejurările, ar trebui să-i zică Teama Zilei.

*

La nu știu care Televiziune A Lu’ Pește Eviscerat, prezentatorul are un ditamai coc, mai ceva ca al tovarășei Suzana Gîdea.

‘Rii al drieacu’, Suzănică mică! mă trece-un gând incorect politic, mi-aduci aminte de Iepoca de Aur, prăpădenie mică!

https://jurnalul.ro/tag/venerica-patru-34609.html

*

Prin 1980-1981, cu diploma de IATC în buzunar și cu două-trei articole publicate în revista Teatrul (ceea ce, pe atunci, pentru un tânăr absolvent și chiar pentru unul mai bătrân, nu era tocmai de colea), mă aflam muncitor necalificat la uzina Vulcan – fiindcă alt serviciu nu-mi găsisem în București, adică la mine acasă, iar Gigi Trif, directorul Direcției Personal din Consiliul Culturii și Educației Socialiste. când i-am cerut o slujbă, m-a sfătuit să emigrez.

…Poveste lungă… Cu toate astea, o colegă de-a mea, angajată la Teatrul Național, s-a gândit să apeleze la mine ca să-l ajut pe Mihai M. să-și înființeze o trupă – sau, de ce nu, un mic teatru al lui. Ceea ce era, pur și simplu, o himeră pe vremea aceea. Tot discutând cu el și învârtind chestiunea pe toate părțile, am căzut de acord că așa ceva numai cu UTC-ul se putea realiza. Dar n-a realizat nimic și nu ne-am mai întâlnit timp de vreo zece ani.

În 1991, când eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, M.M. și-a făcut din nou apariția, cu același proiect. Timp de vreun an, am luat parte la realizarea lui (atribuțiile mele acolo numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice) și pot spune că n-a fost treabă ușoară, în special din motive financiare și legate de problema aproape insolubilă a sediului noului teatru. Care s-a rezolvat la vreo câțiva ani buni după aceea.

Ceea ce n-am reușit să aflu, în cele trei decenii scurse de atunci, este care e, de fapt, locul noii instituții teatral-experimentale în viața culturală a capitalei. Și ce anume vrea ea de la viață și cui se adresează ea și cui anume îi e de folos, în afară de Mihai M. însuși, care și-a lăsat soția directoare atunci când a ieșit el la pensie.

Azi a postat pe Facebook un răcnet de revoltă, păcum că el e persecutat.

*

Nu-mi mai amintesc toate amănuntele, dar cred că cea mai importantă contribuție a Direcției Teatrelor, unde lucram pe atunci (atribuțiile mele numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice), a fost încercarea (nefinalizată) de a impune o Lege a Teatrelor care să schimbe sistemul de salarizare a personalului artistic. Cel vechi, din RSR, fiind identic cu al celorlalte categorii profesionale, adică bazat pe vechimea în muncă. Adică un Romeo de 65 de ani și o Julietă de 64 erau oamenii de acolo cel mai bine plătiți, chit că nu urcau pe scenă decât de două ori pe an. Iar adevărații Romeo și Julieta, abia ieșiți de pe băncile facultății, care jucau de trei-patru ori pe săptămână și de dragul cărora venea lumea la spectacol, erau plătiți la minimum. Cu greu s-a renunțat la grila de salarizare, mizerabilă, a fostului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, cu greu am convins câțiva directori de teatre să adopte utilizarea de colaboratori externi, neangajați ai teatrelor în cauză, care puteau fi plătiți pe bază de negociere.

De asemenea, am reușit să schimbăm modul de încadrare a ”corpului ansamblu”, a actorilor fără studii de specialitate (care erau destui, mai ales în teatrele din provincie). Fiindcă salariile actorilor erau mici, dar ale ”corpului ansamblu” erau ridicol de mici. Am reușit, cel puțin, să le egalizăm, reparând astfel o nedreptate. Și sunt plăcut surprins văzând că, acum, câte unul sau una din această categorie figurează în distribuția vreunui film din Vest.

*

FIINDCĂ TOT VENI VORBA

În 1990, prima publicație scoasă de foștii (?) securiști a fost una bisericoasă, am uitat cum îi zicea. A doua a fost TRUP ȘI SUFLET, o revistuță cu poze de dame goale, copie a publicației cu același nume de prin 1936-37. Care a avut la un moment dat printre ”redactorii” ei și o absolventă de IATC. Pe aceasta am cunoscut-o la vreun an după aceea, în legătură cu atribuțiunile mele de serviciu despre care vorbii mai sus. Venise să-mi ceară s-o angajez la un teatru din București. N-am angajat-o (era încă studentă), nici să fi vrut n-aveam cum, în haosul și sărăcia de atunci.

A angajat-o abia Găbița Primărița, ca directoare la o prăvălie-culturală-fantomă, serios bugetivoră.

*

Ieri am avut niște îndoieli apropo de funcționarea normală a mașinăriei mele. Și m-a pus dracu să i le comunic nevesti-mi. Atâta mi-a trebuit. Azi a apărut cu un test de Covid, ăla cu băgatul bețișorului în nas. Așa că l-am făcut, iar rezultatul a fost negativ. Am pus întâmplarea pe seama celor 45 de ani ai mei de fumat, am ridicat din umeri și eram gata să arunc bețișorul, cu toate anexele lui, la gunoi. Când – ce să vezi? pe cutie scria ”Made in RPC”. Adică, în Repulica Populară Chineză, pentru cine nu știe.

”Mai lipsește să scrie Made in Wuhan”, mi-a trecut prin minte. Bune afaceri mai fac chinezii, mi-am mai zis. După ce furnizează omenirii cea mai rapidă și eficientă Apocalipsă - nenucleară, bagați de seamă! – îi dau și mijlocul de a o constata. Că de contracarat, ciuciu! pân-acum, antidotul a venit numai din Occident. În pură tradiție chinezească (cleștișori de unghii, creioane cu radieră etc), țara asta dă o lovitură Capitalismului vânzându-i cantități imense de cârpe de pus la bot și de teste dintr-astea, Dumnezeu știe cât de demne de crezare.

*

Toată ziua bună ziua, cum dau drumul la televizor, el e acolo. Nu-i chip să scap de el. Și pe lumea ailaltă, mai mult ca sigur, o să dau de el - secretar de partid pe cazan.

.

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (96)

February 16th, 2022

Turelă de tanc T55 (grosime frontală 20,8 cm)

supusă unui test de rezistență în poligon

*

Nepoțelul meu Luchi (trei ani jumate), la televizor. Tot butonând telecomanda, mă opresc la un filmuleț cu Mickey, Pluto și toți ceilalți.

- Nu vreau, se strâmbă Luchi, ăsta-i pentru bebeluși.

Doamne, Doamne, ce vine din urmă, ce ne mai așteaptă în viitor…

*

Nu cred decât ce văd, așa se spunea pe timpuri. Nu cred nimic din ce văd, așa spunem azi, când avem televiziune.

*

”Power of the dog” a luat, de curând, premiul pentru regie la Globurile de Aur, în SUA. Așa că ne-am repezit să-l vedem și noi, ăștia de la București. Mai înainte de orice, noi, aceștia nu prea duși la biserică (și din păcate, nici la școală), ne scărpinăm dubitativ sub pălărie întrebându-ne de ce ”În ghearele câinilor”?

Ce au potăile la afacerea asta? dat fiind că 1) câinii nu te atacă cu ghearele, ci cu colții și 2) în filmul de față apare doar vreo două secunde un câine, fără replică. Noroc că regizoarea Jane Campion s-a îndurat de publicul său inocent și către final, a inserat pasajul biblic unde se vorbește, într-un mod încifrat și enigmatic pentru noi, cititorii de azi, despre câinii în chestiune. Sensul pasajului cu pricina nu este cel despre niște gheare concrete, reale – ci despre ”la discreția câinilor, la mila câinilor”. Asta, fiindcă fraza cu pricina se află într-un capitol din Vechiul Testament cuprinzând reguli pentru înmormântare. Sensul fiind că mortul trebuie îngropat, ca să nu ajungă să-l mănânce câinii. ”În ghearele câinilor”, cum sună nefericita traducere românească a titlului acestui roman publicat la ed. Corint, în urmă cu câțiva ani și ecranizat acum de regizoarea neozeelandeză, trimite la cu totul altceva. Iar ”Puterea câinelui”, altă traducere românească strălucită, la și mai altceva. Mai exact, la dracu’ știe ce.

PS. Personajul principal de aici, cel care e pândit de pericolul de a fi mâncat de câini după moarte, seamănă izbitor cu Daniel Day-Lewis, care a luat în 2007 un Oscar de interpretare pentru rolul său din ”Va curge sânge”, ecranizare a unui roman de Upton Sinclair.

*

Sanremo, ediția 72, văzută pe RAIUNO. Și constatarea mea întristată: Italia nu mai are compozitori. Sau așa mi s-o fi părând mie. Un lucru e sigur, însă: bătrânii (Iva Zanicchi, Morandi, Ranieri) fac impresie interpretând mari succese de acum 40-50-60 de ani. Ba chiar și niște tinerele vin cu La verita mi fa male, al Caterinei Caselli. Departe, altminteri, de strălucirea originalului.

*

MI-ADUC AMINTE

Prin 1980, sau 1981, la congresul Uniunii Scriitorilor (care, pe atunci, erau mai puțini decât acum, dar toți știau carte), pe un fond de nemulţumire tot mai evidentă a unei bune părţi din intelectualitatea românească, s-a dat citire mesajului tov. Nicolae Ceauşescu. În care el spunea că artistul trebuie să răspundă la comanda socială. Că uite, chiar şi Michelangelo răspundea la comanda Papei de la Roma. La care, i-a răspuns un critic de artă, Dan Hăulică. El a spus numai atât: că da, Michelangelo lucra la comandă, dar dacă Papa s-ar fi băgat în treaba lui cu cine ştie ce indicaţii preţioase, i-ar fi dat cu dălţile-n cap, cât era el de Papă.

*

Dacă nu mă-nșel, marii turnători ai scriitorilor la Securitate erau tot scriitori. Unul dintre ăștia chiar a confecționat o Istorie a Literaturii Române din note informative. Și cică generalul Pleșiță purta frecvent discuții amical-informative cu un mare scriitor român în viață. Da’ astea poate-or fi zvonuri…

*

Una dintre întâmplările nefericite din cariera mea de jurnalist. În 1998, am publicat în săptămânalul Privirea, unde lucram pe atunci, un interviu cu arhitectul foarte cunoscut care tocmai se ocupa de realizarea standului românesc la un mare târg internațional de carte. Asta, fără să-l fi văzut nici desenat pe hârtie și nici în realitate, la fața locului. …Ca să aflu mai apoi din presă, de la unul care chiar fusese la târg, că standul nostru s-a distins acolo printr-o particularitate nemaiîntâlnită la o asemenea manifestare: cărțile expuse fuseseră prinse cu niște stinghii cu șuruburi, arătându-și vizitatorilor doar copertele – și asta, nu prea de aproape. Nu-l suspectez că a făcut din proprie inițiativă chestia asta, ci, mai mult ca sigur, la cererea oficialităților, a organizatorilor, care știau ei că, în înghesuiala de la așa un târg, cărțile se cam fură. Nu știu cum s-o fi simțit domnul arhitect citind chestia asta în ziar, dar eu m-am jenat să-mi și aduc aminte de interviul acela.

*

Așa cum am mai spus și probabil, multă lume știe, am fost, timp de 12 ani, purtător de cuvânt al ORDA, printre atribuțiile mele numărându-se și cea a relațiilor cu publicul, în formă scrisă ori verbală. De asemenea, am ținut și o evidență a solicitanților de informații privind protejarea creațiilor proprii. Printre aceștia s-au aflat, culmea, și câțiva studenți care veneau să-și înregistreze lucrările de licență sau chiar de seminar înaintea susținerii lor la facultate, creându-și astfel dovada legală a proprietății asupra acestora. Asta, fiindcă, așa cum mi-au și spus, nu aveau încredere în profesorii lor. Voiau să fie siguri că aceștia nu se vor face stăpâni pe munca și talentul lor. Poate că asta era doar un simptom de paranoia. Dar dacă nu era doar atât?

*

Apropo de chestia asta: pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am primit spre competentă soluționare, cum se zicea acolo, o adresă venită de la ANP (Administrația Națională a Penitenciarelor), care, la rândul ei, conținea plângerea unui deținut cum că nu i se respectau drepturile.

Ce și-or fi zis Penitenciarii: drepturi? Las’ că-l dăm noi pe mâna Oficiului Român pentru Drepturile de Autor! să-i arate ăla drepturi, mama lui de infractor!

https://tomisnews.ro/1-ianuarie-2022-prima-zi-fara-dosar-cu-sina-institutiile-publice-nu-mai-au-voie-sa-solicite-copii-de-pe-documente-emise-de-catre-alte-entitati-ale-statului/?fbclid=IwAR2VffOkXJd1thY0_K3ZHVI2ZcdeoEoEeUysIhZeHZiLe-mLFBaNCLzlWWQ

*

Turbare națională pe chestia presupusului plagiat al generalului Ciucă. Toți cunoscătorii FB-ti zbiară că e nevoie de verdictul unui soft antiplagiat. În privința asta, îmi permit să am și eu o timidă părere – asta, fiindcă am expertizat câteva plagiate la viața mea: e adevărat că Google semnalează identitatea unor lucrări scrise, atunci când ea există, adică atunci când plagiatorul a copiat ca un fotocopiator, cuvânt cu cuvânt; însă, dacă el ”povestește lucrarea altuia cu cuvintele lui”, e nevoie de judecata unui expert. Și de inteligența și onestitatea unui judecător, până la urmă. Am avut ocazia să fac niște comentarii pe tema asta mai de mult, când cu plagiatul lui Dottore Ponta. Lucrurile nu s-au prea schimbat de atunci – decât că numărul plagiatorilor a devenit impresionant.

A se vedea și https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6794

*

Am admirat-o pe doamna Clotilde Armand. Asta, nu neapărat fiindcă, spre deosebire de crainicele/crainicii TV locali, eu sunt capabil să-i pronunț corect numele, ci pentru că, timp de câțiva ani, am avut impresia că dumneaei repară ceea ce au distrus și furat primarii precedenți ai sectorului 1 al Bucureștiului. I-am admirat hotărârea și curajul de a se bate cu puternicele bande mafiot-politice băștinașe și dârzenia cu care o băga în Sfânta Kyzdă a coanei mă-sa pe țoapa care (printre altele) a fericit Fântâna Miorița cu podoabe de bâlci rural sărac din fundul provinciei sale de proveniență.

Dar, aflând acum că dna C.A. intenționează să ”modernizeze” piața Matache din Capitală, înlocuind tradiționalele tarabe cu supermarket-uri bengoase, sentimentele mele suferă o transmutare catastrofală. Asta, fiindcă mi-am adus aminte că Sectorul 1 a mai avut parte de o modernizare dintr-asta acum câțiva ani, pe mâna altui primar liberal. Dl. Andrei Chiliman, că de domnia sa e vorba, a modernizat Piața Amzei, de unde toți locuitorii centrului capitalei își procurau zarzavaturi, fructe și brânzeturi naturale de țară. Nu direct de la țărani, căci locul lor fusese de mult luat de intermediari – dar cel puțin, produsele vândute erau naturale, autentice, din ogradă. Sănătoase. Dl Chiliman a trântit în locul acestora o frumoasă construcție din beton și sticlă în care-și fac veacul vreo două florărese. Care, de altfel, nu prea vând nimic, de te și întrebi din ce bani și-or fi plătind dările. Iar supermarket-urile multinaționale aflate la vreo treizeci de metri de mândra seră a lui Chiliman râd în soare, fericite. Și bucureșteanul halește, la fel de fericit, carne de pasăre europeană, îndopată cu hormoni și antibiotice. Și presupun că la fel de fericit o fi și domnul ex-primar.

Iar faptul că dna C.A. intenționează să dea vreo sută și patruzeci de mii de euro pentru un ”studiu de fezabilitate” care s-o sfătuiască ce superdughene europene pline de marfă chinezească să amplaseze în Piața Matache, mă întristează și mai tare. Eu, care cumpăr de acolo varză murată pentru sarmale, aș fi putut-o consilia, la modul cel mai competent cu putință, pentru cel mult un euro și patruzeci de eurocenți.

https://economedia.ro/clotilde-armand-vrea-sa-transforme-piata-matache-din-bucuresti-intr-un-hub-cultural-si-pol-al-gastronomiei-ateliere-mestesugaresti-cinema-si-targuri-in-incinta.html#.YdRrdftBzIU

*

Cică a fi antivaccinist e o opţiune personală, afirmă unul pe internet. Oare? Eu zic că opţiune personală este atunci când faptele tale au consecinţe directe numai asupra ta. De exemplu, atunci când te spânzuri. Atunci, însă, când au consecinţe directe şi asupra altora, aceea nu mai reprezintă o opţiune personală, ci un omor prin imprudenţă. Eventual, calificat. Aşa că, dacă nu e atitudine antivaccinistă, “zădărnicirea combaterii bolilor” tot e. Şi nu-i nevoie să fii judecător sau procuror ca să-ţi dai seama de asta. Important e să nu fii idiot şi de rea credinţă.

*

BĂIEȚI BUNI

În ziua când marile rețele TV internaționale anunță că regina Angliei a decorat-o pe Emma Răducanu, Adevărul de la București scrie: “Emma Răducanu a pășit cu stângul în 2022″.

https://adevarul.ro/news/sport/emma-raducanu-pasit-stangul-2022-retragere-e-insotita-avertismentul-specialistilor-1_61d02be65163ec427132e17b/index.html

*

.

.

.

..

*

Un bou, adică vițel dacă e să ne luăm după vârstă, pe Facebook, apropo de certificatul de vaccinare antiCovid: <<Uzanța nu e excepțională ci se aseamănă mult “indulgențelor” din lumea catolică, care aveau același scop, al plății pentru mântuire.>>

Asta e cam ca ”șoarecele e gri, elefantul e gri, înseamnă că sunt frați”. Aluzia subtilă la identitatea ascunsă în straiele ”marii asemănări”, sofismul, forma cea mai răspândită de șmecherie ”intelectuală”, bazată pe iuțeală de mână și nebăgare de seamă. Cam ca doamna Grapini încercând să subtilizeze niște buletine de vot la Bruxelles.

*

Încă o iecspertă: ”Modul secvențial în care construiește scenele și maniera în care-a ales să folosească imaginea (fie prim-planuri pe fețele personajelor, fie GROS-PLANURI ALE PEISAJELOR filmate din aer)”.

Mai bine ar fi zis ”Terra văzută printr-un microscop aflat la bordul Stației Spațiale Internaționale”.

Pt. exactitate: ”GROS-PLAN, gros-planuri, substantiv neutru (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. (Pronuntat: groplan) – Din franceză gros-plan.” [DEX]

*

Mă bucur că domnul deputat ieșean Alexandru Muraru, reluat de DIGI24, e de aceeași părere cu articolul meu de mai jos, publicat chiar aici, pe blogul de față, la 5 decembrie 2017. De azi înainte, numele meu va fi Dan Predescu-Muză.

<< REGELE MIHAI

Dispariția lui Mihai incită, ba chiar invită la o scurtă rememorare a faptelor. Pe unii (ca mine, de exemplu) chiar îi provoacă la Political fictions, la exerciții de fantazare gen ”ce-ar fi fost dacă”.
Așadar – ce-ar fi fost dacă Douăștrei August n-ar fi avut loc, iar germanii ar mai fi dispus de vreo șase-șapte luni?
Nu pretind că Hitler ar fi reușit să fabrice bomba atomică înainte de 6 august 1945. Ci doar că, dacă războiul contra Germaniei nu s-ar fi terminat în mai 1945, americanii n-ar fi aruncat-o, pe a lor, la Hiroshima, ci la Berlin.
Dar asta, numai dacă ei ar fi reușit să pună mâna pe stocul de o sută de rachete balistice V2, care așteptau, gata de lansare, în depozitele subterane din Germania (și care, de altfel, au fost transportate în SUA la foarte scurt timp după capitularea Reich-ului). Fiindcă, în caz contrar, Statele Unite ar fi lăsat naibii experiențele atomice din deșertul de la Alamogordo, fiind ocupate cu construcția urgentă de adăposturi antiaeriene pe toată Coasta de Est.
Cu petrolul de la Ploiești, Messerschmidt-urile cu reacție ar fi continuat să masacreze forțele aeriene aliate, așa cum și începuseră, cu mare spor, să facă – iar contraofensiva terestră nemțească din decembrie 1944 nu s-ar mai fi oprit din lipsă de carburant.
În cele câteva luni suplimentare care i-ar fi rămas la dispoziție lui Hitler dacă nu s-ar fi produs surpriza de la București, ultimele modele de tancuri nemțești ar fi fost echipate cu stabilizatorul giroscopic, un pilot automat împrumutat de la V1 și V2, foarte util inclusiv pentru tragerea din mișcare. Ceea ce, pe lângă atout-urile lor ce-i înspăimântaseră deja pe Aliați, le-ar fi furnizat Tiger-ilor încă un ascendent imens în fața oricărui tip de tanc inamic, care, pentru a trage cu tunul, trebuia să se oprească vreo câteva secunde foarte periculoase. (De altfel, din câte-am înțeles din niște filmulețe difuzate în premieră de unele canale TV gen Discovery în ultimul an de zile, upgradarea cu pricina chiar începuse să fie realizată de către armata germană.)
Iar pistolul automat Schmeisser StG44 n-ar mai fi ajuns să fie numit Kalașnikov. Și, produs în cantități suficiente, ar fi provocat unele mici surprize atât pe frontul din est, cât și pe cel din vest.
Să nu uit: în ultimele luni ale războiului, unii infanteriști germani au fost dotați cu arme prevăzute cu un dispozitiv de vedere în întuneric, cu infraroșii. Ceea ce adversarilor lor nici prin vis nu le trecuse vreodată.
Din toate aceste motive, am putea să ne mai gândim la relația dintre 23 August 1944 și finalul celui de al doilea război mondial. Și neapărat, la importanța rolului jucat de Regele Mihai în acea zi.
Dumnezeu să-l odihnească pe acest Om, căruia omenirea îi datorează mai mult decât scrie în cărțile de istorie.
NB. După toate aparențele, cam de un an încoace au fost desecretizate noi tranșe de informații referitoare la al 2-lea război mondial. Emisiunile TV Discovery, History și care-or mai fi au cuprins în ultima vreme niște lucruri inedite și surprinzătoare. E pentru prima oară, am impresia, când aceste televiziuni (și massmedia occidentală, în general) afirmă fără echivoc că Hitler nu bătea câmpii când amenința lumea cu armele lui minune. Când ele adeveresc că Germania nazistă a fost foarte aproape de utilizarea lor. Așa că, în acest context necunoscut până acum, întâmplările de la 23 August capătă o altă greutate și consecințe mai ample decât știam noi. Și în cadrul lor, acțiunile regelui Mihai, care n-au fost nici ale lui Maniu, nici ale comuniștilor… >>

*

Dem Rădulescu și Puiu Călinescu, trecând pe lângă coada de la magazinul alimentar Unic de pe bulevardul Magheru, cândva, prin anii 80. Probabil, mai către sfârșitul deceniului, judecând după lungimea cozii. Nu știu cine e autorul fotografiei, dar e cert că, dacă vreun ”organ” s-ar fi aflat prin preajmă, filmul din aparat ar fi fost confiscat, aparatul spart (poate chiar în capul fotografului), iar el ar fi trecut pe la vreo secție de Miliție. Unde nu putem estima cât ar fi rămas. Spun toate astea pentru că și eu făceam asemenea poze pe atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=3vg8XXmvviA

*

Bonus pentru băieții cuminți:

.

Counter instalat la 11 iulie 2022


A fost odată

January 10th, 2022

PUȘI DINULESCU

.

Poveste românească

.

I-o iarnă grea și-afară

Bate groaznic vântul.

E frig. E frig și la motel,

Căci focul singur nu mai face față.

Coboară fata scările de lemn.

Apoi magnatul. Se pare că se ceartă.

Și vine chelnerița, ca să ia comanda.

O fată tânără, frumoasă ca o micșunea.

- Cred că suntem singurii clienți!

Îi spune magnatul chelneriței.

- Da, răspunde ea și ia comanda.

Și pleacă. Și avea un cur superb.

- Eu am să plec, spune deodată fata

Magnatului. – Unde? întreabă el.

- Da, răspunde tot pe gânduri fata.

- Cred că s-a troienit de tot mașina.

Și vine chelnerița, cu ceaiurile aburinde.

- Nu aveți on om pe-aicea?

- Ce om? întreabă ea.

– Să-mi dea

Zăpada, căci mi s-a troienit mașina!

- Acuma taie lemne, răspunde ea.

Este un om. Și chiar e tatăl meu.

- Aș vrea s-o-nlocuiești pe fata asta!

Sunt miliardar, dar ea s-a plictisit de mine!

Cum stai cu banii? –Prost, răspunse dânsa.

- Și ai pe cineva? – Da. Un șofer.

- Și el cum stă cu banii? – Prost.

Mai prost ca mine. Are și nevastă și copil.

- Cu sexul însă șade bine, nu-i așa?

- Așa-i! răspunse fata și se-nroși.

- Aș prefera șoferul! zise fata de la masă.

- Aș prefera pe domnul! spuse chelnerița.

Și-atunci, deodată, ușa de perete se dădu

Și-odată cu viscolul de-afară, intră șoferul.

Avea o față de criminal sadea,

Dar ochi frumoși, albaștri, ca de peruzea.

- Ăsta-i șoferul cu pricina! zise chelnerița.

- Frumos băiat… admise fata de la masă.

- Costică, vino-ncoace! Îl strigă chelnerița.

Și prea cuminte, șoferul, c-un pas de-actor

American, cu mușchi fesieri destul de bine

Pronunțați, se-apropie cu mersul legănat.

I se comunică și lui proiectul celor trei.

Și-atunci privi parșiv pe tipa de la masă.

O luă pe fată la dânsul în camion,

Iar chelnerița și cu miliardarul suiră

Scările cu pasul regulat, însă bucătăreasa,

Care-l iubea și dânsa, pasămite, pe șofer

Pândea, cu ochii-nlăcrimați, pe geam.

Iar patronul, care sta la bar, era bătrân,

Cu părul alb și-oleacă șchiop, dar hâtru

Și totu-nțelegea și-și luă din nou jurnalul

Și citi un reportaj despre Orientul Mijlociu

Și luptele de-acolo dintre sunniți și ăilalți,

Rivalii lor întru Allah, apoi jurnalul îi căzu

Din mâini și adormi visând ceva

Destul de straniu, o luptă cu un șarpe

Sau așa ceva și dezbrăcată, goală pușcă,

Domnișoara chelneriță stătea în sexul

Omului de-afaceri înfiptă și se zbenguia,

În timp ce la televizor despre calvarul

Unui om politic arestat cotcodăcea o

Analistă, iar președintele-n palatul lui

Deschise geamul și privi ninsoarea,

Gândind la soarta patriei și pericolele

De la tot pasul, care-o pândesc, săraca,

Pe dânsa, dar și pe el, acuma la sfârșitul

De mandat, când iarna-și intră-n drepturi,

Această iarn-a vrajbei noastre, cu zorii

Purpurii, ce vor să vină poate odată,

Când președintele va fi și el, ca alții,

Doar hrană pentru viermii din morminte.

.

Această baladă a lui Puși, pe care mi-a trimis-o acum câțiva ani ca s-o postez în prezentul Cioc-mic.ro, face parte dintre multele corespondențe de care am uitat, pe care din neglijență le-am rătăcit, sau printre E-mail-urile mele primite cu întârzieri ciudate și descoperite din pură întâmplare.

Îmi pare rău că o dau publicității abia acum și îl rog pe Puși, unde s-o afla el acum, să mă ierte.

Dan Predescu

Counter instalat la 2 septembrie 2022



website counter

Irina Kavali. IFIGENIA

December 3rd, 2021

.

Ifigenia avea cinci ani jumate când a murit în incendiul provocat de ea însăşi. S-a întâmplat într-o duminică de vară, la sfârşit de august. Era pe vremea când lumea nu avea încă televizoare şi timpul era mai săţios, nu fugar şi uşor ca fumul, cum e  azi.

Familia Mateescu mâncase de prânz în sufrageria casei, toţi în jurul mesei celei mari, altfel decât în restul săptămânii, când prânzeau rând pe rând la bucătărie, după cum venea fiecare de la şcoală sau de la serviciu. Ambele bunici, cuscre între ele,  împreună cu mătuşa Clara,  pregătiseră mâncarea de duminică din zori, înainte de  slujba de la biserica Popa Chiţu. Ca de obicei în prag de toamnă, avură la antreu salată de vinete înconjurată de felii de roşii, ardei copţi cu rondele de ceapă strălucind în amestecul de ulei cu oţet şi telemea de bivoliţă cu măsline pentru îmblânzit ţuica. Apoi supă de găină cu găluşte şi la urmă pureul de cartof, pufos şi aerat,  cu şniţele din pieptul orătăniei şi câte o lingură de sote de mazare nouă pentru cei care voiau. Îngheţată la desert şi colivă de la pomana pentru moş Păun, fratele bunicului Mateescu. Avocat şi om de onoare, Moş Păun fusese exterminat la Aiud. Colivă au vrut toţi, îngheţata o lăsară pentru vremea cafeluţei de la cinci după-aniază.

Masa era servită în serviciul cel bun, cu farfurii mici pentru antreuri şi întinse pentru felul doi. Cele adânci aşteptau în teanc pe bufet, lângă suportul pliant pe care se aşeza supiera fierbinte. Vesela era străjuită de toate tacâmurile, în ordinea folosinţei, din exterior spre farfurii : furculiţe mici, furculiţe mari şi linguriţe - la stânga; cuţite mici, linguri şi cuţite mari - la dreapta; Şervetele de damasc cu monograme brodate, rulate în inele, ascundeau înlăuntru câte două şerveţele de hârtie, pentru ca doamnele să nu păteze cu ruj albul imaculat. Păhăruţe şi pahare se alăturau suporturilor delicate din alpaca, pe care se sprijinea la nevoie cuţitul cu urme de carne sau de sos. Decorumul servea copiilor ca să înveţe rosturile bunei cuviinţe, iar adulţilor să  reziste timpurilor vitrege, să îşi păstreze obiceiurile moştenite din bătrâni.

Deşi mâncaseră cumpătat, unii chiar cu porţii foarte mici, erau îngreunaţi de bunătăţile mesei. Totuşi fiecare ajutase la căratul vaselor murdare şi al castroanelor, străbătând în şir indian marele hol, oficiul şi holuleţul, până la bucătăria din spatele casei. Apoi Lidia şi Petru se retrăseseră la ei în dormitor să tragă un pui de somn. Era unicul somn de după-amiază, la care visau de când terminaseră facultăţile şi semnau condica pentru o leafă. Pe seară intenţionau să meargă la cinema.

Bunica Ileana spălase vasele, bunica Dorina le şterse, mătuşa Clara le rânduise cumsecade în dulapul din oficiu  şi în sertare. Toate trei se retraseră în fostul salon al casei, în dosul celor şase uşi care formau glasvantul, acoperit acum de perdeluţe de voal gălbui, opac. Pe vremuri, când se dădeau petreceri, glasvantul era împins pe şine în perete, iar holul cel mare dintre încăperi şi salonul  formau o minunată sală de bal. Se dansa, se glumea, se râdea în hohote pe canapele. Alte  vremuri. Pe atunci Mateeştii aveau o bucată de pământ la ţară cu un conac modest şi condortabil, de care se îngrijea Moş Păun, avocat şi proprietar, fratele bunicului Ion, avocat şi el. Primul fusese ucis de comunişti, al doilea se prăpădise în patul său de inimă rea. Moş Păun trimitea familie cele trebuincioase traiului, venea la Bucureşti de câte ori avea procese, trăgea în casa Mateeştilor, casa lui şi al fratelui său Ion, pe care nu o împărţiseră niciodată, aşa cum nu împărţiseră nici moşioara. Rar înţelegere mai caldă şi mai omenoasă ca în familia Mateeştilor. Credinţele şi misiunile lor  coborau din vechime, de la boierii de pe vremuri : Dumnezeu, neamul, familia, copiii. Să ajut cât pot şi să evit discordia.

Acum, sub ăştia care le luaseră totul, îl omorâseră pe unchiul Păun, îi grăbiseră sfârşitul bunicului Ion şi decimaseră atâţia oameni de valoare, Mateeştii supravieţuiau. Deveniseră cu toţii complet  orăşeni. Cumpărau totul din piaţă şi doar punând în comun salariile tinerilor şi pensioarele amărâte ale văduvelor,  puteau să se apere de sărăcie la adăpostul casei seculare.  De când famila o invitase pe mătuşa Clara să locuiască la ei, salonul se transformase în dormitor gimnazial. Aşa spunea bunica Ileana : ,,suntem ca la internatul de la Notre Dame, fetelor. Toate în aceaşi cameră. O să povestim despre băieţii de la Sava”. Şi chicotise şugubeaţă.

Toate trei  se întinseseră frânte de şale pe divanele lor ieftine, cumpărate din Bărăţiei şi acoperite cu saltele pe măsură, făcute  de Onofrei, saltelar şi tapiţer amărât, care se aciuiase în Vitan, după ce îi confiscaseră ăştia atelierul şi casa din centru. ,,Cică a fost naţionalizare, spunea Onofrei. Ce naţionalizare ? Mi-au dat ceva în schimb ? Ioc ! Mi-au luat munca de o viaţă. Aveam doi angajaţi şi au spus ce eram burghez exploatator. M-au dat afară din casă, din casa pe care am construit-o cu munca mea. Mama lor !” pufnea Onofrei, plin de obidă, ştiind că la Mateeşti în casă putea să-şi descarce sufletul. Saltelarul  lucra acum doar la domiciliul clienţilor săi vechi, ajutat de un nepot căruia îi transmitea meşteşugul. Mâini de aur avea Onofrei, iar saltelele lui, matlasate şi molcuţe atât cât trebuie, odihneau oasele obosite ale bâtrânelor doamne.

Între două divane, pe o comodă joasă, radioul mare cât o ladă cu mere de la ţară,  transmitea o emisiune “Cine ştie, câştigă”. Sub ochiul lui verde bătrânele aţipiră dulce şi apoi adormiră profund. George şi Matei, băieţii cei mari, plecaseră în curtea şcolii la un fotbal. Smaranda, nepoata cea mică, era la câteva case pe dreapta, la prietena ei Zamfira. Emil, mezinul, adormise în drum spre patul său de copil.

Casa tăcea, vântul adia alene, cartierul gusta tihna siestei. De departe se auzeau uneori roţi metalice  de tramvai scrâşnind pe şină, la cotitură. Castanii falnici împingeau căldura de colo-colo şi câinii de pripas dormeau lipiţi de coaja arborilor care le susurau poveşti.

Spre orele cinci, Lidia ar fi pus cafeluţa la  fiert. Petru ar fi aprins ţigăra în grădină. Amândoi s-ar fi pregătit de ieşit în oraş. Bunicele ar fi aranjat  gustărele pe platouaşe de porţelan cu floricele bleu, pentru Flavia şi Vilanela, prietenele lor aşteptate la  un bridge. Mătuşa Clara nu iubea jocul de cărţi. Îl scotea pe Emil în curtea bisericii Oţetari, la joacă, apoi se ocupa de el până la culcare şi după aceea citea  sau  asculta piesa de teatru de la radio.

Nu era încă ora cinci. De abia trei. Casa dormea.

Doar Ifigenia era trează. Se juca cu ceară şi chibrituri în bucătăria Mateeştilor din dosul casei.  Topea  o lumânare albă în capacul de metal de la un borcan de miere. Când ceara se lichefia, turna peste ea apă rece şi capacul se aprindea, făcea o flacără puternică, zvâcnea spre tavan, scotea scântei albe cum văzuse ea în Herăstrău, la artificii şi recădea pe plită. Ceara era din nou solidă. Dacă ar folosi o ceară colorată poate că scânteile ar fi şi ele colorate, îşi spune Ifigenia. Experienţa aceasta o fascina.

Duminica după-amiază era singura zi în care bucătăria familiei Mateescu era pustie. “Săru’mâna pentru masă, duc eu gunoiul şi pe urmă merg la mama.” Ifigenia se ducea în curtea de alături unde locuiau, ea şi mama ei, Toda.  Aştepta să se liniştească foiala din casa Mateeştilor, apoi revenea în curtea lor prin gaura din gard, se strecura pe scăriţa de la balconaşul bucătărie, întra pe uşa neîncuiată ducând coşul de gunoi golit, ca pretext dacă ar fi întâlnit pe cineva. Aprindea gazul din plită şi se juca cu ceara, cu apa şi cu focul. Explozia capacului de metal, frisonul de spaimă, lumina albă urcând vijelios spre tavan şi jerba de scântei  o încântau şi o lua mereu de la capăt, mărind cantitatea de ceară.

Toda, mama Ifigeniei, lucra ca femeie de serviciu la teatru. Acolo crescuse Ifigenia. Duminica era zi plină şi Ifigenia, care îşi petrecea de obicei tot timpul acolo, voise să rămână acasă, să se joace cu copiii din vecini. Mateeştii o chemaseră pe fetiţă la masă aşa cum făceau adesea, pentru că erau creştini şi pentru că Toda trebuia ajutată. Erau impresionaţi de bunătatea ei, atraşi de magia care se desprindea din fiinţa ei firavă, inocentă, din sufletul ei bun. Toda, singură în marele Bucureşti, fără nici o familie, era răzbătătoare, în ciuda sorţii vitrege, iar Mateeştii considerau că un pic de ajutor putea uşura viaţa tinerei. De aceea, atunci când rămânea acasă, Ifigenia era mai des pe la ei decât în subsolul vilei de alături, unde locuia.

Despre Toda  se ştia că venea de la ţară, că mama ei fusese luată în coarne de o vacă neagră, bezmeticită de muşte rele şi că murise chiar acolo, pe câmp, neştiută de nimeni. Tatăl Todei se unise cu altă femeie, care avea mulţi copii, la care mai adăugase şi el câţiva. La cinsprezece ani Toda fusese nevoită să plece la oraş să îşi câştige viaţa. Se oprise la periferia capitalei crezând că miriştea şi crângurile îi vor fi mai aproape. Dimpotrivă, nu află decât praf, gunoaie, ziduri gri, capete de linie de tramvai pline de oameni fără rost, de ţigani şi de beţivi. Lucrase la o fabrică câteva luni, se luase de ea un muncitor de acolo,  ţuicar şi bătăuş, care o voia ţiitoare. Fugise de el, de fabrică, de periferia Bucureştilor, sărise în tramvai şi coborâse acolo unde se vedeau copaci înalţi, arbori bătrâni şi curţi cu multe flori. Peregrinase prin centru, pe la Biserica Icoanei, prin parcul din faţa teatrului. Acolo o aflară soţii Comăneşti, un cuplu de actori cunoscuţi. O zăriseră în faţa vitrinei cu poze din spectacole, cu degetele atingând geamul, parcă dorind să mângâie un personaj. Silviei Comanescu i se păruse că din mâna fetei ies lumini colorate, ca o auroră boreală în miniatură. Razele înconjurau într-un halou fermecător taman chipul Silviei  dintr-o fotografie. Fiorul coborâ pe şirea spinării si îi gâdilă palmele. Mai târziu, când îi povestise unei prietene scena, încercând să explice de ce o aduseseră pe Toda la ei acasă, prietena bagatelizase povestea şi îi spuse că precis fusese o iluzie optică. Probabil sticla geamului, becurile din vitrina cu fotografii, lumina lampadarului din stradă şi a celor din parc, se combinaseră o fracţiune de secundă într-o manieră fermecătoare. Silvia nu protestase, dar de când Toda locuia la ei în casă, dispăruseră asperităţile vieţii. Toate mergau din plin, pe Vlad nu îl mai durea capul, ea învăţa rolurile cu uşurinţă, banii  le ajungeau mai bine, căci nu mai cheltuiau aiurea, nu mai ieşeau aşa de des la Barul Melody sau la Continental. Casa devenise un cuib plăcut. Toda le gătea lucruri gustoase, se mişca uşor prin camere, punea hainele la loc, cărţile în bibliotecă,  le vorbea florilor din ghivece şi şoptea pisicii tărcate, care nu se mai dezlipea noaptea de Toda. Până şi Vlad, rebel agitat, dezamăgit de nevenirea americanilor, de trădarea lor, se mai calmase.

Toda avea amintiri luminoase despre Comăneşti şi despre casa frumoasă din care ei reuşiseră să salveze parterul, cu acces la curtea din spate. O îngrijise cu mare drag, iubise atmosfera ei, uşile maronii cu clanţe de aramă, ferestrele cu jaluzele exterioare grele, care păstrau răcoarea, mobilele frumoase, tablourile, covoarele care istoriseau poveşti. Actorii o strigau pe numele ei întreg, Teodora. Spuneau că e nume de împărăteasă şi Toda pufnea în râs. Comăneştii plecaseră în turneu în Franţa şi nu mai reveniseră, dar înainte avuseseră vreme să tragă nişte sforicele – nu era nevoie de odgoane pentru un post aşa de neînsemnat – şi o ajutaseră pe Toda să se angajeze la teatru.  Făcea curat şi spera să ajungă plasatoare, să întindă programul de sală spectatorilor, să poarte un taior bleumarin şi să rupă bilete la intrare.

Toda era fată simplă, nu ştia ce înseamnă un plan de carieră. Îşi încredinţa dorinţele Celui de Sus.  La teatru o băgaseră şi în sindicat, îi reţineau trei lei pe lună din salariu. Intrase adică în rândul lumii. Tot prin teatru şi tot graţie bunelor cuvinte ale Comăneştilor, obţinuse şi repartiţia unei locuinţe de stat într-o vilă naţionalizată. Avea două cămăruţe la subsol, cu ciment pe jos dar cu sobă pe gaze în peretele dintre ele. Încălzea deodată ambele chilioare şi era bine, era un adăpost sigur. Fosta spălătorie îi era baie şi bucătărie, putea face focul şi acolo cât era ziua de lungă ziua ca holul rece şi umed de la intrare să ţină frigul afară. Numai ea locuia la subsol. Iarna, foştii proprietari naţionalizaţi şi locatarii cei noi intrau în holul subsolului ca să-şi lase lopeţile de dezăpezit şi câte o sanie de copil, dar astea nu o deranjau pe Toda. Uşa de la intrare nu mai avea cheie, doar zăvor pe care îl trăgea când era acasă. Când pleca la teatru, încuia camerele. Altfel era bine, nu i se întâmplase nimic rău acolo, singură sub casa impunătoare şi frumoasă, înălţată de un ministru liberal, pe două caturi, cu mansardă pentru servitoare, pod pentru atârnat rufele iarna, pivniţă de cărbuni şi garaj pe o latură. Cândva o locuiseră mai multe generaţii ale aceleiaşi familii, dar acum arata ca un fagure de albine invadat de prea multe viespi.

Toda acoperise cimentul camerelor cu traverse din ţoale şi le mobilase cu recuzită teatrală, din cea aruncată la gunoi de manutanţioniştii de la decoruri. Nea Romică de la atelierul de tâmplărie îi bătuse nişte cuie în rama unui pat rupt, încleiase nişte scaune, reparase două poliţe. Lavinia de la cabine îi dădu o saltea de lână de la o mătuşă răposată. Avea şi o masă cu picioarele rotunjite şi o comodă Louis Quinze, albă la origine, pe care decorurile o vopsiseră în albastru. Pe peretele din jurul patului agaţase în cuişoare un covor cu trandafiri ţesut de mama ei. Se procopsise cu o veioză Gallé cu abajurul uşor ciobit, dar îi acoperise spărtura cu un petec de celofan verde de la un pacheţel de rahat. Nu se vedea petecul când încăperea se colora cu raze de toate culorile.

Toda nu încerca în vreun fel conştient să se facă iubită. Mai degrabă lumea o iubea pur şi simplu, pentru că era imposibil altfel. Era micuţă, iute, drăgălaşă, tăcută. Sub sprâncenele mereu ridicate a mirare, avea doi ochi verzi, atenţi, ca pisica blândă a Comăneştilor. Un  zâmbet binevoitor şi inocent îi lumina chipul. Oricine i se părea superior sieşi. Se uita încrezătoare în ochii fiecăruia, ca un copil care aşteaptă ceva bun de la un adult. Probabil că aşa se uitase în ochii bărbatului care o lăsase însărcinată. Teatrul şi-a dat seama când burta începuse să se lovească de coada măturii. “Ce spune el, Todo, vrea copilul ?” întrebau actriţele prin cabine. Toda ridica din umeri şi zâmbea întristată. Nu s-a aflat cine era tatăl.  Probabil un student frumos de la actorie, care făcuse figuraţie într-o piesă, spuse casiera care avea un ochi la spate. Însărcinata nu confirmase.

Toda nu îşi închipuia că există oameni care nu cred în Dumnezeu şi în Diavol. Nu credea că există oameni care nu cred în farmece, în vrăjitorii, în blestemele de mamă urgisită, singura care poate blestema fără ca năpasta să cadă peste ea. Capul ei era plin de dovezi trăite în satul de baştină sau povestite de mama şi de mătuşile ei. Dacă se frigea la un deget, Toda descânta şi îi trecea imediat. Dacă nu descânta, se făcea băşică. Descântul se adresa Îngerului Păzitor. Toda se ferea să supere, să menească, să dea în bobi, să ghiceacă în palmă. “Am prea mare putere, trebuie să mă feresc să o dau la iveală. Aşa mi-a spus mama. Am voie doar să lecuiesc dacă pot.”

Într-o seară de premieră, teatrul era în fierbere pentru că  Suzana Pascali, actriţa principală, suferea cumplit din pricina tracului. Vomase, tremura, transpira, era albă la faţă. Toda se strecură printre oameni şi  apucă uşurel mâna stângă a femeii. Îşi înmuie degetul mare în gură şi începu să îi frece vinele de la încheietură, iar şi iar, ca şi cum ar fi netezit noduri pe sub piele.

- Ce faci, dragă ? o întrebă Chiose, directorul, enervat de aşteptare.

- Îi frec plecatele, răspunse Toda încetişor. Taci, nene Chiose, că acuşi adoarme.

Suzana inspiră din rărunchi, de parcă îşi dădu tot sufletul dintr-o dată şi adormi instantaneu.

- Uite, a scos răul din ea, şopti  Toda.

Directorul care stătea la capul Suzanei, îşi pierdu răbdarea de-a binelea şi o bătu peste obraji, dar degeaba. Suzana era stană de piatră.

- Şi acuş ce facem ? întrebă el îngrijorat. Peste o oră intră în scenă. Cum o mai trezeşti, fetiţo ?

Toda zâmbi şi îi uşui pe actorii miraţi din cabină.

Suzana a jucat cu dăruire, sigură pe ea de parcă făcuse rolul de zeci de ori. Premiera a fost un succes. Nu ştia ce îi făcuse Toda, nu o interesa, voia doar ca Toda să fie lângă ea înainte de fiecare spectacol.

Foarte curând, cei care aveau dureri de cap, gură amară, stări proaste, o rugau pe Toda să îşi pună degetele pe tâmpelel lor, sau să le facă un ceai de-al ei. Toda aduna plante din parcuri, de prin curţi, şi chiar din Grădina Icoanei, unde iarba era aşa de prăpădită că nimeni nu ar fi cules ceva de acolo. Toda alegea printre buruieni, descânta, punea buricele răcoroase ale degetelor pe tâmple. Amăreala dispărea, durerile  treceau. Toda, timidă, ştearsă, tăcută, cu mătura în mână, cu burta la gură, cu părul blond sub basmaua albastră cu buline, devenise doftoroaia teatrului. Persoană mai indispensabilă decât Chiose, directorul.

În mijlocul toamnei, Toda născu o fetiţă. Actorii, suflete de copii, făcură chetă, o înzestrară cu lucruşoare noi şi cu două valize vechi, pline ochi cu hăinuţe purtate de alţi copiii din neamurile lor sau de la prieteni. Ana avu landou, pătuţ şi plăpumici de mătase, biberoane Iena şi chiar un rest de beţişoare de curăţat urechile, trimise de la Paris. Toda îi dădu numele mamei sale, Ana şi Ana crescu în teatru, dormind în valiza ei matlasată, mişunând întâi de-a buşelea apoi pe picioruşe drepte prin toate atelierele. Sala de spectacol, cu treptele care urcau approape de plafon, era locul ei de joacă preferat. Îşi învăţa păpuşile să urce şi să coboare. Adesea Ana adormea prin cabinele actriţelor, pe vreo canapea din sala de citire a rolurilor, pe sub biroul impunător al directorului. Când mai crescu puţin, se simţi la ea acasă în atelierul maşiniştilor, atentă la munca lor, dându-le şurubelniţe la mână, mâncând cu ei slană cu pită şi castraveciori muraţi, mămăligă rece cu o ceapă pălmuită sec în creştet, de puteai scoate din miezul ei bărcuţe de înmuiat în sare grunjoasă. Pâinea neagră frecată cu usturoi şi unsă cu tocătură de jumări presărate cu piper era preferata ei, dar nu o aducea decât Iosif,  ardelean din Bod, priceput la pregătit porcul ca nimeni altul. Ana se căţăra pe reflectoare, apăsa pe butoanele şi cursoarele mesei de mixat sunete, şoptea ,,acuşi scoate vocea groasă, acu’ pe cea de mâţă” aşa cum spunea tehnicianul de sunet.  Cunoştea toate cotloanele, râdea bucuroasă tuturor şi lăsa fiecăruia impresia că îl preferă.

Ciudăţeniile Anei fură observate ba de câte un meşter, ba de câte o plasatoare şi mai ales de casiera cu un ochi la spate. Dar nimeni nu pomenea de ele, teatrul nu ajunse încă la o sinteză a informaţiilor privind capacităţile ciudate ale Anei. Prima ciudăţenie fu atitudinea lui Boanţă, motan leneş, blănos şi languros, mereu absent, mereu adormit pe undeva, dar cu apariţii spectaculoase, ca ale unei vedete. Până la Ana, Boanţă fusese mascota companiei hrănită de toţi şi cunoscută până şi de spectatorii fideli. Părea că puţin îi păsa de ceilalţi. Venirea Anei îi schimbă obiceiurile. Dormea pe lângă ea, o urma peste tot, se aşeza într-un fotoliu apropiat  şi aştepta ca ea să termine joaca, să iasă dintre rândurile de scaune şi să meargă în vreunul din ateliere, unde oamenii gustau ceva delicios. Ana era pisicuţa tăcută a lui Boanţă, prietena lui  catifelată, de care se lipea drăgăstos. Ana făcea giumbuşlucuri. Ana făcea vrăji doar de el ştiute. Muta ghemotoace de hârtie cu vârful degetului dirijându-le prin aer, ca el să aibă după ce sări şi alega. Îndoia linguriţe cu privirea, avansa limbile ceasului şoptindu-le să o ia la vale, sau la deal. Atunci când simţea enervarea din glasul lui  Chiose, îl imita,  se strâmba la tabloul de deasupra scaunului directorial şi rama se înclina la dreapta, sau la stânga. Când directorul ieşea din birou, Ana se aburca în jilţul şefului,  se înălţa pe picioruşe găsind un echilibru precar din pricina tapiţeriei moi şi  îndrepta tabloul.

- Bună fată avem noi, rostea sentenţios Chiose.

- Pupic ! cerea Ana.

- Bomboană vrei ?

- Ciocolată ?

- N-am. Drajeuri cu lămîie.

- Nţ. Pupic destul.

Când vreo cabinieră pierdea ceva, Ana punea două chibrite în cruce, sau două creioane, sau două andrele, cum o învăţase Toda. Şopocăia cuvinte stranii şi cabiniera găsea repede obiectul rătăcit. Când Valeria, o actriţă mereu indrăgostită,  nu  învăţa bine rolul, Ana se posta în culise, departe şi din spatele celor înghesuiţi între intrările în scenă, îşi şoptea replicile sieşi. Nici Boanţă nu le desluşea bine, dar la rampă Valeria, nedumerită şi uşurată,  îşi regăsea subit memoria iar Buţi, sufleurul isterizat, se calma. Chiose, întotdeauna prezent la spectacole, îşi răcorea transpiraţia ivită din angoasă şi dădea cu o pălărie imaginară de pământ.

- Ce mama dracului ţi s-a mai întâmplat, Valerio ? întreba la pauză Chiose, enervat,.

- Un blanc de mémoire, tout simplement, cheri, răspundea actriţa nonşalantă. Ai văzut cum am dres-o, ţi-a plăcut ?

- Daaa, ai dres-o pe barba noastră de idioţi răbdători, drăcia drăciei şi mama ei de drăcie ! Mănâncă ceva că ai să îţi distrugi cu totul materia cenuşie de atâtea regimuri. La spectacolul viitor joacă Popeasca. Nu protesta, am zis ! Drăcia drrraaa-cului de piesă şi de regimuri de slăbit şi de prosteală ! Twiggy, asta vrei să ajungi ? Un schelet acoperit de piele flască ?

Valeria nu răspundea. Fusese câţiva ani amanta lui en titre şi ştia cum să îl ia. Popeasca nu o va înlocui decât dacă face gripă cu 40 de grade febră. Si nici atunci, cât timp Toda e pe aproape.

În culise Ana, la pândă, se pregătea de actul al doilea. Cunoştea textul pe de rost şi chiar dacă nu înţelegea cuvintele, trăia sentimentele, simţea luminile sufletelor, ura, iubirea, teama, gelozia. Teatrul le închidea ca într-o casetă, hrănea cu energie şi vise spectatorii, care la rândul lor returnau energia prin admiraţia şi aplauzele lor entuziasmate. Toate acestea îi aparţineau doar teatrului, iar Ana, de cum ieşea de acolo, de cum ajungea acasă sau alături, la Mateeşti, intra în altă lume. Toda o iubea, desigur, Mateeştii la fel, dar nimic nu era atât de intens şi de magic ca în teatru. Doar acolo mintea ei putea muta munţii de carton.

Toda blândă, ascultătoare şi tăcută, ştergea pereţii. Avea părul de un blond nordic foarte deschis, şi sprâncenele arcuite perfect, ceva mai închise la culoare. Zâmbea mereu, chiar şi când părea absentă. Ana îi semăna ca o copie creionată mai apăsat. Ochii verzi ai Todei băteau în  turcoaz la Ana, sprâncenele lin arcuite ale Todei, se frângeau ca aripile de vultur la Ana. Mama avea un chip deschis, surâzător, fiica era adesea foarte încruntată. Cei din teatru o întrebau  cine o supărase. Nimeni. Era doar concentrată în tot ce făcea, chiar şi când urca şi cobora scări şi scăriţe.

Toda se ferea de atingeri. Freca uşi şi podele, ştergea prafuri şi spăla oglinzi, dar nu atingea umărul nimănui, nici măcar  din întâmplare şi nici nu se sprijinea prietenos de câte cineva. Punea mâinile pe frunţi la nevoie, dar altfel evita apropierile. Ana în schimb se lipea de oameni ca viţa sălbatecă de zidul casei. Chiose, un venerabil actor care mai păstra frumuseţea tinereţii în trăsăturile îmbătrânite, fusese prima ei victimă declarată. Ana avea spre trei ani. Directorul convocase o reuniune cu regizorul, cu scenograful, costumiera-şefă şi alţi câţiva din producţia unei noi piese. Discuţia era importantă, trebuiau să ia decizii, să avanseze cu spectacolul. Se sfătuiau, îşi dădeau cu părea, dar în aer plutea o stare de nervozitate provocată de director, care încerca să se lase de fumat. Era nevoit. Tensiunea, doctorul… Mizerii ! Mizeriile vârstei, mormăia el supărat. În ciuda stării sale de iritare, şedinţa se desfăşura bine, deoarece Chiose  era un gentelmen, politicos şi cu reverenţă, când nu îl scoteau din sărite capriciile unor vedete. În atmosfera aceea de dezbateri, Ana intră în încăpere neobservată. Se strecură sub biroul monumental şi ieşi la suprafaţă, chiar între genunchii lui Chiose. Directorul rămase interzis ca şi ceilalţi de altfel. Fetiţa ridică mânuţele în sus ca să fie luată în braţe. Chiase o ridică vrând-nevrând, pentru ca micuţa să nu se lovească cu fruntea de muchia mobilei. Ana  se cuibări imediat în braţele lui. Se lipi de haina maro din  velur, atrasă de tuşeul catifelat. O mângâie cu plăcere, ca pe o pisică. Adunarea încremenise. Ana puse o palmă călduţă pe obrazul lui Chiose şi spuse : Nani. Papi nu pumează. Actorul  îi privi pe ceilalţi dezarmat. Ana adormise deja în braţele lui şi el trecu de la nervi la o încântătoare stare de relaxare.

La patru ani jumate Ana văzu şi revăzu  o piesă din care învăţă toate rolurile. Le declama încontinuu, imitând toate vocile, cu nuanţe în glas şi mimică în gesturi. Spre sfârşitul stagiunii, decise că ea era Ifigenia, eroina, şi că nimeni nu mai trebuia să o cheme altfel. Îi corecta sever pe cei care o strigau pe numele de botez. Eu sunt Ifigenia, afirma ea cu emfază. Dacă o cineva râdea şi îi spunea Fifi, îl privea dispreţuitor.

Totuşi, după piesa aceea, Ana dispăru şi în locul ei apăru hotărât şi definitiv Ifigenia. Tuturor li se părea că numele i se potriveşte mult mai bine. Nimeni nu o mai numea altfel. Mateeştii se conformară amuzaţi pretenţiilor fetiţei. Nu te puteai împotrivi. Şi apoi de ce ? Era o dulceaţă de copil care recita ore întregi monologuri pe toate vocile, uimindu-i cu talentul ei de imitatoare.

- Pe mine mă chiamă Ifigenia. Fac vrăji şi îi pedepsesc pe cei răi. Dar pe tine cum te chiamă? Ce faci ? îl întrebă ea într-o zi pe un inspector de la pompieri sosit inopinat.

Omul râse amuzat şi îi răspunse în dodii.

- Pe mine mă chiamă tovarăşul Nelu Mărăcine şi fac inspecţii. Dau amenzi. Ştii ce sunt alea ? întrebă el frecând bacnote invizibile între degete.

Ana nu ştia ce însemnă inspector şi amenzi, dar  vocea, tonul şi mirosul costumului maroniu deschis, ca un caca,  nu îi plăcură. Se îndepărtă, se ascunse după o draperie de pluş şi îl urmări foarte încruntată pe Nelu Mărăcine. Casiera cu un ochi la spate auzise conversaţia şi sunase deja la birouri. În foaierul pustiu la acea oră, apăru o plasatoase grăbită să îl conducă pe inspector unde o dori să meargă. Înspectorul se îndreptă spre ea, dar după doi paşi se îndoi din mijloc icnind. O durere ascuţită îi perforă şalele. La al doilea pas scoase un strigăt şi întinse mâna căutând un sprijin. Era însă în mijlocul foaierului şi mâna tatona în gol. Plasatoare îi sări în ajutor, îl sprijini şi strigă după un scaun. Inspectorul transpira de durere. Casiera ieşi din caserie şi îi oferi scaunul ei. Omul ceru un taxi şi cu mari eforturi, ajutat, se târî până la trotuar. Ifigenia ieşi de după draperii şi împinse scaunul casierei la loc, în minuscula cuşcă.

- Mulţumesc draga mea, spuse Min’dora. Mulţumesc pentru tot şi pentru noi toţi. Eşti formidabilă !

- Îhâ.

- Nu ai vrut să îl ajuţi ? Puteai. Nu l-ar mai fi durut.

- Mirosea urât. Ce sunt alea amenzi ?

- Doamne Dumnezeule, Ifigenia, fetiţo. Care ţi-o fi soarta ? N-aş vrea să fiu vreodată în locul celui care te va supăra.

Min’Dora era credibilă deorece Ifigenia o lecuise de migrenă de faţă cu martori. Minodora suferea de migrene atroce. Când o apucau, un pumn de Algocalmine nu o puteau ajuta. Toda îi uşura durerea, dar nici Toda nu reuşea să i-o alunge de tot. Min’dora trebuia să zacă în întuneric, cu o compresă rece pe frunte, în linişte şi răcoare. După câteva ore, sau o noapte întreagă, sau uneori două zile,  ceva se limpezea în capul ei şi durerea dispărea.

În ziua aceea cu cerul jos şi greu, Chiose o trimise pe Toda la Municipal cu un pachet. Min’Dora îşi sprijinea ceafa de spătarul pluşat al canapelei albastre din foyer şi se tânguia încetişor. Luminiţa, plasatoarea,  îi schimba compresa înmuind-o într-un castronel cu apă şi bucâţele de ghiaţă.

Ifigenia se propti în dreptul Min’dorei.

- O doare tare de tot capul, îi spuse Luminiţa.

- Ştiu.

- Hai, pune degetele pe fruntea ei. Rău nu poate să îi facă. Maică-ta ştie să o ajute, da’ nu-i aci. Hai, încearcă ! Ce iese dintr-o doftoroaie, tot aia ştie să facă. Păi nu ?

Ifigenia schiţă o mutră dispreţuitoare. Boanţă sări pe canapea, în stânga Min’dorei. Privea atent chipul Ifigeniei. Coada îi era nemişcată, ochii gălbui larg deschişi. Fetiţa băga bărbia în piept şi bolborosi ceva răşchirând degetele de la mâna stângă. ,,Cu stânga, Ana, cu stânga că e dinspre partea inimii” o învăţase Toda să frece plecatele şi să alunge greaţa şi ameţeala. Plasatoarea bâigui mai târziu că Ifigenia recitase ceva dintr-o piesă de Şexpir.

- Şi Min’dora a adormit imediat. Chiar a sforăit un pic.

- Şi Ifigenia ?

- L-a lăsat pe Boanţă lângă doamna casieră şi a plecat.

- Cum a plecat ?

- Aşa cum se pleacă.  A luat-o spre sală şi a urcat scările. Pe urmă s-a dus la vale, a urcat pe scenă şi a dispărut după cortină. A întrebat-o Mareşalul ce facem cu Min’dora, că nu poate dormi în foaier, că vin spectatorii la matineul de la trei. Da Ifigenia a răspuns că Boanţă are grijă.

- Şi a avut ?

- Nu ştiu, că eu am plecat la treburi şi se topise şi ghiaţa. Dar Mareşalul a spus că Min’dora s-a trezit fără dureri şi a mângîiat motanul care s-a lăsat, nu a mai fugit.

Casiera cu un ochi la spate, scăpată de migrenă, i-a mulţumit Todei a doua zi.

- Fata ta te întrece. N-am mai trăit aşa ceva. Sunteţi amândouă dăruite de Dumnezeu. Să aveţi parte de noroc, dragelor.

Toda şi-a întrebat fata ce  a făcut.

- Nimic. Fluturii au ieşit din degete. I-am lăsat în capu’ lu’ Min’dora şi Boanţă i-a păzit şi pe urmă s-a întors la mine cu ei. Îi am aici. Simţi ?

Întâmplarea cu inspectorul trecu din cabină în cabină ca fulgerul. Seara, după ce o sărută şi ridică bariera de lemn a patului,  Toda îi spuse ficei sale:

- Să nu mai faci ce ai făcut azi. Nu e bine. Fereşte-te, eşti prea puternică. Răul se poate întoarce spre tine.

- Fluturii au ieşit singuri, mamă. Prin ochi. Am ţinut pumnii închişi, cum mi-ai spus.

- Doamne, Doamne Ifigenia ! Ai mare grijă. Nu te juca cu fluturii ăştia. Nu-i mai asmuţi pe şalele prăpădiţilor, fata mea.

Ifigenia se obişnuise să imite orice voce. Vorbea în dialoguri învăţate din piese. Răspundea întrebărilor cu replicile, dar mai ales cu vocile pe care le auzise pe scenă. Putea fi orice eroină, Chiriţa, Desdemona, toate cele trei surori Boga ale lui Lovinescu. Asemănarea era uluitoare. Era contele de Monte Cristo jucat de Atanasiu, era Athos după cum putea fi Monsieur Jourdain, cu graseiajul lui Mirodan. Când nu era toate aceste personaje, rămânea Ifigenia cea veselă sau gravă.

Ifigenia de patru ani jumate avea o preferinţă pentru Shakespeare, pentru Merlin şi zânele lacului, pentru menestreli şi filtre de amor. Când maică-sa spăla foaierul, Ifigenia, în pantalonaşi de trening roz-spălăcit şi târlici de balet,  avansa majestuos în urma mamei şi declama : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi !  Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !” Putea fi hilar, dar nu râdea nimeni. Pe fetele de la bilete le trecea fiorul. Credeau în puterea gâgâlicei de a pedepsi răii.

Prima care observă că iese fum de sub acoperişul  Mateeştilor fu doamna Sartys de visavi. Era ora cinci şi nu se vedea nici o mişcare. De obicei Lidia Mateescu ieşea cu tava de cafele în grădină şi familia se aduna în jurul măsuţei de piatră. Fumul era gros şi tot mai abundent. Madam Sartys se îngrijoră de-a binelea şi o trimise pe fata ei să vadă ce se petrece, în timp ce ea sună la uşa de la intrare. Uşa nu se deschise încă când o auzi pe Iulia care venea în fugă din fundul curţii urlând de spaimă  - Arde, Arde ! Chemaţi pompierii!

Strigătul pătrunse în dormitorul părinţilor cărora fumul le gâdila nările de câteva minute şi le alerta somnul. Lidia îl scoase pe Emil în curtea din faţă, Petru se repezi în camera bătrânelor, le zori spre ieşire,  desculţe, aiurite şi înspăimântate. Maşina pompierilor sosea zgomotoasă.  Smaranda reveni în fugă din vecini, îngrozită de zvonul incendiului. O trimiseră imediat la şcoală după fraţii ei mai mari. Pompierii întinseră furtunele prin curte spre dosul casei, dar bucătăria, construcţie adaugată ulterior, se transformase deja în scrum. Nu mai rămăseseră decât cioburi de ţigle afumate căzute peste bârnele de lemn ale tavanului care striviseră mobile şi pardoseală. Pompierii închiseră gazul de la un robinet central. Pericolul de explozie fu îndepărtat.

Când mărise casa, construind în spate, cu decenii înainte ca primăria să le ia mai tot terenul cu livadă şi curte de zarzavat,  Basil Mateescu, tatăl lui Păun şi al lui Ion, apelase la un arhitect care proiectase nu doar bucătăria, dar şi o cămară spaţioasă, cu rafturi pe trei pereţi şi  răcitor cu ghiaţă. Între casa zidită iniţial şi noua adăugire de după Primul Război, arhitectul desenase un oficiu spaţios, cu un perete de dulapuri pentru veselă şi lenjerie de casă, şi o a doua baie pe cealaltă latură, dublată de o spălătorie de rufe şi o debara pentru mături şi perii.  Încendiul nu ajunsese la ele, dar toate erau pline de fum şi murdare de funingine lipicioasă.

Din fericire, uşa dintre oficiu şi partea din faţă a casei fusese închisă. Ea se deschidea spre holul cel mare în care dădeau dormitoarele, biroul, salonul şi sufrageria, toate cu ferestrele spre faţadă sau pe laturi. Se murdărise parchetul în dreptul uşii,  pătrunse ceva fum prin camere, dar nu erau pagube mari. Îi aşteptau zile multe de curăţenie şi de zugrăveală. Trebuia refăcută bucătăria când se va putea, când vor fi bani.

Aleluia, şi-au zis Mateeştii, am scăpat cu viaţă, asta să fie paguba !  Dar cum de s-a întâmplat ?

De abia când s-a întors de la teatru, aproape de miezul nopţii,  Toda a aflat de incendiu. Pe masa din bucătărie o aştepta o tavă cu mâncare de la prânzul  Mateeştilor. Ifigenia o lăsase acolo ca în toate duminicile. Dar Ifigenia nu era nicăieri.

Încredibila veste a lovit ca trăsnetul. Nimeni nu putea crede că Ana-Ifigenia nu mai este. Toda nu mai putea vorbi de atâta plâns. Era răguşită. Mateeştii erau prăbuşiţi de durere. În fiecare duminică Ifigenia repeta aceeaşi frază : “Sărut-mâna pentru masă. Duc eu gunoiul, pe urmă mă duc la mama la teatru.” Ei nu ştiau că de câteva duminici Ifigenia nu se mai ducea la teatru. Toda o găsea dormind. A doua zi spunea că se jucase cu copiii de pe stradă, ceea ce şi făcea după  experimentele cu ceară. Nu ştiau că artificiile din Herăstrău, văzute pentru prima dată anul trecut în august, o fascinaseră. Vorbise cu încântare despre ele la teatru şi cineva  îi povestise despre focul Bengal, la care  fetiţa se gândise multe seri la rând. Era convinsă că poate reuşi să îl reproducă într-un capac de metal de la borcanul de miere. Pompierii le spuseseră că o bârnă se prăvălise peste ea din tavanul aprins şi că o omorâse pe loc, înainte să fi putut ajunge la uşă.

Cei din teatru au plâns mult şi au fost deprimaţi şi au băut de durere şi au plâns din nou, de câte ori cineva repeta replicile de pomină ale Ifigeniei. Toţi descopereau în ele un alt sens, mai profund, mai miezos.

Show must go on. Teatrul a avut grijă de Toda.  Teatrul şi-a suflecat mânecile. Trebuia salvată Toda. Povestea ei făcu înconjurul lumii lor restrânse şi a celorlalte teatre din Bucureşti. Ajunse repede la urechi de mai sus. Întâmplător urechi impresionabile. Toda primi o garsonieră la Lizeanu, într-un bloc care se construia din primăvară.  O mutară maşiniştii şi băieţii de la decoruri într-o zi de relache. Sindicatul o  trimise la o şcoală serală, să îşi termine măcar opt clase. Era încă aşa de tânără, nici douzeci şi cinci de ani. Un electrician o ajută la aritmetică, un actor tânăr la franceză. Se îndrăgosti un pic de amândoi, dar se  căsători cu electricianul. Termină clasa a opta şi făcu un schimb de locuinţă. Cu soţul ei, băiat cumsecade, se mută într-un apartament-chichineaţă din Floreasca. Două camere cu un balcon-minciună, doar parapet de fier forjat în dreptul unei uşi duble, ca de terasă.

Din când în când Toda pleca pe jos de la teatru şi trecea pe la vechea adresă. Sufletul Ifigniei era în vila Mateeştilor. Toda îl simţea în jurul casei, în grădina lor, peste tot.

Viaţa mergea înainte. Năzuinţele modeste ale Todei se impliniră. Ajunse plasatoare, purta taior bleumarin, întindea programul spectatorilor. Chiose o trimise la liceul fără frecvenţă. Cuminte şi silitoare, Toda îl termină cu bine, cu puţin timp înainte de pensia bătrânului. Noul director o urmări un timp cu inters şi într-o zi îi spuse :

- Teodora, cu câte cunoşti dumneata despre teatrul nostru şi despre oamenii lui, ai putea fi director.

Todora râse amuzată.

- Nu mi-ar trebuie aşa o bătaie de cap.

- Dar ai putea deveni secretara mea. M-ai ajuta foarte mult.

- Nu ştiu să bat la maşină.

- Totul se învaţă. Există o şcoală de secretare, vrei să mă interesez ?

Bătrânele prietene, cuscre şi soacre deopotrivă, se stinseseră. Băieţii cei mari erau la casele lor. Smaranda plecase la post, taman la Zlatna. Doar Emil, mezinul, student acum, mai locuia încă în vilă cu părinţii. Casa Mateeştilor fusese renovată şi madam Sartys îi povestise odată Todei că într-un final, reconstruiseră şi bucătăria. Nu adăugase, din delicateţe, că era şi mai mare şi mai frumoasă decât cea veche.

Pentru Mateeşti timpurile se schimbau în rău. Pe casa lor pusese ochii un ştab din cei noi, de la sectorul de Partid. O voia neapărat. Ştabul locuia mai spre periferie, pe o stradă cu nume de ţigări americane, unde trotuarele aveau gropi noroioase şi unde se mai arunca gunoiul în drum. Vila Mateeştilor era situată într-un vechi cartier central, cumsecade, acolo unde oameni gospodari plantaseră castani şi tei, duzi şi stejari. Era linişte, din curţi nu se auzeau nici tarafuri şi nici urlete de meciuri transmise din radiouri cu sonorul la maxim. Acolo locuiau domnii. Politrucul credea că având casa Mateeştilor descinşi din vechime, va deveni unul dintre ei. Vilă liniştită la doi paşi de cinema Aro ! Ce pleaşcă pentru unul promovat de jos, reprezentant tuciuriu al celor vorbiţi mereu de rău.  Unde mai găseşti aşa ceva ? “V-o cumpăr la orice preţ îmi cereţi. Ce să faceţi voi singuri în ea, spunea trepăduşul de la Sector vorbind cu Mateeştii la pertu, ca şi cum i-ar fi cunoscut de când lumea. Auzi dom’le, o aduc pe fii-ta la Bucureşti. Într-o secundă are negaţia ! Îi dau şi ei un apartament. Acum că băieţii sunt la casele lor, ce vă mai trebuie bătaie de cap, curte, cheltuieli, acoperiş de reparat ? Îhî ? Vă dau un patru camere doar pentru voi doi, unde vreţi în Bucureşti. Confort sporit, vedere, două băi, două lifturi. “

Mateieştii voiau să trăiască în casa lor, să o lase Smarandei, dar pe Smaranda cineva de la primărie o obligase să îşi facă  buletinul de Zlatna. Altcineva începuse să îi sâcâie pe ei la slujbe, să le caute nod în papură. Corespondenţa cu cei câţiva prieteni sau rude stabilite în străinătate, devenise dintr-o dată motiv de convocări la Securitate. Au rezistat, au sperat. Smaranda s-ar fi putut căsători cu un bucureştean, să revină acasă,  dar cum să îl întâlneşti la Zlatna ? Fata lor era profesoară de istorie acolo, în oraşul cel mai poluat din ţară. Trebuia să plece, era o chestiune de sănătate. Avuseseră deja o rudă omorâtă la Aiud în anii cinzeci. Se repeta povestea ?

Într-o seară îl găsiră pe Zoro, câinele lor negru şi duios, sufletul lui George, zâcând pe treptele de la intrare, cu spume albe în bot şi limba umflată. Era un Tera Nova inteligent şi blând, iubitor de copii. Au alergat la Ilioara. Un doctor veterinar, hârşit de viaţă, le spuse că animalul fusese otrăvit.  “Am mai văzut. Nu cu mâncare. Probabil injectat. Sau cu un spray. Se modernizează şi ei. Cineva vă doreşte răul. “

- Ajunge, pentru Dumnezeu, ajunge ! strigă George Mateescu taman în clipa în care Toda trecea prin dreptul casei lor. Emil, studentul, hohotea pe banca de lângă măsuţa de piatră. Lidia îi intinse un pahar înalt, plin cu apă rece, ca să se liniştească, dar Emil îl aşeză pe măsuţa şi o luă pe Iulia cea mică în braţe. ,,Zoro te iubea aşa de tare, spuse Emil şi izbucni din nou în plâns”.  Madam Sartys şi Iulia cea mare traversară strada în fugă. Toda pătrunse în curte. Tăceau toţi, amărâţi.

- L-am…l-am lăsat acolo pe Zoro spunea Lidia. Ce puteam face ? Nu au reuşit să îl scape.

Pe vis à vis trecu încet o maşină neagră. Încetini. De la volan, politrucul privea scena cu atenţie. Ridică din umeri, clătină din cap mimând deznădejdea proştilor şi acceleră cu bărbia ridicată, de abia desprinsă din straturile de guşi dizgraţioase.

Din spatele vilei Mateeştilor izbucni o flamă albă, ca o sperietură în vis. Nu o văzu nimeni. Doar Toda o simţi.  Un abur auriu îi învălui. Aerul era colorat, ca privit printr-un ciob galben, dar tristeţea îi împiedica să îl ia în seamă. Un miros uşor de fum se răspândi în jur. Toda îl recunoscu ca întotdeuna. Îşi amintea de vocea Ifigenie : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi !  Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !”

Cerul era senin, limpede, fără nori. Maşina neagră opri în faţa casei spoită cu var albăstrui, căzută într-o rână, înfundată în pământ ca un bordei. Politrucul, transpirat şi gâfâit se extrase cu greu şi intră aplecat din umeri pe uşa vopsită în indigo. Coborâ  două trepte, aruncă scurta de piele într-un fotoliu, se trânti  într-altul şi urlă spre bucătărie. Molfăind un cârnat uscat, nevasta îi aduse sticla de bere decapsulată şi lătăreaţă, greoaie, bufni în celălalt fotoliu, sugând din altă bere golită pe jumate.  Avea mâna unsuroasă, capotul plin de pete. Gâlgâi cu poftă şi râgâi. Voia noutăţi. Ei, ce reuşise ? Cum au reacţionat babalâcii ? Vor avea sau nu vila ?

- Pe cine ai mai bătut tu azi, băiatul lu’ tata ? îl întrebă grăsanul pe un copil de vreo doişpe ani, umflat şi viclean, care îi semăna în toate cele.

Venită de nicăieri, lumina clară şi galbenă intră prin perdelele rugoase din plastic dantelat. Politrucul, fiul care îi semăna atât de bine şi nevasta unsuroasă, infestaţi de rele şi de otrăvurile pizmelor, vorbeau cu deliciu despre vila care va fi a lor. Sugeau berea rece, râgâiau, hohoteau hidos amuzaţi de propriile parşivenii.

Deasupra străzii mizere albastrul era limpede, fără nici un nor de ploaie. În aerul nemişcat unduiau miesme grele.  Curtea strâmtă a politrucului, plină de gunoaie dospite, strâmba nasul şi scârbea privirea.

Din niciunde, fulgerul trăsni acoperişul şi bordeiul se aprinse ca un rug. Gudroanele de pe casă,   ţinute din loc în loc de cărămizi, se contorsionară, iar scândurile de sub ele şi bârnele de sub scânduri se aprinseră ca vreascurile şi se prăvăliră peste cei dinăuntru dintr-o dată, ca o lavă imensă, grea, de sub care nimeni nu scapă. Ca  şi cum cineva repeta o lecţie învăţată demult.

În curtea Mateeştilor începu să plouă din senin. Stropi calzi le scăldau feţele. Apa din  paharul plin  dispăruse, dată peste cap de un  însetat nevăzut. Un fum venit de nicăieri, amestecat cu o boare dulceagă, suavă, îi învălui. Toda îl recunoscu. Tuberoze. Privi paharul care fusese plin.

- Acum a plecat. A plecat de tot. S-a dus. V-a cerut iertare.

- Cine a plecat, Toda dragă ?  întrebă Lidia mirată.

- Ifigenia. Locuia în casa voastră. În bucătărie. Acum a plecat. Nu o să mai apară. Nu veţi mai fi chinuiţi de oameni răi. A avut ea grijă. Îi era tare greu pe suflet că a pierit în focul casei voastre, dintr-o prostie, şi v-a pricinuit durere şi îndoială. Acum puteţi să o iertaţi. Ifigenia e împăcată.

Doamna Sartis se închină.

-De unde ştii ? o întrebă Iulia cea mică.

- După semne. Erau clare.

- Ce semne ? intrebă Lidia infiorată.

Toda ridică din umăr.

- Semne clare. Le vezi dacă vrei, le simţi. Eu le văd de mică. Şi dacă aş încerca să nu le văd, nu aş putea. Aşa că mă duc şi eu. Nu mai are rost să mai revin. Ifigenia a plecat definitiv. Pe aici nu o voi mai afla. Nu rămăsese decât ca să vă ceară iertare. Acum casa e ferită de rele. Şi voi la fel. Smaranda o să se întoarcă în curând şi o să aducă alt câine. Unul foarte frumos şi bun. La fel ca Zoro. Râmâneţi cu bine.

.

Counter instalat la 15 iulie 2022


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (95)

November 10th, 2021

DEX online

CONTROVERSAT

Cuvânt-fetiş al tinerilor (?) noştri ziarişti şcoliţi cu Wikipedia şi Găina Vivipară. La ei, totul e „controversat” – şi atunci când vor să spună „discutabil”, ori „dubios”, ori „condamnabil”. Sau, pur şi simplu, „criminal” (vezi 10 august 2018).

*

PRECARIAT

Mă tot întrebam de vreo săptămână cine-o fi înţeleptul care a inventat minunea asta de cuvânt. Şi iată ce-am aflat:

<< Tradus din engleză - În sociologie și economie, precariatul este un neologism pentru o clasă socială formată din oameni care suferă de precaritate, ceea ce înseamnă existența fără previzibilitate sau securitate, care afectează bunăstarea materială sau psihologică. Termenul este un portmanteau care fuzionează precar cu proletariat. Wikipedia (Engleză) >>

Acum vreo câteva bune decenii, mă aflam, tânăr-savant-în-curs-de-calificare (respectiv, operator de recepţie TV-satelit), într-un institut de cercetări ştiinţifice. Cam toţi superiorii mei, care erau ba matematicieni, ba fizicieni, ba Dumnezeu mai ştie ce, circulaseră frecvent prin Apus, pe la tot soiul de congrese şi consfătuiri de specialitate – şi cam toţi vorbeau engleza, care pe atunci, era o limbă binişor necunoscută la noi. Aşa că-i tot auzeai emiţând diverse texte englezeşti. Printre care, foarte frecvent, “thank you very much”. Ceea ce, la un moment dat, l-a scos în aşa hal din sărite pe un coleg operator, că le-a trântit un “futu-vă maciu-n cur” de-a leşinat de râs tot institutul. Şi Maciu i-a rămas, de atunci, numele.

Mi-am adus aminte de chestia asta fiindcă grozav mă tentează să le urez ceva asemănător băieţilor aceştia precari.

*

Apoftegma şi apoflegma, revistă de cultură ieşeană

*

CUJETARE DE TELESPECTATOR

Prostia este o mare forţă a naturii, mai distructivă decât uraganele şi cutremurele.

https://www.brasov.net/video-predici-anti-vaccinare-si-pliante-cu-mesaje-halucinante-la-catedrala-din-fagaras-enoriasii-sunt-indemnati-sa-refuze-imunizarea-pentru-ca-sufletele-lor-sa-ajunga-in-rai/?fbclid=IwAR1o9rPPkMyugHRIX7plVLbxO4_kBz49yVVjKqgNzGoaVnfVO91KhTHEY-8

*

Cică prin anii 40 (sau 30? cine mai ştie), unul dintre idolii de la Hollywood – Cary Grant, Gary Cooper, sau mai ştiu eu cine – a apărut într-o scenă în care şi-a dezbrăcat cămaşa. Pe dedesubt n-avea nimic. În săptămânile următoare, vânzarea de maiouri bărbăteşti s-a prăbuşit catastrofal în Statele Unite. După câtva timp, în urma multelor şi diverselor demersuri ale industriei producătoare de maiouri, la Hollywood s-a făcut un film în care acelaşi C.G sau G.C. apărea dezbrăcându-se – dar, de data asta, purtând un maiou pe sub cămaşă. Iar industria de desuuri bărbăteşti şi-a recăpătat suflul.

Şi-am încălecat pe-o şa…

*

Ediţia de anul ăsta a fost Oscar-ul cel mai corect politic din istoria PCUS (Partidul Correct din United States). Ştiu de pe-acum ce urmează: toţi incorecţii getodacovasluieni vor sări de cur în sus şapte metri că ce-i ăla un prinţ al Danemarcei mai închis la culoare ca băştinoşii din Ferentari. De exemplu.

E bine de ştiut, însă, că noi am avut aici, la Bucureşti, un Richard nr. 3 în ţoale de samurai. Şi nu s-a mai supărat nimeni. Nici măcar bietul Shakespeare.

*

Până mai acum câţiva ani, ruşii erau cei care defilau cu “eroii” lor din Afganistan. Na, că acum defilează şi americanii! Ciudat simţ al umorului mai are şi Ăl De Sus.

*

Cea mai tâmpită şi periculoasă idee preconcepută fabricată în Europa ultimelor două secole şi jumătate este cea a egalităţii între toţi bipezii planetei. Transpusă, în domeniul marii politici, prin dogma egalităţii între popoare – care, nu-i aşa, au acelaşi drept de vot la ONU. Iar cea mai teribilă crimă împotriva umanităţii a constat şi încă mai constă în furnizarea de armament populaţiilor primitive, sau “doar” înapoiate.

*

Apropo de reglementările antiCovid

“Nicio lege nu se poate aplica fără conformare voluntară” afirmă o doamnă Nuţu pe Facebook - ca şi cum această conformare ar fi fost ceva des întâlnit pe meleagurile astea. Realitatea-i că ea, conformarea, dacă a existat vreodată aici, a fost ceva mai degrabă rar şi neobişnuit.

Valorile şi regulile vieţii comunitare sunt o chestie exotică, de import, în România. Şi, după ce că mentalul colectiv e aşa cum e, cum a fost el moştenit de la Evul Mediu, la infectarea lui lucrează cu spor şi propagandiştii plătiţi de ruşi, chinezi şi de Dumnezeu mai ştie cine.

Pe lângă aceştia, unii dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul sanitar actual sunt medicii antivaccinişti. Luările lor de poziţie în social media, obiecțiunile lor, au urmări de o gravitate nebănuită. Fiindcă nu se dezbat chestiuni de strictă specialitate într-un mediu profan şi în proporţie covârşitoare needucat, unde discuțiile duc la formarea imediată de convingeri absurde, apărate si propagate cu atât mai fanatic cu cât sunt mai greșite.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/staretul-unei-manastiri-din-neamt-le-a-spus-oamenilor-ca-daca-se-vaccineaza-le-vor-aparea-pe-corp-solzi-ca-la-peste-bor-reactioneaza-1555905

*

Aflat pentru câteva zile acasă la fie-mea, răsfoiesc cartea pe care o găsesc pe o măsuţă şi citesc, în treacăt, câteva pagini (ăsta e motivul pentru care nu i-am reţinut titlul). E vorba de memoriile unui ofiţer român din anii primului război mondial. Din care aflu că, chiar şi în situaţia disperată din 1917, trupele româneşti au fost vaccinate antitific şi antidifteric. Şi nimeni n-a avut ceva de obiectat! Pe vremea aceea nu existau antivaccinişti!

*

La RealitateaTV, acum vreo două săptămâni, un animal de la AUR: cică nici o ţară din Occident nu a legiferat obligativitatea vaccinării antiCovid.

Mă boule, îi răspund calm eu, mă porcule, nu a legiferat fiindcă n-a fost nevoie. Fiindcă cei mai mulţi dintre occidentali n-au avut nevoie de şuturi în creier ca să priceapă că pot muri din asta. Aşa că, acolo, proporţia de vaccinaţi e de 70, 80 sau 90%. Fiindcă ăia nu-s atât de tâmpiţi încât să ia o chestiune medicală drept una politică.

*

Acum vreo câteva săptămâni, ieşisem în faţa casei în aşteptarea unui taxi. Cu acea ocazie, am constatat că la poarta blocului nostru se lăfăia un căcăţel de căţel. Proaspăt.

Ieri, întorcându-mă din oraş, în timp ce-mi căutam cheile prin buzunare, mi-a căzut privirea în acelaşi loc. Căcăţelul era acolo, însă mult mai uscat. Zbârcit, ridat, îmbătrânit – însă intact.

Aşa că… ce să ne mai mirăm de piramidele faraonilor şi de Marele Zid Chinezesc!

*

RULETA CHINEZEASCĂ

E atunci când achiziţionezi o periuţă de dinţi sau un pacheţel de scobitori fabricate în  China. Hai, că periuţa o poţi băga în alcool sanitar înainte de prima utilizare. Dar cu scobitorile nu ţine. Ele au două capete ascuţite – ca semn că le poţi introduce în două cavităţi, deci sunt de două ori mai eficiente decât tradiţionalele noastre scobitori Vlad Ţepeş®.

Şi apoi, fiindcă ele au fost fabricate şi ambalate de nişte mânuţe dibace care nu dau doi bani pe superstiţiile occidentale despre microbi şi viruşi.

*

FACTURA LA GAZE

Probabil nu va fi de 1000 de euro, ci "doar" de 300-400. 
Asta, ca să ne simţim noi uşuraţi şi să fim fericiţi că n-a fost de o mie, aşa cum ne vom fi temut.

Asta e leit povestea cu soldatul Gigel, căruia i-a murit tatăl. Atunci când vestea ajunge la regiment, comandantul lui Gigel primeşte misiunea de a i-o comunica într-un mod cât mai puţin şocant. Aşadar, comandantul îl cheamă pe Gigel şi începe: Bă soldat, tu îţi iubeşti părinţii? Da, dom căpitan, zice ăsta. Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, pe măta sau pe tactu? Pe mama, dom căpitan. Ei atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit măta, a murit tactu!

Aşa cum o să ne bucurăm şi noi când vom vedea noile facturi.

*

E pe Internet o chestiuță intitulată Istoria Fără Perdea. Accesând-o avid, publicul neprevenit și ahtiat de cultură înaltă se așteaptă la dezveliri gen Performanțele Erotice ale Celebrului Abelard sau Excesele Sexuale ale Maicii Tereza. Și când colo… oha! sufletu’! aiurea-n tramvai! Mai bine i-ar fi zis Istoria Neștearsă la Cur, ar fi fost mai aproape de realitate.

Părerea mea, vorba unui celebru prim ministru.

*

Acum 30 de ani, când am publicat articolaşul ăsta în România literară, un oarecare Groza (regret că nu i-am pomenit şi prenumele, căci acum nu mi-l mai amintesc) tuna şi fulgera împotriva lui Andrei Şerban, pe motiv că faimoasa Trilogie antică a acestuia ar fi cuprins “scene de bordel”. Asta, apropo de momentul de nuditate din acel spectacol. Astăzi, văd că un domn Claudiu Groza de la Cluj este unul dintre cei trei selecţioneri ai spectacolelor din actualul Festival Naţional de Teatru – acest FNT deschizându-se cu “Inimă şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, spectacol nudist de-a binelea. Tare-aş vrea să ştiu dacă actualul domn Cl. Groza e cumva una şi aceeaşi persoană cu cel care-l bălăcărea pe Andrei Şerban. Aş fi de-a dreptul recunoscător persoanei care-mi va lămuri chestia asta. Aş trece-o în memoriile mele.

*

Patria noastră scumpă a fost dintotdeauna populată de două popoare, unul nedus la biserică și altul nedus la școală. Primul dintre acestea a acceptat cu entuziasm cele mai îndrăznețe fițe și apucături teatrale (asta, din snobism, desigur, dar nu trebuie să uităm că tocmai snobismul este forța care l-a făcut pe maimuțoi să coboare din copac și să se spele pe picioare).

În 1980, de exemplu, pe scena Teatrului Mic din București putea fi văzut un spectacol în care o frumoasă și foarte talentată actriță își arăta sânii oamenilor muncii din România ceaușistă – și asta, nu pentru o secundă, ci timp de o scenă întreagă. Și de teama gurii târgului, nici măcar Consiliul Culturii și Educației Socialiste n-a avut vreo obiecțiune cu privire la asta, spectacolul continuând să se joace ani buni fără amputări. Iar celălalt popor de care zic, nedus la școală, dar util sub aspect electoral, nici n-a auzit de șmecherii dintr-astea intelectual-artistice – sau, atunci când a auzit, precum în cazul Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, de mai an, a lătrat și a chelălăit.

*

CUM ARATĂ SUCCESUL ANONIM

Nu se poate spune că acest roman n-a făcut valuri. Reacţiile, la apariţia sa (în afară de complotul tăcerii, care a început imediat), au fost dure, atât la București, cât și în Franța, unde el a fost tradus în 2011. (Detalii, aici: http://leshumeursdeviolette.over-blog.com/article-a-votre-sante-poor-yorick-70621186.html).

Fiindcă veni vorba, anonima Violette, titulara acestui blog care funcționează și în prezent pe site-ul unui mare ziar din Franța (Courrier International, dacă mi-aduc bine aminte), este româncă și e angajată, chipurile, a ICR Paris. Dar acum aș vrea să vorbesc despre altceva: despre faptul că, din 2005 încoace, adică de la apariția cărții mele, momentul acesta, al efectuării unui ”sondaj” ginecologic, unui chiuretaj empiric, a mai apărut în vreo două romane, ale altora – ba chiar cu luxul de amănunte de la care eu am căutat să mă abțin. Realist, realist, dar însă totuși…

Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să revendic gloria de a fi inventat un nou motiv literar și să aștept liniștit apariția tezelor de licență și de doctorat cu titluri cam așa: ”Toposul chiuretajului clandestin în literatura română de la începutul sec. XXI”, sau ”Detalii anatomo-fiziologice în romanul românesc contemporan” ș.a.m.d.

Așa zisa Violette a primit un exemplar de semnal al cărții mele de la editura Baudelaire din Lyon, înainte de punerea tirajului pe piață. Iar editura a făcut asta fiindcă o știa româncă și a sperat, în fundul sufletului ei de editură franceză (apropo, patroana are nume arăbesc), a sperat, cum ziceam, că prin asta se va fi asigurat de o receptare cât de cât binevoitoare. În loc de asta, Violette a dus găleata la gunoi, scriind ”dragii mei cititori francezi, nu cumva să citiți chestia asta”.

În altă ordine de idei, e normal să ai epigoni dacă lumea a auzit de tine, modelul lor. Dar dacă de tine n-a auzit, dar a auzit de ei, care “preiau” de la tine – asta cum se cheamă? Eu îi zic ”omagiu pe șest”.

.

Counter instalat la 25 iulie 2022

.