Am fost recent prin mall-ul din Băneasa, ca să-i cumpăr fiului meu ceva de înțolit: blugi, un tricou sau niște bașcheți. Cadou.
Pe drum, și prin magazine, ne-am certat de cel puțin paișpe ori, de fiecare dată din alt motiv. În fine, chestie de chimie, diferențe educaționale, emoționale, și orgolii. Uneori, mă întreb dacă eu l-am născut. Jur!
Am făcut, doar în mall, 15.000 de pași căutând, calculând, probând (nu prea aveam bani, ca să știți!), comentând, vociferând, dând din mâini ca o babă în gumari, nemulțumită și cu chef de scandal.
Oameni buni! La magazinele de „ciumbote” – sport am rămas cu gura căscată. Nu de admirație, firește, ci pentru că n-am pomenit în viața mea asemenea porcării. Prețurile? Mvai de mineeee! Cu reducere, (blackfuckingfriday!) între 600 și 900 de lei.
Bănene, mă lași?! Niște alea, de ziceai că-s croșetate cu iglița de tanti Tia de la Zurbaua, plus tălpi de cauciuc tare ca cimentul de cavou ieftin. În picioare arată grotesc, parcă ești încălțat cu doi gogoșari din cârpă.
„Mamă, e firma! Firma costă! Sunt la modă, nu poți să înțelegi?! Toți bombardierii poartă… ”
Când aud de bombardieri, mi se urcă sângele-n cap. N-ar fi cerut, și el, niște bocanci din piele, blugi Levis, un tricou cu Metallica, Nirvana, Cannibal Corpse sau o cămașă în carouri, cum purta Bobby Briggs în Twin Peaks. Nu!
Mnealui vrea pantaloni Vagabond, cu turul ușor la vale, de zici că s-a căcat pe el, bașcheți tricotați și tricou Jordan. O cârpișoară acolo, made in China, dar care costă peste 100 de lei.
Intrăm în alt magazin de fițe și bășini în vene. Mtulaaai! O oroare de tricou din plastic (nici măcar un amestec de bumbac!) costă cât dau pe curent o lună!
Nu priceeeep! Unde a dispărut simțul estetic? Au revenit nihiliștii la putere?
Știu, o să ziceți că e prăpastia dintre generații. Că sunt 36 de ani între mine și el. Ok! Voi ziceți, voi auziți! Dar…
Bun! La 14 ani visam și eu blugi imperialiști și ghete adidas de la fabrica de „ciumbote” Pionierul, dar cine să-mi cumpere? Cum să nu simt dorința asta, de… a avea? Dar cum arătau ghetele albe-albe ca niște porumbei, de la Pionierul? Aud? Unde mai pui că erau și din piele ADEVĂRATĂ, nu mușamale chinezești, ca azi. Doamne, cum miroseau când erau noi!
Mergeam acum cu Andrei prin magazine și îmi aminteam, zâmbind trist, cum am plâns în 1986, toamna, pentru că ai mei nu voiau să-mi dea 368 de lei pentru un tricou de la Fondul Plastic. Pe vremea aia, cine avea țoale de la Fondul Plastic de pe Magheru (și orice obiect de acolo!) era privit cu admirație, respect și o sinceră invidie. „Dani, nu putem, nu ai cizme, vine iarna..” zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească!
Eu? Nimic! Ca neamțu cu tararaua! VREAU TRICOUL ĂLAAAAAA!
Până la urmă mi-au dat banii. Păi nu eram eu fetița lor? Eraaaam! Aveam 16 ani.
Mi l-am cumpărat. Era grosuț, cu puf pe interior, din bumbac, pe fond alb, UNICAT. Un artist plastic (am și AZI eticheta cu prețul!) și-a imprimat palmele pe fața tricoului. Îmi era larg, evident, dar făceam furori cu el. Îi simt și acum mirosul, a vopsea și a nou. Cât de fericită am fost!
Dar tricoul meu „cu labe”, cum îl numeam, avea suflet, era viu! Îl împrumutam tuturor prietenelor mele care voiau să epateze „masculii”, (în realitate niște flăcăi cărora abia le dăduseră tuleiele, anorexici și malahiști la greu).
Așa că, îl înțeleg perfect pe Andrei. Totuși, unele țoale din timpurile astea sunt urâte cu spume. Nu au personalitate. Sunt promovate în exces (ca și mâncarea!), iar masele înghit nemestecat reclama. Din păcate!
M-am uitat la „tendințele” din mall. Gizăs!
Gratis, dacă mi le-ar da cineva (țoale de zeci de mii de lei!) și nu m-aș îmbrăca cu ele! Rochii de mort, boccii, lălâi, dar „dă firmă”, sacouri șifoanate, poșete absurde, – zbiară în ațele lor imaginația îngustă a realizatorului- , culori de căcat, (maro cu verde și portocaliu?) modele schizofrenice, ca la pârnaia din anii 50, la șerpărie sau la balamuc, la Săpoca. Lupii, băăăă!
I-am cumpărat o pereche de blugi, de la Zara, (mama, să se vadă eticheta!) și un tricou de la Jordan. Alb.
S-au dus banii. Am fost fericită, pentru că l-am văzut mulțumit. Dar, în adâncurile mele, sunt atât de mâhnită. Nu știu, nu mă pricep cum să-l educ, cum să-i explic… Oricum, parcă aș vorbi cu scaunul din bucătărie. Nu înțelege. Nu vrea!
Asta e. Mâine e o altă zi, vorba superbei ăleia de și-a făcut o rochie dintr-o perdea verde.
Arşiţă, înghesuială, duhoare. Şi în tot iadul ăsta, un băiat de vreo 23-24 de ani, nici înalt nici scund, nici mai înţolit nici mai dezbrăcat, nici mai prezentabil nici mai urât decât alţii de vârsta lui, se trezeşte că tipa de alături, o blondă slăbuţă, minionă, cu cel puţin cinci ani mai mare ca el, se dă pe lângă el, se lipeşte de şoldul lui, alunecă uşurel – chipurile, dusă de val, de aglomeraţie – până ajunge faţă-n faţă şi sfârşeşte prin a se înfige, pur şi simplu, în el, în modul cel mai neechivoc şi agresiv cu putinţă. Băiatului nu-i vine să creadă ce i se-ntâmplă.
Au coborât în centru, iar el i-a pupat mâna și i-a zis că-l cheamă Edy. Ligia, s-a recomandat ea. Apoi au intrat în barul din pasajul subteran de la teatru, lângă veceul public și au comandat două coctailuri Pipiroz.
- Lasă, zice ea la urmă, fac eu cinste. Hai să mergem, bem o cafea. Dar nu aici, ăștia fac o mizerie, o pișoarcă.
…După ce, la foarte puţin timp după aceea, a făcut amor cu ea, în garsoniera ei minusculă din apropiere, o întreabă, încă nedezmeticit:
- Totuşi, cum dracu’ ţi-a venit aşa, hodoronc-tronc, să te dai la mine? Adică, mă rog, cum să spun, de ce tocmai la mine?
- Erai singurul de acolo care nu miroseai a transpiraţie, zice ea, roşind. Uite, mai miroşi şi acum a deodorant, şi îl sărută încă o dată.
Apoi ea vine cu ibricul din bucătăria ei minusculă, în care nu încape decât o persoană. Și în timp ce-şi beau amândoi cafeaua – naturală! – îi povesteşte că a primit un sfert de kil, boabe, de la un fost client al ei. Fost, pentru că ea nu mai profesează.
- Ce anume? întreabă el.
- Am fost cosmeticiană, zice ea. Adică manichiuristă, la Igiena. Dar m-am lăsat, că prea era bătaie de joc leafa aia, dacă n-ar fi fost bacşişurile, muream de foame. Ştii ceva, du-te repede şi te spală pe mâini cu apă fierbinte …stai să-ţi încălzesc într-o cratiţă, că aia de la robinet e cam rece. Hai să-ţi aranjez unghiile, uite în ce hal sunt, le rozi?
- Bacşişurile erau mai mult de la clienţi, continuă ea mânuind o forfecuţă subţire, alea de la cliente erau mult mai mici. Bine, nu dădeau ei bacşiş numai pentru manichiură, ‘ţi-nchipui. Pe care-l vedeam mai băiat de viaţă făceam eu cum făceam şi-l aduceam acasă, râde ea, pentru partea a doua. Asta, sigur, numai dacă-mi cerea el numărul de telefon. N-au fost mulţi, zece, poate douăzeci, dar toţi, băieţi salon, directori, ingineri şefi, procurori, fotbalişti. Băieţi cu bani. Şi bine crescuţi. Iar ăştia m-au mai recomandat şi ei pe la prieteni… aşa că l-am lăsat dracului de serviciu… şi-am pornit-o pe cont propriu. Liber profesionistă, râde ea. N-am mulţi prieteni, eu aşa le zic, prietenii mei, poate doi sau trei pe zi, sunt şi zile cu un singur musafir, dar nici nu-mi trebuie mai mulţi, armăsari sau tovarăşi serioşi, impotenţi, mie mi-e totuna… Nu mă omor să fac zece mii de lei pe lună, cinci sau şase mi-ajung, ba mai trimit şi maică-mi, la ţară. În judeţu’ Suceava, că eu de-acolo sunt.
*Prin anii 90
La câţiva ani după aceea, şi după ce a uitat de acest amor de o oră şi jumătate din deceniul precedent, Edy, care este acum funcționar la A.N.R.P., dă de Ligia în Palatul Parlamentului. Şi află, stupefiat, că ea (care arată mult mai bine ca în urmă cu cinci ani, când au petrecut împreună, în minuscula ei garsonieră, aproape două ore) este acum secretara unui senator teribil de important, şeful unei comisii a Camerei Deputaţilor.
- Sunt în anul patru la Drept. La Ecologică, îi şopteşte ea.
De unde mama dracului anul patru? se miră el în sinea-i, că de la Revoluţie n-au trecut decât trei? Dar ţine cugetarea asta pentru sine.
*Întâmplări cu Moș Crăciun
Domnu Stan a ieşit ieri la pensie. Asta nu e o bucurie nici dacă ai o pensie de ştab, una babană, nici una ca a lui, de doi lei şi-un fâs.
A dat de băut băieţilor din birou, puştilor pe care el îi crescuse, îi introdusese, respectiv îi băgase cu nasul în spaimele şi mizeria legislaţiei, îndrumându-i prin jungla amazoniană a Codului Fiscal şi prin hăţişurile cu colţi şi gheare avocăţeşti ale contestaţiilor în anulare. A fost o băută scurtă, spre deosebire de cele din fiecare sâmbătă după amiază, care se prelungeau, uneori, până duminică dimineaţa.
Cei trei tineri absolvenţi de Drept şi de A.S.E. erau trişti. Chiar ţineau la domnu Stan, moşu’ (Moş Crăciun, aşa îi ziceau, nu pentru că le-ar fi adus vreun dar, ci pentru că, la una din beţiile lor de pomină în care nu se lăsau până nu-l băgau şi pe el, bătrânul s-a apucat să le explice de ce un domn serios, de o anumită vârstă, e bine să aibă o iubiţică, o studenţică, o păpuşică pe care să o răsfeţe cu generozitate, şi anume fiindcă, la vârsta aia, dacă nu eşti Moş Crăciun, te ştie lumea de Moş Tăgârţă. Aşa că Moş Crăciun i-a rămas numele).
Dar din ce naiba o fi întreţinut Moş Crăciun o iubiţică de douăj’ de ani, asta ar putea fi o întrebare. Căci salariul lui de referent-unu n-ar fi dat de bănuit nici unui cadrist ori miliţian vijilent, pe vremea ailantă, înainte de opzeşnouă, iar cine ştie ce amănunte picante despre viaţa lui de după orele de program nu se cunoscuseră vreodată.
Căci domnul Stan nu avea studii. Adică avea, dar numai pe jumătate, sau pe treisferturi, sau cum vrei să le spui, având în vedere că nu le terminase. Nu avea examenul de Stat, adică diploma de licenţă, cum i se zicea pe timpuri. În realitate, însă, din firava lui leafă și apoi, din pensia și mai debilă, abia de-și putea permite, o dată pe lună, o vizită la Ligia, vecina lui de la mansardă. ”Moșu’ e ca ciclul, la dată fixă, o dată pe lună” râdea aceasta.
*Ședințe
Ședință a asociației de locatari, cu obișnuitele vociferări și câteodată, păruieli. Unul la vreo treizeci de ani se ia în gură cu domnul Stan, pe chestia, inevitabil, a costului întreținerii și-i spune “ce nu-ți convine, tataie, că poate nici n-apuci s-o plătești pe următoarea?”
“Da’ dacă n-apuci tu?” ripostează bătrânul.
Întâmplarea face ca a doua zi de dimineață, tânărul impertinent să fie făcut zob de o basculantă cu moloz, de la demolări, pe o trecere de pietoni din Piața Unirii.
Cei o sută și ceva de locuitori ai blocului, în mare parte milițieni și membri de partid fără absențe la orele de Socialism și de Ateism Științific, rămân trăzniți, drept care, la următoarea adunare generală, domnul Stan este ales în unanimitate președinte al asociației, funcție în care rămâne, netulburat de cineva, timp de șase ani după aceea. Adică, până la moartea lui, mincinos profețită de tânărul scandalagiu de care vorbirăm. Iar cu această ocazie, se constată că el golise conturile asociației și că nimeni nu putea să recupereze ceva, de pe urma lui nerămânând decât mobila sărăcăcioasă din garsoniera cu chirie la stat în care locuise o viață întreagă.
Putin și Xi se pupă-n bot, NATO se codește să dea arme Ukrainei, francezii dau foc Franței (’raț’ai dracu’ dă revol’ționari, am scos noi vreo vorbă când ne-au lungit ăștia pedeapsa până la 65 de ani?), evreii – Israelului, băncile crapă ca în 2008 (sau poate, 1929), Iranul se pupă și el în bot cu Arabia Saudită, lumea civilizată se rățoiește la italieni că de ce nu pescuiesc din mare mai mulți imigranți clandestini, armata SUA mai neputincioasă ca în 1941 operează, deasupra Mării Negre, drone de observație aeriană neprevăzute cu sistem de autodistrugere, iar prefectul de Kiatra Neamț îl destituie pe președintele de Consiliu Județean Arsene la o săptămână după condamnarea la închisoare și fuga aceluia din țară.
Cât despre falimentul declarat acum al societății de asigurări despre care o țară întreagă știa de mult că e o pungășie…
ASTA-I SITUAȚIA
*
Arde Parisul? l-a întrebat Hitler pe generalul Von Choltitz în august 1944.
Da, i-au răspuns parizienii în martie 2023.
*
Cutremure în Turcia, Ecuador, Noua Zeelandă, Oltenia… pământul se crapă și în Turcia și în Africa… e clar, nu ne mai rabdă pământul!
*
Păzea! hotelul Intercontinental București o ia la vale!
Păi, mă băeț, dacă tot vă calcă pe coadă austriecii și olandezii, de ce mai cotizați la prăvăliile lor? Uite, să luăm Netflix-ul, cea mai tare Ro-mânărie de pe meleagurile strămoșești. Tot contribuabilul autohton, de orice culoare ar fi – PSD, PNL, AUR… PLM! – bagă, lună de lună, câte zece euro în buzunarul Olandezului Zburător. Asta, deși, poate, se uită o dată pe trimestru la câte-un film de pe Netflix. Plus că vreo 90%-95% dintre ele sunt vechi de câteva decenii și după cum se prezintă, nici când erau nou-nouțe n-or fi avut mai mult de o sută sau o mie de spectatori. Iar dintre cele din fraza precedentă, un foarte mare număr sunt mai vechi de 50 și chiar de 70 de ani – adică sunt absolut gratuite din pdv legal. Cât despre faptul că au subtitrare într-o limbă oarecum română… mare brânză! la fel le poți găsi și pe site-urile de filme piratate. Adică pe gratis. Și în plus, dat fiind că cei zece euroi îi plătiți de pe card, iar cardul acela e în majoritatea cazurilor Raiffeisen sau BCR… nu se supără nici domnul Nehammer…
*
”În lumina evenimentelor pe care le trăim…” scrie unul pe Facebook. Îmi vine să-i răspund: moșule, aia nu-i lumină. E întuneric.
*
Are Arghezi - nu mai știu unde - niște considerații de care tot mai des mi-aduc aminte. Zicea că el se consideră un purice: iute, neastâmpărat, pișcă și sare, fuge. Spre deosebire de păduche, care e sedentar. Unde se așează, acolo face cuib și plodește sumedenie de urmași. Păduchele e, mai presus de orice, așezat, gospodar. Familist. Bine, măcar, că nu nășește, nu-și face și fini – zic eu. Pe care să și-i angajeze subalterni. La Minister, la Primărie…
*
Cândva, prin anii ’70, am citit cărticica unui Leonid Lihodeev (singura lui creație tradusă în românește, mi se pare), unde un personaj vorbea despre ultimele zile ale celui de al doilea război mondial, pe care el le-a apucat în Germania. Povestitorul, soldatul de atunci, fiind șofer pe un jeep Willys, din cele primite de la americani în cadrul acordului de ajutor-închiriere (Lend-Lease Act). Fiind vorba de un împrumut, la sfârșitul războiului, conducătorii URSS au ordonat întocmirea de situații exacte privind numărul și starea echipamentelor în cauză – iar cele încă existente să fie, pe cât posibil, reparate și predate americanilor. Așa încât rușii s-au pus pe treabă și într-o săptămână-două, au făcut jeep-urile și camioanele Studebaker (ulterior, botezate Molotov) să arate ca noi. Apoi, s-au dus cu ele în port la Hamburg, sau unde-o mai fi fost un port nemțesc nedemolat, ca să le îmbarce pe vaporul american ce-i aștepta. Iar acolo, o macara lua mașinile de pe cheu și le lăsa pe punte. Unde un soldat negru (!) le lua cu altă macara și le băga în gura unei mari prese hidraulice, care… buf, buf! din două bubuieli transforma mândrețea de mașină reparată cu trudă de Omul Sovietic într-un balot de tablă aruncat în cadă.
Povestitorul zicea, sau cel puțin lăsa să se înțeleagă, că mai mare umilință n-a suferit în viața lui.
Cam ăsta-i sentimentul cu care s-au azvârlit dintotdeauna rușii asupra lumii civilizate.
*
Acum vreo 50 de ani a apărut la noi traducerea unui roman englezesc de aventuri. Din al 2-lea război mondial, evident. Era vorba despre un agent englez parașutat în Grecia, la partizanii care luptau cu ocupanții hitleriști. Și se spunea acolo că personajul a fost nevoit să mănânce la un moment dat, în lipsă de altceva, o tocătură de carne cu orez, înfășurată în foi de varză, chestie pe care, ”în alte împrejurări, ar fi considerat-o necomestibilă”. Ceea ce m-a înfuriat la culme și am zis în sinea mea că noi porridge, adică terci, nu dăm la oameni.
*
Sunt profund recunoscător celui care a pus pe Internet pagina asta de ziar vechi. Care mă face să-mi aduc aminte de primele filme pe care le-am văzut – nu în 1971, ci cu vreo 15 ani mai înainte, că așa sunt eu, mai Dinaintea Erei Noastre:
- Șapte mirese pentru șapte frați, un musical hollywoodian nemaipomenit, despre care mult mai târziu am învățat la școală că era făcut de celebrul Stanley Donen.
- Bandiții din Spessart, o comedioară muzicală est-germană despre care aș spune acum că era ușurică – dar cert este că o melodie de pe coloana ei sonoră mi-o amintesc și acum.
- Thérèse Raquin, din care mi-o aduc aminte doar pe inubliabila Simone Signoret (gestul acela al femeii aflate într-o adevărată moarte sufletească, de a scutura scrumul unei țigări inexistente…)
- și desigur, filmul rusesc Escadrila Normandie-Niemen, despre o unitate de aviație sovietică încadrată cu piloți francezi, în al 2-lea război mondial, precum și alte 1000 de filmulețe cu saviețki gheroi. Printre care, și Zboară cocorii.
- și, la vreo zece ani după aceea, Hatari, Cabotinul, Drumul spre înalta societate, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Colina…
Am plecat militar la scurt timp după ce văzusem Colina, un film despre un batalion disciplinar englezesc din nordul Africii, din timpul WWII. Și toți camarazii mei, precum și zbirii de ofițeri și sergenți instructori, îl văzuseră. Iar aceștia, ca să ne amenințe când nu le plăcea mutra noastră, doar atâta ne spuneau: ”aveți grijă, că uite-acu’ facem Colina”. Cinefili eram cu toții pe vremea aia, ce mai încoace și-ncolo!
*
Facultatea noastră era după colț, așa că ni se întâmpla deseori să greșim drumul și să intrăm la Cireșica. La urma urmei, și poarta Institutului nostru tot la parter era. La un moment dat, am intrat în Cireșica toți șapte. Șapte eram în grupă în anul acela, adică eu și șase fete. (Eu le invitasem.) Și am comandat o bere. Una singură, că n-aveam bani de două. Chelnerul s-a uitat lung la noi, dar n-a zis nimic și ne-a adus sticla.
Dar când fetele i-au cerut și pahare…
*
Tot atunci, pe la începutul anilor ‘70, am fost prima persoană din București care a purtat pantofi de atletism (numiți mai târziu adidași) în afara unui stadion. Adică, la Podgoria, lăcașul de înaltă spir(i)tualitate de pe bd. Magheru care găzduia zilnic cam 20-30% dintre membrii Uniunii Scriitorilor și cam tot atâția ginitori. Unii dintre ei zicându-mi ce mai faci, bă, Ilie Floroiu, dacă nu știți de cine era vorba, treaba dv. Iar adidașii mei avant la lettre erau din piele albă, marca Pionierul București, cu două dungi roșii, spre a nu se confunda cu cei originali, cu trei. Și m-au ținut niște ani buni, spre deosebire de turcismele cumpărate ulterior, când tot popeurul purta adidași.
Poporul Facebook se pamează (= cacă pe dânsul) că de ce dă Iohannis ”bănuții noștri” pe Boeing-uri închiriate. În chestia asta, am și eu niște păreri. În 1969, lucram pe aeroportul Băneasa, unde, cel de la Otopeni încă neexistând, aterizau și avioane mari. Printre care, și cele două Boeing-uri 707 ale lui Ceaușescu. Că două avea – iar noi, ăștia de la sol, ne miram cum naiba se descurcă piloții lor pe pista de 1200 de metri de la Băneasa. Ce-i drept, am văzut 707le lui Ceașcă și încărcate cu fructe și legume proaspete, trimise în RFG.
Cu unul dintre ele am făcut și eu o deplasare până la São Paulo, Brazilia, în 1991 – și tot ce pot spune e că n-avea cine știe ce dotări de lux. Sau mai degrabă, nu le mai avea.
*
”Majoritatea românilor consideră că majoritatea românilor sunt idioți” zice, pe Facebook, unul care semnează, cică, Aristofocle.
”Majoritatea românilor nu se înșală” îi răspunde altul, Strofokle.
Ica n-a avut parte de căldură gratis la Cazanul Roșu, fiindcă n-a profitat de noua ei locuință decât trei săptămâni. Asta, din cauză că binefăcătorul ei și-a revenit curând din amețeala romantică (de fapt, nu se culcase cu ea decât de patru ori) și a căzut pe gânduri.
Mă, ce dracu’ fac eu aici? trebuie că și-a spus el. La noua ei locuință nu putea s-o caute, că a doua zi ar fi sărit în aer tot Cazanul Cu Căcat, cum îi zicea adesea în sinea lui, acasă n-o mai putea primi, fiindcă între timp se întorsese nevastă-sa de la Medgidia… și de altfel, mare lucru dacă nu i-or fi spus despre Ica hoaștele din bloc… Trebuia să fie atent la toate astea, nu-i ajungea câte avea pe cap la uzină… până acum avea, săptămânal, ocazia să-și dea foc la valiză, la birou, dar de acum încolo ar putea să i se-ntâmple de trei ori pe zi… acasă…
Riscant… scumpă distracție… facerea de bine… s-a trezit vorbind singur. Trebuie s-o aranjez altfel…
De aranjat a aranjat-o, foarte curând, întâmplarea. Sau nu ea? Coincidența, citise chestia asta undeva, este felul în care Dumnezeu se amestecă discret în afacerile oamenilor. Să-și fi băgat El nasul în treburile lui Guriță? care era ateu convins? Greu de crezut, și-a zis Guriță, dar poate că nu chiar imposibil. În fond, făcuse și el o faptă bună scoțând-o pe Ica din condiția ei de servitoare a unei muncitoare necalificate lipsite de inimă, cine știe, poate că Domnul s-o fi gândit la asta.
Coincidența a făcut ca, la câteva zile după instalarea Icăi în căminul de nefamiliști de la Cazanul Roșu, Guriță să primească un telefon de la un șef al altei mari întreprinderi. Mare, de fapt singura producătoare de anvelope de automobil din țară. Omul avea o nepoată din provincie care trebuia angajată. Fată sărmană, fără noroc, dăduse admiterea la Institutul de Educație Fizică și Sport și ratase într-un mod mizerabil, prima după linie, cu nota patru-nouășcinci… nu dăduse șpagă și nu se culcase cu porcii ăia… Îi trebuia neapărat o slujbă. Și locuință, a mai zis el. Și fii sigur că n-am să te uit!
În clipa aceea, Guriță a scăpat telefonul din mână. Și i-a venit să chiuie. Și-a tras numai o palmă peste frunte și i-a spus, cu glas sugrumat, celuilalt:
- Bine, cred că pot aranja într-o săptămână. Da, inclusiv cu locuința. O să avem liber ceva la căminul nostru.
Iar apoi, fără ezitare, i-a spus interlocutorului că întâmplarea face ca și el, adică o fată, o rudă de-a lui, să se afle în aceeași situație. Nu cumva are fabrica de cauciucuri un post vacant? unul corespunzător, desigur, fiind vorba de o tânără care a dat admiterea la Medicină. Și un loc – corespunzător – în căminul de nefamiliști. Dat fiind că și fabrica de cauciucuri poseda așa ceva.
Celălalt a tăcut câteva clipe, apoi a oftat: se face, se rezolvă. Trimite-o luni la mine.
*
Totul era pe gratis, totul era pe șmechereală. Totul era, până la urmă, de furat. Nimic ”cu acte”. Și toți știau. Și toți ”închideau ochii”. Și nimeni nu zicea nimic.
Asta, desigur, până la un moment dat. Până când te punea dracu’ să scoți vreo vorbă. Să zici ceva. Să ”calci pe bec”.
Adică de ce să vorbești, măi Vasile Căcat? De ce să nu-ți ții gura? Și boul are limbă lungă, da’ tot nu-i ajută la nimic. Iar păduchele, când se satură de bine, iese-n frunte. Stai, dracului, în banca ta, fură și lasă și pe altul să fure, că toți furăm de la Stat, că de-aia e Statul Oamenilor Muncii.
Aici, Înțelepciunea Poporului, Scoarța Corticală Colectivă a celor care nu posedă una personală, greșea. Fiindcă nu știa, sau nu voia să știe că impresionanta, categorica, desăvârșita bulibășeală din Statul Oamenilor Muncii avea mai ales rolul de a nu-l lăsa pe Vasile C. să observe că zisul Stat i-a luat totul. Și că, vezi Doamne, îl lasă să ciugulească firimiturile de pe jos fiind el mărinimos. Și nu ca să-l aibă la îndemână atunci când se va hotărî să-i ia și gâtul. Asta, numai la nevoie, desigur.
*
Ica nu s-a mirat prea tare când s-a trezit cu hârtiile de transfer în mână. Învățase că ceea ce făcea Guriță era cel mai bun lucru ce putea fi făcut, că nimeni n-ar fi putut face ceva mai bun într-o situație dată. Camera ce i s-a repartizat la noul ei loc de muncă era chiar mai mare decât cea de la căminul Cazanului, mâncarea de la cantină, aproape acceptabilă și deloc scumpă, iar slujba era la fel ca și precedenta, practic inexistentă, într-un birou cu încă o ”pilă”, o fată un pic mai mare ca ea. Venea la șapte dimineața și pleca pe la zece, spunându-i șefului, un individ între două vârste care toată ziua citea Sportul Popular, că are oră la dentist, sau că se duce la facultate să-și retragă dosarul, sau, de la un timp, nemaispunându-i nimic.
În următoarele câteva luni, până la Anul Nou, Guriță a mai vizitat-o de trei ori. A făcut dragoste cu el într-un mod mai degrabă apatic, dându-i tot mai clar de înțeles că n-o entuziasmează câtuși de puțin, iar după aceea spunându-i în față să n-o mai sune.
Pe la începutul lunii decembrie, s-a trezit cu un vizitator. Era tipul de la UTC.
- Domnișoară, i-a zis acela, privindu-i cu încăpățânare doar mâinile (nici vorbă de ”tovarășă”, asta poate datorită unghiilor ei date cu ojă). Domnișoară, trebuie să ne ajutați. Scrieți frumos?
- Da, a zis ea, în liceu am fost la cercul de literatură poetică.
- A, nu, nu de asta-i vorba. Trebuie să scrieți citeț. Și repede.
Astfel, Ica a ajuns un fel de stenografă a comitetului UTC. Mai târziu, a învățat și dactilografia, pe o mașină de scris LC Smith & Corona, veche de vreo șaptezeci de ani și grea de zece kilograme.
Acum, că avea unde sta, avea și adresă. Așa că le-a scris alor ei să-i caute prin sertare carnetul de UTC și să i-l trimită. O întrebase Nicu Năstase, tipul de la UTC, de el.
*
La câteva luni după aceea, într-o după amiază, pe trotuarul din fața hotelului Intercontinental, adică de fapt, pe treptele de ciment care coboară de la intrarea acestuia până în stradă, ședea, lingând o înghețată cu vanilie și fructe de pădure, Africa. Prin fața ei, pe trotuar, treceau, stricându-se de râs, trei tineri, trei băieți grozav de gălăgioși, probabil băuți. Cam de aceeași statură și purtând toți aceeași marcă de blugi de cârpă, numai că unul avea și geacă, iar altul, mustață. Și teniși.
”Ăștia trebuie să fie de la Cazan, din căminul de nefamiliști” i-a trecut prin minte Icăi. În clipa aceea, pe lângă cei trei a trecut un tip bine, care precis că se ducea la o tipă, judecând după buchetul de trandafiri mari, roșii, în țiplă, din mâna lui. L-a măsurat într-o clipă: cămașa Lee cambrată și pantofii italienești din piele fină i-au luat ochii, ”ăsta nu-i de-al nostru, la cine s-o fi ducând?”
Poate că aceeași întrebare și-or fi pus-o și cei trei nefamiliști de la țară, care și-au exprimat sentimentele amestecate – admirație, invidie, ură – printr-un râgâit colectiv, în momentul când străinul plin de parale se afla cu un pas înaintea lor. Iar acesta, întorcându-se pe jumătate spre ei, le-a zâmbit, a ridicat un picior și a tras un pârț la fel de sonor, în semn de salut.
Cei trei s-au oprit locului. Părea că se sfătuiesc cum să riposteze, ce să facă, ce să zică, dar până s-au lămurit, n-a mai fost cazul, străinul dispăruse. Poate luase vreun taxi. Iar presupușii cazangii au tăcut și s-au grăbit să dispară după colț, pe strada Batiștei.
- Sărumâna, a auzit Ica de undeva de lângă umărul ei. A întors capul, tresărind. Era Năstase, de la uzină.
- Nu-ți vine să crezi ce-am văzut, i-a spus ea, încă râzând.
- Știu, am văzut și eu, a zâmbit el. Ce faci pe aici, ai ieșit la aer?
- Sunt în excursie în Capitală. N-am mai fost din clasa a zecea.
I-a povestit cum i-au dus la EREN, Expoziția Realizărilor Economiei Naționale, unde s-au ales toți cu teancuri întregi de pliante, prospecte și broșuri lucioase și colorate, multe dintre ele tipărite pe englezește și nemțește, de-i făceau pe profesorii lor să dea din umeri.
- Și după aia, ne-au dus să vizităm Cimitirul Bellu, la mormintele scriitorilor. Da’ tot a fost bine, că am fost și la Gospodina, pe Magheru, am mâncat acolo niște chifteluțe extraordinare! n-am plecat nemâncați de la București!
- Te fac un film? a întrerupt-o el, brusc, uitându-se la ceas. Hai, că mai e juma de oră. E la Scala, aici, la doi pași.
Acela era un western cu Bronson și Lee Marvin, iar ea a simțit că o ia cu frig când l-a văzut pe însoțitorul ei că dă treizeci de lei pe două bilete, la suprapreț. ”Nu trebuia”, a șoptit ea, strângându-l de braț. Năstase a zâmbit, ”cultura costă! are preț, ce pisici!”
Și în sală era frig, i s-a părut Icăi. ”Ție nu ți-e frig?” i-a șoptit ea la ureche, așa că el i-a pus pe umeri geaca lui. Și s-au trezit sărutându-se.
Năstase locuia undeva pe lângă strada Matei Voievod. După film, fără să se fi vorbit înainte, au pornit repejor spre Universitate și tot așa, fără o vorbă, au luat troleibuzul 90.
Au tăcut tot drumul, de altfel, nici n-a fost prea lung, iar el, ca dus pe gânduri, a tresărit la un moment dat: ”coborâm”. Ica a privit fără să vrea tăblița cu numele stației, Mecet. Habar n-avea pe unde vine strada asta.
Locuința lui i s-a părut incredibil de mare. Numai două camere, dând dintr-una în cealaltă și apoi, printr-un culoar, în baie și bucătărie, care, însă, erau foarte mici. Dar cele două camere erau mari. Toate astea, la parter, în casa cu un etaj, care, văzută din stradă, părea o dărăpănătură, o ruină. Interiorul, însă, micul apartament al lui Nicușor Năstase nu era rău, era chiar drăguț, a apreciat ea, zăbovind cu privirea pe un afiș mare al Rolling Stones-ilor și pe pagina dublă din revista Playboy cu poza unei cântărețe din Italia, goală.
- Nu-i rău la tine, a zâmbit ea. Mai ai și alte poze de uteciste din astea, americane? Apoi, după o clipă de tăcere, i-a mângâiat ușor dosul palmei: totuși… se simte lipsa unei mâini de femeie.
- Femei au mai trecut pe-aici, a râs el, dar mâini, nu prea.
Mai mare cu șase ani ca ea, Nicolae Năstase era convins că are o îndelungată experiență de viață. În orașul lor, un târgușor neînsemnat de pe traseul căii ferate București-Craiova, tatăl său era viceprimar. Asta însemna că Nicușor și Aneta, sora lui, s-a întâmplat să crească în cele mai bune condiții imaginabile prin părțile acelea, în anii aceia. Pe la paisprezece ani, de pildă, a petrecut câteva săptămâni de neuitat în tabăra internațională pentru copii de la Artek, din Crimeea. Asta, alături de alți numai doi români, un băiat și o fată descinzând, amândoi, din Comitetul Central. Asta, probabil, fiindcă taică-su, viceprimarul, mai cunoștea pe câte cineva de acolo, din CeCe. Însă de genul acesta de privilegii n-a avut parte prea mult. După trei ani de la vacanța din Crimeea, părinții lui au divorțat, iar tatăl lui a schimbat serviciul de la primărie pe unul mai nebătător la ochi, de la Combinatul Cocsochimic. Partajul a fost o judecată cu adevărat ca a regelui Solomon din Vechiul Testament, noroc că aici era vorba de doi copii, nu de unul, așa că pe Aneta a luat-o maică-sa, iar pe Nicușor, taică-su. Iar acesta a cumpărat micul apartament de pe strada Mecet, unde l-a mutat pe băiat, acum flăcău în toată firea, în ultimul an de liceu. Asta, deși o asemenea tranzacție imobiliară nu era posibilă, nu era legală pe vremea aia. Dar dacă nici un aproape-primar de pe linia București-Craiova n-o fi capabil de o chestiuță dintr-asta…
Iar acum, i-a povestit Nicușor Icăi, începând chiar din acea dimineață, din urmă, deci, cu o jumătate de zi, era student la Facultatea de Filozofie. Reușise, din a doua încercare, să intre. La Fefe, Fără Frecvență.
Ea a tras un țipăt și i-a sărit în brațe.
- Păcat că n-am șampanie, a mormăit el încurcat. Chiar n-am nimic de băut.
- Nu ne trebuie, a murmurat ea.
Au dormit îmbrățișați, iar în dimineața următoare au plecat împreună la fabrică.
*
Titus Drocan era fiert. De dimineață, se trezise cu Teia la ușă. Venise să-i spună, în șoaptă, că l-a căutat unul care, negăsindu-l acasă, a sunat la ușa ei ca s-o întrebe dacă acolo locuiește tovarășul Constantin Drocan.
În ce-l privea, Constantin-Titi-Titus știa bine de unde venea acela și ce căuta acolo. În ziua precedentă, îl sunase Rodolfo. Rodolfo Ghițeanu era omul lui de la teatru, din mâna căruia primea, după fiecare reprezentație cu Siciliana, mia de lei cuvenită, plata ”neoficială”, secretă, fără acte, pentru munca lui. Pe șest, fiindcă legea tâmpită nu permitea o plată mai mare de două sute de lei pentru așa ceva.
Rodolfo era șeful sectorului Organizare de la teatru. Adică șeful ”organizatorilor de spectacole”, așa se numea funcția asta a lor.
Pe vremea aceea, auzeai adesea și în locuri ori împrejurări foarte diferite bancul cu legea care ar fi o barieră peste care sar leii, pe sub care se strecoară javrele și în care boii se proptesc cu capul, neputând să treacă de ea. Titus Drocan și-a spus de multe ori, gândindu-se la un alt actor bucureștean celebru, admirat nu numai de ”marele public”, ci și de publicul cu carte, căruia el îi zicea snob, că acela e un bou. Asta, fiindcă renunțase să mai joace într-un spectacol bucureștean de talie internațională din cauza onorariului. O lege stupidă, cum sunt în general legile, nu numai cele de atunci, hotăra că atunci când un artist are o ”colaborare externă”, adică, de exemplu, joacă pe scena altui teatru decât cel unde e angajat cu contract de muncă, el poate fi retribuit conform tabelului anexat. Iar tabelul acela avea ca limită maximă suma de două sute de lei pe reprezentație. Maestrul – în cazul lui, apelativul ăsta chiar nu era exagerat – s-a simțit jignit de suma meschină și s-a retras din spectacolul regizorului genial. A fost înlocuit urgent cu un alt interpret, cât se poate de onorabil și el – dar spectacolul n-a mai fost același. Rămăsese un spectacol bun, frumos, dar nu unul de rupt gura Occidentului cu el – cum o făcuse cel al unui regizor evreu, între timp plecat de bună voie din țară, cu vreo zece-doișpe ani mai devreme. Și cum ar fi avut toate șansele să devină cel abandonat de Maestru.
Titus se considera, mai presus de orice, un om capabil. Capabil și talentat, apt adică se descurce în orice situație, nu doar pe scenă, ci mai ales în afara ei. Iar Rodolfo era chiar omul potrivit pentru a-i sta alături. Colaborarea aceasta nu Rodolfo a hotărât-o, desigur, dar marele comic la el a trebuit să ajungă după ce ea a fost bătută-n cuie și contractul, semnat cu directorul teatrului. La rubrica ”onorariu” scria ”conf. prev. legale”. Atât. Iar directorul îi spusese, strângându-i mâna, la despărțire, că detaliile urma să le discute cu Ghițeanu, un om capabil.
Aceluia, Titus i-a spus din primele minute ale convorbirii că vrea o mie de lei pe seară. Ceea ce ar fi făcut cel mult cinci sau șase mii de lei pe lună.
Nici o problemă, i-a răspuns Rodolfo, banii o să-i primiți în mână după fiecare spectacol, dar o vă facem chitanțe de două sute pe reprezentație, că așa zice legea.
Ce mă privește legea pe mine, nu sunt avocat, a râs Titus și au râs amândoi – și așa a rămas, timp de aproape cinci ani.
Nu-l interesase niciodată ce bani erau ăia, de unde proveneau, important era că veneau fără greș. Ba chiar mai mult decât atât, i-a primit și în săptămâna când n-a jucat, trântit la pat de o gripă. Rodolfo era băiat culant, nu vreun contabil încuiat.
Ce erau organizatorii de spectacole, cei doi subalterni ai lui Rodolfo? Niște impresari, pe scurt.
Ce făcea un impresar pe vremea lui Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.
Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.
În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului cu banii pe bilete era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…
Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dădea Rodolfo îndrăgitului comic. Iar cei cinci-șase mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că operațiunile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.
Un - aparent - idiot suedez distruge un Coran, iar pe chestia asta Turcia blochează primirea Suediei în NATO. Putin are labe lungi.
Ucrainienii descoperă tot mai mulți trădători și spioni ruși la cele mai înalte niveluri ale conducerii lor statale. Putin are labe foarte lungi.
*
Blocurile răsturnate – aici, exact la fel ca la cutremurul din 1999, tot din Turcia - sunt cele construite fără fundație. Cele prefăcute în mormane de moloz sunt cele cu fier-beton puțin spre deloc, în așa zisa structură de rezistență. La porțile Orientului, unde li/ni se fâlfâie de toate alea.
*
Acesta a fost cinematograful bucureștean Gheorghe Doja, ulterior numit Feroviarul. Pe Calea Griviței, în imediata apropiere a străzii Buzești. Vizavi se afla cinematograful Dacia (fost, mi se pare, Marconi), iar după colț, cinema Buzești, fost, dacă nu mă-nșel, Marna. Pe toate trei le-am frecventat asiduu, pe vremea când locuiam în zonă, la vreo trei stații de tramvai mai încolo, spre bulevardul Titulescu. Poate n-o să vă vină să credeți, dar la cinematografele acelea de cartier (de mahala, le-ar zice unii) am văzut nu numai filme cu eroii Vania și Sirioja, ci și unele de Truffaut și de Tony Richardson. Acum, pe moment, mi-aduc aminte că Un bărbat și o femeie l-am văzut la grădina de vară Buzești.
Tot perimetrul acela, de la strada Polizu la strada Buzești, a fost teren viran, un soi de țară a nimănui, de prin anii 60 până prin 2000. Când se găsi, în fine, o gașcă de tâlhari coioși care să intre cu buldozerul, să radă tot și să ridice acolo oarece zgârienori. Sau zgâriebrânză.
Iar la o sută de metri după colț, pe Buzești, se afla o căsuță fără etaj, purtând pe fațadă o placă pe care scria că acolo a locuit Eminescu. A fost și ea demolată pe șest, împreună cu tot cartierul – și nimeni n-a mai întrebat de Eminescu. Așa cum n-a întrebat nici atunci când a dispărut o placă identică din Piața Amzei.
*
Așa cum am mai avut ocazia să spun, nu te poți tralala în gustul omului. Care este determinat de – în această ordine – mediu social-istoric, educație, inteligență, temperament, caracter. Și mai ales, nu e bătut în cuie, gustul fiind foarte schimbător. Ancheta referitoare la cel mai bun film din istorie, indiferent de identitatea repondenților, poate fi doar prilej de amuzament. Reamintesc că acum 40-50 de ani, această anchetă, girată de cele mai selecte publicații de specialitate din lume, scotea în mod repetat pe primul loc Crucișătorul Potiomkin de Serghei Eisenstein, film despre care văd că nimeni nu mai pomenește acum.
Totuși, noțiunea de ”box office”, adică de contabilizare a încasărilor unui film, există. Până la urmă, numărul de bilete vândute la un film oarecare dă o idee cât de cât obiectivă despre valoarea lui și despre gustul public la un moment dat. Asta, într-o societate normală. Nu în România ceaușistă, unde situația raportată a încasărilor cinematografice pare să fi fost la fel de credibilă ca și cele opt mii de kilograme de grâu la hectar din Scînteia. Se zice că, din cele două-trei milioane de bilete vândute la câte un film cu Sophia Loren, John Wayne, Redford sau Delon, niște sute de mii ar fi fost raportate și în contul filmelor lui Nicolaescu. Și oricum, nu la western-uri și comedii hollywoodiene erau duși elevii cu clasa ori cu toată școala și nici soldații cu tot regimentul, ci la Mihai Viteazul.
Cât despre cele mai bune filme românești, după Reconstituirea, Pădurea spânzuraților, Filip cel bun, Moromeții și Croaziera, pe care le-am văzut la vremea lor, eu aș mai aminti doar 432, Moartea domnului Lăzărescu, Restul e tăcere și Două loturi al lui Paul Negoescu.
*
Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare mai acu vreun an-doi că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! În ziua următoare, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum mirosise în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.
Cişmigiul e al porumbeilor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când apar ele, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie.
În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli propriu obuzierelor de 6 inches. Dar ce să faci? nu le poţi goni. Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.
*
À propos:
*
Ce vedem la telejurnal? Că mii și mii de curcani din fermele avicole vor fi omorâți, pe motiv de gripă aviară. Auzi, dar miile și zecile noastre noastre de mii de câini vagabonzi n-or fi având și ei vreo gripă aviară? Sau canină?
Televiziunile noastre anunță, pe un ton orgasmic, că inflația a scăzut cu zero-virgulă-1-rahat-la-sută. Avantajul de a nu fi ciung: te bați cu mâna dreaptă pe umărul stâng. Și viceversa.
*
Mai acum vreo juma de oră, la una din televiziunile noastre de opinie – că de informații, cel puțin de informații corecte și prompte, nu prea – un domn general (r) Barbu. Care zice că Armia Română e cam dezbrăcată. Ba chiar că stă prost și la capitolul Desuuri (chiar așa le-a zis!)
Păi atunci, eu zic să punem de-o colectă patriotică. ”Desuurile Cazone Rom”, așa se va numi și va avea drept blazon un chiloțel Tetra cu ieșire după colț și un Acaem.
Din ce-am auzit, din ce zice, adică, popeurul pe Facebook, am înțeles că ambuteiajul și tot balamucul de la noul pasaj sunt provocate de faptul că are două benzi de circulație pe sens, iar străduțele în care dă el, numai una. Înțeleg că, astfel, se repetă povestea Combinatului Avicol Crevedia, de pe vremea lui Nea Nicu. Povestea, folclorul vremii, era cam așa: că CAC ar fi fost dotat cu o instalație computerizată occidentală de ultimă generație care ar fi automatizat complet procesul de hrănire și îngrijire a găinilor, astfel încât s-ar fi realizat o importantă economie de personal. Unde mai pui că robotul capitalist nici n-ar fi dijmuit hrana găinilor statului în folosul găinilor de acasă, ale salariaților – cum se întâmpla cu regularitate până atunci. Numai că, din motiv de economie, instalația occidentală a fost ea cumpărată, dar softul aferent, nu – că prea mare ar fi fost risipa de valută. Așa că instalația a rămas nedespachetată, iar găinile de-acasă ale personalului au halit în continuare din păpica gratuită a Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate. Dar ce are asta de-a face cu pasajul Domnești? o să spuneți. Nimic, decât că există oarece similitudini între prostia comunistă și tâmpenia Societății Capitaliste Multilateral Dezvoltate, cu două doctorate și trei masterate pe cap de vită furajată cu funcție de răspundere. Actualul proiect, al noului nod rutier Domnești, a întâmpinat mari piedici la capitolul exproprieri de terenuri. Și mai mari ar fi ele dacă actualele străduțe de pașnică mahala în care se varsă noua arteră rutieră ar urma să fie lărgite. Prin expropriere cu despăgubiri, cum altfel? Însă nu-ți trebuie multă imaginație ca să-ți dai seama ce ani și decenii de procese civile ar urma, nici un expropriat nefiind de acord cu suma primită.
Eu, dac-aș fi în locul actualilor decidenți mai sus pomeniți, aș face noul pasaj cu taxă. Iar din încasări, un procentaj oarecare să revină, pe lângă despăgubirile propriu-zise, expropriaților. I-aș transforma în redevențiari. Și să vedeți că atunci n-ar mai protesta.
Acum câțiva ani, trei-patru sau naiba mai știe câți, au apărut becurile cu LED. Și publicitatea aferentă, că nu consumă mai nimic, că țin treizeci de mii de ore… Iar atunci, noi, eu și nevastă-mea, bravi adepți ai progresului tehnic și vajnici susținători ai democrației internaționale și interplanetare, ne-am apucat să schimbăm toate becurile din casă. Desigur că treaba cu orele alea era o dulce vrăjeală extremorientală, jumătate dintre ele n-au ținut nici cât răhățelul comunist de la Fieni. Astea noi nici nu prea erau ieftine și dacă mă uit nu mai departe, ci chiar la reclamele de pe Facebook, nu s-au ieftinit nici de frică de vreo cinci ani încoace.
Dar altceva s-a întâmplat - și anume că, în timpul scurs de când ne-am apucat noi să ne retehnologizăm la domiciliu, s-a scumpit curentul. Și anume, în așa hal că economia cu LED-urile s-a transformat într-o dublă scumpire: pe becul care costa pe vremuri un leu sau doi dai acum zece sau douăzeci, cu speranța că ține o viață (dar viața lui e cam cât a unei găini mai longevive), iar costul facturii de curent electric e acum dublu față de cel de acum fix un an. Deocamdată, doar dublu. Grozav ce am mai profitat de progres. Sau el de noi, nu ne-ar fi de deochi!
*
Omul nostru, zbuciumat şi zdruncinat, în competiția Eurovision de acum câteva luni. Un cineva din preajma mea se uită la el cu gura căscată şi îl interpelează, adrianpăunescian: “Cin’ te f ute, mielule?”
*
Un bou plin de intenții bune (boii au întotdeauna numai intenții dintr-astea) scrie aici că un erou de război a fost distins cu o ”medalie internațională”. Eu propun să înființăm Asociația Internațională Anticoprofagie. Care te bagi?
*
Văzând că toată lumea vorbește de actualul ”Pe frontul de vest nimic nou”, m-am apucat să-l văd și eu. Pe precedentul, cel hollywood-ian din 1930, al lui Lewis Milestone (n. 1895, Chișinău) încă îl mai țin minte – dar nu eram sigur dacă actualul, al …tânărului german Edward Berger, ecranizează același celebru roman al lui Erich Maria Remarque. Căci parcă nu povestește aceleași lucruri. Trebuie spus din capul locului că și noua ecranizare e un film foarte bun, foarte serios – însă categoric diferit de omonimul din 1930. Nu-mi dau dau nici acum seama dacă e diferit și de cartea lui Remarque, pe care mi-e lene s-o recitesc. Așa că am recurs chiar la opiniile lui Edward Berger. Din care reproduc mai jos câteva rânduri:
<<…Acum aproximativ doi ani și jumătate, producătorul meu Malte Grunert m-a sunat și m-a întrebat dacă ar putea obține drepturile asupra acestei povești, dacă m-ar interesa. Și este cel mai mare bestseller german din toate timpurile. Și l-am citit probabil de două ori: o dată în adolescență și apoi la douăzeci de ani, apoi evident de multe ori din nou acum în proces de adaptare. Și existase un scenariu american. Și Malte o citise și nu a putut fi finanțată sau finalizată, cred că din motive evidente. Este o carte germană, a fost transformată într-un film american o dată sau chiar de două ori cu un film de televiziune. Și de ce să o faci din nou? Și atunci când m-a întrebat, ceea ce mi-a venit imediat în minte a fost: „Să facem un film german din asta. Aceasta este o poveste foarte germană. Este momentul potrivit să spunem asta în limba germană.” Părea de netăgăduit într-un fel.
Am crescut văzând multe filme americane sau britanice - și unele dintre ele, filme de război. Și acele povești sunt întotdeauna foarte diferite pentru că sunt despre eroi. Ca american, poți spune povestea unui erou. Poți spune o poveste care denotă o mândrie în cele din urmă, care are sentimentul că s-a realizat ceva și s-a făcut ceva onorabil. Pentru că America a eliberat Europa de fascism, Marea Britanie a fost atacată, a trebuit să se apere. Deci asta generează o generație de regizori care vor face un film foarte diferit. În Germania, nu este nimic de care să fii mândru, acea parte a istoriei. Există un sentiment de rușine, vinovăție, groază, teroare, responsabilitate față de istorie. Și astfel simți, în acest sens, că este o greutate cu care crești. L-am moștenit. Este în ADN-ul meu. Și acel ADN va influența fiecare decizie creativă și sperăm că apoi va face un film care este interesant de împărtășit cu alte țări, deoarece este o perspectivă diferită de filmele de război americane și britanice. Pur și simplu am simțit că vreau să scot asta din sistemul meu și să-l împărtășesc cu alte țări și să spun acea poveste. Și să fac un film specific german. …>>
PS. Sigur, toate astea n-au nici o legătură cu războiul din Ukraina. Dar secvența finală, în care generalul german înspăimântat de gândul că va rămâne șomer după războiul pierdut ordonă un atac sinucigaș cu mai puțin de o oră înainte de sfârșitul anunțat al primului război mondial (11 noiembrie 1918, h 11,00 a.m. ), întâmplare care nu mai știu dacă exista în carte – parcă-parcă îmi amintește de un dictator turbat care vrea să nimicească o țară și apoi să se năpustească asupra restului lumii.
*
Acum vreo câţiva ani, am găsit pe site-ul unui anticariat o carte a mea. Ce-i nostim e că băieţii teligenţi de la anticariat s-au gândit să-i însutească preţul reproducându-i autograful: “Doamnei doctor X, de la pacientul său indisciplinat Dan Predescu” (asta, pentru că nu prea luasem pastilele ce mi le prescrisese). Şi m-am gândit: ce-ar fi s-o cumpăr şi să i-o dau iarăşi doamnei doctor, scriind pe ea “Dnei dr. X, cu omagiile reînnoite ale lui DP”? (aşa cum mai făcuse unul înaintea mea, unul celebru, nu ca mine).
*
Democrația și domeniul creației se exclud reciproc, arta fiind cea mai elitară dintre activitățile omenești (”Dacă e artă, nu e pentru oricine. Dacă e pentru oricine, nu e artă” așa a zis, odată, un compozitor celebru). Cine ”democratizează” (adică vulgarizează) arta, o face doar ca să excludă democrația din restul vieții social-politice. A făcut-o Ceaușescu al nostru, cu Cântarea României, iar proprietarii ulteriori de ziare, radiouri, televiziuni au prins ideea din zbor și au făcut bani frumoși din ea.
*
- Costele, ai fost un gentleman, îi spuse ea dimineață, din prag. Apoi îl sărută pe obraz și fugi spre stația de tramvai.
Iată cea mai tristă amintire din tinerețea lui Costel.
Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.
*
I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:
”Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”
*
Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”
*
Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):
În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.
Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!
Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.
*
Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?
*
Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.
*
Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.
Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.
- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.
- OK, Bulă. Și a doua?
- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.
- Foarte bine. Și a treia?
- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.
- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…
- Ăăăăă… păi se putea și așa?
*
Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.
Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.
*
Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.
Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!
Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…
NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.
*
NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…
Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.
Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.
*
Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.
În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.
…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.
Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.
Impact.ro, o prăvălioară gazetărească de care (rușine să-mi fie) nu auzisem până ieri, ne furnizează toate detaliile înmormântării lui Gorbaciov. Mihnea Tălău, așa îl cheamă pe doctul autor, ne și instruiește cu privire la antecedentele cazului. Aflăm, astfel, că N.S. Hrușciov, un predecesor al lui Gorby, a fost înmormântat ”în semi-secreție”. Nu se precizează, bucală, nazală, ori… să mă scuze doamnele.
*
Zău că încep să-mi pun întrebări cu privire la Măria Sa Regele Angliei.
*
DEFINIȚIILE ZILEI
TRADIȚIE = Să faci fix aceleași tâmpenii ca tac’tu mare.
DREGĂTORI = persoane mai mult sau mai puţin oficiale însărcinate (lăsate gravide) cu dregerea busuiocului. Respectiv, cu ștergerea rahatului de pe clanță.
*
ISTORIE / GEOGRAFIE, vrac
Imperiul Gogoman, Războiul De Treizeci De Bani, Sultanul Marafet Al Doilea, Cacarezzo Magnifico, Insulele Maladive, Coccixland, Pulidava, Hypopotamia. Hashimoto Automoto, Mârlanus Gloriosus
*
CE ÎNSEAMNĂ ”INTERACTIV”
Pe vremuri, adică pe vremea presei tipărite, cititorii erau cei care-și puteau da seama cât de tâmpiți sunt ziariștii. De când cu Facebook, însă, e valabilă și reciproca. Asta da, democrație.
*
SIMULAREA
”Simularea înseamnă stimulare”, și-a zis în gând Mița Biciclista, gemând sonor sub un client de 80 de ani.
*
DIN VOIAJELE MELE
Iutlanda (Jylland) este o peninsulă din nordul Danemarcei unde, ca resurse naturale, în afară de vânt, nisip şi scrumbii, nu se mai găsea nimic. Asta, vreau să zic, în Evul Mediu – că azi, lucrurile se prezintă un pic mai altfel. Aşadar, era un loc nisipos şi complet lipsit de piatră, de stânci. Piatra necesară în construcţii şi alte diferite scopuri se aducea pe mare, din Norvegia. Un alt scop era cel funerar. Mormintele persoanelor cât de cât importante trebuiau marcate prin câte un pietroi. Cu cât răposatul fusese un viking mai bogat, cu atât era bolovanul de granit mai mare.
PS. La muzeul din Lindholm, am aflat că vikingii au fost un popor de paşnici agricultori şi pescari.
”Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive sau/și pronume personale la persoana a III-a sau demonstrative coordonate copulativ, predicatul se află la persoana a III-a plural.” Adică, în cazul de față, ”care o însoțiseră au rămas ceea ce au fost”.
Câteva observaţii ale subsemnatului, care a circulat şi a tras cu 2 modele de tancuri sovietice, T34 şi T55:
1. Orice explozie a muniţiei din tanc aruncă în aer turela (care, la T55, de exemplu, are greutatea de 11 tone). Asta, fiindcă toate tancurile mijlocii transportă 40-50 de proiectile de tun, respectiv cam 400-600 kg de exploziv. Şi pe de altă parte, fiindcă aproape toate modelele ulterioare ruseşti, T64, T72 şi care-or mai fi, sunt, din pdv constructiv, cam acelaşi vehicul, cu mici variaţiuni. Aşa încât cred că turela lui T72, de exemplu, este identică cu cea a lui T55, puţin probabil ca pereții ei să aibă o grosime mai mare - 20,8 cm, frontală. Diferă, desigur, numai conținutul și aranjamentul interior – armament, aparatură etc. Iar faptul că muniţia e plasată în partea inferioară a cutiei blindate nu are nici o importanţă, ea sărind în aer la fel de bine şi când e pusă sus, în nişa din spatele turelei, cum era cazul la unele modele occidentale mai vechi.
Și chiar dacă muniția ar fi plasată într-un compartiment separat (într-unul din partea din spate a tancului?), asta tot n-ar ajuta la ceva – decât dacă acel compartiment ar fi despărțit de restul vehiculului printr-un perete gros de oțel, ceea ce e cam imposibil, din motiv de putere limitată a motorului. Și chiar dacă ar fi posibil, ar mai rămâne problema celor 500-1000 litri de motorină de la bord, care pot exploda cu o forță comparabilă cu cea a muniției. Unde mai pui că modelele rusești mai recente au motor pe benzină, adică și mai vulnerabil, și mai inflamabil ca diesel-ul. Așa că…
O paranteză: T55, pe care l-am birjărit în perioada 1966-1968, avea un sistem antiincendiu foarte sofisticat – și nu știu cât de eficient, fiindcă, din fericire, n-am avut ocazia să-l probez. În momentul când turela ar fi fost găurită de un proiectil și s-ar fi declanșat un incendiu, echipajul, dacă mai era în stare, trebuia să-și pună masca de oxigen. Toți purtând pe piept câte o cutiuță conținând niște chimicale care, la o apăsare pe buton, intrau în reacție, producând oxigen, timp de 5 minute (am impresia că era vorba de același gen de cutiuță din costumele astronauților sovietici). Simultan, o instalație din turelă intra în funcțiune declanșând o reacție chimică de consumare a aerului din interior, ceea ce ar fi trebuit să ducă la stingerea instantanee a oricărui incendiu. În cele cinci minute de oxigen furnizat de mască, echipajul ar fi trebuit să iasă din tanc. N-am încercat chestia asta niciodată și nu știu cine din armata română o fi încercat-o în condiții de incendiu la bord (si nu știu cine din armatele rusești o fi testat-o și o fi supraviețuit, ca să ne spună cum a fost). Dar am testat masca de oxigen în vara extrem de tensionată a lui 1967, când am trecut, în rând cu toate T55-urile Armatei a Treia, pe sub Mureș, la adâncimea de 5 metri, permisă de tubul Snorkel de la bord. La Ocna Mureș, treaba asta. Și din câte știu, atunci nu s-a întâmplat nici un accident, nici un incident, toate mașinile au ieșit cu bine pe malul de vizavi. Mi-e greu să-mi închipui că performanța asta s-ar putea repeta astăzi.
2. Despre blindajul reactiv, adică învelitoarea formată din cutiile cu exploziv puse pe partea superioară şi pe lateralele tancului: deşi, acum, în Ucraina, turelele rușilor au sărit în aer, învelitorile lor explozive sunt intacte. Ceea ce ne spune că ele nu oferă nici o protecţie, nici măcar şocul străpungerii blindajului propriu zis al tancului de către racheta antitanc nereuşind să le declanşeze explozia. După cum se vede, blindajul reactiv (cel puțin, cel rusesc) e un fiasco total.
*
AUD CĂ
Aud că responsabilului cu stilourile regale britanice i se vor reține 10% din leafă, timp de 3 luni. Vax albina, la Kremlin l-ar fi călcat de 3 ori limuzina blindată prezidențială.
Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.
Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.
Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.
- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.
Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.
- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?
Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.
- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.
Iar apoi, după un lung moment de tăcere:
- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.
Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.
Africa a dat din cap, a încuviinţare.
- Cum ai zis că te cheamă?
- Africa, a şoptit ea.
- Cum Africa? ce nume-i ăsta?
Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?
A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care, de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.
- Ica. Aşa o să te strig.
În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.
- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.
Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.
Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor.
Asta, desigur, pentru doar o lună-două pe an, intervalul de pregătire a taberelor acelea, de Întâi Iunie, de Douăzecişitrei August şi de Anul Nou, când copiii îi sorcoveau, pe Tovarăşu’ şi Tovarăşa, cu Sorcovele de Gradul Zero meşterite de profesorii de la cercul de Arte Plastice de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei sect. 1.
Din păcate, sau mai degrabă din fericire, la scurt timp după ce o adusese pe Ica, Bogdan a fost mutat, din postul lui de şofer al unui director, la o redacţie nu prea făţoasă, nici politică, nici artistică, cu doar două ore de emisie săptămânal – şi acelea, duminică dimineaţa, când nu-i arde nimănui de stat la televizor. Redacţia Agricolă părea o fundătură fără viitor, fără perspective, pentru toţi cei de acolo. În primul moment, a luat-o drept o retrogradare. Nu-i surâdeau de loc voiajele săptămânale, sau chiar mai dese, pe tot felul de coclauri, pe arşiţe prăfoase sau prin noroaie diluviene – dar, după prima astfel de ieşire în peisaj, optica, viziunea asupra existenţei i s-a schimbat radical.
După ce i-a dus la casele lor pe cei patru pasageri din Dacie, cu bagajele lor cu tot, ultimul fiind, cum se şi cuvenea, şeful echipei, acesta şi-a luat din portbagaj sacul de rafie greu de cel puţin zece kilograme, în care ceapiştii din judeţul Călăraşi băgaseră stima lor comestibilă la adresa Televiziunii Române, preşedintele C.A.P.-ului urmând să-şi vadă mutra „pe sticlă” într-una din următoarele câteva săptămâni. Mai rămăsese un sac asemănător, însă mai mic.
- Ăsta-i al tău, i-a spus lui Bogdan.
Înăuntru se găseau aproape cinci kilograme de carne de oaie şi vreo două de brânză. Aşa că Bogdan n-a mai avut obiecţiuni la adresa locului său de muncă şi nici maică-sa nu l-a mai bătut la cap să-şi termine liceul.
Fără emisiunea Viaţa Satelor, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Icăi, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.
Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.
*
Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis. Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.
- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.
- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.
Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.
Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat de pe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.
După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.
Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.
Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.
*
Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.
Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.
Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.
O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.
Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.
*
În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.
Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.
Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.
3
Tavi, cel de la ea de la țară, primul ei bărbat. De ce l-a lăsat atunci, în prima lor zi, în prima lor seară? De curiozitate? voise să știe cum e? cum e să fii femeie? Că de simțit ceva pentru el, nici vorbă. Era mic, îndesat și avea o sculă monstruoasă, altceva nu mai știa despre el. Și dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Ca și pe cei câțiva care i-au urmat. Nu mulți, la urma urmei, de altfel nici n-ar fi știut să spună cam câți trecători prin sufletul ei ar fi trebuit să se adune ca să-i poată numi ”mulți”. Cu unii fusese bine, cu Guriță de pildă. Nu petrecuse cu ea niciodată mai mult de o oră, o oră jumate, în câteva dimineţi, când Bogdan era la servici.
L-a cunoscut la nici o lună după ce-şi luase în primire atribuţiunile de angajată a Teii.
Asta s-a întâmplat jos, în holul de la intrare, când se întorcea de la Alimentara, cu o cutie de detergent în mână. Din lift a coborât un domn cu cravată şi cu o geantă mare din piele de porc, de culoare maro. (Treaba asta, cu „domnul”, o moştenise pesemne de la maică-sa, ea îi zicea „domn” oricărui purtător de cravată.) Acela s-a proţăpit în faţa ei, a măsurat-o din priviri de sus până jos şi a întrebat-o matale pe cine cauţi aici?
Stau la doamna Teia, a răspuns ea. Hm, a zis el, multă lume nouă pe-aici. Şi asta a fost tot.
După câteva zile, s-au întâlnit iar, tot la lift. De data asta, ea, cu un sac de gunoi de la madam Bunescu, pe care-l ducea jos, la tomberoane.
- Fac curăţenie la lume, pe-aici – a zis, când Guriţă s-a arătat surprins că o vede în postura aceea.
- Hm, a făcut Guriţă, s-ar putea să ne trebuiască şi nouă.
Iar la nici o săptămână după aceea, Teia a anunţat-o că are un client nou, pe domnul director de la etajul unu. Care, în dimineaţa următoare, i-a încredinţat aspiratorul şi apoi s-a retras, cu un teanc de hârţoage în mână, într-un mic intrând de lângă „sala de consiliu”, cu pluş roşu pe masa mare din mijlocul ei.
Pe la amiază, după ce isprăvise de aspirat în trei camere, Guriţă a chemat-o în bucătărie, unde îi pregătise câte ceva.
- O să gustăm ceva împreună, a poftit-o el. Pentru că era singur de aproape o lună şi nici n-avea habar cât avea să mai dureze situaţia aceasta, mânca la cantina uzinei, sau, mai rar, la un restaurant, i-a spus. Doamna, nevastă-sa, se afla undeva, pe lângă Medgidia, la părinţii ei, care erau amândoi foarte bolnavi şi nici n-aveau pe altcineva să le poarte de grijă, aşa că pe el cădea acum toată grija casei, i-a mai spus.
N-a făcut mofturi, îi era într-adevăr foame, iar masa era plină de bunătăţi, nici la ea acasă nu avusese parte decât foarte rar de mezeluri fine, iar cu Roquefort acum făcea cunoştinţă. Guriţă a scos din frigider şi două sticle de bere Radeberger, dar ea a zis că nu bea, nu i-a plăcut niciodată berea.
- A, păi atunci, avem ceva mai bun pentru o domnişoară, a sărit el. Şi a scos din frigider o sticlă de vin alb, sec, merge bine cu aşa o gustare rece.
Iar după primul pahar: Şi acum, zi de unde vii şi cum ai ajuns aici.
I-a povestit nu chiar totul, dar aproape. Iar el, s-a arătat, pe rând, speriat, înduioşat, indignat – pentru ca, în cele din urmă, să se trezească deasupra ei, aproape sufocând-o. Încât ea a fost nevoită să se tragă de sub el, ca să-şi poată scoate ce-avea şi ea de scos.
Asta a ţinut până când Cati, sora Teii, a observat, rânjind, că la tovarăşu’ director se cam face curăţenie generală de trei ori pe lună, mult praf se mai adună-n casa aia, dreptu-i că e şi mare, oare toate-or fi mari pe-acolo? În ce o privea, Teia n-avea nici o pornire să observe chestii de-astea, de la Guriţă încasa pentru munca Africii aproape cât de la celelalte trei babe din bloc.
Iar într-o seară, când Ica l-a refuzat încă o dată, Bogdan a pocnit-o.
I-a povestit, plângând, lui Guriţă răutăţile lui Cati şi despre palmele încasate de la Bogdan. Acesta n-a avut nimic de comentat, dar, după o lungă tăcere, i-a cerut buletinul.
- În două-trei zile, ţi-l dau înapoi, asta e tot ce i-a spus.
Nu-şi imagina la ce i-ar fi trebuit lui Guriţă vreun act al ei. Voia s-o treacă în cartea de imobil? La ce bun, când ea nici n-avea buletin de Bucureşti?
Surpriza a fost mare: Guriţă i-a înapoiat buletinul, cu viză de flotant pe el, cu adresa apartamentului Filofteii. El ştie cum o fi făcut-o, că pentru asta i-a trebuit contractul de închiriere al Teii. Mai mult ca sigur, l-a căpătat de la administratorul blocului, care-l avea în copie.
Îi venea să sară într-un picior de fericire: era pe jumătate bucureşteancă! aproape cetăţeancă a Capitalei ReSeRe! Sentimentul acesta n-a durat, însă, decât până în ziua când Teia a aflat că are de plată, la întreţinere, pentru încă o persoană. Aceea fiind, evident, Ica, Africa.
Teia şi fiu-său au urlat amândoi la ea o seară întreagă, ameninţând-o că au s-o dea afară, să moară pe maidan, ca un câine. Despre banii ce-i încasau de pe urma ei n-au suflat o vorbă.
Mai rabdă un pic, a sfătuit-o Guriţă, te scot eu de aici, acum e mai simplu, că ai viza aia.
Într-adevăr, după nici două săptămâni, i-a cerut diploma de bacalaureat şi buletinul. A doua zi, era angajată la uzina Cazanul Roşu, ca ajutor de bibliotecar.
Bibliotecara, şefa ei directă, mai avea puţin până la pensie şi carte mai puţină decât Ica. Dar avea vechime. Şi era nevastă de miliţian.
De altfel, Guriţă era aproape singurul vizitator al bibliotecii, unde cerceta, periodic, colecţia de Buletinul Oficial. Celălalt fiind şeful Oficiului Juridic – pe care Guriţă îl numea Orificiul Juridic.
Leafa era foarte mică, şapte sute şi ceva de lei, ar fi murit de foame cu ea, dacă ar fi fost să se descurce pe cont propriu. Însă a avut Guriţă grijă şi de asta: chiar în ziua angajării, după ce un moşulică de la Administrativ a plimbat-o prin toate birourile unde avea de semnat câte o hârtie, acesta a dus-o la căminul de nefamilişti al uzinei, unde, pentru o chirie ridicol de mică, avea să ocupe o cameră. În exclusivitate! fiindcă o bibliotecară adjunctă, o intelectuală vasăzică, avea nevoie de condiţii pentru studiu, nu ca vecinii ei din acelaşi cămin, care se-nghesuiau câte patru în cameră.
A ei avea chiuvetă, baia aflându-se la celălalt capăt al coridorului. Oricum, e de-o sută de ori mai bine decât la ăia, şi-a zis Ica, fără pic de recunoştinţă pentru Bogdan şi familia lui. Caloriferele nu merg, a informat-o moşulică de la Administrativ, şi uite că mai e puţin şi vine iarna, aşa că o s-o ajute el să-şi procure un reşou improvizat, că tot nu va avea de plătit curentul.
